Actualitate Editorial

Canalul Morții se închide! (prof. Gheorghe Bărcan)

foto stânga: Ghe. Bărcan elev la Liceul ”Dragoș Vodă” foto dreapta: Ghe. Bărcan după eliberarea din detenție
image_printPrinteaza
prof. Gheorghe Bărcan

Pustiul. Deschiderea Canalului a fost în fapt, o închidere a atâtor libertăți, atât de mult batjocorite și schilodite, stinse, în toată nevinovăția lor! După ce «obiectivul» a fost «îndeplinit», încă din cursul anului 1953, agregatele cu toate componentele lor, ca și personalul pe parte civilă ce se afla pe acolo, au început să se rărească și apoi să dispară cu totul. Au mai rămas un timp pe poziții deținuții politici cu păzitorii lor, o dualitate de nedespărțit decât prin «incidente», sau după lungi perioade, o «legătură» de sus stabilită, desfăcută și refăcută cu repetiții. «Truditorii stabili» ai acestor locuri sângeroase aveau și locațiile de «cazare» asigurate și trebuiau să ajute la dezafectarea lor. Dar a urmat un pustiu sinistru pe traseul Canalului, după abandonarea lucrărilor, o ruină, cu săpături și maluri surpate, barăci și case dărâmate, în părăsire și a acestora, până la urmă, cu gherete dezmembrate, atârnate printre cumplitele garduri de sârmă ghimpată, care nu mai erau «opritoare», cu atâtea vieți răvășite, un loc de «prospectare» pentru șobolani, câini vagabonzi sau cine știe ce alte viețuitoare ce preferau aceste spații blestemate, care parcă spuneau chinurile, uciderile, prăpădul uriaș ce s-a produs pe ele.

Din nou prin închisori sau prin stufișuri dobrogene. Oare de ce s-a făcut acest abandon, atunci? În mod evident, scopul pentru care s-a și deschis acest Canal nu a fost unul economic, așa cum rezulta din afirmația: «Această măreață lucrare va fi și mormântul «reacționarilor» (Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii), ci unul politic, care s-a și realizat. Cei mai periculoși dușmani, considerați, o mare mulțime, zeci de mii, poate sute de mii de oamani, din milioane de întemnițați, erau trecuți la cele veșnice, înghițiți de Canal, în mulțimea lagărelor sale de exterminare, de stufărișurile dobrogene, sau prin locațiile Piteștiului, Gherlei, ori se aflau la loc de odihnă veșnică în «Cimitirul Săracilor» de la Sighet, sau pe lângă «alte locații» din țară, cu groaznica destinație de «abatoare umane». O parte, cu pedepsele expirate și «reformați» au fost eliberați, care urmau apoi pe afară alte mulțimi de sancțiuni administrative și restricții: domicilii obligatorii, strămutări, deportări. Mulți dintre cei scăpați din această «uzină de exterminare» a Canalului, «sănătoși», au fost însă trimiși în închisorile ce-i așteptau, pentru încheierea pedepsei sau adausului ce li s-a facut, ca un fel de «bonus politic», sau prin alte lagăre, locuri de muncă, cu același specific de silnicie umană. Pe mulți i-au reținut prin alte zone dobrogene cu bălți, pentru desecarea lor, sau pentru recoltarea stufului de pe ele, muncind cu greu în nămolul acestora, prin ape, în ploi și ger, în aceeași înfometare și lipsa oricărui tratament medical, mulți dintre aceștia găsindu-și pe acolo sfârșitul, prin nămolul acestora. Insula Mare a Brăilei, un spațiu enorm, a fost pregătită și dată exploatării agricole, de mare eficiență, prin munca foștilor deținuți politici, cu plata unor mari și multe jertfe. După 1989, a trecut în folosința unor baroni polici, nou apăruți la rampă, de aceeași culoare, începând cu renumitul Tărâță…

În aceste condiții, după un transfer mai scurt pe la «Coasta Galeș», în lunile iunie-setembrie, o altă Colonie de pe Canal renumită în atrocități, am fost scoși din zona Canalului mai mulți deținuți politici și duși în «Colonia de Muncă Onești», unde se construia o ctitorie a dictatorului, «Orașul Gh. Gh. Dej».

Pentru prima dată mă gândeam că, probabil, sunt în prevederi pentru eliberarae, deși nu știam pentru cât timp am fost programat să fac detenție, nu mi s-a comunicat nimic; ce contează: câțiva ani cu lipsirea de libertate, anunțată sau neanunțată, cu condamnare sau fără ea, era fără importanță în optica politică de atunci!; «amănunte» fără semnificație! Acolo lucrau mulți civili, cu diferite calificări și eram oarecum mai la vedere, trebuind să li se mascheze, totuși, acel tratament de «înrobire». De aceea, deși lucram în zone separate de ei, condițiile de muncă și tratament s-au schimbat puțin și, pe față, formal, nu mai eram așa de persecutați, chinuiți, pe «șantier». Noi eram mai mult pălmași, șapatori, la lopată și roabă, transportatori de materiale, tasarea de șosele, căi de acces. «Cazarea» ne-a fost însă pregătită mai departe de lumea liberă, mai izolată, între aceleași garduri de sârmă, cu barăci, priciuri, cu toate celelalte prevederi de siguranță ale lor, de parcă același arhitect le-a proiectat pe toate și, foarte probabil, așa a și fost, detenția fiind de anvergură mare, peste toată țara, locații curente și în rezervă. Acolo eram aceiași, «noi între noi, noi și cu ei», cu aceleași tratamente și comportamente agresive și criminale de mai înainte. Am fost foarte sever avertizați să nu luăm nicio legătură cu civilii, să nu schimbăm un cuvânt cu ei, să nu dăm și să nu primim nimic de la ei; altfel… Am trimis vreo două cărți poștale și de aici și am primit și un pachet.

Iarna anilor 1953/1954 a fost extrem de lungă și geroasă, cu abundență de zăpadă, în toată țara. În câteva zile a nins peste Onești, peste barăcile din colonie, atât de mult, încât nu se mai putea ieși afară. S-au acoperit geamurile până sub «streașină» și au făcut un tunel prin zăpadă pentru a vedea «ce facem, dacă suntem bine, dacă trăim»! Ne-au scos apoi pe noi să lărgim traseul. Am îndurat în acea perioadă o înfometare, peste înfometare; o motivau cu drumurile, zăpezile, transporturile. Au urmat peste acele troiene de zăpezi niște nopți senine, cu un ger cumplit, când nu ne-au putut scoate la lucru câteva zile; dureau mușchii până la os de ger, chiar fiind bine îmbrăcați și nu puteai sta afară, îți îngheța și respirația. Dacă ne scoteau în 1-2 zile la lucru, atunci, rămânea colonia pustie! Nu de grija noastră nu ne scoteau, însă, la muncă, ci pentru securiștii care trebuiau să facă cordonul nu mergeam afară, chiar ei neputând suporta gerul, cu toată îmbrăcămintea protectoare ce o purtau, cu puțină mișcare; dinspre noi puteau fi fără grijă, nu puteam fugi, ci doar să înghețăm.

Deși «colonia», locul nostru de cazare era destul de apropiat de locul de muncă, diferența de comportament, de ceea ce înduram noi într-un loc sau altul, era enormă. Pe șantier, printre civili, nu păream foarte mult diferiți față de ei: ne diferențiam prin «uniforma» și masa servită acolo, la amiază, care era, totuși, mai puțină, dar nu mizeria din alte locuri. Nu strigau la noi, nu ne înjurau, nu ne încarcerau, nu ne loveau cu bâta sau cu cizma și, mai ales, nu eram supuși acelor munci de exterminare. În colonie eram însă «la noi acasă», noi cu ei și tratați în același mod inuman și criminal, așa cum am spus, ca în toate lagărele cu acest specific. Acesta era falsul în tot și în toate, sub dominația ideologiei comuniste atee, ea însăși o falsitate în gândirea umană, căreia îi era firească libertatea, credința în Dumnezeu, sinceritatea, respectul și demnitatea umană. Una spuneau, propăvăduiau, alta era realitatea, minciuna și înșelăciunea fiind la ordinea zilei.

Am petrecut acolo 4-5 luni, numărând al 9-lea loc de detenție, în atâtea chinuri și ilegalități gratuite, sub toate aspectele. Într-o dimineață, intră în baracă un «caraliu» cu o listă, de pe care citește 2-3 nume și mă găseam și eu printre cei nominalizați: la poartă, cu tot ce aveți! Putea spune: «și cu ce nu aveți» (!), pentru că mulți și-au lăsat pe acolo adolescenta, tinerețea, sănătatea, printre sârme, prin scobiturile Canalului, sau prin cine știe ce alte locuri de groază, blestemate. Acuma eram chiar convins că suntem chemați pentru eliberare, că «scap» și eu! Mi-a dat Domnul puterea să rezist în tot acest tumult al persecuțiilor și a atâtor greutăți și mi-a ținut mereu speranța vie în El. Rugăciunile și interiorizarea diminuau mult suferințele, le făceau să treacă mai ușor, fără efect, uneori de parcă nici n-au fost. Cred că era singurul mod de a te proteja în astfel de situații, lăsând să se scurgă greutățile pe lângă tine, fără a le asimila, fără a le lua cu tine.

Am ajuns la poartă și numărăm 6 persoane; toți parcă având fețele mai «înviate», altele ca până atunci. A început pregătirea, cu toți deodată, cu avertismentul: «Nimic din ce ați petrecut, pe unde ați fost, întâmplări și câte altele să nu «povestiți»; altfel, ne întâlnim din nou și greutățile vor fi mai mari, în progres, «în recidivă» (!); ia semnați «colea, șa…»! Am semnat hârtia fără să o citim (doar aveam încredere și nu-i puteam insulta, citind-o!). Era un «Agajament» de respectare a acelor interdicții, mă gândeam eu. Mult timp după aceea, mă întrebam dacă n-or fi trecut cine mai știe ce acolo, compromițător, înșelător. Dar, după mulți ani, după 1990, am găsit Angajamentul în Dosarele de la CNSAS; erau acolo doar datele personale și mențiunea de a mă prezenta cu regularitate la Miliție, timp de 2 ani, deci «Domicililu Obligatoriu», care mi-a fost și aplicat acasă, imediat, când mi-au înmânat Buletinul de Identitate. Sub titlul «Bilet de Liberare», care mi s-a înmânat ca «legitimație, «legitimitate (?)», erau trecute însă două rubrici, în care se menționa lipsa unui Mandat de Arestare și lipsa vreunei Hotărâri Judecătorești, deci lipsa motivului detenției, de durată, care s-a făcut în mod abuziv și ilegal și pe care, culmea, o și afișau prin acel act însoțitor, în acord cu permisiunea dictaturii în care trăiam!

Eram pe punctul de a ieși pe poarta Coloniei Onești, venit de pe o «cărare» atât de lungă și îngustă, după mult timp. Toși ne îndreptam spre «ieșire», dar pe mine mă oprește din drum un milițian și-mi cere să-i dau puțin valijoara ce o aveam cu mine, mică și ușoară. Am confecționat-o cu multă trudă din placaj, folosind o bucată de bomfaier și câteva cuiuțe, de pe acolo procurate, din diverse locuri. În ea aveam câteva obiecte de lenjerie de corp, ca să nu fie goală, dar sub un capac dublu, fixat, aveam o bucată de pânză de bomfaier, ce ținea loc de cuțit, cu care mai tăiam puțina varză crudă sau sfecla, când lucram toamna la IAS-uri, pentru recoltări; mai aveam un rozar confecționat de mine, cu bobițe din lemn foarte fine și un mic vocabular, cu câteva zeci de cuvinte în româno-germană, pe care le treceam acolo și le memoram, cu ajutorul unui șvab, cu care eram în brigadă. Deși a văzut același milițian cutia, i s-a părut dintr-o dată suspectă; poate a auzit un mic zgomot când a verificat-o, sau poate l-a auzit atunci când eu mă deplasam grăbit spre poartă. A pus cutia jos și a zdrobit-o cu cizma, ieșind la iveală obiectele puse acolo, ascunse (?); oricum, eu nu le amestecam cu ce purtam în cutie: o bucată de pâine, o felie de sfeclă… I-am răspuns la toate întrebările: «ce-i asta?», doar la ultima, cu vocabularul, era să o pățesc. La întrebarea: «ce-i aici?», i-am răspuns: «un vocabular german-român»… «Nemțește! Spion!» Mi-au tremurat picioarele; a și sunat comandanul care a venit imediat și, văzând despre ce-i vorba, cu ceva mai multă minte decât acel idiot, mi-a spus: dă-i drumul, pleacă! Și eu l-am ascultat pe loc, ajungând din urmă pe ceilați, care au privit scena puțin întristați, totuși. Chiar am scăpat! Dar dacă acel ofițer manifesta același zel, aceeași prostie, mă puteam întorce în baracă, fără valijoară, fără amintiri și cine știe când să mai fi fost plecarea, dacă mai era cândva! În viață, un lucru foarte mărunt poate dărâma totul, în cine știe ce situații bizare, neprevăzute.

Acasă, cu câteva zile înaintea sosirii, mama i-a spus surorii mele: du-te și cumpără pentru Ghiță un costum, că vine acasă în câteva zile. Lasă, mamă, numai să vină, că îl cumpărăm îndată. Du-te când îți spun, a spus mama răspicat. Cine se putea împotrivi puterii ei prevestitoare, din totdeauna?! Acasă, pe lângă bucuria tuturor, mă aștepta și costumul! Sosit la poartă, cățelușa Volga (?) nu m-a uitat, m-a recunoscut imediat și m-a petrecut schelălăind până în casă. După acea mare bucurie, a urmat o libertate amăgitoare, cu explozii cumplite, crude, nu după mult timp.

De regulă, când părăsești un loc în care ai petrecut în mod plăcut un timp mai îndelungat, sau chiar puțin timp, te uiți în urmă, te desparți mai greu de acele locuri, sperând probabil chiar într-o revenire pe acolo, oricum, un bye, bye! M-am uitat și acuma în urmă, fugar, având cu totul altă stare psihică. Îți spuneai să-ți urmezi drumurile în viață tot timpul departe de astfel de locații de groază și căutai să te depărtezi mai repede de ele. Gardurile acelea, sârmele dintre care abia ai scăpat, îți rămâneau parcă în imagine și când nu se mai vedeau: erau acelea care în mod atât de nefiresc au blocat atâtea drumuri în umblet, în deplasări umane, pentru atât de mulți și pentru mult timp (pentru atâția, definitiv) și erau «prezentate» ca spații de izolare ale celor răi dintre cei buni. În realitate, separarea executată era chiar inversă: izolarea celor «dinăuntru» de cei «de afară», de ticăloșiile cumplite ale activiștilor de partid, ale securiștilor și ale torționarilor.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

15.03.2019, Minneapolis

oferta-wise

4 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • 19 iulie 1953…unul din momentele cheie ale terorii comuniste…Canalul care a secerat atatea vieti se inchide….supravietuitorii sunt aruncati din nou in spatele gratiilor – Aiud , Gherla, …

  • Jungla detentilor nevinovate,lagarele de munca fortata si de exterminare,Sighet,Gherla,Aiud,Pitesti,Canal,Balta Brailei,Onesti…puncte de incercare a rezistentei umane,experimentate si de eroul luptei anticomuniste, profesorul Gheorghe Barcan, un nume important,printre absolventii,Liceului sighetean,Dragos Voda,ne intareste convingerea ca nu mai trebuie sa acceptam nici o dictatura, mai ales,cea rosie!Acest episod de sfarsit de detentie fortata,ilegala a domnului ,Gheorghe Barcan,povestit in stilul bland,cu trimiteri si exemple doveditoare,scoate in evidenta,iubirea de libertate,rezistenta umana,trecuta prin incercari grele,de neimaginat pentru noi,acei care astazi ne plangem,ca nu avem aia sau cealalta,ca nu mai incapem de libertate, pentru care,multe vieti omenesti au suferit si au ramas,drepte in fata lui Dumnezeu, singurul sprijin in care au avut incredere si si-au predat viata! Unii dintre detinutii politici ai anilor,40,50,60,au cunoscut nedreptatea lagarelor bolsevic-comuniste, au rezistat opunandu-se cu indarjire mortii,altii,ne-au parasit,lasandu-si osemintele in cimitire necunoscute, gropi de canal,stufaris de balta,pe care incepeam sa-i uitam! Minunea scrierilor pline de talent ale profesorului erou,Gheorghe Barcan,scoate la suprafata,din adancurile hrubelor inchisorilor si lagarelor de exterminare,adevararuri pe care multi dintre noi nu le cunosteam,fiindu-ne ascunse de cenzura comunista! Am citit toate scrierile publicate de domnul Ghe.Barcan in „Salut,Sighet!”,am fost miscat sufleteste in fiecare episod,o istorie a crimelor bolsevico-securiste,o istorie a rezistentei umane trecute de marea majoritate a intelectualitatii romanesti, considerata” clasa reactionarilor” de catre cei care aveau sufletul „rosu” si gandirea bolsevica a unui „tatuc”,criminal!
    Din aceste episoade reale,povestite cu mult talent,cruzimea „dictaturii” nou aduse de tancurile rosii este descrisa de autor prea bland, pentru cineva care a indurat atata suferinta, puterea de a scrie si dezvalui, denota un caracter puternic, trecut prin multe chinuri,care nu s-a lasat ingenunchiat, iesind invingator in fata terorii comuniste!
    Multumim, domnule profesor,multumim ca existati ca marturie ,,scapata” din jungla mortii, din locurile nemiloase in care intelecualiatea romana a fost aruncata si supusa incercarii de suprimare,prin munca fortata peste puterile omenesti sau prin „glontul rosu”,tras fara discernamant de aparatorii dictaturii rosii! Va felicit,inca o data si eu personal, mai astept de la dumneavoastra sa citesc marturii reale, ale rezistentei umane, prin care au trecut oameni nevinovati,DETINUTII POLITICI, EROI AI NEAMULUI ROMANESC!

  • Multumesc D-lui Preot, Prof. M. Visovan, pentru utilele completari facute articolului publicat, care-i dau extindere, asa cum au fost atunci si persecutiile politice, pe toate cuprinderile dintre hotarele Patriei, inainte de existenta „Canalului Mortii”, in timpul acestuia si dupa aceea. Ramane totusi acea zona dobrogeana, cu vecinatatile ei, cel mai larg spatiu al tragediilor umane, produse de dictatura comunista, asa cum Pitestiul, ramane locul celor mai teribile urgii, care niciunde nu s-au mai produs.

  • Multumesc D-lui S. O. Luscalov pentru frumoasele ganduri si aprecieri, referitoare la persoana mea, la trairile si drumurile grele pe care le-am parcurs, facute intr-o frumoasa si ampla analiza. Ma bucura ca simtim la fel evenimentele, ceea ce ne uneste intr-un profund si durabil respect. Imi pare bine ca cele relatate de mine, fara fictiuni, in toata realitatea lor, sunt vizualizate si bine receptate de cititori, care-si exprima aceeasi reprobare pentru persecutii, pentru silnicie, in atatea moduri exprimate, prin care au fost inabusite comportamente umane firesti, de credinta, de dreptate, libera exprimare, de demnitate umana si atatea altele.
    Altfel, eu nu ma consider un erou, ci un om obisnuit, care a fost obligat sa traiasca in mod neobisnuit lungi etape de viata, in multa suferinta, la care pe nedrept si ilegal am fost supus. Asa au fost obligati sa indure aceleasi suferinte, sau si mai mari, multime de persoane, suferinte pe care le-au spus si ei, au incercat sa le spuna, sau unii n-au mai avut timp s-o faca.
    In multimea atator practici criminale, sistematic organizate in acele vremi, mi-am pastrat credinta, speranta, onestitea si demnitatea umana, de care ticalosii au incercat atat de mult sa ma desparta, dar n-au reusit, pentru ca ele faceau corp comun cu fiinta mea si puteau disparea numai odata cu ea. In fapt aceasta a determinat si rezistenta mea si infrangerea tortionarilor.

oferta-wise