Actualitate Cultură

Canalul Morții (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

image_printPrinteaza
  1. prof. Gheorghe Bărcan

    „Lagărul de muncă de la Capul Midia”

În urma Deciziei DGSS – București, Nr.856/523568/28.06.1952, am fost trimis de la Centrul de Triere Mogoșoaia, în lagărul de muncă de exterminare de la Capul Midia, cu mulți alții, deși eram grav bolnav (Raport DGSS-Rodna, Nr. 81/3982/09.06.1952), locație în care am rămas 5 luni. Am descris deja „transferul” și câteva „Momente” din trecerile și „petrecerile” mele pe acolo, de la început. După câteva zile de tranzit, în două-trei locuri de muncă, neobișnuit de grea și de multă, am fost repartizat „stabil” la spart piatra pentru terasamente de cale ferată; norma: 4 m cubi de piatră spartă pe zi și stivuită pentru măsurare! Evident, o normă de exterminare, imposibil de realizat, chiar dacă erai apt pentru muncă; în viața civilă, norma zilnică de muncă era de o,8 m cubi pentru drumuri și de 1 m cub pentru terasamente de cale ferată! Urmau sancțiunile, suprimarea mesei, încarcerări și câte altele. Înfometarea cumplită, căldura, munca, setea, afecțiunea grea ce o purtam cu mine, mă demolau zi de zi și mă ridicam, mă deplasam tot mai greu, șovăitor; cântăream 37 de kg, cu «uniformă» cu tot, la 22 de ani!

Atunci când îmi doream un moment de respiro, fără praf și zgomot de ciocan, să mă adun, să mă îndrept puțin, să las unealta din mână, acel ciocan nu voia să cadă, era „înlemnită” mâna pe coada lui și nu voia să-l lase, trebuind să o descătușez de el, deget, cu deget. Și numai să stivuiești pentru măsurare atâta piatră bătucită, era foarte greu. Normatorul trecea uneori cantități sporite de piatră spartă, așa cum se făceau normele în socialism, mărind cu aceasta beneficiile coloniei și ne mai împuțina și nouă pedepsele.

În aceste condiții, am solicitat un consult medical și l-am obținut, cu greu. Am fost consultat de dr. Radu și mi-a spus doar atât: ești bine, mergi la muncă! În Dosarul lecturat, mult mai târziu, după 1990, am găsit că, la acel consult din 15 septembrie 1952, fila 57, eram diagnosticat cu „pleurezie bilaterală, cu tratamentul: apt pentru muncă”! Un criminal! A falsificat un diagnostic (aveam TBC pulmonar) și, ca medic, trebuia să știe că și pleureziile sunt, în majoritate, bacilare (trebuia să facă analize, o radioscopie) și obligatoriu a fi tratate, cel puțin în infirmerie; a suprimat tratamentul medical necesar și m-a trimis la munca ucigașă, în condițiile unei înfometări cumplite, ceea ce grăbea evoluția afecțiunii, sfârșitul! Era asociatul în crime a comandantului ticălos, Borcea.

Trebuia să fiu cu mare grijă la două situații, pe care să le controlez, oricât de greu îmi venea:

„Să țin aproape”, altfel, rămânând puțin în urmă, rămâneam apoi tot mai mult și securistul ce urma convoiul mă putea bănui de intenția de „dezertare”, un pretext prin care mă putea împușca de vreme ce beneficia și de o „permisie”(!). Mă târam cum puteam, ajutat și de unii mai „zdraveni „, care mă „săltau” și în vagonul „de clasă”, cu care ajungeam în lagăr. Dar unde puteai fugi, pentru că erai „între ape”, te „înghițea” Dunărea sau Marea, așa cum pe mulți i-a și „înghițit”. Altfel! În această colonie s-a apropiat unul de gardurile de sârmă și, „bănuit” că vrea să dezerteze, a fost de îndată ciuruit de gloanțe, din gheretă (!), poate în același timp cu somația: stai! Trăgătorul, „de elită!”, a fost răsplătit cu un „concediu”. Dar cum putea victima să escaladeze acele garduri duble de sârmă ghimpată? Poate voia să moară și a murit (păcat!), dar, altfel, îl puteau „prinde” agățat în acele „opritoare”, în sârma ghimpată și să sancționeze un „om viu”! Se poate interpreta acest gest în foarte multe feluri și nu ca sinucidere, ci în variante de măreție, solidaritate și demnitate umană! S-a stins o viață, dar uciderea, crima rămâne, distribuită pentru mai mulți și se executa cu dezinvoltură; doar un mic pretext, sau, și fără el. Pe acolo, suprimarea de vieți, uciderile, nu erau întâmplări, incidente, ci reprezentau o „profesie”: „profesia de a ucide”!

Momentele de respiro trebuia să le aleg cu grijă, cu prevedere, să fie supravegheate, prezente într-un timp foarte scurt: doar „un moment!”. Comandantul Borcea se mai plimba printre deținuți, pe nevăzute, a surpriză și, dacă întâlnea pe vreunul stând „goga”, urma o „sancțiune”, care nu se știe dacă o puteai „duce”.

Dar, așa cum se spune, toate au un sfârșit și au luat sfârșit și „petrecerile” mele de la Capul Midia, într-un mod neașteptat de fericit; conjunctural. A fost salvarea mea, a fost prea de ajuns!

Un anunț surpriză făcut în barăci, într-o dimineață devreme, de către un milițian: toți cei ce-și vor auzi numele, să plece pe platou, cu tot ce au, rapid; o completare de prisos. Printre cei numiți mă aflam și eu; mă bucuram nespus de mult: oriunde, doar să plec de acolo, gândind că nicăieri nu poate fi mai rău, sau tot așa de greu. În acel lagăr al morții, mai mulți oameni treceau zilnic la cele veșnice și erau aruncați în gropi comune, goi, uniforma având „valoare de inventar”! Ne-au încărcat în câteva camioane și ne-au transportat prin vântul rece de noiembrie, prin nisipuri și spații triste, tot în zona Canalului, dar, din fericire, spre mai bine.

2.   „Colonia de Muncă, Castelu”

O perioadă unică, cred, într-o Colonie de Muncă, în detenția comunistă.

Ajunși la destinație, la „Colonia Castelu” (sau Km 31, cum i se mai spunea), am fost „descărcați” și predați administratorilor acestei locații. Pe un alt platou, un personaj firav și șchiop, înconjurat de un ofițer și mai mulți gradați, milițieni, securiști, gata să-și preia „marfa”, ne vorbește:

– Sunteți slabi și epuizați, afară este rece, frig și de aceea vă rog să treceți în barăci, așa cum veți fi repartizați și am să vă consult cu rândul, pe toți!

Am început să mă frec la ochi, să alung vedeniile, pentru că așa ceva n-am mai auzit din octombrie 1951, de peste un an: exprimări de înțelegere umană (!) și nu doar insulte, mereu auzite, precum: „marș, banditule”! Acel personaj era dl. dr. Rădulescu, medic militar, care a fost rănit la un picior pe front și a fost adus la Canal, după 10 ani de prizonierat în Rusia, acuma fiind medicul acestei colonii de muncă. Ofițerul de lângă el era comandantul aceleiași Colonii de Muncă, sublocotenent Arcuș, care, într-o postură potolitoare, de neintervenție, aproba faptic cele spuse, de parcă acela ar fi fost purtătorul său de cuvânt. Nu știu ce funcții a avut mai înainte, dar o astfel de atitudine a unui comandant față de „bandiți” eu nu am întâlnit până atunci în nicio altă locație de detenție și nici după aceea! Printre mulți spini și scăieți se mai găsește și câte un fir de iarbă, o plantă rodnică, o floare. La Închisoarea Târgșor, moș Dumitrache a fost o „floare” și elevii întemnițați i-au făcut un monument, mult mai târziu, după 1990, așa cum a relatat Dunca Nelu, în cartea sa „Aur și Noroi”, fiind și el „rezident” la Târgșor.

Cazul nu putea fi singular și e foarte bine că au fost și „printre ei” unii „altfel decât ei”, decât majoritatea lor, aproape exclusivă, iar puținele excepții au conservat oarecum demnitatea umană prin acele locuri încărcate de ilegalități, abuzuri și crime, pe unde aceasta lipsea cu totul; se poate spune că aceștia, atât de puțini, n-au aderat la acțiunea călăilor, a criminalilor.

Noi nu ne-am putut aduna mai apoi, din păcate, pentru a ridica un monument în amintirea celor doi oameni, medicul Rădulescu și comandantul Arcuș, care îl meritau din plin, chiar de înălțimea unui „Castel”; eram prea diferiți. În schimb, aceștia au ridicat mulțime de „monumente vii”, pentru ca toate cele cca 80 de persoane, transferate acolo pentru dispariție, au fost cu toții salvați, deși, oriunde, mai rar, aceste evenimente pot fi firești. Eu pot spune că acolo m-am născut a doua oară. Dacă nu treceam prin acel transfer, sau dacă cei de aici preluau „ștafeta” de la criminalul Borcea, cu trendul de acolo, eu nu număram astăzi 9 locații de detenție, ci numai 7 și „Castelu” ar fi fost ultima colonie…

Îndată după această „primire”, din luna noiembrie, 1952, am solicitat acea carte poștală (foto), pe care să o trimit acasă (cele scrise pe ea trebuind să nu depășească 10 rânduri), pentru a primi vești despre ai mei și pentru a le solicita acel pachet de 5 kg, cu alimente, la care aveam dreptul și, mai ales, medicamentele atât de necesare, în situația în care mă găseam. Dl. dr. Rădulescu m-a consultat și mi-a spus că sufăr de afecțiuni pulmonare, fără a le preciza, însă (în mod sigur, pentru a nu mă demoraliza); mi-a prescris și medicamentele necesare, antibiotice și altele. Acolo am primit prima veste de acasă, în data de 06.12.1952 (sigur sosit după o carte poștală de la Capul Midia) un pachet, cu o scrisoare și 5 kg de alimente și medicamente, după 14 luni de la arestare! M-a bucurat enorm vestea că toți de acasă erau bine, m-am bucurat de cele primite, de alimente și, mai ales, de medicamante, care au fost vitale, salvatoare pentru mine. Conform Legii, aveam dreptul la o carte poștală cu cel mult 10 rânduri scrise, o dată pe lună, la un pachet de 5 kg cu alimente și, periodic, la un colet cu articole de îmbrăcăminte. După 29 de luni de detenție (!), am găsit acasă doar 5 cărți poștale, majoritatea expediate de la „Castelu”. Am primit 4 pachete, unul fiind pentru îmbrăcăminte și un „vorbitor”, la care a venit fratele meu, acestea fiind primite la „Colonia Castelu” și unul la „Colonia de Muncă Onești”. Deci doar 5 „unități” de corespondență, de legături cu familia, în 29 de luni de închisoare și nu cum spunea Legea: câte una lunar. Deosebirea dintre „drepturi” și „lipsirea de drepturi” era enormă, așa cum este cea dintre „Lege și Fărădelege” și acestea se substituiau una alteia, producând atâta suferință și suprimări de vieți umane. Atunci și mai ales pe acolo, eram sub domnia Fărădelegilor, care se practicau până în cele mai mici detalii! Fiind tânăr și cu afecțiunea relativ recentă, plămânii nefiind încă perforați, cu acel tratament intensiv, cu sporul de alimente primite și, mai ales, cu protecția majoră a acelui spirit nobil, al medicului Rădulescu, ca și cu acceptul cdt. slt. Arcuș, afecțiunea a fost eradicată. Pe timpul celor 7-8 luni, cât am „staționat” acolo, am primit diagnosticul de „Inapt” la sosire și cu același diagnostic am și plecat de acolo; am fost scutit de muncă! (fila 41 și fila 53 din Dosar). Atunci, la „Castelu”, înfometarea, peste tot impusă, obligatorie, și lipsirea de libertate se simțeau ca cele mai grele sancțiuni. Munceau cei apți pentru muncă, controlat, cât puteau să muncească și nu se practica „munca forțată”, de exterminare. Erau multe restricții, evident, ca în detenție, era o închisoare cu multe dorințe neîmplinite, suspendate, cele mai grele fiind însă cele amintite, înfometarea și lipsa de libertate, o închisoare prevăzută oarecum în normativele ei, precizată și în scriptele Legii (excepție făcând înfometarea cumplită!), atunci aproape în totalitate nerespectate. Nu cred să se fi întâlnit, în toate coloniile de pe Canal, un astfel de comportament, ca și la colonia Castelu, în acea perioadă. O situație cu totul aparte, care ar putea fi unica în detenția comunistă.

Aș face o comparație între cele două cupluri: comandantul coloniei și medicul de la Capul Midia și de la Castelu (Km 31). Primul a impus acele nivele de muncă de neatins, chiar fiind apt pentru a munci, ceea ce-i oferea plăcerea deplină de a ordona încarcerări, mulțime de altfel de persecuții devastatoare, unde medicul ce-l acompania trata bolnavii cu „apt pentru muncă” și-i „vindeca de viață”, pe mulți. Pe de altă parte, rămâne acea imgine unică, încărcată de încurajare și optimism, de grijă și tratament pentru suferinzi, a acelui medic înger, aprobată tacit de comandantul Arcuș, care a pus pe portativ un cântec de speranță de viață și nu de moarte „borceană”! Acestora, omagiu și numai cinstire. Nu se pot compara demnitatea, bunătatea umană, respectarea deplină a jurământului de medic, prin profesia și deontologia profesională, exercitate cu dăruire totală și sacrificiu, ale medicului de la colonia „Castelu”, dl. dr. Rădulescu, cu acelea ale individului, numit medic, de la colonia Capul Midia, dr. Radu, un trădător de jurăminte, unul care a chinuit în loc să vindece, care a ucis oameni în loc să-i salveze, așa cum l-ar fi obligat profesia?! Distanța dintre cele două locații este ca aceea dintre viață și moarte!

E bine că atât ticăloșiile, atât de multe și mari, cât și comportamentele de înțelegere umană, manifestate atât de rar, în excepție, să fie puse la locul lor, cu toate acuzele grele, meritate, de primele, dar și cu tot respectul cuvenit, pentru celelalte.

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

28.02.2019, Minneapolis

oferta-wise

5 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Asa este ! Ticalosiile trebuie demascate ! Asta nu e razbunare ci educatia in spiritul adevarului !
    Si nu acceptam lectii de morala tocmai de la comunisti, securisti (si urmasii lor…) ,cei care au facut tot posibilul sa-l scoata pe Dumnezeu din sufletul omului

  • Alba-neagra,jocul lagarelor de exterminare!

    Cu”manie proletara”incep sa comentez in scris,doua episoade din periplul negru,al domnului profesor Gheorghe Barcan,prin lagarele de munca fortata,care aveau rolul sa extermineze prin chinurile torturilor pe care acei comunisti-securisti, o numeau „munca”!Caracter puternic,domnul profesor,in stilul caracteristic,un pic hazliu,ne prezinta doua ipostaze,doua lagare,unul”negru” cel de la Midia in care viata unui om nu valora cat doua „pietre sparte”,urmarindu-se in primul rand suprimarea vietii, celor osanditi pe nedrept si aruncati in „caruselul mortii”care era Canalul si care a inghitit multe vieti,abia incepute!A doua ipostaza,lagarul de la Castelu,este partea „alba”a chinurilor,o detentie mai umana in comparatie cu ce a trait pana a ajuns acolo!Diferenta dintre oameni,dintre medici si comandanti este la fel ca diferenta dintre alb si negru,unii cautau sa-l extermine,iar altii l-au salvat,moarte si viata,chinuri si speranta,infometare si un regim alimentar permis mai uman,dar tot in conditii de condamnare,in ambele cazuri,pentru vina ca au crezut in altceva decat credeau cei din regimul dictatorial nou instaurat!
    Sa te bucuri ca poti scrie 10 cuvinte,sa afle cei de acasa ca mai traiesti,primirea unui pachet cu hrana sau cu haine,in perioade lungi de timp dintre ele,sansa unei revederi cu o ruda apropiata,norocul ca ai primit cateva medicamente,ne face sa credem si credem ca acolo a fost „iadul”pe pamant si ca numai o minune i-a salvat!Desi am avut tristete in mine cand am lecturat,am mai zambit cateodata,atunci cand,domnul profesor,imbraca denumirile termenilor si obiectele aducatoare de moarte,intr-o haina de „gluma”!”Haina” aceasta a fost grea pentru tineretea ,domnului Ghe.Barcan,o tinerete in care moartea i-a fost aproape,primejdia il pandea la orice pas gresit…sa ajungi ca in prelungirea mainilor sa-ti fie lipita unealta de lucru,este ceva de neinchipuit,astazi in zilele noastre ,cand intr-o anumita masura s-a instaurat viata democratica care si-a dorit-o cu ardoare!Triste descrierile care ne aratau ca unii dintre cei intemnitati fortat,si-au dorit”libertatea” prin moarte,numai asa scapand de chinurile la care au fost supusi!
    Marturii necontestate,marturii din realul chinuitor al acelor zile,cand pentru un crez sau un cuvant spus necontrolat,erai aruncat in bezna si racoarea beciurilor securisto-bolsevice,adesea platind cu viata!
    Trist acest joc,de-a alba-neagra cu vietile oamenilor nevinovati,trist ca au existat asemenea vremuri,scrierile domnului profesor,Gheorghe Barcan,vin si ne spun,ca trebuie sa fim atenti la ce se intampla in jurul nostru,ca acele timpuri sa nu se mai reintoarca,iar alba-neagra lagarelor de exterminare,sa ramana pentru totdeauna,amintiri!Multa sanatate,domnule profesor,sunteti un exemplu viu,a ceea ce au indurat mii de tineri care s-au opus regimului comunist instaurat de „cizma rosie”a bolsevismului ridicat la nivel de crima de un „tatuc”!

  • Multumesc D-le Luscalov pentru comentariu frumos facut,pentru ca este acoperitor,sincer si respectuos,cum au fost acestea intotdeauna si de aceea colaborarea dintre noi este calda si fructuoasa.
    Pana a ajunge la Colonia Castelu,am scris numai despre „rau”, pentru ca numai rau a fost,numai rau am intalnit pe unde am trecut.Dar, in spiritul adevarului, trebuia sa spun ceva de bine despre Colonia Castelu, pentru ca asa a fost atunci acolo, imcomparabil mai bine, o diferenta enorma intre aceasta colonie si celalte colonii „vizitate”. Evident, nu a fost ca in lumea libera, de nu stiu unde si de nu stiu cum; era o detentie cu restrictiile ei, infometarea si suprimarea libertatii fiind prezente peste tot, dar multe”rele” nu se practicau la „Castelu”: nu era o munca de exterminare, nu iti era refuzata asistenta medicala si, mai ales, aveai posibilitatea de a lua legatura cu familia. Asa au fost salvati acolo toti distroficii transferati de la Midia, spre moarte. Acolo am avut sansa sa fiu salvat si eu.
    Domnul mi-a ascultat rugaciunile si m-a protejat, mi-a dat tarie si rezistenta, incredere si, dintr-o fiinta care abia mergea, am ajuns sa ies pe picioare din temnita, sa ajung acasa, trecand peste atatea zone de urgii. Daca intr-o „Mare de rau”, gasesti si putin „bine”, undeva, acesta se poate „proteja” se poate separa de rau si se poate respecta, mai ales ca era asa o „raritate”. Este parerea mea si cu totii avem dreptul la „libera” exprimare, in formele ei diferite,indiferent daca nu stiu cine este sau nu este de acord cu cele afirmate.
    Azi, 04.03.2019 este o zi speciala pentru mine: implinesc 65 de ani de la iesirea din inchisoare, pe poatra careia au intrat foarte multi oameni si au ramas acolo din ce in ce mai multi!
    Este o aniversare si privesc comentariu tau ca un frumos cadou legat de aceasta, pentru care iti multumesc inca odata!
    Sa-ti dea Dumnezeu sanatate, numai bucurii si impliniri, tie, familiei tale si celeor dragi tie, bucurii pe care le faci si tu altora, cu generozitate.
    Bucurie mi-a facut si publicarea in acesta zi a articolului, tot un cadou. Fara acestea, ziua trecea cu cele ale ei, cu aniversare intre noi, dar ne bucura ca am impartasit-o si cu altii de buna credinta, carora le multumim.
    Este revoltator cum apar azi la rampa „interpreti” care se pronunta despre ce se intampla acum, ori ce s-a intamplat mai demult, altadata, in detentiile umane. Diferentele dintre detentia de acum si cele din perioada comunista este uriasa, dupa cum se stie. Se afla acum „ganditori”, in pozitii inalte, care echivaleaza vinovatiile ordinare ale detentiei de acum cu cele incarcate de maretie, sacrificiu si sfintenie din trecut, monumentale, de neinvins care nici nu au fost invinse, asa cum s-au petrecut la Pitesti, Gherla, Canal si multe alte locuri de cazna; aceasta comparatie este o blasfenie de neimaginat!
    Nu cred ca aceste personaje sa fi fost cat de putin prin detentia comunista si cred ca nu stiu cum se mananca „terciul”, mancarea preferata a timpului, „zeama de varza” si celelate mizerii…Ei nu stiu cum se indura gerul cumplit, arsita sau setea ce-ti crapau buzele, munca de exterminare si atatea alte situatii atat de greu de indurat.
    Ce-i legitimeaza pe acestia sa se pronunte astfel, cu ce drept dau astfel de verdicte?
    Chiar daca cineva din familia lor ar fi fost prezenti in acele inumane inchisori, nu le pot fi transmise urmasilor simtirea si dreptul de traire a perscutiilor, ci doar dreptul de cunoastere a lor.
    Cei ce au petrecut chiar mai putin de o saptamana in inchisorile comuniste isi pot revendica dreptul de a le fi respectata aceasta suferinta, care sa nu le fie tratata in fals, nedrept si necuvenit. Dar lumea-i mare si a toate incapatoare!

    Doamne ajuta!

    • Domnule profesor Gheorghe Bărcan, puterea dumneavoastră nelimitată de-a scrie despre detenția comunista a tinereții dumneavoastră si destăinuita noua, ne face să cunoastem mai bine realitatea acelor vremuri triste, despre care astazi se vorbește putin si nu-mi dau seama daca voit sau dezinteresat, pentru a ascunde un adevar trist si urat, adevar îndurat de oameni demni, ca si dumneavoastră! Este ceva onorabil pentru mine ca ma băgați în seamă si-mi mulțumiți pentru comentarii. Acestea nu sunt comentarii, sunt strigăte pornite din mine atunci cand citesc despre perioada detenției, a anilor 50, 60, cand multi OAMENI au pătimit nevinovati, fiindu-le oprită libertatea vieții si azvarliti in lagărele de exterminare, lagăre de muncă forțată, deloc prietenoase pentru cei care au trecut prin ele! Detențiea politică nu se poate compara cu detențiea comună, prima era pentru a extermina vieți nevinovate iar a doua pentru pedepsirea unor greseli facute voit, detenție care era „floare la ureche” pe lângă aceea suferită de deținuții politici! Marea majoritate a celor care au trecut prin lagărele românești de muncă forțată și exterminare, astăzi nu mai sunt, ati ramas puțini in viata si ca urmare aveti datoria de a spune si informa despre adevărul trist al acelor ani de grea suferinta pentru floarea intelectualității care vedeau, realist, cu alți ochi instaurarea regimului dictatorial, comunist, care încerca să suprime tot ce le-a stat în cale si ma bucur ca nu a reușit in totalitate, crima care au pus-o la cale! Va doresc multa sanatate, viata lunga, putere de a scrie, asigurandu-va cu sinceritate ca va port un respect mare, binemeritat, după cat ati suferit si pentru ceea ce scrieti!

  • Multumesc D-lui Preot, Prof. M.Visovan, pentru interesantul comentariu ,pe marginea articolului „Canalul Mortii”.

    Cu tot respectul cuvenit,
    Prof.Gheorghe Barcan

oferta-wise