Sighet – Album retro (XXXVIII)

O altă imagine din anul 1931 în care se observă mult mai clar turnul Bisericii Reformate distrus de incendiul din același an.

Imaginea cu turnul în plan depărtat o găsiți AICI.

 

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Fotocopie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!




Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (III)

La Șugău școală am avut, dar nu mai avem… în clădirea școlii mai funcționează doar gradinița (și… secția de votare…). Am avut școală timp vreo 85 de ani și majoritatea locuitorilor actuali ai Șugăului, plus părinții și bunicii lor au parcurs aici prima parte a școlarizării, unii dintre ei continuând apoi la licee sau școli profesionale din Sighet sau din alte părți, unii ajungând chiar la studii superioare în centrele universitare. Singura persoană născută la Șugău (după știința mea) care a ajuns să obțină un doctorat este domnul ing. dr. Vasile Moldovan din Alba Iulia.

De ce s-a desființat școala? Datorită numărului foarte mic de elevi, evident, dar cum s-a ajuns aici? Problema este foarte complexă și oricât am dori nu putem numi un singur vinovat. Principala cauză este scăderea natalității, numărul de copii născuți anual la Șugău fiind mult mai mic după Revoluție (populația de vârstă școlară – 6-14 ani – a scăzut de la aprox. 130 – 150 de copii la mai puțin de 60 de copii în prezent) ceea ce a dus la înființarea de clase simultane și implicit scăderea calității învățământului.

A doua cauză importantă este atracția exercitată de școlile din centrul orașului (sau școala din Vadu Izei, unde cel puțin nu sunt clase simultane), mulți părinți având acum mașini personale au considerat că naveta este posibilă și că merită să-și dea copiii la școlile „cu pretenții”. Pariul n-a fost întotdeauna câștigător (unii copii nereușind să facă față în oraș), dar fenomenul n-a putut fi oprit. În lipsa unei legislații care să le protejeze, școlile de periferie sunt condamnate la dispariție peste tot în țară. Și ar mai fi desigur și unele motive locale care au influențat negativ demografia școlară la Șugău dar spațiul nu ne permite o tratare amănunțită.

Învățământul la Șugău a început în anii ‘30 prin strădaniile învățătorului Petru Codrea, un dascăl de excepție, adevărat apostol al ridicării prin cultură a poporului român. Acesta a construit pe cheltuiala proprie școala veche (clădirea nu mai există) care a funcționat până la construirea școlii noi în anii ’60. Petru Codrea a fost omagiat la Șugău în 1991 printr-o frumoasă festivitate (la care am participat și eu ca tânar profesor) la împlinirea vârstei de 90 de ani. Cei 4 copii ai săi (Gheorghe, Petru, Eugen și Georgeta), deși trecuți acum de 80 de ani, vin deseori la Șugău cu multă bucurie pentru a sărbatori aici evenimente familiale, pe locurile copilăriei lor.

Păcat că totul e doar istorie…

Fratello Marius




Sighet – Recital de pian Cadmiel BOȚAC

Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighetu-Marmației și Rotary Club Sighet organizează joi, 7 martie 2019, de la ora 18:30, la sala de spectacole „Monica Chifor”, un recital de pian susținut de Cadmiel Boțac, absolvent al acestei instituții de învățământ.

Cadmiel este în prezent student în anul IV la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, fiind premiat de-a lungul anilor la numeroase concursuri naționale și internaționale.

În program vor fi interpretare lucrări de Ludwig van Beethoven, Frederic Chopin și Franz Liszt.

Costul unui bilet este de 15 lei. Elevii pot intra doi cu un singur bilet. Biletele pot fi achiziționate de la Școala de Muzică.

Comunicat de presă




#CNDV100 – Profesorul – poet Marin SLUJERU mereu pe drumuri… sighetene!

Profesorul Marin Slujeru a intrat în viața mea „pe tăcute”, cu discreție. Mai întâi la Liceul ”Dragoș Vodă” când am avut fericita ocazie de a-mi preda filosofia, apoi, ca ”meditator” la Istorie Antică, pentru facultate. Mă fascinase încă de atunci prin felul în care m-a determinat să rețin și să înțeleg istoria, dar și prin tactul pedagogic, permițându-mi să învăț ”în ritmul meu”.

Despre Poetul Marin Slujeru știam prea puține. Peste ani – predam deja limba latină – aveam să-i descopăr haiku-urile. Fremătătoare, neliniștite, surprinzătoare sau cuminți, ca firea domniei sale. Apoi poezia – atât de “feminină”, ingenuă, adâncă, filosofico-existențială, reală, simplă sau pătimașă, ca valurile mării veșnic foșnitoare, mereu în căutare. Iubitor de frumos, fin observator al firii și al ființei, Marin Slujeru prinde în cuvinte pulsul orașului său, surprinde cu acuratețe frânturi de viață, mici stampe viu colorate care se strecoară zilnic pe lângă noi, aproape neobservate.

Marin Slujeru povestește mult, însăilează lumea exterioară în crochiuri pline de viață. Dar, despre Omul Marin Slujeru, cu trăirile, frământările, gândurile, viața sa personală, afli prea puțin. Remarci aceeași privire înlăuntru, fără exteriorizări, fără a spune foarte multe despre el. E foarte greu să-l ”prinzi” într-un profil anume. Chiar și datele biografice pe care le-am aflat, sunt puține, culese din cărțile publicate până acum. Însă, tot ”răsfoind” internetul, am găsit câteva notițe inedite: bunicul său se numea Ioan Grigore Marin, învățător. De origine dâmbovițean, a venit în Maramureș după Primul Război, în „zona poliglotă”, voluntar. ”Aici, îndurerat de soarta Maramureșului înstrăinat (din nordul Tisei) – o vreme a fost învățator chiar în Teceul nostru, peste Tisa de Teceul de azi din Ucraina –, publică placheta de versuri „Trec plute pe Tisa”, sub pseudonimul Slujeru (I. Gr. Marin), pseudonim pe care și-l ia ca nume de familie. Se poate să fi fost la mijloc și o neînțelegere cu tatăl său, preot în Bezdead, după ce bunicul s-a căsătorit și a hotărât să rămână definitiv aici, în Sighet.”

Tatăl său a fost tot învățător, în Hoteni. Absolvent al Liceului ”Dragoș Vodă” (promoția 1973, profil umanist), Marin Slujeru este licențiat în filosofie, a fost profesor la Școala Gimnazială Sarasău. Actualmente este pensionar, însă, așa cum ”se descrie” pe pagina de facebook, pasiunea sa rămâne scrisul: scriu parahaiku-uri, am scris, am publicat şi voi mai scrie poezii.

Editura ”Echim” (Sighet) îi publică volumele de poezie: ”Pauza de lectură”, ”Tresăriri”, ”Târziu, în iunie”, volumul de proze poetice ”…léptem?”; la Editura ”Limes” din Cluj îi apare culegerea de autor ”În neștire”, iar Editura ”Valea Verde” (Sighet) îngrijește volumele ”Anotimpul neprevăzut” (poezii) și volumul dublu „În pas de 17 (5-7-5)”, autor Marin Slujeru și „În ce mă privește”, autor Doina Rândunica Anton – un proiect destul de ciudat, de fantezist, n-am mai văzut cărți din acestea, duplexuri, mai ales că mergem fiecare pe terenul nostru, nu interferăm neapărat (Marin Slujeru).

Din 2016, încă de la lansarea site-ului, Marin Slujeru colaborează cu www.salutsighet.ro, unde publică serii de ”pastile”/consemnări sighetene: Locale, De pe sate, Din folclorul local, Pe drum mergând, EDU.RO…, Cotidiene sau ”Semne de carte”.

Tânărul pensionar și pasionatul ”feisbucist” Marin Slujeru a avut timp și pentru mine. I-am luat pulsul într-un interviu pseudo-cuminte.

Brîndușa Oanță (BO): Ce faceți azi, cu atât de multă libertate, domnule profesor – poet?
Marin Slujeru (MS): E greu cu ziua de luni… Altfel, apar noi alternative şi noi constrângeri, toate sub semnul „stării de urgenţă”, se multiplică priorităţile. Aşa că nu am, de fapt, mai mult „timp liber”, mai de grabă „nu am timp”, în continuare – timp interior, pentru a asimila, elabora, formula. Desigur, ar fi ideal să am câteva scopuri clare cu proiectele realizabile aferente…

BO: Din câte am aflat, aveți antecedente poetice în arborele genealogic?
MS: Da, bunicul patern. A avut un rol important în învăţământul, publicistica şi literatura locului. „Trec plute pe Tisa” se numeşte culegerea de poezii propusă sighetenilor în 1930. Regretatul profesor Ion Berinde şi dl. prof. Ioan Ardeleanu-Pruncu au scris despre el. Numele ce-l port este de fapt pseudonimul literar ce şi l-a ales, numele său real fiind Ioan Grigore Marin, fiul lui Grigore Marin Popescu, preot în Bezdead – Dâmbovița și al Sofiei Popescu.

BO: Nu vă năpădesc nostalgiile cu gândul la anii de școală, de predare?
MS: Ce am avut de dat, de dăruit, am dăruit şi asta m-a îmbogăţit. M-am retras imediat ce am simţit că nu mai am suportul …energetic, psiho-nervos necesar. Profesoratul nu se poate practica strict tehnic sau în stare de relaxare. Sigur că am nostalgii, frumoase amintiri, dar mai degrabă mă încearcă melancolia, văzându-mi foştii elevi navigând prin viitorul lor…

BO: Ce face poetul când nu… scrie?
MS: Îmi cultiv, recunosc, stările poetice, sunt foarte atent la natură, la oameni, la lume (natura umană). Ieşiri în oraş, „la o cafea”, plimbări, poze, lecturi, facebook, evenimente sportive (mai ales „Simona, file de poveste”…), internet (e-presă, filme, muzică). Până deunăzi, petreceam cu nepoţii mei, acuma sunt mari… De scris scriu puţin, mai mult selectez „materia brută” adunată tot mai anevoie, elimin, re- şi reformulez. Nu ştiu dacă sunt poet – scriitor sigur nu. Să zicem că sunt un amator al versului, al notaţiei, al consemnării, al reamintirii, de la „amo, amare…”

BO: Ce citește un tânăr… pensionar?
MS: Oameni, flori, Iza, poeme absolute, e-presa, eseuri, istorie, iar şi iar… Mă bucură să citesc poezie de Echim Vancea, Gheorghe Mihai Bârlea, Nicolae Scheianu, Rândunica Anton, Antonia Dubovici-Zavalic, textele semnate Crina Voinaghi, Alina Marincean, Timeea Műller, mai nou Oana Ţînţaş, interviurile depline ce le faceţi voi, Brînduşa Oanţa şi Ion Mariş, la „Salut, Sighet!”. Dacă persoanele amintite vor „comite” şi romane, promit să le citesc, fiind deficitar la acest capitol. Regretatul Ioan J. Popescu scria un roman de factură nonficţională, documentară, mi-l citea pe măsură ce-l elabora…

BO: Este “utilă” filosofia pentru tinerii elevi ai zilelor noastre?
MS: Da, orice filosof, dar pornind de la definirea conceptelor cu care operează şi realizarea „background”-ului socio-istoric şi cultural în care se pronunţă. Altfel, „tinerii elevi ai zilelor noastre”, cum le spui, o să priceapă altceva, reţinând eventual câteva citate, bune de pus pe sonete sau de postat pe fb. Şi care mai mult le complică înţelegerea, făcându-i victime vesele ale culturii-mozaic, fragmentarişti… Or, rolul filosofiei este cel de clarificare – a gândirii, a cunoaşterii, a voinţei – , pentru încadrarea optimă în cosmosul uman. Disciplina filosofică ce o recomand spre aprofundare este etica, dimensiunea morală fiind maxima fiinţei umane ca fiinţă inteligentă şi implicit directoare în proiectul de viaţă. Dacă nu ar fi așa, nu am avea o mulțime de „ocoşi” care dau chix în planul moral… Cultivând lectura înţelepţilor lumii, adolescenţii vor realiza gravitatea inadecvărilor, a derâderii, a superficialităţii, a aranjamentelor şi şmecherismelor, a pervertirii statului de drept, vor şti să distingă între valoare şi pseudovaloare, democraţie şi „dimocrăţie”, politicieni şi politrucieni, demnitari şi agonisitori…

BO: Ce vă amintiți frumos din anii de liceu?
MS: Orele neîncrâncenate (rusă – prof. Radu Bitan, matematică – prof. Aurelia Vişovan), în care eram lăsat să visez (fizică, Optică – tot doamna prof. Aurelia Vişovan, biologie, Anatomie – doamna prof. Livia Balea), orele în care eram provocat să vorbesc (prof. Eusebia Negrea la Literatură universală sau inegalabilul Ion (Jean) Bălin, la economie sau filosofie), încrederea ce mi-au acordat-o diriginţii mei: prof. Ion Vancea (care m-a promovat ca aspirant la poezie, alături de prof. Eracle Titircă, introducându-mă în lumea literară a oraşului), prof. Vasile Gogea, prof. Maria Şugar, prieteniile legate atunci cu Gheorghe Mihai Bârlea şi Echim Vancea, prin intermediul cărora m-am apropiat de Cartea de poezie, de substanţa Maramureş, de tainele creaţiei literare.

BO: Care dintre profesorii din anii de liceu credeți că vă… seamănă, pe palierul educativ – pedagogic? Cu cine v-ați “identifica”?
MS: Haos aici! Aş fi vrut să fiu şi riguros şi empatic şi sclipitor şi cu stilul meu… – şi, ca-n toate celelalte, m-am făcut doar „cântec pentru ele…” Oricum, nu mi-am propus „să îngheţe sângele-n copii” când apar în clasă… Aş zice că, pe lângă o puzderie de personalităţi şi (numai) personaje, mi-au rămas ca model profesorii care m-au făcut să citesc, să „mă dedulcesc” la marea literatură beletristică, filosofică, istorică – Doamna Profesoară Eusebia Negrea şi Domnul Profesor Ion Bălin. Am fost uimit de calităţile regretaţilor profesori Vasile Anişorac şi Vince Citra, din relatările peste timp ale unor foşti elevi de-ai lor – da, aşa am vrut să fiu şi eu…

BO: Ați făcut mulți ani naveta la Sarasău. Pentru un poet era un traseu inspirațional. Profesorul Marin Slujeru cum s-a acomodat în mediul rural?
MS: Da, pentru mine navetiştii se constituiau într-o adevărată societate, una diversă, interesantă, de regulă manifestă (mai puţin adulţii câmpulungeni), reflectând comunitatea mai mare din care făceau parte, în care un loc sper să fi dobândit şi eu. Deplasarea în sine a fost un răgaz pentru observare, meditaţie, contemplare. Prezenţa agresivităţii verbale, practicarea cu virtuozitate a derâderii nu m-au încurajat deloc să mă adaptez. În timp, însă, am învăţat să decelez valorile, trecând peste învelişul lor aspru… Nu-i nimic mai interesant decât să urmăreşti ori să intri în vorbă cu bătrânele, aceşti regizori prestigioşi ai vieţii satului…

BO: Mai agreează tinerii noștri de azi… poezia?
MS: Da, în măsura în care o agreează şi profesorii lor. Există, însă, acest pericol al scientificării jargonarde a gramaticii, acest cantitativism în predarea literaturii („materia”!), al îndepărtării parcă programatice a elevilor de limba română vie naturală, la concurenţă cu ispitirile pleziriste, consumatoriste, IT-iste. „Se face totul” pentru „sărăcirea umanului”, de la vârste fragede.

BO: Iubiți Sighetul fără echivoc. Oare Sighetul își iubește intelectualii? Dar pe poeți îi… respectă?
MS: Nu confund oraşul cu câţiva agonisitori. A fi intelectual, a fi poet, în măsura în care sunt aşa ceva, este o treabă pe cont propriu, asumată, ar fi penibil să cer răsplată. Aici chiar că este vorba de libertate. Iar în privinţa iubirii oraşului, cu atît mai mult…

BO: Care sunt lipsurile de fond ale Sighetului?
MS: Infrastructura (praful!), iluminatul public, estetica urbană (de ex., numai la noi se expun lucruri cum ar fi „Cuiul” sau „Scaunul”, în toată tristeţea lor intrinsecă), înstrăinarea (legală, desigur, nu se presupuie…) a unor edificii publice, inexistenţa unor centre de divertisment specifice, pentru tineri sau pensionari.

BO: Dacă ați fi primarul Sighetului, ce proiecte/ activități ați propune pe segmentul cultural?
MS: Un edificiu-complex, un bloc-turn cu: piscină semiolimpică (aia care se tot face, de vro 50 de ani, ca „Dacii liberi” de la Petrova), sală de lectură (cât o hală, luminoasă, cu multi-media), sală de teatru şi concerte şi recitări, sală de forţă, sală de cinema, o cafenea-restaurant imensă, un „Kiss Pipa II” spaţios, parc („Dendrologic II”), parcare, plajă şi helioport pe acoperiş, cu tavane de sticlă, cu terenuri de tenis adiacente – pe malul Izei, sub Solovan…

BO: Se spune că poezia este veșnic tânără. Presupun că, implicit și poeții nu îmbătrânesc niciodată, nu-i așa?
MS: „Filoanele” mai sărăcesc, cele din tinereţe le-am epuizat (sau m-au epuizat), trebuie timp până se refac, este tot mai mult de aşteptat…

BO: Unde/ cine sunt prietenii dumneavoastră?
MS: La lumina zilei: Gheorghe Mihai Bârlea, Echim Vancea – de-o viaţă; câţiva tineri admirabili: prof. Marius Voinaghi, av. Lucian Botizan, bibl. Dragoș Ardelean – minţi, fiinţe vii; voi, cei de la „Salut, Sighet!” – implicaţi, profunzi, harnici. În anii din urmă am pierdut trei dintre cei mai buni şi bogaţi cultural prieteni ai mei: poetul Fábri Sándor, enciclopedistul Ioan J. Popescu, prof. Caius Lugojan…

BO: Când veți publica următorul volum de versuri?
MS: E vorba de sfârşitul anului, tot prin bunăvoinţa Editurii „Valea Verde” (editor Ion Mariş). Se intitulează deocamdată „Alte imagini, vederi…”.

BO: Ce propunere aveți pentru aniversarea din toamnă a celor 100 de ani ai Liceului „Dragoș Vodă” (CNDV)?
MS: Eu sunt pentru adevărul întreg, inclusiv privind anii de liceu, atât cei din interbelic, cât şi cei din epocile stalinistă, ceauşistă, postdecembristă. Dar, se pare că noi nu apucăm aşa ceva, rămânem cu idealismele, roz-bombon-urile, adevărurile parțiale sau chiar contrafăcute…

BO: Puteți oferi cititorilor noștri cel mai recent haiku pe care l-ați creat?
MS: 

***
soarele toamnei –
dres mieriu pe faţa ta,
o, strălucindo!

BO: Mulțumesc, domnule poet – profesor! Ne vedem la… toamnă! Fără restanțieri la aniversarea de 100 de ani!
MS: Nici nu visam aşa ceva, la aniversarea de 50 de ani, când eram în clasa a IX-a! Mulţumiri! Cum să lipsesc?

Brîndușa OANȚĂ




Debut sighetean – Pânzătura de toate zilele (autor, Oana Țînțaș)

prof. Oana Țînțaș

Roata fântânii scârțâie, lanțurile se zbat sub greutatea găleții pline, în care s-a prins, de data asta, somnul cu mustățile lui lungi. E sărbătoare când monstrul din fântână urcă la suprafață. Și Bunica ne striga mereu, să-l vedem, „că cine știe cât a mai trăi”.

Bunica e de fapt străbunica. Eu le-am desemnat tuturor nume și așa au rămas pe veci: Buni (străbunica), Mama-Bună (bunica cea adevărată), Mama-Ica, Mama-Mia și mami. Astea sunt toate. Am trăit cu impresia că Buni e nemesis-ul meu. Asta până când cea adevărată a murit. Îi călcam iarba în grădină, parcă într-adins, ca s-o supăr. Ce mare lucru? O iarbă. Nu de aia s-a inventat iarba, s-o calce copiii? Îi prădam straturile. Păi, ce? Trebuia să pășesc în linie dreaptă? La câți morcovi, gulii, cepe și câte alea avea, ce însemnau câțiva pași de-ai mei ce stâlceau de-a valma recolta ei? O nimica toată, gândeam. Îmi făcea o plăcere nebună s-o sperii pe bunica atunci când, aplecată deasupra vănii, spăla hainele de mână. Mă strecuram tiptil în spatele ei, cuprinzând-o cu amândouă mâinile „Bau!!!”. Și Buni, verde la față, mă admonesta blând: „Onucă, într-o zi oi muri de spaimă!”

Îmi cerea să-i dau pana de uns cozonacii din „fioc”, eu căscam ochii mari, prefăcându-mă că nu înțeleg cuvântul. Trebuia să-i aduc ceva din „credenț” și eu dădeam asaltul bombănind, smulgând ușița curbată, cu sticla tăiată în fâșii subțiri, care se zguduia îngrozitor, gata să se facă țăndări.

Am chinuit-o. Știam exact de ce. Pentru că n-o iubeam. Că era rea. O iubeam pe Mama-Bună și Buni mereu mă certa că o sufocam pe bunica adevărată cu fel de fel de cerințe nebunești tocmai când ea era mai obosită. Ceream cartofi pai când ea se întorcea frântă din grădină, sau să-mi coasă haine la păpuși când ea nu mai vedea bine de atâta lucru. N-am înțeles nimic. Până în clipa când Mama-Bună a murit. Când am realizat că ea era un copil. Al lui Buni. Că-și proteja puiul chinuit de-un „fuck boy”.

Abia atunci am priceput că eu nu concepeam lumea fără nemesis-ul meu. O făptură mică, cu un chip încrețit, cu părul alb, cu mâinile strâmbate de muncă, aspre. Purta mereu sumna, pe care-o legăna când pășea, și o pânzătură albă cu flori albastre, „de tătă zâua”. Capul gol i-l vedeam numai seara, la rugăciune, când își desfăcea cununa. Codițele erau subțiri acuma și și le prelungea cu ațe. Seara își punea o cămașă de noapte lungă și îngenunchea, ca o sfântă, la marginea patului în care dormeam împreună.

Momentul ăla impunea tăcere chiar unor nemernici de prunci cum eram noi, care țipam, ne înghionteam și ne băteam ca orbii. Se lăsa tăcerea când ea spunea rugăciunile cu voce tare și făcea cruce cu mâna pe podea. Mătănii. Am aflat mai târziu. Evlavie, sfințenie, bunătate. Asta mi-a rămas în suflet.

Mă suiam cu ea în pat, strecurându-mă sub „duna” imposibilă, pe care-o împroșcam sălbatic după câteva minute. Urma ritualul de zmiorcăieli, eu protestam vehement că mă sufoc, că așa nu se mai poate. Că aveam s-o abandonez, să doarmă singură cu duna ei dacă nu-mi face pe plac și n-o schimbă. Uneori îmi duceam amenințările la împlinire. Părăseam lava fierbinte și fugeam în încăperea alăturată, în patul mult mai răcoros al mătușii. Dar, după cinci minute, mă întorceam spășită, cu lacrimi în ochi, la duna cea odioasă și la Buni, fără de care nu puteam adormi. Și ea mă liniștea, mă mângâia pe față, îmi ștergea lacrimile și-mi zicea: ” Onucă, nu mai si hunsută!”

Alteori, în scurtele pauze, după-amiaza, când căldura o alunga din grădină, venea în casă, se așeza pe o ladă de lemn, vopsită în verde, cu un capac solid. Acolo, cu picioarele suspendate, bătând un tact interior, ședea pierdută în gânduri, tăind metodic felii de măr. Așa, cu cuțitul într-o mână și cu mărul în cealaltă, suspina din adâncul sufletului ei, ca ecoul ce mi se întorcea când șopteam în fântână…„Ioi, Ilenuca me, Ilenuca me… cum te-ai dus și eu trăiesc…” Și lacrimile îi șiroiau pe obraz. Nu plângea în hohote niciodată, ci cuminte, cu privirea pierdută undeva, departe, unde Ilenuca ei, singurul copil, îi era vie, în brațe. Era rândul meu să-i șterg obrazul brăzdat, să o îmbrățișez, să o strâng tare și s-o readuc în odaia noastră.

Nu se plângea niciodată. Nu se văita. Când o pălea durerea de cap, venea în casă, cu o frunză uriașă de nu-știu-ce. Și-o plasa strategic pe frunte, sub pânzătura mea dragă, zicea că stă „om ptic, să se hodinea, până i-a îngădui durerea”. Nu deranja „duna-lava”, ci se punea la picioarele patului, într-o rână. Refuza orice medicament, pe motiv că n-o doare „așe jâb”. Și că nu poate „durni zâua în amiaza mare”. Dar, invariabil, adormea. Cu pisica lângă ea. Știam ritualul. Se trezea apoi buimacă, vinovată că doarme. „Ce rușine! Da’ cât am durnit???”. Cinci minute, mințeam.

Cu fustele în vânt, învăluită de treabă, cu pâini de copt în cuptorul plin de jar, cu beciul bogat mereu, cu o cămară burdușită cu de toate, cu o grădină impecabilă, cu straturi drepte și clare, cu porcii și „marhăle” hrănite, cu mâțele împleticindu-se printre picioarele ei mici, cu puii care-o recunoșteau drept comandantul suprem, cu oale, găleți pline cu leșie, cu poțiuni magice și puturoase din care ieșea săpunul de casă, cu miros de pământ și frunze, cu pânzătura ei albă, de „toate zilele”, o iubeam nebunește pe Buni.

Tăia frunze și tot felul de buraci pentru porci. Stătea pe un scaun mic, fixând cu picioarele o găleată mare. Mânuia foarte abilă un cuțit cam ruginit, cu lama lungă. Mă întreba de fiecare dată același lucru, întrerupându-mă din jocul meu frenetic cu păpușile, în care mă prefăceam că sunt învățătoare. „Onucă, auzi… tu mi-i cânta când oi muri?” „Ce să fac? Să-ți cânt? Da’ ce să-ți cânt?”, replicam eu, prefăcându-mă că n-am idee despre ce vorbește. „Nu, să MĂ cânți, când oi muri…” Urma un întreg război al replicilor care se curma cu învinuirile mele că vrea să moară și să mă lase singură. Numai așa se potolea. Eu zâmbeam. Știam.

Duminica era rezervată „besericii”. Mă șantaja să merg cu ea, motivând că i se va face rău și nu va avea cine s-o țină. Mergeam bombănind toți sfinții și toți popii care vorbeau pe nas ceva ce, oricum, nu înțelegeam. Atunci își schimba hainele cu cele de sărbătoare. Avea pânzătura neagră, cojoc ce-mi părea mereu nou, o sumnă de catifea, care se unduia și mai frumos decât cea de toate zilele. Ședeam în picioare cât era slujba de lungă, între babe clevetitoare și urâte și care miroseau altfel. Nu a pământ și frunze, ca Buni. Ci a bătrânețe. Mă mai puneam și-n genunchi, dându-mi ochii peste cap a nemulțumire. Pe drum spre casă veneam ținându-ne de braț. Inevitabil, câte-un lemn, pe marginea drumului, căzut din căruțele obișnuite pe vremea aceea, era reperat de ochii ageri. Se apleca cu pioșenie și-l punea sub braț. Eu aruncam o ploaie de reproșuri, că ne facem de râs. „Ce? Culegem ca săracii lemne de pe drum?” Ea, senină și netulburată de răcnetele mele zicea: „Ioi, da’ uite ce lemn bun de foc. Păcat de el. Cum să-l las în drum?”

Într-un an, am avut atât de multe mere de vară, încât Buni s-a hotărât să le vândă. A încărcat merele verzi și gustoase într-un căruț și, evident că mi-a cerut s-o însoțesc și s-o ajut. Fără să mă dezmint, m-am dus vociferând și acoperită de valul rușinii, „că ce, suntem săraci de vindem mere?!” Lumea venea și cumpăra în neștire. Buni le dădea aproape pe degeaba, că o durea sufletul să putrezească în spatele grădinii.

Mă petrecea mereu la poartă duminica, când deja eram mare, într-a șasea, și stăteam la bloc. Era gata cu binele, trebuia să plec acasă, că „api mâni începe școala”. Acolo, în poartă, îmi zicea iar, invariabil, replica de rămas bun: „Onucă, să sii cuminte și să nu te lași la băieți!” „Ce??? Ce-i aia??? Cum adică??? Ce înseamnă???” , o necăjeam eu, la fel, invariabil. Oh, cu cât drag respectam ritualul! „Ei, las’, că știi tu, să nu faci oarece purcării!” „Bine, Buni! Te pup!”, și fugeam pe stradă ca o bezmetică, întorcând mereu capul și agitându-mi cu putere mâinile.

Văd cu ochii minții și azi baticul ei sfânt, de toate zilele, alb cu flori albastre, sumna legănată în pasul ei vioi, mâinile strâmbe și aspre de muncă, fața brăzdată, ochii buni și blânzi, ritualurile noastre toate… De câte ori zăresc câte un lemn căzut dintr-o căruță, mă podidesc lacrimile, o țin pe Buni de braț, o strâng apoi năvalnic cu mâinile-amândouă și-i aud glasul bun „Onucă…”

Oana ȚÎNȚAȘ




Pe drum mergând… (Marin Slujeru)

* 15 Ianuarie. Ninge rar pe strada „Eminescu”. Salutul preferat al Poetului: „Trăiască naţia!” / „- Sus cu dânsa!”
* „…şi culoarea asta, verde, nu-i chiar aşa hidoasă, dar pe rochiţă, nu pe pantalon!…” (– două liceene după ore)
* ” O zis că-i în faţă la Catena, tu!” „Noa, hai să me’r’em la ea!… Că nu-i departe Acatena aia…” (- plimbăreţe mascate jâb)
* „Hai, noroc! Cum trăieşti?”
* “Noa, me’rem? / Me’rem, dară!”
* “ Când am văzut c-o făcut drum nou pă sub obreje, am rămas afiş… La noi este că n-au asfalt nici pă drumu’ ţării…” (– mutare de cartier)
* “…Nu mai pun suflet… şi de ştiu, nu spun… să mă ştie de proastă… îi mai bine!” (– din experienţa unei bucătărese cu …patronatul)
* “Nu serviţi o hreanzlă?” (– ospătăriţă îmbiind unicul client )
* „Alo! …Sunt corigentă sau repe…?… Repetentă, aha!… Ea budu…” (– pe lângă o fabrică de diplomă din oraş)
* „…Spune tăt la doctor, ma’mă! – mi-o zâs.” „Ce să zâc?” „Tăt să zâci!” „Şi am zâs: mi-o murit mama, mi-o murit tata, mi-o murit bărbatu’… Ş-apoi acela mi-o pus capătu’!” (– două vârstnice de sub Solovan)
* “Aszt montam…!” – repetă a nu ştiu câtea oară …anyuka, după nenumăraţi “gyere!”. Băieţaşul sparge metodic pojghiţa de pe toate bălţile, ci răspunde la un moment dat: “Jövök, jövök, jövök…!”, pentru toate bălţile-dăţile. Apoi aleargă după maică-sa. (– ecoul străzii spre Martie)
* „…Noa, mă duc, rămâi cu bine! Dacă mai apuc tr’i femei ca tine, nu mai ajung…” (– băbucă, poveşti, spre Martie)
“…mikor lesz lilion!….” (– februarie luminat, băbucă în capoate, neîncrezătoare)

***
(Pe culoarul Pieţii)
– Tu, Mări! Uită-te la gat’e! Cât îs de mândru împăturate!” (– o voce dinspre tarabe)
– Împăturite!… (– un observator, către un tânăr din zonă)
– Ţâgări, ţâgări!…(– tânărul zâmbind subţire)

***
(Aşteptând la doctor)
– …N-am crezut c-a fi atâta lume vinerea… Amu cu gripile aieste, atâta controlează… Noa, şi-i început de an… Pierdem autobuzu… Amu, dac-am zinit…
…- Ş-amu-s două săptămâni, până-n noapte am stat la doctor! Am ajuns la PECO tăt făcând cu mâna, până mi s-o scrintit. De-acolo m-o luat unu până-n Bârsana, apoi iară pă jos… Norocu’ meu c-o trecut pă lângă mine un prunc ş-o întors – era de la noi. Am sunat-o pe nevastă-mea să m-aştepte cu de tăte’, că vin acasă cu lemuzina. …Din Botiza-s!
…- Uă, amu şi să-mi cadă mâna pe jos, n-ar opri nime’!… Când eram mai tânără, opre’u tăţi: “Da’ unde meri, hăi?”
– …O lăsat familia ş-o plecat cu alta, de pe internet. Ce fac şi internetele aiestea!… ”
– …Şi te-ai predat cu tă’te pemintelei?
– Cu tă’te, da…, ioai!…
– Şi ce te macină?
– Că s-o ur’nit acoperişul de la grajd ieri noapte, de la ploaie…
– L-or tomni, nu-ţi fa’ griji!…
– L-o tomnit nepotu’ dimineaţă, da’ …, ioai!…”
– Da’ pă asta o ştiţi? Un băiet era la pescuit. Scot’e’ numa’ peşti mici. Lângă el se pune un om bătrân, unu care trăie’ sângur; ave’ o rudă, o sfoară cu o râmă, un cocean… Şi începe să scoată nişte peşti mari, frumoşi, unu’ după altu’!… Da’ imediat ce-i scot’e’, îi arunca înapoi în apă.
“ De ce faci treaba asta, unch’e’?” – l-o întrebat tânărul. “Că mi-i tigaia mică” – i-o răspuns moşu’.

Consemnări de Marin SLUJERU




„Războiul rece” („Cold War”) ajunge la Sighet

Considerat cel mai bun film european, laureat la Cannes pentru cea mai bună regie și nominalizat la premiile Oscar 2019 la 3 categorii, filmul „Războiul rece” („Cold War” / „Zimna wojna”) în regia lui Paweł Pawlikowski pornește într-un turneu de Oscar prin România. În următoarele săptămâni, Institutul Polonez împreună cu partenerii săi vor prezenta filmul în mai multe orașe din România.

La Sighet, proiecțiile vor avea loc marți, 19 februarie, ora 12.00 și miercuri, 20 februarie, ora 13.00, la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței (Strada Corneliu Coposu, nr. 4). Intrarea este liberă.

„Războiul rece” i-a adus lui Paweł Pawlikowski al doilea premiu de anvergură mondială, după Oscarul pentru cel mai bun film străin câștigat în 2015 pentru filmul „Ida”: la Festivalul de Film de la Cannes 2018 cineastul polonez a primit distincția pentru Cel mai bun regizor. Totodată, filmul a fost nominalizat la Premiile Oscar 2019, la trei categorii: Cel mai bun regizor, Cel mai bun film într-o limbă străină, alta decât limba engleză și Cea mai bună cinematografie.

Pe fundalul Războiului Rece în Polonia, Berlin și Yugoslavia și Parisul anilor 1950, filmul creionează o poveste de dragoste la fel de imposibilă precum timpurile trăite de protagoniști. Wiktor – un muzician talentat, cu poziție înaltă și multe relații, și Zula – o fată de la sat, tânără, naivă, cu o voce aproape nepământeană se întâlnesc la preselecțiile pentru ansamblul folcloric de cântece și dansuri „Mazurek”. El vede în ea „scânteia” și-i oferă șansa să facă carieră. Se îndrăgostesc unul de celălalt, chiar dacă între ei totul le stă împotrivă: caractere, aspirații și orientări politice diferite, fatalitatea crudă a sorții.

Filmat în alb-negru, filmul se remarcă prin jocul actoricesc de excepție al unor actori de renume în cinematografia poloneză, precum Tomasz Kot, Joanna Kulig sau Agata Kulesza, dar și prin muzica genial orchestrată de compozitorul polonez Marcin Masecki.

O co-producție Polonia – Marea Britanie – Franța, filmul este distribuit în România de Independența Film.

Sursa: www.culturapoloneza.ro




Sighetul la zi(d) – Maidanul eroilor

Terenul viran de lângă Colegiul Național ”Dragoș Vodă” capătă valențe… naționale. Se pare că pe lângă diversele tipuri de resturi mai mult sau mai puțin menajere, ”maidanul nimănui” va deveni un loc de manifestări cultural-patriotice.

Mai multe coroane cu panglica tricoloră, cu inscripția ”Eroilor Neamului” au fost direcționate cu ”sfințenie” pentru a ridica prestigiul acestui teren aparent părăsit, dar care, în mod simbolic, adună respectul autorităților locale…

Oare este valabilă și la Sighet zicala: Eroii se sacrifică și trec…, ”resturile” rămân?!

Salut, Sighet!




În temnița de la Bistrița (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Din «Iadul» de la Securitatea din Satu Mare, din acel beci de groază, încărcat de șobolani, ale căror mușcături m-au dus într-o stare febrilă de delir (febra mușcăturii de șobolan), am fost parcă «teleportat» la Închisoarea din Bistrița, în stare de inconștientă, fără să știu cum mi-au schimbat «uniforma» cu hainele de acasă și ce s-a mai petrecut până a ajunge la această nouă «locație».

Un alt mediu, opus celuiulalt, fiind întemnițat singur într-o celulă foarte mare, sub gerul puternic din iarna anului 1951/1952, locația fiind lipsită de orice sursă de încălzire, unde parcă îți îngheța și aerul ce-l inspirai; eram tot timpul cu hainele pe mine și ele insuficiente pentru protecție. Aerul rece infestat și de mirosul tinetei îmi îngheța și otrăvea și în interior organismul. În cele peste 5 luni de zile,  cât am stat acolo, nu m-au scos din celulă și mă spălam iarna cu apa rece ce o aveam într-o găleată, cu o cană. Nu eram o ființă periculoasă și am fost, totuși, ținut într-o izolare totală; unde erau mai mulți în celulă se încălzeau puțin și de la căldura corporală din acel mediu și prin vorbire. E adevărat că și eu puteam vorbi, dar îmi puteam păstra apoi obiceiul de a vorbi singur! Făceam uneori și câteva mișcări de gimnastică pentru a nu înțepeni sau pentru a mă desțepeni. Îmi aeriseam și creierul amintindu-mi unele romane, poezii, probleme și adevăruri matematice, revăzute sau care mi le puneam, fredonam și mici cântece, în surdină, pentru a nu atrage spectatori și «aplauze» (!), dar mai ales spuneam rugăciuni care încălzeau cel mai mult atmosfera înghețată și-mi țineau speranța caldă. Toate acestea umpleau trecerea timpului, uitând puțin și de teroarea gerului. Asociată aceasta și cu o mâncare extrem de puțină, inconsistentă și rea, cu trosnetul zăvoarelor, al vizetei metalice de la ușă, care te trezeau și când erai adormit, cu sunetul și ecoul sinistru al pașilor de cizmă, apăsat, pe un coridor de deplasare, cred metalizat cu tablă, îți puneai întrebarea: oare cum o fi în iad?! În timpul zilei, uneori și în noapte, mă plimbam prin celulă, într-un sens și altul, marcând câțiva kilometri, pentru a nu îngheța, pentru a mă mai încălzi, pentru a supraviețui. Era firesc și de așteptat ca aceste condiții atât de vitrege să genereze și alte necazuri.

Mă durea rău spatele și, după solicitări repetate, m-au dus la medicul penitenciarului. Acesta mi-a diagnosticat afecțiuni pulmonare grave, obligatoriu a fi tratate (fila 41 de la Dosar), exprimând diagnosticul și tratamentul cu revenire la control: administrarea unui tratament medicamentos, supraalimentație și scutirea de muncă.

Unul a fost respectat: scutirea de muncă, de acolo îmi era suprimată ieșirea la aer, la soare, la muncă. Pentru a doua, au aprobat un înlocuitor: subalimentația, iar primul l-au refuzat total.

În acest fel, evoluția bolii s-a accelerat și, după alte insistențe și un alt consult la același medic, însă cu alt diagnostic: TBC pulmonar (Raportul DGSS – Reg. Rodna, nr.81/3982 din 9 iulie 1952), cu indicații de urmat, cu alternative: punerea în libertate în supraveghere; trimiterea la penitenciarul TBC, TG. Ocna (același Raport).

Mă gândesc acuma că aceste propuneri nu aveau la bază sentimente umane, având în vedere modul bestial în care am fost tratat și adus în această stare, ci mai degrabă concluzia că «și-au făcut datoria», că mă aflam pe un traseu scurt de viață, oriunde m-ar trimite; așa poate-i scutea pe ei de cine știe ce formalități finale ce i-ar fi așteptat!

Aceste propuneri au fost trimise la DGSS București și ambele au fos respinse, încălcându-se art. nr. 25 din constituția RPR 1948 și altele din legislația vremii; ceva obișnuit, pentru că în acel regim opresiv Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, producând atâta suferință. Evident, mie nu mi s-a făcut cunoscută starea gravă în care mă aflam, în ambele cazuri; o tăcere vinovată și criminală. Eram cu ancheta finalizată și aveam dreptul la o comunicare cu familia, conform Legii, prin acea carte poștală, cu 10 rânduri scrise, prin care se puteau solicita medicamente și un pachet lunar de 5 kg; toate acestea au fost în mod repetat suprimate. Au dat însă aceștia verdictul și «tratamentul»: trimiterea în colonii de muncă (de exterminare), pentru 24 de luni! (fila nr.2 din Dosar), care s-au realizat în 29 de luni; o «bonificație!».

N-au reușit să mă extermine în bezna celulei cu șobolani de la Satu Mare și nici în tratamentul dibolic de la închisoarea din Bistrița și atunci m-au aruncat în custodia criminalului N. Borcea de la Capul Midia, în asociere cu medicul criminal Radu, unde să-mi fie consumată ultima picătură de energie prin muncă, pentru a fi cu folos patriei; puțin a lipsit pentru a reuși.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, din Sighet

08.02.2019. Minneapolis




#CNDV100 – Medicul oncolog american Ovidiu Negrea păstrează Sighetul la/ în suflet! (autor, Ion Mariș)

Medicul Ovidiu George Negrea a plecat din România în urmă cu aproape 40 de ani. Fiul profesoarei de limba română de la Liceul “Dragoș Vodă”, Eusebia Negrea, Ovidiu George Negrea, el însuși absolvent al Liceului “Dragoș Vodă”, promoția 1976, a fost admis la Facultatea de Medicină din Cluj. Dar, deși începutul era promițător, viața de student nu avea să continue în mod firesc. Intenția de-a se căsători cu o tânără ce aparținea lumii libere și dorința de-a pleca în Occident pentru întregirea familiei, i-a adus și presiunile autorităților pentru impunerea unei alegeri radicale: facultate cu “legarea de glie” (fără gânduri de ieșire/emigrare în Occident) sau… excluderea de la studiile universitare.

Tânărul student, ce parcursese deja trei ani de Medicină, a luat decizia de-a părăsi România pentru a începe o nouă viață.

Ovidiu George Negrea a ales să-și asume o imensă provocare, un nou început cu toate necunoscutele care decurgeau din acel pas.

Am aflat, sporadic, de la foștii lui colegi de liceu cu care a ținut permanent legătura despre ascensiunea medicului Ovidiu George Negrea. Pentru că sigheteanul Ovidiu George Negrea și-a împlinit visul, a continuat și absolvit Medicina în Statele Unite ale Americii și azi este un reputat specialist oncolog în țara de adopție, m-am gândit că este un interlocutor “calificat” pentru o discuție… intelectual – dragoșistă.

Ion Mariș (IM): Domnule doctor, cum puteți defini/ caracteriza promoția ‘76, anul în care ați absolvit Liceul “Dragoș Vodă”?
Ovidiu George Negrea (OGN): Sunt convins că Liceul “Dragoș Vodă”, în decursul unui – în curând – secol, a fost un fel de Alma Mater pentru numeroși absolvenți străluciți, care au avut multe realizări în România și peste hotare. În anii ‘70, România a început să cunoască o prosperitate modestă care ne-a dat posibilitatea să ne deschidem ochii înspre lume. Pe de altă parte, România cunoștea apogeul represiunii regimului comunist. Probabil că acele condiții deosebite au făcut să se dezvolte o generație dornică de cunoaștere dar și de libertate. Învățam și visam. De la clasicii literaturii franceze și ruse la filozofie și științe materiale. Eram însetați de știință și ambiție, ne doream să facem lumea un loc mai bun. Colegii mei de promoție îmi erau și mi-au rămas prieteni buni pentru restul vieții deși soarta ne-a purat în direcții foarte diferite. Sunt convins, în felul meu, că generația născută în ’57 a fost și va rămâne, într-un sens, unică.

IM: Mama dumneavoastră era profesoară activă de limba română. V-a predat? Ce alți profesori v-au rămas în suflet?
OGN: Mama mea ne-a fost profesoară de Limba și Literatura Română. Ea avea un stil unic de educație. Nu ne dădea informație în forma convențională, didactică, ne punea să ne gândim, să analizăm și să găsim semnificația ascunsă nu numai în piesele de literatură studiate în clasă dar și în articole din media contemporană și uneori și în filmele care erau la modă pe atunci. Ca mamă și profesoară, ea va avea întotdeauna un loc special în inima mea. Dar au fost și alți profesori care mi-au marcat destinul, cu siguranță: Doamna Balea care ne preda biologie, soții Motogna și Doamna Circa la franceză care ne-a „dezvăluit” Parisul prin descrierile ei în laboratorul de franceză. Dar, cea mai importantă figură în educația mea a fost un învățător suplinitor care a înlocuit-o pe învățătoarea noastră titulară, pentru vreo 3 luni, în clasa a treia. Domnul învățător Ancuța mi-a dat încredere în mine și mi-a dechis setea spre cunoaștere. Nu aș fi ajuns niciodată omul care sunt dacă nu ni se intersectau viețile chiar și pentru o perioadă așa de scurtă.

IM: Încercați să vă amintiți și să-mi spuneți ce preocupări îndrăznețe avea un licean al deceniului opt din secolul trecut?
OGN: Fiecare licean din timpul acela și de astăzi are o poveste unică în privința „activităților extracuriculare”. Poate răspunsul meu îți va părea straniu. Preocupări îndrăznețe, ha! Cum mi-am manifestat eu “rebelismul” în adolescență? Presupun, foarte diferit față de cei mai mulți colegi sau tineri din generația mea. Mă furișam uneori la biserică, duminica. Pentru mine acela era „fructul interzis” în perioada anilor formativi. Până într-o zi, când am fost chemat la dirigintă și, un mic consiliu de profesori mi-au explicat că pun cariera părinților în pericol. Așa s-a terminat și „aventura” aceea.

IM: Și totuși… cât de liberă era sau s-a simțit generația dumneavoastră?
OGN: O conexiune se poate face cu răspunsul meu anterior. Se zicea, pe vremea aceea, că 1 din 10 români era informator la securitate. Nu puteai să știi în cine poți să ai încredere, cu cine să vorbești deschis și cu cine nu.

Asta este greu de înțeles pentru noua generație. Pe vremea aceea se trăia într-o închisoare existențială. Eram convinși că sistemul acela va rămâne imuabil; fără posibilitatea de a ieși în lume, de a-ți practica credința. Opresia regimului, practicată în numele “bunăstării generale”, era copleșitoare.

IM: Ați intrat la Cluj, la Facultatea de Medicină, unde ați urmat – dacă am înțeles bine – primii trei ani. Ce s-a întâmplat, de ce ați fost nevoit să abandonați studiile universitare din România?
OGN: Planurile mele de viitor, în anii de liceu, erau foarte diferite. Eu mă vedeam reîntors la Sighet, unde urma să practic Medicina Internă, și credeam că voi trăi restul vieții în casa părintească. Așa îmi închipuiam eu viitorul! Dar știți, omul își face planuri iar Dumnezeu zâmbește!

În anul trei de medicină am cunoscut-o pe Cristina Metea, colega studentă ai cărei părinți plecaseră din România în 1969 și erau stabiliți în California. Ea s-a întors în România să urmeze studii la Medicină. Ne-am cunoscut, ne-am iubit și am decis să ne căsătorim. Și până azi, am rămas împreună de aproape… 40 de ani! Viitorul, în anii 2 și 3 de facultate, era nebulos pentru noi, nu eram deciși unde ne vom petrece restul vieții. Cristina și-a dat seama că legăturile mele cu familia și Maramureșul sunt puternice.

În acea perioadă s-a petrecut un eveniment care ne-a schimbat cursul vieții. Am fost abordat de un agent de Securitate care după 1-2 întâlniri mai amicale și nonșalante a schimbat tonul și mi-a cerut să devin informator pentru serviciul lor. Aveam 23 de ani, eram singur și consternat de situația aceea dificilă. Am refuzat. La care domnul… (aș putea să vă divulg numele dar, ce folos?) m-a avertizat că vor fi consecințe. La început nici n-am știut ce să cred. Am avut primele bănuieli la examenul de Patologie, la încheierea anului III, când profesorul, temut de tot Clujul, m-a purtat prin materie până ce s-a plictisit. Dar, îmi plăcea patologia și am răspuns corect la toate întrebările. Atunci a clătinat din cap, mi-a dat un 10 și a zis, „păcat de tine băiete. Ai fi putut să faci carte bună la noi”. Luna următoare decanatul mi-a refuzat înmatricularea în anul IV pe considerentul că aceasta este „decizia Ministerului de Interne”.

IM: Și… ați reușit să faceți față șicanelor regimului comunist?! Sau a fost un “abandon” reciproc?
OGN: Cum puteai să faci față regimului comunist, sistemului? Ei aveau putere nelimitată. Eu eram o… scamă. Dacă aveam vreo importanță era numai să dea un “exemplu” cu mine. M-am retras. Am plecat din țară în iulie ‘79 și… nu mai m-am uitat înapoi.

IM: Ați părăsit România – așadar – în anul 1979. Ceva s-a auzit în acel an, eu eram elev la “Dragoș Vodă” iar mama dumneavoastră preda la liceul nostru. Încotro ați luat-o? Cum a decurs ieșirea în lumea… vestică, occidentală?
OGN: Tranziția nu a fost ușoară. Din toate orașele din SUA, Los Angeles, unde trăia familia soției, este cel mai diferit comparativ cu orașele europene. Nu mi-a plăcut deloc la început și adaptarea a fost dificilă. Soția mea, Cristina, nu era obligată să părăsească Facultatea de Medicină din Cluj dar eram deciși să ne construim viitorul împreună. De când ne-am cunoscut am avut cariere paralele.

IM: Nu ați abandonat medicina și ați perseverat! Era cea mai bună opțiune pentru “dincolo” sau iubeați deja prea mult medicina?
OGN: Nu mă puteam imagina într-o altă carieră. Eu am simțit dorința să-mi ajut semenii, prin intermediul medicinei, de la vârsta de 7 ani. Visul și obsesia mea a fost întotdeauna cum să învăț să-i vindec pe alții. Cu mila lui Dumenzeu, am reușit să terminăm facultatea, dar tot peste hotare, unde studiau un mare număr de studenți americani. În 1981 am absolvit, am trecut examenele de calificare pentru „post-graduate training” (secundariatul) și în iulie 1982 am început internatul la New York Medical College în Westchester County New York.

IM: De ce oncologia? Unde v-ați specializat?
OGN: Noi, specialiștii, suntem interniști la bază. Primii trei ani de pregătire sunt în medicina internă. Dar merită să fac o mică corecție… La noi Oncologia este combinată cu Hematologia. Prima mea pasiune a fost Hematologia, o știință bazată în mare măsură pe studii de laborator. Eu am fost de la început fascinat de silogismul diagnostic în Hematologie. Unul din doctorii primari în Hematologie, Diodato Vilamena, care avea pacienți la spitalul în care îmi făceam internatul m-a remarcat la vizite și m-a „luat sub aripa lui”. El era un model excepțional pe care am visat să-l emulez în viața mea profesională. La cina de absolvire am fost nominalizat cel mai valoros intern. Dio Vilamena avea o surpriză pentru mine, mi-a dat din partea lui un cadou: Williams Textbook of Hematology. Din acel moment viitorul meu a fost decis.

Specializarea am făcut-o în primul an la Downstate Medical Center în Brooklyn NY și restul în Philadelphia la Temple University Hospital pentru Hematologie și la Fox Chase Cancer Center pentru Oncologie. În 1991 am terminat programul în întregime, am trecut „Board Certification Exam” și mi-am început cariera în practica privată.

IM: Locuiți într-un oraș american destul de mare și aveți un excelent renume de oncolog. Cât de greu a fost drumul afirmării?
OGN: Începutul carierei în medicină nu a fost ușor. Să nu vă închipuiți că odată ce ți-ai trecut examenele de echivalare se garantează o poziție în sistemul de sănătate american. Dimpotrivă, există un element de rezistență, un anumit scepticism că doctorii veniți de peste hotarele Americii nu sunt așa de bine pregătiți ca doctorii autohtoni. Competiția este foarte strânsă. A trebuit să-mi dovedesc cunoștințele la subiect, dedicația și sârguința la fiecare pas. Cum au fost mulți ani în pregătire (7 ani între medicina internă și subspecialitate) și multe localități (New York, Pennsylvania și Georgia) au fost până la urmă foarte mulți pași. Dar cu focusare și hărnicie am reușit să mă dovedesc vrednic și am fost apreciat profesional la fiecare etapă. Ascensiunea profesională e la fel cum urci un munte.

Este o expresie care iese mai bine în engleză. Să mă ierte cei care nu vorbesc limba. Ajungi la vârf „through brave ascent, not accident”. Pot spune însă, fără falsă modestie, că am câștigat respectul tuturor colegilor mei și sunt cunoscut de foarte mulți cetățeni din zona aceasta prin faptul că am tratat mii de pacienți în decursul anilor. Un număr semnificativ din pacienții mei sunt colegi doctori sau membri din familiile lor.

IM: Bănuiesc că aveți informații despre cum decurg lucrurile în România în oncologie. Care credeți că sunt atuurile sistemului american comparativ cu cel de la noi?
OGN: Statele Unite conduc lumea în domeniul biomedical. Practic, toate descoperirile majore în domeniul farmacologiei, imunologiei și a instrumentelor medicale provin de aici. La ora actuală, acesta este unul din cele mai importante sectoare al economiei Statelor Unite. Din păcate tot progresul acesta vine cu un preț exorbitant. Îngrijirea medicală în SUA este extrem de scumpă și sistemul este foarte stresat. Se presupune că vor trebui făcute niște schimbări majore în viitorul apropiat.

IM: Sunteți cetățean american și, din ce mi-ați spus, nu aveți foarte intense legături cu românii din USA. Totuși, familia dvs. mai păstrează legătura cu limba… română?
OGN: Vorbesc românește acasă cu soția. Băieții mei sunt la casele lor. Ei pot să vorbească românește dar cu un pic de dificultate. Mai am ocazia să vorbesc limba maternă cu doctori din Savannah, pe la spital, interniști, nefrologi, neurologi. Suntem în total 8 doctori români în zona aceasta.

IM: Ați stabilit contacte cu specialiști români în domeniul oncologiei?
OGN: Prin anii ‘90, după căderea cortinei de fier, am întâlnit doctori români oncologi veniți în delegație la niște conferințe anuale mari, care se țin aici, spre exemplu ASCO (American Society of Clinical Oncology). Pe unii din ei i-am și sponsorizat să devină membri ai acestor societăți americane. Am ținut legătura cu vreo doi din ei pentru câțiva ani, discutam cazuri prin e-mail etc, apoi s-au cam destrămat relațiile. În ultima vreme nu am avut ocazia să-i cunosc pe alții.

IM: După 1989 România și-a deschis larg porțile. Nu v-a tentat revenirea la… prima casă?
OGN: Bineînțeles că mi-a trecut prin minte, dar trebuie să înțelegeți că viața mea este aici. Am vizitat Sighetul de câteva ori, cu multă nostalgie. Iza e aceeași, dar Sighetul tinereții mele a dispărut.

IM: Sunteți un oncolog… “rigid”? Admiteți – spre exemplu – tratamentul alternativ, homeopatic etc.?
OGN: Nu m-aș caracteriza ca „rigid”, dar practic medicina tradițională. Sfaturile pe care le dau pacienților sunt bazate pe știință și evidență. Tratamentele propuse și administrate sunt fondate pe studii clinice care se pot verifica și dovedi în mod obiectiv.

Tratamentele alternative sunt în majoritate bazate pe anecdote. Pacienții le găsesc pe Internet și sunt convinși că dacă cineva susține că a avut succes cu un anume remediu homeopatic toți care îl copiază vor avea același rezultat. Nu e așa de simplu. Dar realitatea este că cel puțin 50 % din pacienții care suferă de cancer se vor angaja în CAM (Complementary and Alternative Medicine). Stilul meu este „flexibil”. Discut deschis cu pacienții ce alte tratamente iau, nu mă împotrivesc la programul în care vor ei să se angajeze și supraveghez tratamentul întreg cum pot de bine.

Dar eu, personal, nu prescriu tratament care nu este fondat pe evidență și acceptat de lumea științifică.

IM: În sistemul de sănătate american se practică micile… atenții?
OGN: Nu, niciodată! Doctorii sunt o categorie de profesioniști. Suntem remunerați pentru serviciile pe care le prestăm și este de fapt o insultă să aduci unui doctor un cadou sau o atenție. Singura excepție este în sezonul de Crăciun când pacienții și familiile acestora mai aduc o tavă de prăjituri făcute acasă, pentru asistente sau o sticlă de vin la doctor. 🙂

IM: Prin zona noastră circulă o legendă defavorabilă sistemului de sănătate american: cel care nu are asigurare de sănătate nu este tratat nicăieri, poate muri “lejer”. Cât de adevărat este acest mit?
OGN: Acesta este într-adevăr un mit. Adevărul este că practic orice pacient fără acoperire medicală – inclusiv majoritatea imigranților ilegali, primesc îngrijire medicală gratuită. Sunt clinici gratuite la care lucrează doctori pe bază de voluntariat, fondate din surse filantropice sau religioase.

Niciun bolnav nu a fost exclus din spital pe considerentul că nu are asigurare medicală sau nu are bani. Și eu în clinica mea am cam 5% din pacienți care nu au asigurare și nu pot plăti. Eu le ofer timpul meu și le planific tratamentul. Spitalul le dă chimioterapia – aceasta ajută spitalele să-și mențină un statut favorizat de scutire de impozit (acest statut nu se extinde la doctori). Sper ca până la urmă să fie și la noi, aici, un sistem mai echitabil de asigurare pentru toți dar, nu cred că voi vedea eu această transformare, în viața mea.

IM: V-ar fi plăcut să aveți o altă profesie, un alt tip de job?
OGN: Dacă ar fi să o fac din nou aș face exact același lucru. Nu mă pot imagina în altă postură. Mulți din pacienții mei sunt foarte bolnavi și au nevoie mare de mine. Legătura dintre pacient și medicul oncolog este deosebit de puternică. Aceasta este o sursă de mare satisfacție în profesiunea mea.

IM: Știu că și sora dumneavoastră, care e tot absolventă a Liceului “Dragoș Vodă”, a terminat medicina și este în SUA. În România mai aveți rudenii, mai aveți, la “prima casă”, vreo legătură de… sânge?
OGN: Sora mea este specialistă în nefrologie. Ea și-a ales altă cale în viața profesională. Ea este în medicina academică, universitară și pregătește tineri doctori care se specializează în nefrologie la Case Western Reserve în Cleveland Ohio. În privința neamurilor din România, am niște veri și verișoare de gradul doi care îmi sunt foarte dragi dar, din păcate, nu îi văd prea des.

IM: Mi-ați spus, într-o discuție anterioară interviului, că viața dumneavoastră se împarte în două etape, cea din afara României fiind dominantă. Ați putea să-mi spuneți care credeți că ar fi profilul unui “bun român” din țară și respectiv cel din diaspora?
OGN: Profilul unui „bun român” din țară este… cel care este mândru să fie român. Profilul unui „bun român” de peste hotare este… cel care este mândru să fie român.

IM: Da, superb spus Domnule Doctor!… Ce v-ați propus, ce vă doriți pentru viitorul apropiat, pe termen scurt?
OGN: Viața profesională în SUA este marcată de o competiție foarte acerbă. Din acest motiv este și foarte stresantă. Am intrat într-o etapă în viață când simt dorința să las cursa aceasta pentru cei mai tineri. Mi-ar plăcea să pot petrece mai mult timp cu singurul meu nepot care are 7 ani, să călătoresc, să mă angajez în vacanțe active și să citesc beletristică.

IM: Ne puteți dezvălui o întâmplare mai specială legată de Sighet? Și… un gând pentru sigheteni?
OGN: Țin minte, când eram de vreo 10-12 ani, a fost o inundație mare la Sighet. Nu am să uit niciodată cum toți oamenii care se cunoșteau sau care nu se cunoșteau, care vorbeau românește sau care vorbeau maghiara, s-au adunat și au încercat să facă față, la unison, dezastrului ce se desfășura în fața ochilor noștri. Țin minte mulțimea de oameni de la Grădina Morii care au întărit digurile cu saci de nisip, cum lucrau cot la cot în ploaia torențială. Atunci mi-am dat seama câtă coeziune exista în acel mic oraș, că eram o comunitate unită, în definitiv, o familie mare.

Un gând pentru sigheteni?… Să nu uite niciodată cât de binecuvântat este orașul nostru natal în privința frumuseților naturale: Iza și Tisa cu sălciile triste de-a lungul malurilor, Solovanul și Vârful Țiganul, iernile grele și frumoase cu ger și zăpadă multă. Aș dori ca sighetenii să realizeze și să aprecieze frumusețea care îi înconjoară, să o păstreze și să o îmbogățească pentru generațiile următoare. Să planteze copaci, nu să îi taie! La urma urmei, nu câte fabrici sau industrie există în oraș contează ci calitatea vieții este cea mai importantă.

IM: Domnule doctor vă mulțumesc și vă așteptăm pe la Sighet, poate la aniversarea de 100 de ani a liceului nostru!
OGN: Eu vă mulțumesc pentru interviu și pentru invitație. Cine știe, poate ne vedem. Viața este plină de neprevăzut. Numai bine!

Ion MARIȘ




Sighetul la zi(d): continuă seria spargerilor de garaje!

În noaptea de 11/12 februarie 2019, în Cartierul Traian, au fost sparte 7 garaje. Am sesizat Poliția. Aici este raiul hoților acum ieșiți din pușcărie pentru că este atât de întuneric, încât nu vezi pe unde calci, dacă ai curaj să te aventurezi noaptea fără lanternă! Mie mi s-a spart garajul a șasea oară (am deja colecție de lacăte sparte)!

Acum 3 ani, primarul a promis iluminarea aleii dintre blocuri (spațiu public), dar…. a rămas la stadiu de promisiune. Cu ani în urmă, un vecin a reușit să instaleze un bec, pe peretele blocului, dar a deranjat-o pe vecina judecătoare, care reclamat la „mama Jeni” că-i intră „sclepții” în casă și l-a obligat să-l desființeze!

Primăria cu promisiunile, noi cu pagubele!

S. ANDER




Ciolpanul, Împărăteasa Roșie și cei doi… președinți! (autor, prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

La o oră târzie din noaptea de 5 februarie 1953, raportai, Ciolpanule, superiorilor tăi din capitală că ”În celula nr… s-a stins LUMINA. Da, avansatule în grad, în două rânduri, de către nepotul lui Vasili Ivanovici și ”crucificat” de către cel pe care l-au îngenuncheat ”structurile”, sunt sigur că acesta a fost momentul vieții tale. Ai scăpat țara de încă un ”burghezo-moșier”, ți-ai asigurat un loc la masa acelora care te-au numit comandant al acestei temute ”instituții de reeducare”. Cu toate acestea, te-ai lăudat că le asigurai celor aduși aici câte 4 mese pe zi, că hrana era foarte diversificată, iar caloriile depășeau cu mult numărul prescris.

Și totuși, Ciolpane, cum se face că după moartea SFINXULUI din Bădăcin i-ați ascuns trupul de nici în ziua de azi nu-i de găsit? Pentru a ne lămuri, trebuie să facem câțiva pași înapoi, în trecutul nu prea luminos al acestui ,,guguștiuc”comunist. Trimis pe front, în vara lui 1943, să lupte împotriva URSS, va cădea, un an mai târziu prizonier la Armata Roșie. Într-unul din lagărele sovietice are ocazia s-o cunoască pe viitoarea ”Împărăteasă Roșie”, Ana Pauker. Iată ce le spunea celor înscriși în divizia ”Horia, Cloșca și Crișan” (al cărei membru ai fost, Ciolpanule): ”Vom face din soldați ofițeri, care vor fi la fel de buni ca cei de acum”. Atât divizia ”Horia, Cloșca și Crișan”, cât și ”Tudor Vladimirescu” nu reprezentau decât pepinierele viitoarelor cadre ale PCR.

Numai așa ne putem explica faptul că Ciolpanul a fost răsplătit pentru devotamentul său cu funcția de comandant al penitenciarului din Sighetul Marmației. Să credem că Ciolpănel a plecat la București, așa, de capul lui, iar după 5 luni s-a întors în uniforma cu petlițe albastre, primind și gradul de locotenent? Oare n-a fost mâna aceleia pe care bâlbâitul din Scornicești a reabilitat-o în 1965?

În sfârșit, vine și Marea Revoluție din Decembrie 1989. Speriați nițel la începutul ei, ”fostele organe” se regrupează în jurul ”emanatului-șef ” și câștigă la… puncte. Unii, care nu aveau voie să vorbească prea mult la vreo aniversare sau la vreo comemorare, au fost ”invitați” la centru și răsplătiți. Cine crede, în ziua de azi, că Ciolpanul n-a știut unde a fost înmormântat Iuliu Maniu? Crede cineva că dacă, într-adevăr, nu ar fi știut, ar fi fost avansat în grad, în două rânduri, de către însuși liber-cugetătorul nostru? În 1991 e avansat la gradul de căpitan, iar în 1995, a doua avansare, la gradul de maior, desigur, cu toate beneficiile ce au decurs de aici. Nimeni nu poate însă uita gestul fostului președinte Emil Constantinescu care, chiar la locul crimelor sale, i-a înmânat decorația CRUCEA COMEMORATIVĂ a CELUI DE-AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL. Era ziua de 25 octombrie 1998!

prof., Vasile POP

PS1: Acum cred că ați înteles de ce nici în ziua de azi nu știm unde se află mormântul ÎNTREGITORULUI DE NEAM ȘI ȚARĂ.
PS2: Iuliu Maniu a fost condamnat la închisoare pe viață pentru înaltă trădare și abia în noiembrie 1998 Curtea Supremă a anulat sentința din 1947.
PS3: Conform DEX, cuvântul ,,CIOLPAN” înseamnă: a) trunchi de arbore fără crengi, rămas în pământ și b) arbore rupt de vânt.

sursă foto: www.memorialsighet.ro




Câteva date despre istoria aşezării Şugău (autor, Teofil Ivanciuc)

Pe teritoriul de azi al Şugăului am identificat prin cercetări de suprafaţă trei puncte arheologice din care am recoltat: unelte de piatră (în zona morii Drimuş, sub Dl. Morii [i]), respectiv fragmente ceramice care par a data tot din epoca preistorică [ii]. În anii 1960, Francisc Nistor, director al Muzeului Maramureşului, a descoperit fragmente ceramice feudale (sec. XVII-XVIII) în zona Falu Dâmb, acolo unde s-ar fi aflat vatra satului Tursad (informaţie personală de la Fr. Nistor). În anii 1980, într-un loc neprecizat de pe teritoriul aşezării a fost descoperit un tezaur monetar  din secolele XVI-XVII, din care s-au recuperat doar trei piese poloneze şi austriece [iii].

Aşadar, teritoriul de azi al Şugăului a fost locuit încă din epoca preistorică (probabil din ep. Bronzului), alte urme arheologice din perioada medievală venind să completeze lacunele istoriei scrise.

În anul 1406, pe 6 noiembrie, la Visegrad, regele Sigismund emite o diplomă în favoarea cnezilor de pe Cosău, hotărnicia moşiilor acestora atingând şi valea Tursad (rivulum Turczad[iv]. Numele acesteia este legat de radicalul „Tur”, care poate însemna fie zimbru, fie bour. Aşadar, numele acesteia a fost valea Zimbrului ori valea Bourului.

Diploma din 17 septembrie 1411 [v], dată la Lelesz pe baza mandatului regelui Sigismund din 24 iulie a aceluiaşi an, îi introduce pe Leucă şi Andrei în posesia moşiilor Vad şi Tursad, hotărnicia celor două sate menţionând o serie de puncte de demarcaţie astfel că teritoriul acestora poate fi reconstituit destul de lesne.

Despre Tursad, toţi istoricii ştiu că s-a aflat pe locul Şugăului de azi, pârâul care străbate aşezarea purtând numele de Valea Turţiadei până la începutul secolului XX. Tot I. Mihalyi de Apşa [vi] spune: „Satul Tursad demult nu mai există. Locul satului (ungureşte: Falu Dombja) e aproape de Vad către apus. Din tradiţiune, spun bătrânii din Vad, că satul Tursad era al familie Codrea, dear pentru lucrurile fără de lege, a bunăoara din cause politice, prin nota infidelitas, s-a confiscat, azi e încorporat în hotarul Szigetului”.

Diploma de rehotărnicire a Sighetului dată la mandatul regelui Matia Corvin pe 1 mai 1459 la Buda [vii], aminteşte că s-a trecut prin punctul Zugohegy (muntele Şugău), apoi s-a urcat de-a lungul pârâului Turczad etc.

Despre presupusa grăniţuire a Sighetului din anul 1488 în care ar apărea şi Şugăul [viii] nu am nici un fel de date.

În concluzie, în anul 1405 satul Tursad încă nu exista (altfel ar fi fost menţionat în hotărnicia cnezatului Cosăului), în 1411 apare împreună cu hotarele sale ca posesie românească, pentru ca în 1459 să nu mai existe, iar teritoriul său să aparţină deja Sighetului, pe baza unei confiscări despre care nu ştim foarte multe.

În secolele XVI-XVIII, aproape de vărsarea Şugăului în Iza, pe malul stâng al pârâului a existat o moară renumită, moara Thurzad, deţinută de feluriţi proprietari sigheteni, care apare de foarte multe ori în actele vremii. Apoi, ceva mai în amonte, a fost construită o a doua moară, pe locul unde există şi azi o moară nefolosită (la Drimuş). Aceste instalaţii măcinau mai ales grânele sighetenilor, la fel cum făceau şi morile din Iapa.

Cătunul Turczad, cu 6 locuitori, apare menţionat din nou în anul 1828 [ix].

În a Doua Ridicare Topografică Habsburgică (1819-1869), pe valea Şugăului apar câteva case în jurul celor două mori, cei doi afluenţi ai văii numindu-se Sugo Bach (Tiurtiulişul de azi), respectiv Val. Turczadel (Şugăul din prezent).

Recent am reluat discuţia despre Tursad într-un articol despre satele dispărute maramureşene [x], unde susţin că satul autohton Tursad a fost părăsit şi „reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, de data aceasta fiind populat cu mineri alogeni de la mina Coştiui”.

După 1900 valea Şugăului a început să se populeze masiv în amonte, mai ales cu locuitori proveniţi din Vad, Berbeşti sau Iapa. Primul recensământ care menţionează aşezarea a fost cel din 1966, când acolo locuiau deja 728 de locuitori, dintre care 722 români şi 6 maghiari, pentru ca în 2002 să se înregistreze 795 de locuitori, dintre care 760 români, 33 romi, 1 ucrainean şi 1 maghiar.

Chiar dacă datele de care dispunem deocamdată sunt limitate, acestea  pot să creioneze suficient de explicit istoria rareori menţionatei aşezări maramureşene Şugău-Tursad.

Teofil IVANCIUC


[i] Teofil Ivanciuc, Completări la Repertoriul Arheologic al judeţului Maramureş, „Marmaţia”, 14, Baia Mare, 2017, p. 24

[ii] Teofil Ivanciuc, Descoperiri arheologice inedite în Ţara Maramureşului, „Acta Musei Maramorosiensis”, 3, Sighetul Marmaţiei, 2005, p. 281.

[iii] Carol Kacso, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, vol. I, ed. Eurotip, Baia Mare, 2011, p. 511.

[iv] Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din veacul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 135.

[v] Ibidem, pp. 178-180.

[vi] Ibidem, p. 175, nota 2.

[vii] Ibidem, pp. 422-424.

[viii] Fratello Marius, Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (II), în „Salut Sighet”, 12 februarie 2019.

[ix] Lajos Nagy, Notitiae politico-geographico-statisticae inclyti Regni Hungariae, partiumque eidem adnexarum, Budae, 1828, p. 200.

[x] Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz: Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, „Revista Arhivei Maramureşene”, Baia Mare, nr. 10/2017, p. 17.