Actualitate Cultură

Arhetipul iubirii (autor, Oana Țînțaș)

image_printPrinteaza
prof. Oana Țînțaș

Ședeam încordată, jucându-mă nervos cu firul spiralat și lung al telefonului. Îmi făceam inele pe fiecare deget, le descurcam apoi, izbind cu picioarele în canapea. Ce farsă să-i fac? Trebuie neapărat să fie una bună. Eram singură în camera spațioasă, pe cine să întreb? Pe el nu-l păcălește nimeni niciodată. Și apoi râde zeflemitor și asta mă calcă pe nervi. Gata. M-am decis. Că doar nu-i prima oară când îl chem. Scot receptorul din furcă și-l așez alături. În drumul spre „cealaltă casă”, îi anunț încântată pe toți că am o idee fabuloasă. Traversez prima curte, mă strecor printre găini liliputane, curcani beligeranți și cocoși încrezuți, în cea de-a doua, îngrădită, și o iau apoi pe cărarea străjuită de flori până ajung la atelierul lui. Stă aplecat și meșterește ceva, ca de obicei, sudează, cu ochelarii de protecție, cu șorțul lui cu buzunare, într-o gălăgie infernală: „Bi-bi-cu-le!!! Bi-bi-cu-le!!! Te cheamă la telefon!” Se întrerupe din hărmălaia lui artizanală și-mi aruncă o privire neîncrezătoare: „Cine mă caută?”„Nu știu. Un nene. N-a zis numele.” Câteva momente de tensiune… dar vine, vine. Mergem, de fapt, împreună. Nu vorbim nimic pe drum. El intră în casă, așa murdar de pilitură de fier, mirosind a sudor. Apucă receptorul și strigă tare: „Alo!!! Halo!!!” Fața mea radiază în timp ce eliberez nestăpânit strigătul războiului câștigat „Aprilis bolondis!!! te-am păcălit, te-am păcălit!!!” și el râde prefăcându-se că-i e foarte ciudă, bombănind ceva neînțeles. „Ptiu! Cum am uitat că-i 1 Aprilie? No, lasă, tu, lasă… că ți-o plătesc eu… ” și se întoarce vorbind singur „cocoana asta-i a dracului” către atelierul lui unde, ca într-un muzeu, se înșiră pe cuie bătute aliniat, cu distanță fixă între ele, toate uneltele posibile și imposibile. Nu cred să existe ceva care să folosească la reparat, construit, inventat și Bibicu să nu aibă. Toate mașinăriile pământului sunt aici, în atelierul lui. Despre el toată lumea spune că e cel mai mare „meseriaș” din Sighet. Și cred că așa și e.

Nu pot face nicicum legătura între pozele lui de tinerețe și felul în care arată acum. L-am cunoscut gata bătrân. Cu păr puțin și cărunt, cu o figură aspră, cu nasul acvilin care-l făcea fioros uneori, cu vocea dură și categorică și cu mâna stângă „ciungă”. Așa o numea el. Avusese un accident care se soldase cu tendoane secționate. Ca urmare, degetele îi erau strânse într-o permanentă încleștare, ca și cum ar fi avut pumnul pregătit… Era un om puternic chiar și așa, cu o mână aparte. Învățase s-o folosească strânsă. Când apărea el în casă nu se mai vocifera, se lăsa o liniște care mie nu-mi plăcea deloc. Am asociat-o mereu cu teama. Bunicul era cel mai mare dintre frați (erau 13 în total), un fel de șef de clan, toți îl respectau sau se temeau de el.

Nu știu din ce motiv s-a decis să mă aleagă pe mine să-i fiu favorită între droaia de nepoți. Se pare că i-am căzut dragă încă din primele zile de viață, când, după părerea unora din familie nu arătam „a cine știe ce”. Însă el m-a văzut frumoasă și cumva s-a decis atunci, pe loc, că sunt nepoata preferată. Asta mi-a adus niscaiva avantaje în familia numeroasă, în care era simplu să fii trecut cu vederea. Vorbea ungurește și rusește, o rupea și-n țigănește și germană, ba mai știa și câteva vorbe jidovești. Avea și multe nume. Câte unul pentru fiecare mască. „What’s in a name?” întrebare shakespeare-iană cu patru răspunsuri: Dan, Ștefan, Pișta și cel care avea să fie strigat cel mai des, „Bibicu”. Eu i-l pusesem pe cel din urmă. Îmi plăcea mult un actor, Birlic îl chema și-l văzusem în „D-ale carnavalului”. Tabieturile îi erau numeroase și nimeni nu îndrăznea să-i iasă din vorbă. Lucrurile trebuia orânduite după placul lui, dându-mi senzația că numai el conta.

Peste zi, ne adunam cu toții în odaia lui Buni, care servea drept bucătărie, sufragerie și dormitor. La amiază și seara mâncam împreună. Eram obișnuită cu vocile celor două ființe solare: Mama-Bună și Buni, sporovăiau câte în lună și-n stele în timp ce eu desfășuram scenarii de viață cu păpușile mele. Când tăceau brusc, știam fără să ridic privirea că a intrat el în casă. Săreau să-i așeze masa: farfuria cu supă ce trebuia să fie fierbinte, tacâmurile, pâinea, cana emailată, a lui, cu apă rece din fântână. Nu se mișca niciodată. Dacă ceva se termina, bătea cu mâna ciungă în masă și, instinctiv, ele știau ce să aducă. Eu aveam „privilegiul” de a sta lângă el. Și, ritualic, își făcea timp să mă chinuie prefăcându-se că-mi fură din mâncare. Uneori, când nemulțumirea mea vociferată nu-l satisfăcea, trăgea aer cu un sunet care-mi bântuie și azi amintirile și-mi „scuipa” în farfurie. Atunci știa sigur că-mi declanșează plânsul. Refuzam să mă ating de mâncare, ceream să mi se dea alta, și apoi înghițeam cu lacrimi care mi se prelingeau pe buze. Îi uram pe toți cei prezenți la masă pentru că nu erau în stare să-l înfrunte. M-au lăsat să suport jocurile lui sadice ani de-a rândul. Atât de tare se temeau de el, încât nu îndrăzneau să zică nimic. Nici măcar tata. Erau toți dominați de un om cu nas acvilin și mâna ciungă. Nu aveam voie să-mi schimb locul de la masă. Trebuia să stau lângă el. Duminicile erau însoțite de mirosul de supă de carne cu tăiței, preferata lui, în care-și punea piper din belșug. Sosul alb cu hrean era nelipsit. Prăjiturile, de asemenea. Nu fuma. Nu-i plăcea să bea. Nu l-am văzut niciodată abandonându-se vreunui exces de felul ăsta. Tot ce făcea el era cu mintea limpede.

Era Jack-of-all-Trades Bibicu meu. Atât de priceput se dovedea la toate, încât avea programări la tăiat de porci. Când venea rândul celui din curtea noastră, aveam coșmaruri cu ceva timp înainte. În ziua cu pricina, mă trezeam în urletele nefirești ale animalului sacrificat. Plângeam în pernă de mila lui, și apoi ieșeam în prag strigându-i de acolo: „Ești un criminal!” El râdea, fluturându-și cuțitele în aer… Mă fascina întreg ritualul, de la pârjolit la spălat, tranșat. În aerul rece al dimineții se ridicau aburi din nefericitul animal. Sentimentele mele erau amestecate. Îl urmăream pe Hannibal Lecter, cu șorțul lui de mușama, cu setul de cuțite, expuse cu mândrie. Comanda să i se aducă ingrediente, oale… un haos organizat care se sfârșea seara, la cină. Atunci când amintirea „sacrificiului” mi se mai domolea, Bibicu nu uita să mă întrebe: „Mănânci porc perit?” făcându-mă să mă simt vinovată că pofta mi-a surclasat mila. Era bună mâncarea amestecată cu lacrimi sărate. Râdea victorios.

Detestam și tăiatul găinilor. Tot în sarcina lui cădea și asta. Dar o făcea într-un fel aparte, numai al lui. Lua câte o biată înaripată, îi tăia gâtul, dar nu i-l desprindea de corp, ci îl lăsa așa, să atârne și dădea drumul păsării în grădină. Urma un spectacol halucinant și monstruos. Găina alerga bezmetică în toate părțile, sângele țâșnea pe pământ, gâlgâind, cu sunet. El râdea cu o plăcere nefirească, țipa, întărâta, aplauda. Nu știu ce era mai odios: zbaterea chinuitoare a găinii sau plăcerea sadică a capului familiei? Imaginea asta m-a urmărit fără să facă sens vreodată.

Într-o zi, a venit acasă cu un alt fel de zâmbet pe chip. Învățasem să le disting. Acum era de bine. M-a chemat să-mi arate ce dar mi-a adus. Și a scos din buzunarul larg al hainei o mogâldeață pufoasă, pe care mi-a pus-o în palme. „E al tău. Îți place?” L-am iubit pe Azor din clipa aceea. Cățelul meu drag, un ciobănesc carpatin ce avea să fie o prezență stabilă și credincioasă vreme de 14 ani. Prietenul meu.

Bibicu era un om foarte zgârcit. Avea o obsesie a banilor, nu mi-a dat niciodată vreun leu. Strângea într-o sticlă de lapte, din aceea ceaușistă, ca într-o pușculiță, monede de 5 lei. Îi plăcea să-și vadă banii, să le audă zornăitul. Ca să șterpelim preț de-o înghețată, puneam la cale cu Dia, sora mea, adevărate strategii. Mama-Bună era părtașă la „furtișagul” nostru, ea ne-ar fi dat toată sticla. Mereu eram eu cea însărcinată cu atragerea lui Hagi-Tudose afară din casă. Nici nu mai știu ce urgențe aveam, ce minciuni spuneam ca să-l îndepărtez suficient încât să nu audă sunetul banilor. Când Dia ieșea din casă, știam că misiunea e îndeplinită și o zbugheam spre înghețată, lăsând „situația de urgență” complet nerezolvată.

Nu-mi dădea bani, însă aveam vată pe băț gratis la țiganul care o vindea. Bibicu îi reparase (fără să-i ceară bani) mașinăria din care scotea norii pufoși și dulci. Nenea, recunoscător, ne promisese că vom putea mânca pe săturate. Așa că mergeam de mai multe ori pe zi, ca să le pot da și prietenelor mele…

Cea mai mare dovadă de generozitate din partea bunicului a venit în urma unei excursii în Germania, unde se dusese special să-și cumpere o drujbă. Mi-a adus la întoarcere o pereche de cizme de piele, cu franjuri, și un ghiozdan care avea să devină emblematic în școala mea. Toată lumea îmi știa ghiozdanul portocaliu cu ochi de pisică.

Da. Mă iubea Bibicu. Cum mă puteam îndoi de asta? Îmi amintesc cu precizie cum am intrat în casă pe o vreme caniculară, după ce mă zbenguisem toată ziua pe afară, însetată și fericită. Am luat cana emailată, am umplut-o cu apa rece din fântână, adunată într-o găleată de fier ce stătea pe un dulăpior, aproape de sobă. Am început să beau cu poftă, continuându-mi mersul. Am pus cana goală pe masă, eliberând un sunet de satisfacție, așa cum fac copiii care și-au împlinit o poftă. M-am întors, cu intenția de a-mi continua joaca afară. Îmi amintesc privirea îngrozită a bunicii, senzația că ceva îmi atinge urechea și sunetul spart al cănii izbite de perete, care ricoșase apoi, rostogolindu-se pe podea. Totul s-a petrecut atât de repede încât nu mi-am dat seama de fapta mea impardonabilă. Îndrăznisem să-i pun în față cana goală. Lui, capului familiei, nu i se mai întâmplase așa ceva. Era un afront, o lipsă clară de respect. Tot ce știu e vocea lui Mama-Bună „fugi!” Asta am și făcut. Plângând. Și întrebându-mă ce fel de iubire e asta.
Îmi făcuse un leagăn, o scândură balansată de niște lanțuri de fier care scoteau un zgomot sacadat. Mă dădeam cu avânt, aproape zburam. Mereu meșterea ceva minunat. Avea o roată de fier, pe care o învârteai până ieșea la iveală apa. Era de fapt o pompă ingenioasă care mă încânta deoarece mă prefăceam că navighez pe mări îndepărtate, că sunt la cârma unei corăbii.

Poarta de fier o făcuse cu o ramă ce se termina cu niște țepi mari, destinați intrușilor. Și soneria tot de el a fost imaginată. Era un clopoțel activat de un sistem de pârghii, sârme de el știute, conectate, legate. Tot ce ieșea din mâinile lui era aur curat. Un inventator, ce mai!

Jucându-mă ca de obicei, prin curte, am auzit într-o zi țipete. Bibicu îl prinsese pe vărul meu, Mircea, fumând. Din mâinile lui n-a mai ieșit aur atunci, ci sânge, care-i șiroia adolsecentului furibund pe față. Așa se rezolvau lucrurile atunci. Cu bătaie. Nici asta nu-mi era străină, căci o încasam des. Nu stăteam locului și nici gura nu-mi tăcea. Mi-am imaginat odată că vreau propria mea grădină de zarzavaturi. Dar cele ale bunicii mele nu erau bune. Așa că am decis că soția securistului din blocul învecinat casei noastre avea tocmai ce-mi era necesar. Am prădat straturile tovarășei cu pricina și am plantat totul într-un loc bătătorit, făcând mici găuri în pământul împietrit. Eram foarte mândră de rezultat și nu înțelegeam de ce mă pusese mama să stau în genunchi, pe mălai, ca urmare a trudei mele de peste zi. Nu pricepeau securiștii chiar nimic din muncile mele agricole? Veniseră cu plângeri, că le-aș fi distrus grădina. Contemplându-mi destinul nefericit, cu gust sărat în gură, am auzit o voce tunând: „Unde-i cocoana?” și pași grei și precipitați, o mână care m-a ridicat din locul unde-mi ispășeam pedeapsa. Era Bibicu. Și mă salvase din cel mai crunt moment. Așadar, mă iubea.

Tot iubire îi arătase și bunicii mele. Chinurile vieții ei le-am aflat abia după ce a murit. Fețele lui Jack-of-all-Trades erau nenumărate. Măști. Altul mereu. În zilele noastre, s-ar numi „fuckboy”. Pe vremea copilăriei i se zicea altfel: „taur comunal”. Eu una nu înțelegeam ce naiba o fi însemnând asta. Nici n-am întrebat. Era ceva de rău pentru că vedeam cu ochiul liber că era un om crud, de o răutate ieșită din comun. Nu știam eu cuvântul prin care să denumesc ce-i lipsea lui. Astăzi i-aș zice empatie. Umanitate. A băgat-o pe Mama-Bună în mormânt. La propriu. După moartea ei, la 70 plus de ani, Bibicu „a văzut lumina”, s-a suit în „Turnul de Veghere” și s-a însurat din nou. Așa a și murit. Între frați. Îngropat cu circ și jelanie cum numai ăștia iluminați știu să o facă. Tânjea după Crăciun și Paște, mai dădea fuga la noi, „la bloc”, ca să se bucure de ceva în care el nu mai credea. Era un TOT cu noua soață care-i explica cum e orânduită lumea. Nu și-a împărțit averea pentru că-și dorea ca odraslele lui să-și scoată ochii după ce el nu va mai fi. Asta i-a fost dorința de final. Îl și văd, râzând, cum n-am mai văzut pe nimeni, satisfăcut de „moștenirea” lăsată.

Cred că astfel am deslușit iubirea. Din secvențe contrastante care mă bulversau, făcându-mă o viață să fug și să mă întorc la familiarul dureros, la arhetipul de care mă leagă fire nevăzute.

autor, Oana ȚÎNȚAȘ

oferta-wise
oferta-wise