Sigheteanul Radu Roman a înfruntat deșertul: Deșertul Omanului a fost și… românesc!

Cu Radu Roman am realizat un interviu înainte de-a pleca în… deșert! A plecat în deșert dar nu la plimbare, ci la Maratonul din Deșertul Omanului. A plecat să lupte într-o competiție dificilă, chiar dură și a revenit acasă poate un pic mai obosit dar totalmente pregătit de… discuții – destăinuiri.

Sunteți curioși și pregătiți pentru noutăți?!… Haideți să-l ascultăm!

Salut, Sighet!: Dragă Radu, cum a fost prin deșert? Cu ce “roade” ai revenit acasă?
Radu Roman: A fost o experiență unică de a găsi plăcerea în osteneala fizică și psihică, timp de 6 zile în mijlocul unei mări de nisip, sub un soare neiertător, cu o căldură care mă îmbrățișa posesiv și obsesiv, sufocându-mă. A fost o negociere continuă cu trupul și psihicul meu, un joc de compromisuri din care a trebuit să ies câștigător. Am ocupat locul 23 din 90 de alergători care au rămas în concurs. 

Salut, Sighet!: Ai obținut sponsorizările pe care ți le-ai dorit înainte de-a pleca? Sau altfel spus, cui ai dori să mulțumești pentru deplasarea ta?
Radu Roman: Am reușit să acopăr jumătate din costurile competiției și aș dori să aduc mulțumiri tuturor celor care au fost alături de mine prin încurajări, sfaturi, vorbe bune, promovare și, bineînțeles, celor care au contribuit prin sponsorizări la demersul meu: Asociația Internațională a Polițiștilor Regiunea 2 Maramureș și Asociația Internațională a Polițiștilor România, Asociația Sportivă Tisa Sighetu Marmației, Hotel Grădina Morii, Banca Comercială Română Sighetu Marmației, Isostar România și prietenilor foarte apropiați care au făcut ca acest demers să fie realizabil.  

Salut, Sighet!: Cât de vizibilă a fost imaginea României în deșertul Omanului?
Radu Roman: Am trăit un amalgam de sentimente când terminam fiecare etapă cu drapelul deasupra capului sau când îl arboram pe cort la fiecare sosire într-o nouă tabără: onoare, patriotism, respect, apartenență și mândrie de a reprezenta o țară la mii de km depărtare. Aș lăsa pozele să vorbească mai multe.

Salut, Sighet!: Cât de puternici au fost competitorii tăi? Cu cine te-ai confruntat? Pe cine ai învins?
Radu Roman: Au fost foarte mulți sportivi de top, foarte bine pregătiți, care au fost invitați să participe. După ce ne-am împrietenit și fiecare și-a povestit experiențele competiționale am realizat că sunt cel mai novice (1 an și 7 luni de experiență cu 13 competiții la activ). Nu pot spune că a fost o confruntare cu ceilalți, am privit competiția ca pe o provocare de a mă autodepăși și de a mă mobiliza, reușind să termin competiția pe un loc bun.

Salut, Sighet!: Balanța efort/ loc obținut a fost pozitivă?
Radu Roman: Am trăit din plin această aventură, iar cuvântul “efort“ nu poate fi inclus în vocabularul meu. L-aș substitui cu “provocare“. Bineînțeles, am trăit momente de încercare fizică și psihică de maximă intensitate, am privit cu entuziasm și curaj cursa reușind să mă surprind plăcut ocupând locul 23.  

Salut, Sighet!: Care au fost cele mai mari dificultăți întâmpinate în timpul competiției?
Radu Roman:
 Dificultăți nu, provocări da: clima, insuficiența caloriilor zilnice, setea, menținerea unui moral ridicat în condiții extreme… Au fost doar câteva dintre provocările la care trebuia să țin piept.

Salut, Sighet!: A existat un grad de implicare oficială în cadrul competiției din partea țării noastre?
Radu Roman: Din partea instituțiilor publice nu a existat, cu excepția Asociației Internaționale a Polițiștilor Regiunea 2 Maramureș și a Asociației Sportive Tisa din cadrul Inspectoratului Teritorial al Poliției de Frontieră Maramureș.

Salut, Sighet!: Ce competiții urmează?
Radu Roman: Următorul proiect pe care îl voi realiza este un ultramaraton în Alpi, o cursă non-stop care îmi va pune la încercare pe lângă anduranță, și strategia, capacitatea de a-mi doza forțele pe o distanță mare.

Salut, Sighet!: Câteva observații pozitive vis-a-vis de maratonul din deșertul Omanului, poți să ne oferi?
Radu Roman: Ediția din acest an a “Oman Desert Marathon” găzduită de Sultanatul Oman a reunit aproximativ 100 de alergători, într-o cursă de anduranță în deșert, pe o distanță de 165 de km, în 6 etape/zile, în perioada 18 – 23 noiembrie. Organizatorii competiției au dorit să promoveze Sultanatul Oman prin sport și turism. A fost o organizare foarte bună pe parcursul celor 6 etape ale competiției.

Salut, Sighet!: Care este mesajul pe care-l transmiți cu ocazia Zilei Naționale a României?
Radu Roman: Caracterul unei națiuni se clădește prin voință și disciplină. E un sentiment înălțător să aparții unei națiuni. La mulți ani, România!

Salut, Sighet!: Mulțumim, Radu Roman. Ce sfaturi ai pentru cititoriii Salut Sighet?
Radu Roman: Să iasă la mișcare, să-și propună obiective tangibile pe care să le îndeplinească. Oricine poate să realizeze orice, rețeta e simplă: voință și disciplină. Încetați să vă autosabotați visele și începeți să luptați zi de zi pentru ele! La mulți ani, români! La mulți ani, dragi sigheteni!… și… pentru că știu că ziarul on-line Salut, Sighet! împlinește peste câteva zile un an de activitate: La mulți ani, „Salut, Sighet”!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




Scriitorul sighetean Alexandru Ivasiuc (re)adus în actualitate de profesorul Gheorghe Andrașciuc!

Profesorul Gheorghe Andrașciuc, maramureșean născut la Rona de Sus, absolvent al Universității București, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, după ce a cochetat o perioadă cu „dăscălitul” în capitală, a revenit pe plaiurile natale. Este profesor titular de limba română la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, actualmente fiind inspector școlar general adjunct în cadrul I.S.J. Maramureș. În anul 2010 a obținut titlul de doctor cu o teză – nici nu se putea altfel – dedicată unui scriitor sighetean: Alexandru Ivasiuc. Lucrarea a fost publicată în 2013 la Editura clujeană Grinta, având titlul: Alexandru Ivasiuc sau „vocația speculației teoretice”.

Pentru cititorii noștri solicităm detalii de la autor, din dorința de a-l readuce în casa și lectura concetățenilor noștri pe sigheteanul care promitea să se ridice la nivelul lui Marin Preda.

Brîndușa Oanță: Am observat, stimate domnule profesor, că ați făcut o „pasiune” pentru scriitorul nostru concitadin, Alexandru Ivasiuc. Ce/ cine a determinat interesul pentru opera literară a acestuia?
Gheorghe Andrașciuc: Interesul pentru opera literară a lui Alexandru Ivasiuc derivă din dorința mea de a aprofunda atmosfera culturală a unei perioade în care literatura a cunoscut atât „umbre”, cât și „lumini”. Peste această curiozitate intelectuală personală s-a suprapus statutul aparte al lui Alexandru Ivasiuc, absolvent al actualului Colegiu Național „Dragoș Vodă”, o personalitate care a înrâurit literatura națională din perioada postbelică. În acest sens, mi-am propus să întreprind demersuri de cercetare în vederea înțelegerii dinamicii raportării conștiinței critice la scriitorul și la omul Alexandru Ivasiuc, fiind stârnit de curiozitatea de a înțelege dubla referire la statutul prozatorului: scriitorul, care a făcut parte din canoanele literare românești, alături de Marin Preda, Augustin Buzura, Nicolae Breban ș.a., bucurându-se de toată considerația de care beneficia un scriitor canonic în literatura noastră, după 1989, a fost scos din categoria scriitorilor care au marcat discursul literar românesc. Prin urmare, pentru a adânci acest aspect, am analizat atât opera scriitorului, cât și Dosarele de urmărire informativă pe care Securitatea i le-a întocmit lui Alexandru Ivasiuc. În acest sens, monografia dedicată scriitorului sighetean abordează fără parti pris atât aspectele biografice ale prozatorului, cât și opera sa literară și eseistică.

Un alt element, care m-a determinat să mă aplec asupra lui Ivasiuc, a fost nevoia de a înțelege grila de receptare a operei de către conștiința critică postdecembristă, definită prin impunerea unor șabloane diferite de abordare. Oarecum tiparele ideologice existente în perioada în care a creat Ivasiuc au fost înlocuite cu alte clișee ideologice postdecembriste. Din această perspectivă, mi-am propus să aplic o grilă diferită de lectură a operei lui Ivasiuc și să-i urmăresc pașii în labirintul experiențelor sociale, identificând limbajul duplicității pe toate palierele sale.

Brîndușa Oanță: Considerați că opera lui Alexandru Ivasiuc are o latură subtilă a speculativului… romanesc?
Gheorghe Andrașciuc: Opera lui Alexandru Ivasiuc este omogenizată prin existența unui registru al subtilității gândirii ce scoate în evidență complexitatea ființei în fața jocului dintre „văzut” și „nevăzut”. În perioada „postliberalizării”, Alexandru Ivasiuc examinează tenebrele „obsedantului deceniu”, printr-o retorică în care sunt individualizate interogațiile generației sale. Sub această „umbrelă” a speculativului, se regăsesc temele operei sale precum: familia, iubirea, demascarea, amintirile, trecute prin grila procustiană a supratemei puterii. În reprezentarea acestora, Ivasiuc își articulează ideile cu vocația teoreticianului capabil de a surprinde mobilitatea speculației intelectuale a ideilor în care se reflectă interogațiile condiției umane obligate să trăiască în carapacea ideologică extrem de limitativă. În prelungirea acestui registru al gândirii, prozatorul supune dezbaterii contradicțiile societății, prin conturarea raportului antinomic dintre discursul oficial și adevărata realitate. Participând la încercările de a oferi răspunsuri la interogațiile contemporaneității, Alexandru Ivasiuc este preocupat de observarea inadvertenței dintre discursul politic și consecințele sale în plan social și moral. În această zbatere a prozatorului este oglindită în spațiul speculației intelectuale criza morală a personajelor care, de fapt, particularizează opera lui Alexandru Ivasiuc. Eticul nu este întotdeauna în concordanță cu principiile conștiinței sau nu este susținut de formele tangibile ale logosului, ceea ce determină prezența eșecului existențial și dezechilibrarea microcosmosului subiectiv. Criza ontologică capătă proporțiile unei crize sociale. De multe ori, în cazul personajelor care s-au identificat cu puterea, momentele de cumpănă le ajută să-și recâștige propria individualitate. Impasul social, moral sau politic le trezește sentimentul dureros că au urmat un itinerar greșit și că nu și-au ales „armele” existențiale cele mai eficiente, pentru a-și apăra individualitatea de vicisitudinile sociopolitice.

Singurătatea omului în cadrul societății marcate de ideologia comunistă reprezintă un alt element surprins de prozator în această zonă a speculativului. Ipostazierea interogațiilor individului într-o societate ce-i refuză dialogul creează premisele unui solitarism dureros, resimțit în zona ontologicului. Sentimentul singurătății în fața destinului acaparează aproape toate personajele scriitorului, generând o conștiință alienată.

Brîndușa Oanță: Care sunt „nuanțele” inedite vis-a-vis de opera lui Alexandru Ivasiuc pe care le-ați surprins în cartea dumneavoastră?
Gheorghe Andrașciuc: În proza lui Alexandru Ivasiuc poate fi identificat un palier al limbajului duplicitar în care este reprezentată retorica focusată pe evidențierea tarelor sistemului comunist. Scriitorul proiectează universul său romanesc spre intelectualitate, atât la nivelul ideilor propagate, cât și la nivelul stilisticii retoricii.

Într-un plan general al „jocului” existențelor determinate social, îndreptarea spre trecutul experiențelor reprezintă o încercare de regăsire a propriei identități. Retrospecția și introspecția faptelor săvârșite contribuie la definirea spațiului imanentului, de care personajele s-au distanțat, din cauza participării lor intense la vibrațiile mundaneității. Mulți dintre protagoniștii scriitorului, precum eroii romantici, se refugiază în atmosfera trecutului, unde caută să justifice o anumită stare de paralizie a voinței, cunoscută în prezent. Demersul lor este asociat cu pierderea sentimentului „ordinii”, care le-a dominat ipostaza prezentului. În acest demers, Alexandru Ivasiuc valorifică formula proustiană, în ceea ce privește restabilirea legăturii cu avatarurile ființei, trăite în trecut, pe baza memoriei voluntare sau involuntare. Focusarea pe anterioritate are doar rolul de a defini ființa prezentului, întrucât autorul este preocupat de cunoașterea trăirilor și a interogațiilor actuale.

Alexandru Ivasiuc este unul dintre scriitorii care sesizează atrocitățile săvârșite de aparatul represiv, aservit puterii oficiale. În romanele sale, sunt reprezentate tragediile umane din perioada „obsedantului deceniu”, datorate promovării opoziției eroilor față de pervertirea conștiințelor, urmărită de exponenții regimului totalitar. Printre primii scriitori, Ivasiuc a dezvăluit formele abominabile ale demascării, cruzimea anchetelor din celebrele „beciuri” ale Securității, formele de dezumanizare din cadrul închisorilor comuniste, șantajul, omniprezența informatorilor, modalitățile parvenirii sociopolitice, promovările datorate obedienței față de regimul politic și nu competenței, și alte multe metode care au generat stigmatizarea ființei umane.

În romanul politic, Ivasiuc nu face decât să analizeze, cu obstinație, influența nefastă a politicului asupra individului. În substratul prozei sale, dimensiunea ideologicului strivește omul, îl anulează ca ființă rațională, întrucât cel care acceptă să facă parte din mecanismul ei este supus „purificării” de tot ce înseamnă complexitatea umanului. Cu „ochiul” unui analist al raportului dintre individ și autoritate, Ivasiuc oprește procesul alienării, punându-și personajele în anumite circumstanțe în care să conștientizeze formele nocive ale politicii oficiale. Sentimentul descoperirii ipostazei lor alienate determină declanșarea procesului reabilitării, prin căutarea individualității pierdute.

Din perspectiva receptării operei, o parte a criticii a adus anumite reproșuri dezechilibrului dintre narativitate și descriptivitate, cultivării abstracțiunilor, dar și apropierii periculoase a lui Alexandru Ivasiuc de putere. Cert este că prozatorul s-a folosit de acest mediu pentru a-i surprinde viața subterană și pentru a deconstrui scenariul ideologic în care indivizii reprezentau niște pioni aflați în „jocul” autorității.

Brîndușa Oanță: Istoriografia literară îl prezintă pe Alexandru Ivasiuc ca pe un scriitor destul de controversat. De la implicarea în revoltele din 1956 până la colaborarea cu securitatea, e o schimbare dramatică. Ce ne puteți spune despre acest aspect?
Gheorghe Andrașciuc: Alexandu Ivasiuc a fost o figură imprevizibilă, aflată într-o perpetuă mobilitate. Era un om care nu își putea cenzura ideile și gândurile, ci verbaliza ce simțea. Comunicate rapid, părerile sale nu reușeau să treacă prin sita cenzurii a ceea ce era permis în epoca totalitară. Primele semne de revoltă față de politica oficială sunt depistate încă din anii ’50, în perioada studenției, la Facultatea de Filozofie a Universității din București, când Ivasiuc a intrat sub observația serviciilor aparatului represiv încă din 1952.

Un moment semnificativ al implicării scriitorului în demantelarea mitului comunist este cel al protestelor studențești din noiembrie 1956, când Alexandru Ivasiuc a avut un rol important în procesul destabilizării regimului stalinist. După arestare, Alexandru Ivasiuc a fost încarcerat la Jilava, Aiud și la Gherla și în lagărele de muncă Periprava, Stoienești, Rubla-Călmățui și Salcia.

Atitudinea antitotalitară a prozatorului este cuprinsă în două Dosare de urmărire informativă, organizate în șase volume, întocmite în interiorul structurilor Securității. În spațiul public, este propagată ideea colaborării scriitorului cu structurile Securității. După analiza atentă a Dosarelor, asemenea informație nu este susținută de dovezi concludente. Mulți se referă la acuzațiile formulate de Paul Goma, însă Nota pe care o invocă scriitorul disident nu este semnată, ea putând fi extrasă de către Securitate din catalogul de recenzii existent la vreo editură sau revistă literară. Din cele două Dosare de urmărire informativă ale romancierului nu decurge calitatea de colaborator sau informator, ci dimpotrivă, iese în evidență poziția ostilă față de regimul politic, dar și o exacerbată neîncredere a Securității în prozator. Pentru mai multe detalii, cei interesați de reconstituirea atmosferei epocii respective și a statutului de victimă al prozatorul, impus de serviciile obediente regimului politic, pot citi studiul Alexandru Ivasiuc sau „vocația speculației teoretice”.

Brîndușa Oanță: Ce detalii considerați că sunt mai spectaculoase din biografia familiei Ivasiuc?
Gheorghe Andrașciuc: Întreaga viață a scriitorului este spectaculoasă. Încă de pe băncile actualului Colegiu Național „Dragoș Vodă”, Alexandru Ivasiuc ieșea în evidență printr-o curiozitate intelectuală de excepție, situându-se printre primii elevi ai acestei instituții de învățământ. Această implicare activă în interesele colectivității l-a însoțit pe Ivasiuc pe tot parcursul existenței sale. Oarecum, prozatorul împărtășește situația paradoxală a scriitorului din perioada comunistă, fiind obligat să trăiască în spațiul ideilor exprimate prin operă, modelat de orchestratorul politic. Din această perspectivă, scriitorul sighetean a făcut parte din grupul intelectualilor, redus sub aspect numeric, care a avut curajul de a relativiza linia politică trasată de ideologii partidului unic. Prin urmare, elemente de interes în biografia lui Ivasiuc pot fi situate pe două paliere. Pe de o parte, după cum am scris și în studiul dedicat prozatorului, după eliberare, a devenit o prezență umană și literară ieșită din tiparele firescului, cunoscând rapid succesul social și profesional: a fost secretar al Uniunii Scriitorilor, redactor-șef al Editurii „Cartea Românească”, director al Casei de film nr. 1 și funcționar al Ambasadei SUA din București. În timpul vieții, scriitorul a fost prețuit și recompensat prin numeroase premii naționale, făcând parte din canoanele istoriilor literare. Temeritatea ideilor susținute prin opera sa, utilizarea mijloacelor de primenire a discursului epic și oglindirea interogațiilor generației sale au reprezentat câteva dintre elementele care au fost apreciate de contemporanii săi. Dincolo de această dimensiune a fluxului devenirii sociale și artistice a lui Ivasiuc, ascensiunea rapidă a surprins conștiința critică. De fapt, mobilitatea gândirii, finețea intelectuală a personalității, curajul fără limite, autenticitatea gândirii și a faptelor, retorica de o frumusețe cuceritoare, îl plasau pe Alexandru Ivasiuc în centrul atenției, indiferent de contextul în care se afla.
Într-un alt plan al receptării lui Ivasiuc, din perspectiva conștiinței postdecembriste, dramatismul biografiei, atitudinea antitotalitară a romancierului sunt eludate în totalitate. Receptorii se lasă conduși de eticheta de apropiat de putere, aplicată lui Ivasiuc, de cele mai multe ori nejustificat și malițios. Cititorii din prezent nu mai sunt dispuși să contribuie la descifrarea dramei omului Ivasiuc, care nu s-a putut regăsi în inepțiile proliferate de puterea comunistă, punând în subsidiar statutul de victimă al prozatorului, persecutat de sistem, exmatriculat din Facultatea de Filozofie a Universității din București și din Facultatea de Medicină din București și arestat în urma intenției sale de a organiza o manifestație de amploare în Piața Universității, în vederea sprijinirii colegilor din Ungaria. Din cauza poziției sale anticomuniste, pe 4 noiembrie 1956, scriitorul a fost arestat și supus unor anchete brutale, în celebrele beciuri ale Securității, și condamnat la cinci ani de detenție, iar după eliberare, a fost deportat în Bărăgan, întrucât Securitatea a considerat că prozatorul nu a fost suficient „reeducat” în spiritul societății socialiste. Sunt câteva date din biografia scriitorului curmată brusc în timpul cutremurului din ’77.

Brîndușa Oanță: Prin ce credeți că s-a distins Alexandru Ivasiuc față de ceilalți scriitori din generația lui?
Gheorghe Andrașciuc: Desigur, oricare dintre scriitori se particularizează în raport cu ceilalți prin registrul stilistic și discursiv și prin retorica ideatică, adică viziunea asupra lumii, prin reprezentarea felului în care omul se raportează la celălalt și prin temele abordate. Ce îl individualizează pe Alexandru Ivasiuc față de scriitorii pe care dumneavoastră i-ați amintit este reprezentarea mecanismului puterii, în multiple experiențe umane și sociale. În plan literar, Alexandru Ivasiuc este cunoscut ca promotor al romanului-eseu. Alături de Nicolae Breban, de Augustin Buzura ș.a., el a avut inițiativa salutară de a reînnoda legătura estetică cu romanul interbelic de analiză, întreruptă de realismul socialist. Pe de altă parte, Ivasiuc a avut meritul de a fi contribuit, cel puțin prin romanul său de debut, Vestibul, la dezideologizarea discursului romanesc, prin ocolirea dogmatismului estetic al perioadei staliniste. Din această perspectivă, universul său imaginar se structurează în opoziție cu literatura proletcultistă, centrată pe ilustrarea realismului socialist și pe schematismul maniheic al personajelor, proiectând diegezele spre formele superioare de cunoaștere și spre structurile narativității cu elemente puternic intelectualizate, prezentate într-un mod strălucitor. În mai multe sectoare, Alexandru Ivasiuc depășește retorica realismului dogmatic, care a modificat fundamental structura literarității. Dacă în perioada anterioară „liberalizării” scriitorii au fost nevoiți să redea în operele lor, aliniate ideologic, formarea „omului nou”, ca prototip al societății egalitariste, Alexandru Ivasiuc a fost cel care a modificat radical discursul literar. Pe de o parte, a prezentat „obsedantul deceniu”, cu instrumente critice evidente, sancționând tenebrele sociale, politice și morale ale acestei etape, pe de altă parte, a conturat un discurs care se remarcă printr-o analiză psihologică ascuțită și printr-o atitudine reflexivă și analitică în fața existenței, depășind astfel schematismul prozei agreate de regim. Pentru a demonstra că poate crea în orice registru al epicității, prozatorul revigorează, în unele direcții, formulele tradiționale, însă fără a abandona resursele eseistice.

Pentru Alexandru Ivasiuc, literatura reprezintă o formă eficientă pentru provocarea receptorului la un dialog al conștiințelor. Prin interogațiile lansate, cărțile sale au ca scop suscitarea spiritului reflexiv. În viziunea scriitorului, textul nu reprezintă o oglindire ad litteram a realității, ci surprinde unele trăsături ascunse „ochiului” profan. Așadar, literaritatea lui Ivasiuc pledează pentru o personalitate activă, implicată în scrierea istoriei. Prozatorul eludează evaziunea în spațiile idilice, mitice sau exotice, oprindu-se asupra problemelor contemporaneității. Evaziunea în trecutul nicidecum idilic este determinată doar de oportunitatea conștientizării necesității autoevaluării propriului fatum.

În raport cu ceilalți prozatori, Alexandru Ivasiuc se particularizează și prin reiterarea obsedantă a temei puterii, care a reprezentat dintotdeauna o provocare pentru scriitori. Eroii prozei lui Ivasiuc parvin pe scara socială, nu prin intermediul banilor, ca la Balzac, ci prin intermediul puterii pe care o obțin, de cele mai multe ori, pe căi oculte. Proza scriitorului se individualizează prin tendința personajelor de a se raporta la mecanismele puterii, din interiorul sistemului. Vraja autorității împarte eroii scriitorului în două categorii antagonice: pe de o parte, apar personajele care se identifică cu autoritatea, pe de altă parte, apar personajele care luptă împotriva forței distructive a puterii. Cert este că, în ambele situații, puterea determină prezența eșecului ontologic, punând eroii în ipostaza unor ființe tragice. E o formulă de a se delimita de puterea condamnabilă.

Într-un alt registru al creației sale, predispoziția spre o viziune abstractizată, caracteristică prozatorului, este transferată personajelor sale. Înzestrat cu o puternică forță a teoretizării, scriitorul manevrează cu abilitate ideile conceptuale, care, de multe ori, derutează cititorul în urmărirea lor. Formele epicității sunt reduse la minimum, făcând loc elementelor descriptivității. Cel puțin în primele sale romane (Vestibul (1967), Interval (1968) și Cunoaștere de noapte (1967)), epicul este folosit pentru a promova dezbaterile sociopolitice. În următoarele romane: Păsările (1970), Apa (1973), Iluminări (1975) și Racul (1976), prozatorul adoptă instrumentele tradiționalismului, asigurând un oarecare echilibru între narativitate și descriptivitate. În planul construcției exterioare a personajelor, Ivasiuc își focalizează atenția pe eroii din societatea superioară, atât sub aspect politic, cât și social. Ei devin expresia viziunii auctoriale în raport cu resursele sociopolitice. Protagoniștii sunt puși în situația de a reflecta asupra interiorității lor și asupra statutului ontologic al propriei ființe. Prin această stare reflexivă și introspectivă, ”ființele de hârtie” se înscriu în categoria marilor spirite umane, care caută justificări raționale, privind impasul lor în spațiul mundaneității. Așadar, tensiunea conștiinței generată de dinamica socială, proiectată în zona tumultuoasă a puterii și îmbrăcată într-o formulă eseistică, reprezintă una dintre trăsăturile individualizatoare ale creației lui Ivasiuc.

Brîndușa Oanță: Dispariția sa dramatică la cutremurul din ‘77 a curmat o carieră literară de mare forță. Credeți că s-ar fi ridicat, dacă ar mai fi trăit, la nivelul unui Marin Preda, Nicolae Breban sau Augustin Buzura?
Gheorghe Andrașciuc: Alexandru Ivasiuc are un potențial creator de excepție. Forța narativității atât la nivelul construirii discursive, cât și la cel al viziunii, surprinderea anomaliilor sistemului politic care a mutilat numeroase destine, înzestrarea personajelor cu o anumită forță de dezbatere a ideilor sunt câteva particularități care puteau căpăta și alte forme de expresie artistică. Cu siguranță, Alexandru Ivasiuc a avut un potențial creativ și cultural de excepție. E greu de stabilit locul lui Ivasiuc în raport cu scriitorii pe care i-ați amintit, însă, cu certitudine, ar fi reprezentat o voce de prim-rang în cultura și literatura română și nu numai.

Brîndușa Oanță: Pentru că tot sunteți un specialist în proza maramureșeană, puteți nominaliza un urmaș contemporan al lui Alexandru Ivasiuc?
Gheorghe Andrașciuc: Nu cred că putem vorbi de un urmaș al lui Alexandru Ivasiuc, însă trebuie subliniat că Maramureșul a dăruit țării numeroși prozatori de excepție.

Brîndușa Oanță: Care credeți că ar fi modalitățile de a-l face mai cunoscut pe Alexandru Ivasiuc, cititorilor, mai ales celor maramureșeni, cu precădere celor tineri?
Gheorghe Andrașciuc: Trebuie să pornim de la ideea potrivit căreia prezentul se raportează la această literatură din perspectiva libertății de opinie de care se bucură, ignorând limitele extraordinare și seismele estetice la care au fost supuși scriitorii. Este greu de înțeles pentru cineva care trăiește într-o societate democratică subordonarea scriitorilor unor stereotipii ideologice nimicitoare. Actualitatea nu este dispusă să reflecteze asupra poziției intrepide a multor scriitori, printre care s-a numărat și Ivasiuc, de a ignora, în mod voluntar, șabloanele procustiene ale cenzurii, supunându-se astfel celor mai drastice sancțiuni din partea sistemului represiv. În prezent există, o oarecare recunoaștere a importanței pe care o ocupă Ivasiuc în literatura română. În manualul din clasa a X-a, la nuvela psihologică, se studiază Corn de vânătoare, o bijuterie a creației lui Alexandru Ivasiuc.

În vederea promovării creației scriitorului amintit, intenționăm demararea colocviilor județene la care să participe cadrele didactice, studenții și elevii din județul Maramureș. Sper ca în ianuarie să putem lansa proiectul educațional prin care vom demara o discuție despre rolul operei scriitorului sighetean în cadrul literaturii române.

Brîndușa Oanță: De unde putem procura lucrarea și în ce tiraj a apărut?
Gheorghe Andrașciuc: Cartea poate fi procurată de la Librăria „George Coșbuc” (Sighet) și de la alte librării din țară, și a apărut într-un tiraj de 300 de volume.

Brîndușa Oanță: Mulțumim și vă dorim să continuați (re)descoperirea lui Alexandru Ivasiuc!
Gheorghe Andrașciuc: Cu siguranță, există numeroase valențe în cadrul operei lui Alexandru Ivasiuc asupra cărora merită să ne aplecăm. După cum am mai subliniat, în alte ocazii, lectura operei scriitorului sighetean poate reprezenta un exercițiu intelectual de excepție. Considerațiile exprimate în acest interviu sunt decupate din studiul pe care l-am dedicat lui Alexandru Ivasiuc, elaborat sub coordonarea profesorului universitar doctor, Mircea Popa. Înainte de a vă mulțumi pentru promovarea scriitorului Alexandru Ivasiuc, vreau să spun că, dacă îi vom citi opera în cheia epocii în care a fost creată, cu siguranță, vom „vedea” valoarea extraordinară a acesteia.

Autor, Brîndușa Oanță




Teatrul sighetean de altădată – INTERVIU cu doamna prof. Aurelia Vișovan

Red.: Stimată doamnă profesoară Aurelia Vișovan, sighetenii vă cunosc mai ales prin cele 4 decenii de activitate la Liceul “Dragoș Vodă” unde ați predat matematica și o vreme fizica, îndrumând un număr mare de elevi, care vă poartă peste ani un deosebit respect. Mai puțină lume, însă, cunoaște pasiunea dvs. pentru teatru și frumoasele realizări pe care orașul nostru le-a avut în acest domeniu cu o jumătate de veac în urmă…
A.V.: La început a fost o obligație, pe parcurs a devenit o pasiune. Trebuia să facem muncă culturală pe gratis în timpul liber, la început am recitat poezii în cadrul cenaclului “George Coșbuc”, apoi am fost cooptată în 1955 în trupa de teatru a Casei de Cultură, pentru un an de zile. Apoi m-am alăturat trupei de teatru a Sindicatului Medicilor unde am avut o activitate mai îndelungată. Totul s-a încheiat în 1968, când, având deja copii mici, a trebuit să renunț definitiv. Mi-a plăcut foarte mult, am pus mult suflet în teatru, dar a fost și foarte greu pentru că nu am vrut ca munca mea de profesoară să aibă de suferit. De aceea de multe ori îmi pregăteam lecțiile noaptea… Reprezentațiile noastre au fost la Sighet, la Sala Studio, dar am avut și turnee în alte localități : Vișeu de Sus, Baia Mare, Satu Mare, Dej…

Red.: Cine erau colegii cu care ați colaborat și care, în afara carierei profesionale s-au dedicat, ca și dvs., cu succes, și teatrului ?
A.V.: De la Casa de Cultură mi-i amintesc pe Mărioara Leordean, Andrei Calogherato, Ica Izvoranu, Alexandrina Năstase… iar din echipa medicilor pe dr . Circa, dr. Ursu, dr. Moigrădean cu soția, dr. Pârvu, dr. Vlad, dr. Pop Dionisie, dr. Miron ( vecinul nostru de lângă gară, unde locuiam atunci), prof. Titircă, prof. Lică, prof. Pârșe….

Red.: Enumerați, vă rog, câteva din piesele în care ați jucat.
A.V.: Cu cei de la Casa de Cultură am jucat „O noapte grea” de Lucia Demetrius (cu care am luat premiul doi pe țară la un concurs al teatrelor de amatori), „Tania” de Arbuzov (ambele în regia directorului nostru Ludovic Brückstein), am pregătit și „Gaițele” de Kirițescu dar n-am mai ajuns să o jucăm…. iar cu echipa medicilor „Titanic Vals” și „Escu” de Tudor Mușatescu, „O scrisoare pierdută” de Caragiale și „Opinia publică” de Aurel Baranga (în care am avut 3 roluri).

Red.: Care a fost cel mai mare succes al trupei medicilor din Sighet ?
A.V.: Participarea la faza națională a Concursului teatrelor de amatori ale Sindicatelor, la București în 1961. Un moment de mare încărcătură emoțională, în juriu fiind actori celebri de la Teatrul Național, care ne-a oferit costumele și decorurile. Am prezentat „O scrisoare pierdută”, eu jucând rolul eroinei feminine Zoe. Deși nu am luat premiu, am fost foarte apreciați, maestrul Birlic – unul din giganții teatrului românesc – urcând pe scenă pentru a ne felicita călduros, ceea ce ne-a onorat într-un mod cu totul deosebit.

Red.: Regretați faptul că Sighetul nu are un teatru ?
A.V. : Categoric, da. Îmi amintesc cu cât drag mergeam la teatru când eram studentă la Cluj și la București, deși buzunarul nu-mi permitea decât cele mai ieftine bilete. Cred că teatrul este foarte important pentru viața culturală a unei localități, pentru evoluția intelectuală a tinerilor.

Cinematograful, televiziunea, și mai nou internetul au avut fiecare perioada de glorie, captând atenția generațiilor respective.Teatrul însă nu va dispărea fiindcă are ceva ce nu poate fi înlocuit – contactul direct între sufletul omului din sală și sufletul omului de pe scenă, precum și emoția colectivă ce se creează astfel. Gustul pentru teatru, ca și cel pentru operă și muzica clasică se cultivă, se educă.

Red.: În numele cititorilor “Salut, Sighet ! “, vă mulțumim și vă mai așteptăm!




Irina și Radu din Bihor s-au stabilit în Satu’ Nost’ din Maramureș

Am cunoscut, nu cu mult timp în urmă, doi tineri din Bihor deosebit de simpatici, plini de energie și sociabili, care, fără rezerve, ne-au făcut părtași la povestea lor de succes. Cei doi tineri au părăsit Oradea și slujbele “domnești” ca să-și găsească fericirea și împlinirea într-un sat “înregistrat” pe harta turistică a lumii de însuși… prințul Charles. La un pahar de vorbă, devoalând idei și proiecte, am încercat să deslușim taina care a stat în spatele “strămutării” lor benevole.

Salut, Sighet!: Vorba maramureșeanului: de-a cui din Bihor, dragilor?
Irina & Radu: Un pic din Bihor, un pic din Arad, un pic din Cluj… însă Bihoru’ ne-a unit, acolo cunoscându-ne.

Salut, Sighet!: Ce v-a determinat să alegeți Maramureșul, Satu’ Nost’, ca să începeți o nouă viață?
Irina & Radu: Dorința de a avea un trai normal, de a avea un timp pentru de toate cu rânduiala și semnificația fiecărui lucru pe care-l faci… de la a planta în grădină până la a vorbi cu un vecin, lucruri care, încă, există vii în Maramureș și se întâmplă zi de zi.

Salut, Sighet!: Și de ce, totuși, Brebul?
Irina & Radu: Din întâmplare, pentru început ajungând ca turiști în zonă, apoi din dragoste pentru tot ce am găsit aici: natură, oameni, hrană, comunitate, tradiții.

Salut, Sighet!: Ce resurse minimale presupune acest gen de “migrație”?
Irina & Radu: Presupune să poți renunța la tot ce înseamnă viața anterioară de la oraș, să vinzi tot ce ai și să o iei de la capăt în acest loc minunat. Primul pas e mai greu, dar, după ce îl faci, lucrurile curg și tind să se îndrepte spre direcția care trebuie.

Salut, Sighet!: Care a fost primul pas în noua voastră întreprindere?
Irina & Radu: Căutarea unui teren, căutare care a durat cam 6 luni, timp în care am bătut la pas tot satul din poartă în poartă căutând locul nost’. A fost, însă, un timp util care ne-a permis să cunoaștem sătenii cu adevărat și să ne accepte treptat și natural.

Salut, Sighet!: Care au fost conexiunile voastre cu turismul rural, anterior acestei investiții?
Irina & Radu: Cu turismul rural nu putem zice că am avut conexiuni în trecut, ci doar cu viața rurală, cu agricultura, etc, noi experimentând cu un an înaintea mutării noastre, munca în agricultură cu o plantație de lavandă pe care o gospodăream.

Salut, Sighet!: Știm că și Bihorul are o zonă rurală deosebit de frumoasă. Care credeți că sunt punctele forte ale (Țării) Maramureșului comparativ cu Bihorul?
Irina & Radu: Da, într-adevăr, și Bihorul are zone minunate, dar, pășind pentru prima dată în Maramureș, a fost dragoste la prima vedere, o energie magică pe care nu o putem explica, energie completată mai apoi de tot traiul rural și de tradiții mult mai bine conservate decât în alte zone, cu pământuri pure și neinfestate, și oameni așișderea.

Salut, Sighet!: În ce stadiu vă aflați și până la ce nivel va crește investiția voastră?
Irina & Radu: Momentan, avem 4 case vechi aduse din diferite sate ale Maramureșului pe care le-am restaurat pentru a le reda circuitului turistic. De asemenea, avem o fermă de oi și capre, grădină, seră și livadă, scopul fiind acela ca în final să ajungem la o autosusținere alimentară, dar făcută în modul vechi și tradițional, fără a brusca natura lucrurilor.

Salut, Sighet!: Cum vă împărțiți sarcinile de muncă? Cine este… generalul… manager?
Irina & Radu: Sarcinile de muncă s-au împărțit în mod natural, în funcție de formația și pasiunile fiecăruia, prin urmare, Radu a preluat partea de logistica, șantier, hârțogăreală, iar eu partea mai mult artistică și emoțională, de a amenaja căsuțele, de a colecta mobila veche de la săteni și a o restaura, de a crea o legătură constantă și stabilă cu comunitatea și necesitățile ei.

Salut, Sighet!: Spuneți-ne câteva aspecte negative pe care le-ați observat în zona satului vost’.
Irina & Radu: Probabil infrastructura drumurilor, problemele alimentării cu apă sunt principalele probleme ale comunității brebene, lucruri de altfel foarte importante pentru un sat aflat în dezvoltare turistică.

Salut, Sighet!: Brebul are pensiuni deosebite, investitori internaționali, cu experiență în turism. Cum veți face față concurenței?
Irina & Radu: Părerea noastră este că, practic, există o concurență sănătoasă, care duce la creșterea turismului rural de calitate, în acest mod putând împărtăși tradițiile adevărate, românești, în întreaga lume, și un turism sustenabil de calitate.

Salut, Sighet!: Dați-ne câteva detalii despre oferta voastră cu… parfum tineresc.
Irina & Radu: Ceea ce dorim noi să oferim, nu sunt doar locuri de cazare și mâncare, ci o întreagă experiență a Maramureșului autentic, pentru ca turistul să resimtă adevăratele rădăcini atât prin tradiții și arhitectură, cât și conexiunea cu natura, cu rânduiala lucrurilor, ei putând să participe la activitățile din gospodărie, să facă fânu, să hrănească găinile, să planteze în grădină, să trăiască o zi la stâna noastră și să facă brânză împreună cu ciobanii, să învețe să țeasă la un război de țesut și să mănânce alimente simple pe care le fac sătenii, dar cu o puritate a materiei prime cum nu prea mai găsești altundeva. Să învețe să dea valoare lucrurilor de altădată mergând în vizite la săteni, să le cunoască traiul și să reînvețe să-și acorde timp pentru de toate.

Salut, Sighet!: Știm că cei mai buni bucătari sunt… bărbații. Cine va găti în casă la voi – evident, pentru turiști? Ce rețete veți oferi: bihorene și/sau maramureșene?
Irina & Radu: De bucătărit, va bucătări o socăciță din sat petru că ele fac asta de o viață cu o pricepere și un farmec greu de egalat. Plus că vrem să respectăm bucătăria locului și să readucem în atenție doar rețetele locale vechi, simple, curate, reprezentative acestui sat, cu o materie primă proaspătă și doar de sezon, pentru a valorifica cât mai bine resursele sătenilor și a susține corect producția locală.

Salut, Sighet!: Când veți inaugura Satu’ nost’/ vost’?
Irina & Radu: Satu’ Nost’ va fi deschis începând cu luna decembrie și cu aceste sărbători de iarnă, urmând ca, pe parcurs, să ne dezvoltăm treptat și natural, intenționând să mai ridicăm câteva căsuțe și o unitate separată de luat masa.

Salut, Sighet!: V-ați gândit la elemente – surpriză în oferta voastră turistică? Veți avea oaspeți/ turiști de sărbătorile din această iarnă?
Irina & Radu: Vom încerca să aducem în casele din Satu’ Nost’ tot ce este autentic și reprezentativ pentru acest sat, dar într-un mod blând și natural, bazat pe relațiile reale cu sătenii, nu doar de marketing sau de ochii turiștilor, cum se zice. Prin urmare, vom avea seri cu ceterașii noștri dragi din Breb, plimbări cu sania, vizită la stână, serate la foc afară cu horincă și vin fiert, așteptând vecinii și prietenii să ne colinde și să simțim cu toții că suntem o adevărată comunitate care poate duce adevăratele lucruri la lumină…. și, poate, dându-le o idee turiștilor că viața la sat nu e un lucru atât de rău precum am fost lăsați să credem atâția zeci de ani.

Salut, Sighet!: Conform „dicționarului” tradițional maramureșean – nu neapărat de Breb – este o vorbă: “greu îi puntea de trecut/ numa’- oleacă de-ai băut”. V-ați adaptat la/ cu… tăria noastră?
Irina & Radu: La început a fost mai greu, că doar nu-i frumos să refuzi, și aci îmbietura-i la tot pasu’, dar acum ne-am obișnuit și o luăm mai încetuț și responsabil.

Salut, Sighet!: Vă mulțumim și vă promitem că nu vom lipsi de la inaugurarea Satului Vost’ primitor! Mult noroc și… Doamne – ajută!
Irina & Radu: Vă mulțumim și noi, și ne bucurăm că v-am cumoscut! Aci suntem, vă așteptăm cu drag!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




Haidați sigheteni la… un interviu cu Paul Ananie!

Paul Ananie s-a născut în comuna Vadu Izei, comună “lipită” de Sighetu Marmației, dar educația primară și liceală și-a desăvârșit-o la Sighet, absolvind Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”. Și-a continuat studiile la București (Facultatea de Litere, specializarea Studii culturale – Etnologie), unde s-a și stabilit. Stăm de vorbă, așadar, cu interpretul de muzică populară Paul Ananie, cel care realizează emisiuni la televiziunea Patriarhiei Române – Trinitas TV.

Salut, Sighet!: Am citit diverse informații privitoare la locul tău de naștere. Al cui ești de fapt? Al comunei Vadu Izei, sau al municipiului Sighet?
Paul Ananie: Dați-mi voie, în primul rând, să salut cititorii voștri și… cum aș putea să fac asta mai bine decât folosind exact numele frumos pe care voi l-ați ales: Salut, Sighet! Mai apoi, revenind la întrebare, eu m-am născut la Sighet dar casa părintească, locul unde am copilărit și crescut este Vadu Izei. Loc frumos, de poveste și de povestit! Sighetul însă, m-a ”adoptat” încă din clasa I. Până în clasa a XII-a am fost elev al Liceului Pedagogic ”Regele Ferdinand” din Sighetu Marmației. Îmi aduc aminte cu nostalgie de iernile din copilărie, când omătul era până la genunchi și îmi croiam drum până în centrul comunei, ca să iau autobusul spre școală. Făceam naveta în fiecare zi, eram ”o căciulă umblătoare”, așa cum îmi spunea mereu regretata Marioara Murărescu, vizavi de prima mea întâlnire cu dumneaei. O căciulă umblătoare care a ajuns să umble mult… Dacă ar fi să aleg a cui sunt, aș spune cu dragă inimă că sunt al Maramureșului, pentru că nu-i loc mai fain pe lumea asta decât Maramureșul nostru drag.

Salut, Sighet!: Cum te-ai apropiat de folclor la Liceul Pedagogic, specializarea… matematică-informatică?
Paul Ananie: Aplecarea spre muzică am avut-o de foarte mic, primele înregistrări cu mine ”cântând” – îngăimând câteva cuvinte într-o română pe care abia reușeam să învăț a o vorbi, având doi ani și jumătate. Provenind dintr-o vatră folclorică atât de bogată, cum este Maramureșul, având-o pe mama care a cântat extraordinar de frumos și pe tata, care este un jucăuș de frunte, era inevitabil să nu mă apropii de folclor. La Matematică- Informatică am ajuns dintr-o întâmplare… Venisem pregătit de acasă, cu fișa completată pentru înscrierea la profilul filologic al liceului. Pe când am ajuns, m-am întâlnit cu toți profesorii mei din generală și toți m-au sfătuit să mă mai gândesc, că poate dau la Mate-Info. Îmi aduc aminte de o întâmplare amuzantă de atunci, când m-am întâlnit pe holuri cu domnul profesor de matematică Gheorghe Gherasin și m-a întrebat unde vreau să aplic. I-am răspuns, mi-a spus că poate mă mai gândesc și atunci i-am spus, foarte sincer: – Domnule profesor, dar știți că mie nu-mi place matematica, ce să mă fac eu la Mate-Info? Replica domnului profesor a fost, cum îmi place mie să zic, genială și n-o s-o uit prea curând: – Paul, dar notele încep de la 1, nu-i musai să ai numai 10. Asta ca asta… dar ce m-a determinat de fapt a fost momentul în care am ajuns în sala cu înscrierile și am constatat că aproape toți dintre foștii mei colegi din clasele 5-8 se înscriseseră la Mate-Info. Atunci am zis… nu se poate! Eu nu mă despart de ei! Am tăiat repede peste ce alesesem și am completat Matematică-Informatică. Nu regret o secundă! Chiar dacă la liceu toate mediile mele erau 10, mai puțin fizică (unde nu puteam nicicum trece de 9, haha) și matematică (unde aveam cam 8, în anii în care mă căzneam mai tare, 9), chiar dacă la Bacalaureat am obținut 9,15 la Limba Română, 10 la Biologie și… 5.00 la Matematică, tot nu regret! A fost o continuă luptă liceul, dar m-am ales cu prieteni extraordinari, oameni care sunt la inima mea și cu care împărtășesc amintiri de neuitat!

Salut, Sighet!: Formarea ta sigheteană pe linia folclorului presupune influențe și din partea profesorilor de muzică?
Paul Ananie: Am avut bucuria de a o avea ca profesor de muzică pe doamna Rodica Gheorghiu, pe care o salut și o țuc cu tot dragul! Un om atât de plin de viață, un om bun și frumos, care mereu emana bună dispoziție și orele cu dumneaei erau un deliciu! Dar, cel mai bun profesor de folclor mi-a fost mama. Ea a trăit pe pielea ei clăcile, jocurile în sat, horile moroșenești, am considerat că ea este cel mai avizat om cu care să lucrez. Formarea mea muzicală se constituie din cursurile Școlii de Muzică din Sighet, secția Pian, cu domnul profesor Korody Ladislau și Școala Populară de Artă din Baia Mare, pe care am urmat-o destul de târziu, abia în timpul liceului, cu doamna profesor Clara Săcăleanu, căreia îi mulțumesc pentru toate învățăturile de preț pe care mi le-a oferit. Cam asta e toată pregătirea mea muzicală. În rest… mama.

Salut, Sighet!: Cât de “curat” este folclorul maramureșean, azi?
Paul Ananie: Foarte bună întrebarea și… foarte greu de răspuns. ”Curată” nu mai e nicio zonă, din punct de vedere al folclorului muzical. Trebuie spus că ceea ce facem noi, interpreții de muzică populară, nu se numește folclor. Poate genul muzical, da. Dar noi cântăm muzică populară, acesta e termenul potrivit. Pentru că în secunda în care decontextualizezi un cântec/obicei/costum popular și îl urci pe scenă, îl scoți din mediul său natural, din sânul comunității, el nu mai este folclor. Cum zicea profesorul meu de etnomuzicologie de la Universitatea din București, domnul Grigore Leșe: „Omu’ cântă numa’ la năcaz, omu-și cântă dorurile și greutățile”. Omul arhaic a cântat ca să-și descarce sufletul. De bucurie… a jucat, a chiuit, a strigat. Acum, noi cântăm și de bucurie și de dor și de dragoste și de necaz și de… de toate. DAR! Există un ”dar”. Una dintre caracteristicile folclorului este că el are obiceiul de a se reactualiza. Este într-o continuă reactualizare, updatare dacă vreți. Oamenii de demult cântau despre armată că asta trăiau atunci, noi acum cântăm despre străinătate că asta trăim acum. Vedeți, așadar, cum folclorul se updatează continuu. Important este să păstrăm linia arhaică pe care strămoșii ne-au lăsat-o, particularitățile muzicale ale zonei, stilul versurilor și costumul popular, așa cum l-am moștenit!

Salut, Sighet!: De ce nu ai revenit acasă, în Maramureș, după absolvirea facultății?
Paul Ananie: Revin acasă cu drag, ori de câte ori am ocazia, însă mirajul Bucureștiului e de vină, haha! Bucureștiul m-a cucerit de prima dată când am venit aici, Bucureștiul este locul în care nu poți să spui niciodată ”N-am ce să fac, m-am plictisit”. Plin de acțiune, este locul unde eu mă încarc, pentru că trebuie să ții pasul, trebuie să ai energie mereu, să nu rămâi în urmă. Și încă un motiv pentru care nu am venit acasă până acum este acela că urmez cursurile programului de Master al Universității din București, specializarea ”Etnologie, Antropologie Culturală și Folclor”.

Salut, Sighet!: Cât de adecvat este zbuciumul monden al capitalei pentru un interpret de folclor?
Paul Ananie: După cum spune și vorba ”La București se dă ora exactă”. Așa e și cu muzica populară. Aici este nucleul televiziunilor naționale, aici este și Radio România, aici sunt majoritatea instituțiilor care se ocupă cu promovarea muzicii de tip tradițional din țară. Acesta a fost și unul dintre motivele pentru care am ales să vin în capitală. În ceea ce privește zbuciumul monden… eu sunt tot moroșanul acela liniștit, calculat, care nu se grăbește în a lua decizii și le întoarce pe toate fețele până ia o hotărâre. Așadar Bucureștiul nu m-a schimbat nici vizavi de modul meu de gândire, nici de educația pe care am primit-o de acasă și inima mare, de moroșan, la fel bate.

Salut, Sighet!: Care sunt cele mai importante succese, premii pe care le-ai obținut… cântând?
Paul Ananie: Îmi place să cred că cel mai important premiu este dragostea publicului și aprecierea din partea lor. Dacă vorbesc despre premii, am obținut premii frumoase, ducând numele Maramureșului cu fală în țară și în străinătate. Am obținut Marele Premiu și Trofeul Festivalului Național de Interpretare a Cântecului Popular Românesc ”Mamaia” în 2012, Premiul I al Festivalului Național de Folclor ”Strugurele de Aur”, Alba Iulia, 2010, Trofeul Festivalului Național de Folclor ”Iosif Sivu și Cosmin Golban”, în Timiș, 2010, apoi la Bistrița am fost laureat cu Premiul I la Festivalul Național de Folclor In Memoriam Valeria Peter Predescu, 2010 și Trofeul Festivalului Național de Folclor ”Pană de Păun”, în același an. Am multe premii frumoase și foarte dragi, iar vizavi de succese, pot să consider un succes faptul că am cunoscut atâția oameni frumoși, mari interpreți, valori ale neamului, dar și oamenii mândri care ne ascultă, românii mei dragi, atât din țară cât și de peste hotare. Ei sunt cei pe care eu îi numesc ”succesul meu”.

Salut, Sighet!: Care sunt maeștrii folclorului care ți-au influențat cariera?
Paul Ananie: Am avut bucuria de a lucra cu oameni extraordinari, de la care am avut ce învăța sau oameni care s-au ocupat îndeaproape de îndrumarea mea, cum ar fi domnul Alexandru Pugna, omul care mi-a fost alături foarte mult la începuturile mele. Îi mulțumesc necontenit pentru tot ceea ce sunt eu astăzi, pentru că e mare lucru ca un interpret consacrat de muzică populară să se aplece asupra tinerilor, să le întindă o mână de ajutor. Apoi întâlnirea cu doamna Sofia Vicoveanca, întâlnire care a avut loc la Madrid, într-un turneu, m-a marcat în cel mai bun și mai frumos sens, faptul că am reușit să o cunosc și ținem legătura și acum, și la toate zilele de sărbătoare, doamna Sofia este printre puținii oameni cu care țin legătura, uneori chiar și după vreo apariție la TV, mi-e mai mare bucuria când mă contactează doamna Sofia și mă felicită sau îmi dă un sfat, este un om extraordinar. Un alt bucovinean, bun prieten și om de nădejde cu o familie minunată, om care mi-a fost alături foarte mult și cu care am bucuria de a fi prieten, este Sorin Filip. Oameni de suflet care au avut și au grijă de mine atât ca om, cât și ca artist. Am avut și am parte de oameni minunați în jurul meu.

Salut, Sighet!: Care crezi că sunt interpreții de folclor semnificativi ai Maramureșului de azi?
Paul Ananie: Dacă ne raportăm la generații, avem astăzi în Maramureș interpreții din generația de aur: Nicolae Sabău, Angela Buciu, Gheorghe Turda, Ștefan Petreuș, apoi Nuțu Leordean, Maria Leordean, apoi Cornelia și Lupu Rednic, Florentina și Petre Giurgi, Grupul ”Iza” și Ion Pop, cei mai mândri moroșeni, apoi Năstăcuța Iuga, o voce foarte frumoasă a Maramureșului și acum vine și rândul celor mai tineri, colegilor mei de generație, voci foarte bune și oameni care fac lucruri frumoase pentru folclorul muzical al zonei. Toți cei enumerați mai sus nu ar fi putut străbate dacă nu ar fi fost deschizătorii de drumuri, primii interpreți ai zonei noastre, cum ar fi regretata Victoria Darvai, cea care a lăsat un adevărat tezaur în ceea ce privește cântecele pe care le-a cântat. Modele și oameni care au dat o mare valoare muzicii tradiționale din Maramureș sunt și cei care astăzi cântă în corul îngerilor, în lumea cea fără de dor: Titiana Mihali, Viorel Costin, Ion Petreuș, Ioana Petreuș, Rodica Ivanciuc și mulți alții.

Salut, Sighet!: Care este “rolul” tău la Trinitas?
Paul Ananie: Împreună cu bucovineanca Andreea Haisan, realizăm și moderăm o emisiune de folclor, numită Magazin Folcloric. În cadrul acestei emisiuni, încercăm să realizăm o punte de legătură între tradiția creștină și tradiția populară, încercăm să apropiem tinerii de tot ce înseamnă folclorul românesc, tradițiile noastre, obiceiurile, muzica, portul și tot ce constituie simțirea neaoșă românească.

Salut, Sighet!: Ce alte pasiuni, preocupări mai ai?
Paul Ananie: Singura mea pasiune este muzica, în toate formele ei, cu toate genurile ei. Îmi place să ascult cât mai multă muzică, să descopăr piese noi, genuri noi, să mă inspir și să creez. Îmi place și fotografia, teatrul, munca în televiziune însă marea mea pasiune rămâne muzica.

Salut, Sighet!: Consideri că ești un interpret de succes? Cum crezi că stai cu… popularitatea?
Paul Ananie: Dintr-un studiu pe care l-a făcut o echipă specializată privind rețele mele de socializare în mediul online, aș spune că stau bine, haha. Vorbind serios acum, succesul, cred eu, se măsoară în aprecierea publicului, lucru de care, Doamne-ți mulțam, nu mă pot plânge. Oamenii sunt foarte receptivi la cântecele mele, la tot ce le ofer și mă bucur din suflet pentru asta. Le mulțumesc pentru fiecare mesaj, fiecare vorbă pe care mi-o adresează, pentru că le citesc pe față bucuria și astfel mă încarc și eu de voie bună! Mulțumesc mult!

Salut, Sighet!: Știm că ai scos până acum un album (CD) de muzică populară. Care sunt planurile tale, pe termen scurt?
Paul Ananie: Am realizat CD-ul intitulat „Din Maramureșul meu drag”, care conține 20 de cântece din lada de zestre a muzicii populare moroșenești iar acum, m-am hotărât să lansez pentru publicul meu, tot câte o melodie nouă. Le ofer lor câte un cântec, cam la 2-3 luni, iar când se vor strânge mai multe, am să le pun pe un nou material discografic, albumul cu numărul 2.

Salut, Sighet!: Te conformezi trendului actual? Cânți și pe la nunți, la petreceri?
Paul Ananie: Nunțile nu sunt nicidecum un trend actual, că nunți sunt de când lumea și pământul. Trendul actual, care se derulează de cam 70 de ani, este acela de a cânta un singur om la nuntă, adică interpretul împreună cu orchestra/formația instrumentală. Poate știți, poate nu, dar la nunțile de demult nu era solist.. era numai ceteraș. El cânta cu vioara și toată lumea din nuntă cânta cu vocea, horile care se cântau în vremea respectivă. Mi se pare un lucru extraordinar. Acum, v-am spus mai sus că folclorul de reactualizează, nu ar mai fi posibil acest lucru, dat fiind faptul că nunțile nu se mai țin în casă, cu oameni puțini, ci în săli de evenimente, cu oameni mulți, mulți, câteodată parcă prea mulți . Și tocmai de aici necesitatea de a aduce oameni cu sisteme de sonorizare performante și interpreți, care să acopere hărmălaia pe care o fac oamenii din prezent, care nu toți mai știu să cânte horile de demult, însă apreciază muzica populară și le curge prin vene (că n-are cum altfel, că-s moroșeni). Sigur că particip la astfel de evenimente private, unde mă încarc cu energia oamenilor și bucuria pe care o emană atunci când eu le horesc e minunată!

Salut, Sighet!: Pe când un concert bine promovat la Sighet?
Paul Ananie: Toate la timpul lor. Vorbeam adineauri de un al doilea album, poate lansarea sa va avea loc chiar la Sighet! Nimic nu e întâmplător și nu se știe niciodată ce va fi, însă poate mă voi gândi și voi pune în scenă un spectacol și la mine acasă, în orașul meu de suflet.

Salut, Sighet!: Mulțumim pentru interviu și îți dorim să continui să iubești și să promovezi folclorul maramureșean, în special!
Paul Ananie: Și eu vă mulțumesc și vă urez toate cele bune, atât vouă cât și cititorilor voștri și am să închei cum îmi place mie: Considerați-vă țucați! Doamne ajută!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș




Compendiul Dincolo de Științe – excelență în educație

La începutul lunii octombrie 2017, în Sighetul Marmației au fost organizate festivităţile de deschidere a Centrelor de excelenţă la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, la Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, la Liceul Tehnologic Forestier şi la Şcoala Gimnazială „George Coşbuc”. În cadrul festivităţii a fost lansat volumul colectiv Compendiu Dincolo de Ştiinţe – un volum ce conţine lucrările de cercetare expuse în cadrul Proiectului Judeţean „Dincolo de ştiinţe” organizat la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”, în luna iunie.

Prima ediție a Proiectului Educațional „Dincolo de științe” din cadrul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, un proiect inițiat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș, a reunit 82 de proiecte de cercetare ale elevilor din clasele V – XII. Au participat elevi și cadre didactice de la aproape toate Centrele de excelență din județul Maramureș.

Dacă într-un interviu anterior, publicat pe site-ul www.salutsighet.ro în 12 iunie 2017, am aflat detaliile generale ale acestei activități de la dl. Gheorghe Andrașciuc, inspector școlar general adjunct (ISJMM), unul dintre coordonatorii Proiectului Județean „Dincolo de Științe”, azi ne-am propus să vorbim despre rezultatul principal: Compendiu Dincolo de Științe.

Brîndușa Oanță: De ce un Compendiu Dincolo de Științe? Ce granițe au fost depășite?
Gheorghe Andrașciuc: Această lucrare reprezintă un exercițiu intelectual în care au fost angrenați elevii cuprinși în Centrele de excelență din județul Maramureș, sub directa coordonare a profesorilor lectori care predau în cadrul acestor centre. Ideea proiectului și a volumului, ca finalitate a proiectului despre care dumneavoastră ați vorbit în preambulul acestui interviu, a derivat din conștientizarea lipsei unei anumite dimensiuni din procesul de predare-învățare-evaluare în sistemul de învățământ preuniversitar și anume a activității de cercetare științifică. În prezent, această formă de cunoaștere reprezintă un atribut al învățământului superior și al instituțiilor de cercetare. Noi am considerat că este necesar ca elevii să fie familiarizați cu o astfel de activitate încă din ciclurile gimnazial și liceal, bineînțeles sub coordonarea riguroasă a profesorilor lectori care predau în cadrul Centrelor de excelență. De aceea, bazându-ne pe faptul că în cadrul grupelor de performanță sunt cuprinşi elevii foarte buni, am considerat că este nevoie să dezvoltăm şi această componentă a activităţii desfășurate în cadrul grupelor de performanță. Prin urmare, acest volum colectiv, pe care noi l-am denumit Compendiu Dincolo de Ştiinţe, cuprinde lucrările prezentate în cadrul proiectului Dincolo de ştiinţe, la Colegiul Naţional Dragoş Vodă din Sighetu Marmaţiei și este rodul muncii elevilor sub directa îndrumare a cadrelor didactice ca un răspuns la curiozitatea intelectuală ce definește această categorie de elevi.

Brîndușa Oanță: Ce criterii au stat la baza selecției materialelor și cine a contribuit la aceasta?
Gheorghe Andrașciuc: Proiectele de cercetare au fost transmise inspectorilor şcolari responsabili de discipline. Într-o primă etapă, aceștia au analizat calitatea lucrărilor şi şi-au dat girul ca acestea să fie prezentate în plenul secţiunilor. Departajarea studiilor s-a făcut de către inspectorii şcolari moderatori sau, la anumite secțiuni precum discipline tehnologice, biologie, chimie și fizică, de către profesorii care au coordonat prezentările lucrărilor în plenul secţiunilor. Când a fost lansat proiectul Dincolo de științe, au fost comunicate criteriile de abordare și de structură în vederea elaborării studiilor de cercetare. Inspectorii școlari (prof.dr. Valentina Todoran, prof. Iuliana Mărieș, prof. Gheorghe Maiorescu, prof.drd. Camelia Duță, prof. Carmen Ulici, prof. Simona Malearciuc, prof. Livia Pop, prof. Adrian Gavra și prof. Pavel Filip) și profesorii desemnați (lect.univ.dr. Ilie Cherheș, prof. Ana Grigor, prof. Ioan Tivadar, prof. Claudia Mintău, prof. Anuța Bologa, prof. Mărcuța Tomoiagă și inspectorul școlar, prof.dr. Flaviu Vida) pentru a modera activitatea de prezentare pe secțiuni au analizat respectarea acestor norme și calitatea prezentării. Prin urmare, cele două criterii valorice au stat la baza stabilirii ierarhiei lucrărilor expuse în plenul secțiunilor.

Brîndușa Oanță: Care este, în fond, utilitatea acestui volum?
Gheorghe Andrașciuc: Volumul este important pentru că oferă exemple de bună practică. În acest fel, şi elevii care nu au fost implicaţi în această acțiune au acces la conţinutul acestor studii de cercetare. De fapt, compendiul reprezintă, după cum am mai subliniat, un exercițiu intelectual extrem de important pentru devenirea intelectuală și profesională a elevilor, prin simplul fapt că stârnește curiozitatea intelectuală, punând elevii în situația de a merge dincolo de aparență, dincolo de lucrurile comunicate direct și unilateral de la catedră. Totodată, o astfel de activitate este importantă și prin capacitatea de a contribui la conturarea unei personalități reflexive și autonome prin stimularea spiritului critic în raport cu anumite situații problemă întâlnite pe parcursul realizării studiului, dar și prin stimularea abilităților și a competențelor necesare realizării unui studiu științific.

Brîndușa Oanță: Dați-ne câteva detalii tehnice despre tipărirea compendiului (structură, tiraj, număr de pagini etc).
Gheorghe Andrașciuc: Volumul a apărut la Editura Casei Corpului Didactic Maria Montessori şi are 636 de pagini, în format mare. Coordonatorii volumului colectiv sunt și coordonatorii proiectului Dincolo de științe, și anume prof. Ana Moldovan, inspector școlar general al Inspectoratului Școlar Județean Maramureș, prof. Gheorghe Maiorescu, coordonator al Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță și prof.dr. Gheorghe Andrașciuc, inspector școlar general adjunct, în competențele căruia intră și activitatea de excelență desfășurată la nivelul județului Maramureș. Se preconizează că tirajul va fi undeva la 300 de exemplare. Am ținut foarte mult ca acest volumul să fie tipărit în varianta color întrucât sunt foarte multe grafice, diagrame, imagini și scheme care nu puteau fi înțelese dacă erau tipărite în varianta negru. Trebuie să mulțumim celor care au sprijinit financiar publicarea acestui volum precum Asociația profesorilor de matematică reprezentată de domnul inspector școlar, prof. Gheorghe Maiorescu, Asociația profesorilor de informatică reprezentată de doamna inspector școlar, prof. Iuliana Mărieș, Colegiul Tehnic George Barițiu reprezentat de domnul director, prof. Grațian Pop și NANA & DARIUS CONTA EXPERT SRL din Sighetu Marmației, reprezentată de ec. Iulian Pop. Tuturor acestor susținători le mulțumim. De asemenea, țin să mulțumesc colegelor noastre, prof.drd. Georgeta Iuga și prof.drd. Ligia Buszor pentru corectura realizată și dnei prof. Gabriela Filimon pentru paginarea studiilor în carte.

Brîndușa Oanță: Care este publicul țintă al Compendiului Dincolo de Științe?
Gheorghe Andrașciuc: Cititorii acestui volum sunt elevii din Centrele de excelenţă, dar și cei din afara acestora, dornici de a aprofunda diferite teme gândite și realizate de colegii lor sub coordonarea profesorilor lectori. De asemenea, receptorii Compendiului Dincolo de Științe pot fi toți cei interesați de o anumită problematică abordată în cadrul unui anumit domeniu de cunoaștere umană.

Brîndușa Oanță: Care vor fi canalele de distribuție ale volumului? Vă interesează/veți solicita și un feedback?
Gheorghe Andrașciuc: În acest moment, volumul colectiv Compendiu Dincolo de Științe poate fi achiziționat de către elevii și de către profesorii lectori care au realizat lucrările de cercetare. De asemenea, această lucrare se găsește în toate bibliotecile unităților de învățământ în care se organizează cursurile de excelență din județul Maramureș, la Centrul de documentare al Casei Corpului Didactic al județului Maramureș, la Biblioteca Județeană Petre Dulfu din Baia Mare, la Biblioteca Municipală Laurențiu Ulici din Sighetu Marmației, la Biblioteca Centrului Universitar Nord din Baia Mare și la Biblioteca Națională a României. Desigur, ecoul receptării compendiului este unul pozitiv atât din partea elevilor, cât și din partea cadrelor didactice care au citit cartea.

Brîndușa Oanță: Vor exista resurse pentru continuitatea proiectului și, de ce nu, al unui nou compendiu?
Gheorghe Andrașciuc: Cu siguranță, da. În anul școlar 2016-2017, am organizat prima ediție a proiectului. Proiectul prevede ca finalitate a acestei activități publicarea într-un volum colectiv a lucrărilor de cercetare premiate în cadrul prezentării pe secțiuni. Ediția a II-a va avea loc la 16 iunie 2018. Studiile premiate în cadrul ediției a II-a vor fi publicate într-un volum colectiv, vol.II.

Brîndușa Oanță: Credeți că temele abordate au fost tratate în spiritul științei?
Gheorghe Andrașciuc: Trebuie pornit de la ideea că în sistemul de învățământ preuniversitar nu se pune accent deosebit pe susținerea demersului științific din partea elevilor. În acest context, prin acest proiect, inițiatorii acestei activități și-au propus să inițieze elevii în munca de cercetare științifică. Desigur, lucrările respectă, repet, la nivelul învățământului preuniversitar, rigorile unor studii științifice prin identificarea problemei, stabilirea aparatului critic și a metodologiei de rezolvare a temei, originalitatea abordării situației problemă cu precizarea surselor bibliografice. Sunt câteva aspecte pe care le-au respectat autorii studiilor publicate în Compendiu Dincolo de Științe.

Brîndușa Oanță: Cine au fost cei mai “harnici”: elevii sau profesorii? Ce localitate/instituție este în top, cu cele mai multe titluri publicate?
Gheorghe Andrașciuc: Sunt mai multe Centre de excelență care au participat la acest proiect ce funcționează în cadrul Colegiului Național Dragoș Vodă Sighetu Marmației, Colegiului Național Gheorghe Șincai Baia Mare, Colegiului Național Vasile Lucaciu Baia Mare, Colegiului Tehnic George Barițiu Baia Mare, Colegiului Economic Nicolae Titulescu Baia Mare, Liceului Pedagogic Regele Ferdinand Sighetu Marmației, Școlii Gimnaziale Lucian Blaga Baia Mare, Școlii Gimnaziale George Coșbuc Sighetu Marmației, Școlii Gimnaziale George Coșbuc Baia Mare și al Școlii Gimnaziale Nicolae Iorga Baia Mare. Unii dintre elevi și unii dintre profesorii lectori, coordonatori ai lucrărilor, provin și din alte unități de învățământ, însă ei sunt cuprinși în activitățile Centrelor de excelență. Las cititorii să aprecieze care Centre de excelență și care discipline a-au implicat mai mult în elaborarea studiilor de cercetare.

Brîndușa Oanță: Vă mulțumim pentru interesantele detalii pe care ni le-ați oferit și dezvăluim cititorilor noștri că, în curând, vom publica un alt interviu cu dumneavoastră. Subiectul: scriitorul sighetean Alexandru Ivasiuc.
Gheorghe Andrașciuc: Vă mulțumesc și eu pentru interesul acordat promovării excelenței în educație.

Autor, Brîndușa Oanță




În Sighet, mami dansează! (autor, Diana Apopi)

În Sighetu Marmației se organizează ore de dans pentru mămici. Sub denumirea ”Mami dansează!”, Ramona Cosovan, instructoare de Zumba, dar pasionată de dans în general și mămică a două fetițe care nu ratează niciun campionat de dans, cu soțul antrenor de dans, și-a propus să aducă un concept nou în Sighet. Dacă copiii și adulții fac dans, de ce nu ar face împreună? Pentru a nu-și lăsa soțul fără cursanți , Ramona va începe cursuri de dans pentru graviduțe și tinere mămici. Astfel, indiferent dacă ai un copilaș pe drum sau dacă ești cu el în brațe, poți veni la ore de dans. Beneficiile vor fi de ambele părți.

Iată ce ne spune Ramona despre cum anume i-a venit ideea de a organiza dansuri pentru graviduțe și mămici cu bebeluși: ”Sunt multe mămici cu bebeluși sau însărcinate care ar vrea să facă mișcare, dar, dintr-un motiv sau altul nu pot, în cazul de față, copilul care este foarte mic și, în cele mai multe cazuri nu au cu cine să îl lase, iar cele însărcinate nu pot să facă efort prin sărituri. De exemplu, înainte făceau sport, acum nu mai pot face aceleași mișcări, însă își doresc să aibă activitate fizică în continuare. Cel mic va sta în sistem de purtare, și, cel mai probabil, obișnuit cu legănatul din burtică, va adormi în primele 15 minute.” (Ramona Cosovan)

Dansul le ajută pe mămici prin simplul fapt că este un ansamblu de mișcări care activează întregul organism, iar mai apoi, mămicile pot socializa și face schimb de păreri, situații și soluții.

”Mămicile învață pași de dans, și, de ce nu, chiar se relaxează făcând ceea ce le place, și uită de toate o oră. Prin dans se creează o legătură mai strânsă între mamă și copil, mai ales că, cel mic simte și mama.”, spune Ramona.

De ce a ales dansul? Ramona recunoaște că dansul nu este meseria ei, însă este instructor de zumba pasionat.

”Eu sunt instructor de zumba, ceea ce fac cu plăcere și am reușit să transmit acestă plăcere de mișcare, tonifiere, distracție, bună dispoziție adică într-un cuvânt zumba, și altor persoane, care susțin că și-au schimbat viața după ce au descoperit acest stil de mișcare. Făcând la rândul meu dans, și fiind foarte implicată și dedicată în ceea ce fac, lucrând totodată cu adulți și copii, am cunoștințele și abilitatea de a mă plia pe nevoile fiecăruia, adică de a adapta dansul în funcție de cine este la oră, plus că sunt și mamă a doi copii minunați și știu ce înseamnă să fii însărcinată și chiar să porți copilul în pântec.”

Pentru Ramona, dansul înseamnă relaxare, fericire, bună dispoziție, cu toate că recunoaște că, la nivel de oraș încă nu este foarte ”abordat”.

”Dansul la nivel de oraș este privit cu reținere de către adulți, în schimb, copiii vin de regulă aduși de părinți dar și din proprie inițiativă (mă refer la adolescenți). Adulții sunt reticenți, rușinoși, comozi, și nu toți au deschidere înspre nou, înspre a învăța. Ei consideră că dacă nu au făcut de mici, acum nu mai are rost sau invocă diferite pretexte. Dar sperăm să schimbăm aceste concepții, încetul cu încetul. Ca oraș suntem încă reținuți, aruncăm o privire în Baia Mare unde vedem tineri și adulți deschiși spre dans, în număr mult mai mare și nu mai vorbim de orașele mai mari. Există un mare potențial la copii, însă din păcate, a face dans este costisitor, iar copiii au nevoie de susținere financiară, la fel ca și cluburile care în prezent sunt uitate. Dar asta este o poveste mai lungă.”, mărturisește Ramona.

Diana Apopi: Ce ți- ar plăcea să faci, dar încă ți se pare dificil în Sighet, din punct de vedere al dansului?
Ramona Cosovan: Mi-ar plăcea ca lumea să fie mai deschisă, să se organizeze mai des EVENIMENTE sportive, să iasă adulții din casă mai des să facă mișcare, să facem un eveniment sportiv unde oamenii să poată face sport în aer liber, aerobic, zumba, cangoo, să nu le fie rușine să danseze, să fie ei , poate astfel am reuși să schimbăm și mentalitatea despre sport.

Orele pentru ”Mami dansează” vor fi o dată pe săptămână, iar orarul se va stabili pe parcurs, fie de la ora 11:00 sau de la ora 18:00.

Pentru cei care doresc să se înscrie la aceste ore de dans, pot să o contacteze pe facebook pe Ramona Cosovan.

Autor, Diana Apopi




Flash interviu: “Focul Viu” cuprinde… “Aurul României”?!

Foto: Mitruț Burgina

Peter Hurley, tradiționalistul irlandez, a parcurs cu maximă precizie și în acest an (iulie – august) Lungul Drum spre Săpânța, într-o nouă ediție, cea de-a 8-a. Foarte tenace, implicat în promovarea Maramureșului dar și-n multe alte proiecte, obosit, dar mulțumit după consumarea ediției din acest an și după implicarea în calitate de co-organizator a festivalului recent încheiat, Maramures Balloon Fiesta, inițiatorul drumului irlandezo – săpânțan, se gândește deja la festivalul din anul viitor. Nu-și dorește pauze și nu concepe să nu ducă mai departe festivalul, pentru a-l inocula definitiv în mințile iubitorilor tradițiilor nepervertite, a îndrăgostiților de focul viu al Țării Maramureșului.

Așadar, stăm la o poveste mai liniștită despre aventura maramureșeană a irlandezului – ortodox Petru Hurley, hotărât – împotriva tuturor părerilor și curentelor moderniste – să influențeze păstrarea a tot ceea ce este valoros și autentic într-o zonă ce deține încă solide și durabile comori.

Salut, Sighet!: Peter, la a câta ediție te oprești, totuși?
Peter Hurley: Probabil mă opresc când nu mai avem ce promova. (Un fel de “ultimul om în picioare!”) – Pentru mine, nu este un festival. Este o poveste despre identitate. Nu identitate româneasca, ci identitate europeană. Despre ultima cultură europeană străveche vie. Despre România rurală și lumea satului, cu Maramureșul în frunte, aflată – de un timp – la o răscruce. Când se va trece de răscruce, de bine, de rău, poate atunci o să mă opresc, de bine, de rău. Mă gândesc la ediția din anul Centenarului României. După asta, ar fi ediția 10…

Salut, Sighet!: Cum ai “simțit” – vorbind încă la cald – ediția din acest an a Festivalului? Cum/ care au fost feedback-urile primite de tine?
Peter Hurley: A fost un program ambițios: 16 zile de festival, în două Țări distincte, Țara Lăpușului și Țara Maramureșului. Multe zile și seri memorabile, cu un alt sat gazdă în fiecare seară. Foarte multă muncă, mult de alergat. Un maraton de câteva luni bune. Momente de maximă fericire și de maximă transpirație! În Drumul Lung, suntem în căutarea tradițiilor vii la ele acasă! E un fel de vânătoare a comoriilor vii. Uneori le surprindem, chimia e minunată și toți cei prezenți se încarcă. Unii oameni sunt obișnuiți să primească “divertisment” fără să facă un efort personal; pentru ei abordarea noastră poate fi frustrantă. Pentru alții, tocmai căutarea în sine este înălțătoare; ei sunt în căutarea a ceva care nu se livrează “la comandă”, ci se observă. Ce anume? Hai să zicem “spiritul uman liber în zbor colectiv”! Ei prețuiesc exact acea alchimie care este aurul României, acel ceva despre care, când îl simți, zici “Da, măi. Îl mai avem!… Încă suntem, și frumoși suntem!” Nu înțelegi despre ce vorbesc? Vedeți clar în fotografiile semnate Mitruț Burghina sau Gabriel Motica din vara aceasta… Așa că, păreri despre Drumul Lung pot fi multe, dar mă interesează în mod special părerile avizate. De exemplu, tânărul care a călătorit din vestul Irlandei, care a stat pe Drumul Lung întreagă săptămână în Țara Maramureșului și care, de fiecare dată când îl întâlneam, îmi spunea întruna cu ochii mari: “Magie! Aveți aici o magie vie! Noi nu mai avem așa ceva!”

Salut, Sighet!: Nu crezi că expansiunea “Drumului” din ultimii ani a “diluat” un pic din forța Festivalului?
Peter Hurley: Cred că e invers. Expansiunea festivalului a îmbogățit conceptul nespus de mult. (Bineînțeles, dacă am avea mai multe resurse, am face mai mult, poate mai bine, dar facem ce putem, în limitele impuse). În ultimele două ediții am inițiat un dialog cu mai multe comunități, deschizând drumul către adevarate comori ale civilizației rurale. Comunitățile propun evenimentele lor, o zi, o seară, la ei acasă și le dezvoltăm în parteneriat. Atragem turiști pasionați, care urmăresc programul o întreagă săptămână, zi de zi. Evenimentele uneori au un impact profund spectaculos, mai ales când provoacă o “deșteptăre locală”, un fel de relansare a mândriei locale. E foarte tare când participi la așa ceva! Depinde foarte mult de fiecare comunitate în parte. Este o ecuație destul de simplă. Când pui suflet, primești răsplata. Dacă nu pui… Anul acesta și anul trecut am văzut comunități care literalmente au înflorit, oferindu-ne nouă și lor înșiși o demonstrație de solidaritate, de dăruire, de primire, de capacitate culturală impresionantă, producând o energie care persistă după eveniment. Aceasta este direcția în care credem că e bine să ne axăm, încurajând “micro-universul” din fiecare sat în parte, să se arate, fără scenă, fără vedete! Dar aveți dreptate! Forța festivalului nostru este într-adevăr diluată, constrânsă! De o lipsă cruntă de resurse! Anul acesta, abia am reușit să strângem 34.000 euro finanțare. Bugetul 2017 a fost jumatate față de cel din 2016, (anul trecut am contribuit personal cu aproape jumătate din buget, 25.000 euro, bani cheltuiți, nerecuperați, pierduți definitiv!).

Salut, Sighet!: Cine te-a sprijinit în ediția recent încheiată?
Peter Hurley: Financiar, Consiliul Județean Maramureș ne-a acordat o finanțare de 50.000 lei, aproximativ 11.500 euro. Administrația Fondului Cultural Național ne-a aprobat un proiect de 42.000 lei (9.500 euro), Universitatea Babeș Bolyai din Cluj a acordat burse pentru 19 studenți în Școala de Vară Moș Pupăză (17.100 lei – 4.000 euro), doi sponsori privați ne-au susținut, în total, cu 15.000 lei (3.500 Euro). A fost nevoie de 6.500 de euro de la mine, strict cheltuieli pentru eveniment. Dacă mă uit în jur, fără ironie, cred că putem candida pentru titlu de “cel mai vizibil și îndrăzneț proiect de promovare a României rurale”. E trist faptul că bugetul nostru în 2017 a fost jumătate față de cel din 2016. Văd nevoi atât de crunte pe teren, văd atât de mult potențial și, în același timp, pericolul de prăbușire iminentă, și totuși, văd atât de puține resurse alocate pentru România rurală, din sectorul public, din sectorul privat, național, regional. Să luăm un exemplu, cred că în Ungaria – atât din sursele private cât și publice – se investesc în comemorarea anului 2018 mult mai mult decât se va investi în România, pregătindu-se de mult mai mult timp. Pe când, cel puțin în cazul meu personal, atitudinea în România este mai degrabă, “Ah, bravo, băiatul bun, Peter Hurley. Dacă așa vrea el, ce bine că îl avem!” Nicidecum atitudinea potrivită: că există o comoară care se duce pe apa sâmbetei și ar fi bine sa ne trezim pentru a o sprijini!
De aproape 10 ani bat toba aceasta…

Salut, Sighet!: Ai avut suficiente obstacole de depășit în 2017?
Peter Hurley: Tot timpul sunt obstacole de depășit! Nimic vrednic fără jertfă! Suntem doar doi oameni full-time dedicați în echipa de organizare. Fără ajutor, nu putem! Am avut multe surprize frumoase anul acesta. Implicarea comunităților în Lăpuș și Maramureș care au organizat evenimentele lor și care au participat la evenimentele altora. A fost fabulos, absolut minunat. Primăria Sighetu-Marmației s-a activat cu autobuze între oraș și sate, ne-a împrumutat ghirlande de lumini pentru evenimentele din Berbești și Bradova și ne-a fost un real partener. Electrica ne-a oferit un generator pentru 2 zile. Jandarmii și Poliția, ne sprijină mereu. Împreună, mișcăm munții!

Salut, Sighet!: Care a fost “profitul” tău de anul acesta?
Peter Hurley: Zero. Minus 6.500 de euro de fapt. Totuși, ediția 8 înseamnă o bucurie. E cea mai mică pierdere în istoria festivalului. O sa termin plățiile către furnizori până la sfârșitul lunii octombrie. E o realizare. Pentru ediția din 2015 am tot plătit datoriile până în luna mai 2016. Știu că e aproape imposibil să mă credeți. Nici un român nu ar face asta. Să tot piardă banii lui 8 ani la rând. Să fie tot mai judecat și uneori chiar insultat pentru că prețuiește România. Și de ce o fac? Pentru că încerc să strig cât de tare pot: “Aici este aurul nostru și al vostru! Vă implor să îl apreciați în mod real, nu doar verbal!”

Salut, Sighet!: Ce schimbări pozitive – structurale, umane, etc. – ai sesizat analizând evoluția festivalului din acești opt ani?
Peter Hurley: De opt ani muncesc voluntar. Nu pentru că vreau, ci pentru că nu am găsit suficient sprijin. În condițiile acestea, e cam greu să vorbim despre o „evoluție”, o structură. Uitați-vă în jur. Mai este o altă astfel de inițiativă în România? Nu văd una. Nu “rentează”! Festivalul nostru seamănă cu gospodărie țărănească! Supraviețuim prin efortul supraomenesc, împotriva oricărei logici economice sau raționale, refuzând să abandonăm lupta! Suntem prea mici, prea singuri și prea săraci să accesăm bani de dezvoltare prin programele europene, să avem “structuri”. Publicul ne aplaudă, ne face poze, dar nu prea ne ajută. Avem speranță, pentru că scrie în Biblie că trebuie să avem speranță, nu pentru că suntem realiști. Cred că soarta noastră e legată de cea a gospodăriilor țărănești. Pentru noi, în organizarea festivalului existența va începe să fie mai “decentă” dacă societatea va reîncepe să cunoască și să recunoască, prin sprijin direct, munca depusă în sat și producția satelor, în special de hrană. Nu vreau să îmi fie mie bine, când cultura “noastră” tradițională suferă. Drum lung…

Salut, Sighet!: Se pliază “Focul Viu” pe “Aurul României”?
Peter Hurley: Focul vostru viu este aurul României. Punct.

Salut, Sighet!: Cum percepi azi rădăcinile maramureșene din perspectiva maramureșeanului “aclimatizat”?
Peter Hurley: În criză.

Salut, Sighet!: Ce ar trebui să schimbăm/îmbunătățim pentru a determina fluxuri crescute de turiști spre Maramureș?
Peter Hurley: Este o greșeală să urmăriți creșterea în turism. E o fata morgana care la un moment dat se va evapora. “Farmecul” irezistibil al Maramureșului izvorăște din producția de hrană în stil gospodăresc. Dacă o refaceți pe aceasta profitabilă pentru cei care vor să rămână (sau să se întoarcă) în sate, printr-un efort consistent și persistent la nivel instituțional, economic și, mai ales comportamental, local și național, când faceți acest lucru ca o prioritate asumată, zi de zi, an de an, atunci veți reuși. Când constientizați de unde izvorește acea magie pe care nimeni în Europa nu o mai are – și izvorăște din producția hranei în stil gospodăresc – aveți o șansă să o prețuiți. Da, este o sarcină. Puteți să o asumați sau nu. Nu vă obligă nimeni. Este un drum lung, dar captivant. Vă simt foarte vulnerabili în această privință. Pe de o parte, există prea puțin (spre deloc) sprijin real pentru agro-economia țărănească, ducând la o eroziune a țesutului fundamental a ceea ce înseamnă Maramureș, (a ceea ce înseamnă România). Producția hranei este la esență identitatea satului, la esență identitatea națională în cel mai profund sens al conceptului. Când gospodăriile nu mai produc hrană, nu mai există sate vii, nu se mai produce har și farmec. Aruncați civilizația rurală la coșul de gunoi și turiștii vor mai veni? Nu cred. Mare eșec să investim “copy-paste” urmărind manualul școlar din Occident, când Occidentul nu mai are demult aurul României. Ignorați esența, îl veți pierde. Așa văd.

Salut, Sighet!: Cum ar fi un festival “Satele Unite ale României”? Ce zici de ideea noastră?
Peter Hurley: Minunată! Într-un fel s-a făcut cândva așa ceva… În 1918, nu?!! Satele din România (Mare) au declarat independența – Valea Stejarului (atunci Valea Porcului), de exemplu. Toti au hotărât să se unifice, trimițând delegații la Alba Iulia de 1 decembrie. O idee atât de simplă, de firească, de naturală, de palpabilă, de ingenioasă. O sclipitoare creativitate tipic românească. Da, m-aș bucura să celebrăm la anul “Satele Unite ale României”! Fiecare sat din România să trimită o delegație, cu tricolor în frunte, în Alba Iulia, pentru 1 decembrie! Delegațiile pot să ajungă cu autocar sau avion! Dar tricolorul să fie adus pe jos și cu căruțe!

Salut, Sighet!: La ce noutăți te-ai gândit pentru anii viitori?
Peter Hurley:  În 2011 am început să vizitez pe frații voștri de peste Tisa. Simt ca 2018 este un moment bun să îi includem în Drumul Lung. Tare mult vrem să continuăm dialogul cu Țara Lăpușului. Și aflu tot mai mult despre Țara Chioarului… Cred că e necesar să fim îndrăzneți. Mă gândesc câte sate ar dori să participe la “100 de zile de festival pentru Centenarul României!”, terminând duminică, 19 august în Săpânța cu o Horă a Unirii.

Salut, Sighet!: Unde duce… drumul tău?
Peter Hurley:  Cine știe. Mă las în voia Lui. Încerc să fac ce cred că Lui îi place, cât mă duce capul cu toate slabiciunile mele.

Salut, Sighet!: Vrem să-ți facem o propunere (in)decentă! Ești de acord să candidezi în viitoarele alegeri pentru postul de primar al Săpânței? Noi te vom susține!
Peter Hurley:  Veți pierde un festival bun, câștigând / dobândind un primar slab!

Salut, Sighet!: Mulțumim mult, Peter! Îți dorim mult, mult succes și să menții veșnic… Focul Viu!
Peter Hurley: Mulțumesc!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

Foto: Gabriel Motica, Mitruț Burghina, Costi Sotir




INTERVIU – Jurnalista Romina Noghiu (ne) transmite: salutări din Bologna! (autor, Ion Mariș)

Romina Noghiu a plecat din Sighet pentru a găsi… altceva, căutând ceea ce nu a obținut acasă la Sighet. Imaginea Rominei, fusese câțiva ani parte din “amprenta” jurnaliștilor – reporteri de la TV Sighet. La un moment dat (precis identificabil), conjunctura socio – politică, dar și dorința de progres vizibil, meritocratic, au determinat-o să-și asume calea străinătății. A poposit în Italia, iar azi locuiește la Bologna, unde face parte din personalul de la sol al Companiei Turkish Airlines.

Ion Mariș: Romina, ești de ceva vreme în Italia și cred că te-ai acomodat destul de bine cu patria de adopție. Cum și în ce condiții ai putea reveni acasă, la Sighet?
Romina Noghiu: În primul rând, mulțumesc mult pentru această oportunitate. Am fost mereu de cealaltă parte a baricadei, cea care lua un interviu nu viceversa. Da, m-am acomodat, deși la început nu a fost tocmai ușor. M-a ajutat mult faptul că vorbeam deja limba italiană când am început să lucrez în aeroport. Am ales să plec pentru că într-un moment neașteptat, mi s-a oferit această oportunitate de a încerca ceva nou și, probabil, simțeam nevoia de a înfrunta o provocare. Deocamdată îmi este foarte bine aici unde sunt – sunt, însă, o persoană care va rămâne mereu deschisă oricărei ocazii care poate să îmi aducă o dezvoltare personală și profesională. Sunt de principiul „niciodată să nu spui niciodată”. Sighetul este și va rămâne pentru mine, acasă.

Ion Mariș: Spune-ne mai în detaliu cu ce te ocupi, care sunt responsabilitățile tale în echipa Turkish Airlines?
Romina Noghiu: După ce am absolvit cursurile de pregătire ale Academiei Turkish Airlines am început să lucrez în 2012 ca Operations Supervisor, adică trebuia să supervizez toată partea operativă a unui zbor, de la aterizare și până la decolare. Trebuia să gestionez întârzierile sau zborurile anulate și, mai ales, furia pasagerilor. Mult dinamism și multă responsabilitate, dar mi-a plăcut enorm. După un an, mi s-a propus să lucrez în departamentul de Marketing și Corporate, probabil și datorită studiilor pe care le aveam. Am hotărât să accept și această provocare și, de atunci, fac parte din echipă. Mă ocup de comunicarea cu agențiile de voiaj, organizarea diverselor evenimente și, mai ales, managementul relaţiilor cu clienţii, adică marile companii din zona noastră Emilia Romagna – Marche – Toscana.

Ion Mariș: Te-au ajutat studiile de jurnalism făcute în România?
Romina Noghiu: Da, atât Facultatea de Comunicare și PR, cât și masteratul în Managementul Administrării Afacerilor.

Ion Mariș: Azi, când distanțele nu sunt un impediment în calea niciunei ținte, cum crezi că “arată” visul unui tânăr român? Dar visul tău?
Romina Noghiu: Cred că visul majorității tinerilor români rămâne în continuare acela de a-și crea cariere de succes în state mai dezvoltate. Sfatul meu este să nu se lase totuși prinși de „mirajul străinătății”. Nicăieri nu atârnă colacii pe garduri. Cu siguranță avem nenumărate exemple de tineri talentați care au plecat din Sighet și s-au realizat în străinătate în domenii precum cercetarea, unde știm că România are mult de recuperat, însă există și multe cazuri de tineri rămași în țară care s-au remarcat, de exemplu în domeniul IT-ului, ajungând să fie și răsplătiți financiar pentru performanțele lor. Concluzia e că trebuie să ne obișnuim cu ideea că oriunde am dori să vedem visele noastre realizate, trebuie să fim pregătiți să ne suflecăm mânecile. Visul meu este să am în continuare un loc de muncă prin care să am posibilitatea de a călători.

Ion Mariș: Cum percepi România, de la distanță?
Romina Noghiu: Instabilă politic și asta nu ajută deloc. În schimb, dezvoltarea remarcabilă a orașelor precum Clujul, sunt pași decisivi pentru o Românie cu adevărat europeană. Sunt exemplul faptului că se poate, și că dezvoltarea pornește local, administrația locală având un rol extrem de important. Primăria este primul contact al cetățeanului cu instituțiile, iar primarul, în viziunea mea, are un rol decisiv în comunitate, are posibilitatea de a îndruma și educa cetățenii , cât și cea a schimbării mentalității colective. Părerea mea e că dacă primarii și consiliile locale și-ar lua rolul mai în serios, fiecare zonă în parte ar putea să se dezvolte individual ca apoi să ajungem la un rezultat colectiv. Îmi permit să dau exemplul tinerei doamne primar Irina Onescu din comuna Petriș, județul Arad. Văzusem un material difuzat pe un canal TV cu realizările ei și am rămas impresionată. Cu siguranță sunt și alte exemple pozitive!

Ion Mariș: Ai fost nu cu mult timp în urmă pe acasă, la Sighet, când am avut și discuția publicată azi. Cum ți se pare…. Sighetul de azi?
Romina Noghiu: Așa cum am precizat anterior, din păcate, Sighetul de azi mi se pare că a făcut câțiva pași înapoi. În urmă cu câțiva ani am remarcat schimbări majore: pietonala din zona Primăriei, parcurile mai ordonate și pline de flori, mai multe străzi reabilitate, senzația de curat, numeroase evenimente culturale care animau orașul. Am citit recent câteva proiecte propuse de actuala administrație a orașului, sper să se realizeze curând.

Ion Mariș: Ce ți-ai dori să schimbi la/în Sighet?
Romina Noghiu: Cred că aspectul orașului și infrastructura sunt elemente foarte importante atât pentru locuitori cât și pentru turiști. Sighetul este un oraș care ar putea arăta ca o mică bijuterie. Suntem înconjurați de verde, avem clădiri minunate precum Palatul Culturii, Biserica Reformată, Școala de Muzică, clădirile din centrul istoric care ar trebui întreținute și valorizate. Avem potențial turistic uriaș care merită dezvoltat și, pentru turism, aspectul unui oraș este esențial. Cred că, în general, și starea de spirit a sighetenilor ar fi diferită dacă orașul ar avea un aspect mai îngrijit. Ar trebui schimbată și mentalitatea „las’, numa’ mai rău să nu fie!”. Avem mulți oameni gospodari în Sighet și, cu ceva mai mult spirit civic, s-ar putea aduce schimbări semnificative orașului nostru. Totul depinde de noi și de modul în care acționăm în societatea în care trăim.

Ion Mariș: Pentru italieni noi suntem rude sau… imigranți periculoși?
Romina Noghiu: Nu suntem rude, nici imigranți periculoși. În acest moment, pentru italieni, imigranții periculoși sunt refugiații care ajung în fiecare zi cu bărcile din Africa și Siria.

Ion Mariș: Au românii un renume foarte rău, așa cum sugerează de multe ori presa din peninsulă?
Romina Noghiu: Printre italieni există multe prejudecăți cu privire la persoanele provenite din Estul Europei (români, albanezi, ucrainieni, moldoveni), iar mass media nu ajută deloc, deseori înrăutățind imaginea deja formată a italienilor. Sunt și mulți delincvenți români din păcate, e adevărat, dar fiecare țară are oile sale negre. Situația acum începe să se schimbe de când Italia trebuie să se confrunte cu valurile de imigranți. Nu mai suntem noi în centrul atenției. În orice caz, românii care și-au văzut de treabă au fost dintotdeauna respectați și integrați în comunitate.

Ion Mariș: Cum socializează un tânăr român în Bologna?
Romina Noghiu: Eu, sincer, de câte ori am ocazia, evadez. Îmi place să călătoresc, să cunosc locuri și oameni noi. Din feririce, și locul de muncă îmi permite acest lucru. Bologna, de asemenea, este un oraș multicultural, un centru universitar important în Italia și în lume, care oferă numeroase posibilități de a petrece timpul liber, de la concerte, workshopuri, numeroase evenimente pentru toate gusturile și vârstele.

Ion Mariș: Ai fost aici la Sighet printre membrii fondatori ai Clubului Rotaract. Ai contact cu societatea civilă, orgnizată, din Italia și cât de puternică este aceasta?
Romina Noghiu: Am cunoscut colegii din Bologna și Valle del Samoggia atât din Rotaract cât și din Rotary, persoane deosebite și cu mult simț civic. Am propus o colaborare managementului nostru și așa am avut oportunitatea să sponsorizăm câteva din proiectele propuse de Rotary (un festival internațional de scurtmetraje și o cină de gală în scop caritabil). Sunt în faza de analiză alte două proiecte care ar trebui să fie demarate în noiembrie și decembrie.

Ion Mariș: Ce însemană pentru tine… succesul?
Romina Noghiu: Succesul pentru mine este să faci ceea ce îți place, și să o faci cu pasiune. Asta nu înseamnă că nu implică și multă sudoare, determinare și constanță. Puțini oameni ating un succes fulminant și, de obicei, acel succes se „stinge” repede.

Ion Mariș: Ce sfatuiri i-ai da unui tânăr de vârsta ta pentru a avea succes în viață?
Romina Noghiu: Depinde de fiecare ce își dorește. Din punctul meu de vedere, a avea succes astăzi, nu este ușor deloc. Trăim într-o lume în permanentă schimbare, există o concurență foarte mare și tineri bine pregătiți. Primul pas e să identifici ceea ce îți place, ceea ce te pasionează, pentru ca apoi să poți excela în domeniul în care lucrezi. Dorința de a te reinventa și de a învăța continuu sunt două elemente de asemenea foarte importante în viziunea mea.

Ion Mariș: Regreți despărțirea de televiziune?
Romina Noghiu: Nu regret despărțirea de televiziune, însă mă gândesc cu nostalgie la acele vremuri. Îmi e dor de colegi, eram o trupă faină și lucram cu mult entuziasm.

Ion Mariș: Cum ți se par veștile pe care le primești – cred, constant! – de la Sighet?
Romina Noghiu: M-au întristat foarte mult veștile recente despre trecerea în neființă a unor persoane valoroase și dragi mie, doamna profesor Monica Chifor, profesorul Caius Logojan și Jonny Popescu. O pierdere enormă pentru comunitatea sigheteană.

Ion Mariș: Fă te rog un exercițiu de imaginație și spune-mi ce business ai demara – dacă ai avea resursele adecvate – la Sighet?
Romina Noghiu: Un agroturism care să ofere o gamă largă de servicii și excursii. În ziua de azi majoritatea celor care merg în vacanță, dar și într-un weekend prelungit caută relaxare îmbinată cu activități interesante. Avem o zonă minunată, tradiții, folclor, băi sărate, munte, muzee, biserici din lemn unice în lume. După părerea mea, un turist, după ce părăsește un anumit loc, trebuie să plece cu o poveste pe care să o poată relata mai departe unui prieten, ca mai apoi, acel prieten să fie atât de curios, încât să vină să descopere el însuși acea locație.

Ion Mariș: Ai cochetat un pic și cu politica. Nu te-ar tenta o revenire în… “lupta” politică?
Romina Noghiu: Nu cred că politica reprezintă o opțiune în acest moment pentru mine.

Ion Mariș: Ce crezi că vei face, unde te vei afla, în anul… 2020?
Romina Noghiu: Am învățat să nu îmi mai fac prea multe planuri și să iau lucrurile așa cum vin, având în vedere că în ultimii ani am avut parte de destule schimbări. Singurul lucru pe care mi-l doresc, este să continui munca în domeniul aviației, pentru că mă fascinează și entuziasmează enorm.

Ion Mariș: În virtutea experienței tale jurnalisitce, te rog să-ți formulezi o întrebare foarte – foarte interesantă, vizând o temă sau un aspect pe care eu nu l-am atins și să și… răspunzi!
Romina Noghiu: În ce direcție crezi că ar fi luat-o viața ta dacă nu te-ai fi stabilit în Bologna?
Acum 5 ani poate că aș fi rămas în politică!

Ion Mariș: Mulțumesc, Romina și… pe curând!
Romina Noghiu: Și eu mulțumesc mult și vă doresc mult succes în munca pe care o întreprindeți și în toate proiectele pe care le demarați!

Autor, Ion Mariș




Sigheteanca Eliza Tivadar studiază teatrul la Warwick University în Anglia (autor, Ion Mariș)

Eliza Tivadar a cochetat cu teatrul de mică. A activat la Liceul Ferdinand din Sighet (liceu pe care l-a absolvit în anul 2016) în trupa de de teatru francofon Ferdy junior iar mai târziu în trupa Ferdy, timp de 6 ani, începând din clasa a 7-a. De asemenea a fost membră într-o trupă de amatori, creată în Sighet în anul 2012, numită Vox, la care a pus în scenă o piesă de teatru nonverbal.

Urmându-și pasiunea și visul, Eliza a optat – la abolvirea liceului pentru o facultate din afara țării și-a ajuns tocmai în… Anglia. Este studentă anul doi la Warwick University din Coventry, Warwichshire, Marea Britanie la specializarea Theatre and Performance Studies și la terminarea studiilor va fi licențiată în arte (Batchelor of Arts).

Eliza și-a petrecut o parte din vacanța de vară a acestui an la Sighet și, profitând de faptul că îmi promisese un interviu încă de la debutul studiilor unversitare, am abordat-o pentru o discuție – interviu care surprinde – sper – ideile, gândurile unei tinere dornice să… reușească.

Ion Mariș: Domnișoara Eliza Tivadar, mergi pe drumul pe care ți l-ai dorit?
Eliza Tivadar: Chiar mai mult decât atât. Prima dată când a trebuit să iau marea decizie care să îmi influențeze întreaga viață m-am gândit numai la actorie, dar circumstanțele m-au dus pe un drum ușor diferit. Acum, mulțumită acelei forțe pe care nu o putem controla numită de unii destin, Dumnezeu sau Univers, am ajuns să studiez întreaga lume a spectacolului începând de la teatru până la marea scenă a lumii prin feminism, terorism, intrigi politice și sociale. Sunt mai mult decât încântată de drumul pe care am ajuns și sunt ferm convinsă că în jurul meu există mult mai multe poteci pe care să le aleg pentru viitor. Drumul pe care sunt este plin de lumini strălucitoare.

Ion Mariș: De ce sau cine te-a direcționat spre Anglia?
Eliza Tivadar: Persoana care m-a influențat cel mai mult din acest punct de vedere este mama. Fiind un om care înțelege lumea așa cum este, a știut mereu că oportunitățile pe care le voi avea acolo vor fi infinit mai prețioase și mai benefice pentru șlefuirea mea decât cele oferite în țară. Deși cu sufletul înărcat de povara de a-ți avea copilul departe, uitând înțelesul cuvântului “egoism” mi-a dat aripile necesare pentru a zbura în văzduhuri mai fermecătoare, fapt pentru care am să o apreciez și am să îi fiu veșnic recunoscătoare.

Ion Mariș: Ce este un artist?
Eliza Tivadar: Un artist este un suflet plin de culori. Un artist este o multitudine de idei inovatoare, un spirit liber și deschis care se hrănește din cultură, care trăiește prin arta lui și înțelege lumea în propriul său mod. Un artist este cel care trece viziunile clasice prin filtrul sufletului său și le oferă lumii într-o nouă formă originală și captivantă. Un artist este cel care vindecă suflete prin dăruirea propriului suflet.

Ion Mariș: Crezi că în secolul super-tehnologizării se poate trăi din… artă?
Eliza Tivadar: Nu m-am îndoit nicio secundă de acest lucru. Arta, din punctul meu de vedere este nemuritoare deoarece ea trece de zidul superficialității și atinge oamenii cum nimic altceva nu ar putea. De asemenea, arta este extrem de flexibilă și se mulează după fiecare perioadă istorică reușind mereu să fie în pas cu inovațiile. Deci da, prin unicitatea ei și prin capacitatea de a nu rămâne niciodată în urmă, arta, sub orice formă a ei va dăinui veșnic. Chiar și în lumea high-tech în care trăim, arta și-a cerut deja drepturile și a început să încorporeze noile tehnologii în structura ei.

Ion Mariș: De ce nu are țara lui Shakespeare deschidere pentru îndepărtații est – europeni?
Eliza Tivadar: La această întrebare nu cred că m-aș pricepe să răspund corect deoarece eu nu am simțit niciodată vreo… închidere. La Universitatea la care mă aflu eu și mai ales în cercurile oamenilor de teatru, nu există noțiunea de închidere. Dovada acestui fapt este chiar un proiect prezentat de mine. Subiectul a fost Memorialul Durerii iar cei care au participat la prezentare au fost cu totul fascinați de această parte a trecutului nostru național. După prezentare am primit o avalanșă de întrebări despre locul de unde vin, iar ochii publicului scăpărau de curiozitate. Dar, adevărul este că odată părăsite meleagurile universitare, oamenii strâmbă ușor din nas la auzul graiului este-european. Motivele sunt multe iar acest subiect are rădăcini adânci, de aceea nu vreau să mă apropii prea mult de el. Din punct de vedere social mereu au existat și vor exista probleme dar eu, împreună cu oamenii din jurul meu, încercăm să schimbăm optica asupra celor străini.

Ion Mariș: Bănuiesc că aveți cursuri extrem de atractive. Cât de grea este specializarea ta?
Eliza Tivadar: Depinde de modul în care definiți cuvântul „greu”. Cursurile pe care le fac au fost o provocare uriașă pentru mine venind dintr-un mediu atât de diferit. La început am crezut că îmi va fi imposibil să reușesc să trec peste primul an dar, odată ce am început să înțeleg cum funcționează sistemul lor, lucrurile au devenit o plăcere. Deși nu îmi permit să spun că specializarea mea este una ușoară, îmi permit să susțin cu fermitate că atât timp cât ceea ce faci reprezintă o sursă de plăcere pentru intelectul tău, chiar și cele mai grele și înfricoșătoare lucruri devin plăcute. De aceea, cu toate că de multe ori am stat nopți întregi pentru a-mi face „temele”, m-am îndrăgostit de acest proces și de subiectele pe care le studiez iar munca mea a devenit o adevărată desfătare.

Ion Mariș: Crezi că această profesie te va împlini socio – profesional?
Eliza Tivadar: Încă nu știu exact care e profesia pe care o voi avea. Aceasta este frumusețea drumului pe care mă aflu. Actoria a fost și va rămâne mereu hrana sufletului meu, din acest punct de vedere sunt asigurată, dar acum că am cunoscut bogăția lumii spectacolului sunt convinsă că întreaga societate este terenul meu de joacă și că, atât timp cât voi fi perseverentă, nu se poate să nu ajung acolo unde am visat mereu. În jurul meu au înflorit atât de multe posibilități încât mă simt într-o constantă stare de siguranță. Oamenii pe care i-am ascultat, poveștile pe care le-am auzit, proiectele la care am participat, cei cu care lucrez, locul unde mă aflu, toate sunt favorabile pentru devenirea mea atât spirituală cât și socio-profesională.

Ion Mariș: Ce ne facem cu publicul zielor noastre care nu este tocmai pasionat de artă?
Eliza Tivadar: Acesta este lucrul la care meditez constant. Din nefericire, încă nu am găsit o soluție concretă, dar prin munca pe care o depun în numele artei atât de multe suflete nobile din întreaga lume sunt ferm convinsă că vom ajunge la o concluzie. Cu toate că din fire sunt o visătoare, din punct de vedere rațional știu că un singur om nu va reuși să schimbe acest lucru niciodată dar cred cu tărie că fiecare îndemn spre cultură ajută și aduce un nou public la viață. Prin evenimente interesante, oportunități pentru noi artiști și o educație culturală de o mai mare calitate, lucrurile o vor lua pe făgașul bun căci arta mângâie sufletele iar lumea în care trăim tânjește după vindecare. Fiecare artist care va schimba un suflet va readuce publicul mai aproape. Aceasta este singura soluție pe care am reușit să o văd până acum.

Ion Mariș: Ce vei face după absolvirea Universității Warwick?
Eliza Tivadar: După absolvirea Universității voi încerca să fac parte din acel grup de oameni care își doresc să readucă arta la un nivel mai mare. Vreau să îmi încep drumul prin desfășurarea unor cursuri de teatru pentru copii, pentru că ei sunt reprezentanții schimbării. Unde? În cât mai multe locuri posibil. Încet, intenționez să întemeiez o companie de teatru care să resusciteze entuziasmul publicului prin toate locurile pe unde va trece. Începând cu educarea culturală a copiilor până la teatru în folosul comunității, proiecte caritabile și inovative, lucruri interesante care să prezinte interes pentru public și care să le ofere lecții prin teatru. Aș vrea să reușesc să schimb perpective prin schimbul de energie dintre public și scenă. Să muncesc în numele artei și să o aduc înapoi pe locul din care a decăzut în ultimii ani.

Ion Mariș: Ce preferi în mod special din lumea artelor: teatrul, filmul, muzica, etc?
Eliza Tivadar: Nu știu dacă aș putea alege. Bineînțeles, teatrul reprezintă pentru mine cea mai dragă formă a artei, dar văd frumusețea și calitățile tuturor celorlalte. Fiecare are farmecul ei și fiecare formă privită mă face să simt lucrurile la fel de intens, însă în lumea teatrului mi-am dat voie să fiu ființa creatoare, nu doar martoră, așadar teatrul este cel care îmi dezvăluie secretele acestei lumi și cel prin intermediul căruia îmi duc existența întru cultură.

Ion Mariș: Care este personajul pe care l-ai jucat cu cea mai mare plăcere, din domeniul teatrului?
Eliza Tivadar: Am să vă descriu un personaj pe care l-am jucat cu cea mai mare plăcere atunci când am descoperit și teoria teatrului, în primul an de facultate. Cel mai drag personaj mie este unul grotesc care însă trăiește în adâncul fiecăruia dintre noi și reprezintă o parte a realității noastre interioare mai puțin frumoase dar, cu siguranță, existentă. Am să numesc acest personaj la final după ce voi explica de ce mi-a fost atât de drag. Teatrul în opinia mea trebuie să atingă puncte sensibile în rândul publicului pentru a-l face să simtă ceva, trebuie să țintească spre acele lucruri ascunse și puternice care pot zgudui un om din temelii. Un mare teoretician al teatrului, pe numele său Antonin Artaud, a scris un manifest pentru un teatru nemilos care să scoată la suprafață părțile întunecate ale ființei umane: minciuna, îndoiala, groaza, frica, boala ș.a. Personajul pe care l-am interpretat a fost unul creat din toate aceste lucruri, un monstruleț care teroriza mintea unei biete depresive. Știu că poate nu e cel mai frumos rol la care m-aș fi putut gândi dar, cu siguranță, este cel care mi-a asigurat cel mai intens schimb de energie cu publicul. Oamenii au reacționat atât de violent încât acesta este personajul care mi-a demonstrat că teatrul poate să șocheze prin simpla prezentare a adevărului pe care ne este frică să îl înfruntăm.

Ion Mariș: Cât de fericiți sunt tinerii zilelor noastre?
Eliza Tivadar: Tocmai ce am terminat de vorbit despre o realitate interioară sumbră pe care am reprezentat-o și mi-a plăcut căci e atotprezentă în interiorul nostru dar într-o stare latentă. Cât de fericiți suntem de fapt? Uitându-mă în jurul meu și trăind într-o lume în care zâmbetul este preponderent aș spune că suntem o generație foarte fericită, dar aceasta este realitatea mea iar dacă aș analiza lucrurile puțin mai… rațional poate mi-aș schimba opinia. Cred că generația mea a ajuns la nivelul la care trebuie să își creeze singură probleme pentru a atinge un echilibru. Convingerea mea este că tinerii zilelor noastre sunt atât de fericiți cât își îngăduie, în funcție de circumstanțe și de capacitatea de a ignora și de a nu analiza constant ceea ce se întâmplă în lume. Cât timp suntem cu capul în nori, suntem în siguranță, realitatea ni se pare mult prea copleșitoare, deci cred că ne aflăm undeva la mijloc, cu mici momente de pierdere când într-o extremă, când în cealaltă.

Ion Mariș: A fi sau a nu fi…. pragmatic?
Eliza Tivadar: A găsi un echilibru. A judeca lucrurile în funcție de practicalitatea lor în mod constant mi se pare obositor, plictisitor și într-o oarecare măsura nesănătos. Suntem ființe umane care nu pot să ia mereu deciziile bune și care de multe ori se pierd în contradicții. Încercăm să judecăm prea mult faptele noastre și ne trezim cu dureri de cap. De multe ori lucrurile făcute spontan sunt mai benefice dar amintesc din nou importanța echilibrului. Trebuie să fim pragmatici dar neîndemânarea are o frumusețe aparte.

Ion Mariș: Există viață fără… artă?
Eliza Tivadar: Nu. Prin artă ne descoperim pe noi și lumea care ne înconjoară. Fiecare suntem un artist în felul nostru căci fiecare trecem realitatea prin acel filtru al sufletului de care am mai pomenit și fiecare oferim viziunea noastră lumii întregi sub o formă sau alta. Omul trăiește întru cultură fie că e conștient de acest lucru sau nu. Suntem ființe creatoare iar aceasta este trăsătura care ne deosebește de animale. Prețuim lumea aceasta și îi protejăm misterele prin acte de creație menite să ne țină în viață. Fără artă nu am exista iar lumea aceasta ar deveni un loc sumbru și trist, lipsit de culori, predominată de nuanțe de gri. Cu toții suntem niște artiști prin principiul propriei noastre existențe. Fără artă nu am fi nimic.

Ion Mariș: Când se sfârșește teatrul în viață?
Eliza Tivadar: Nu se sfârșește niciodată. Lumea în care trăim este una plină de incertitudini și așa a fost mereu. Teatrul e un joc între realitate și ficțiune care se desfășoară constant începând cu scara largă a lumii până la microuniversul fiecărui individ. De aceea teatrul va trăi atât timp cât va exista până și un singur suflu de viață pe acest pământ. Teatrul nu e reprezentat doar pe scenă ci zi de zi și în subconștientul fiecăruia dintre noi.

Ion Mariș: Ce-ți place în Sighet și de ce?
Eliza Tivadar: Sighetul este căsuța mea. Deși este un oraș mic, are o personalitate puternică. Aici am învățat tot ce știu și aici am dezvoltat această iubire de cultură. Cred că cel mai mare avantaj al acestui oraș este că te împinge de la spate să vrei mai mult, să cauți mai mult, îți dă motivație. Nu știu cât de multă lume va fi de acord cu mine dar acest oraș este o fundație excelentă dacă știi să îl folosești în avantajul tău. Sunt atât de multe lucruri care îi oferă un farmec aparte și cu totate că multă lume privește acest oraș cu neîncredere, este încărcat cu atât de multă istorie și cultură încât este mereu plin de viață. De câte ori mă plimb pe străzile lui, sunt fermecată de frumusețea parfumului pe care îl emană iar de câte ori sunt departe de el o forță mă cheamă înapoi pentru a-i vedea din nou potecile încărcate de istorie, spirit și până la urmă, toate elementele care mi-au dat viață.

Ion Mariș: Cum definești Maramureșul? Are ceva… special?
Eliza Tivadar: Maramureșul este locul în care ma întorc mereu pentru a mă reîncărca spiritual. Nu știu sigur ce e acel ceva special care îi oferă această putere dar meleagurile acestea au forța de a mă vindeca sufletește de câte ori am nevoie. Pe la noi plutește în aer o energie care, cred eu, domnește din străbuni. Frumusețea, bunătatea și inocența rămân caracteristicile cu care voi descrie mereu aceste locuri. Am văzut multe lucruri sacre la viața mea dar nici unul nu a reușit să mă copleșească precum Maramureșul. Tradiția, legile nescrise dar mereu respectate, izvorul de liniște și pace care susură continuu de jur împrejur reprezintă pentru mine o lume fascinantă. Maramureșul e leagănul meu care, de câte ori am nevoie, mă alină și mă vindecă de orice supărare. Maramureșul e locul meu, ținutul sufletului meu, marea mea iubire eternă.

Ion Mariș: Mulțumesc pentru interviu și… baftă & artă!
Eliza Tivadar: Eu mulțumesc pentru oportunitatea de a reaminti sighetenilor importanța culturii și a artei în sufletul fiecăruia. Mulțumesc pentru setul de întrebări ingenioase și vă doresc și dumneavoastră baftă în a readuce la viață dragostea pentru artă în rândul oamenilor.

Ion Mariș

 




EXCLUSIVITATE – Vacanță proactivă pentru eleva Daria Rapolti de la C.N. „Dragoș Vodă” Sighet

Pasiunea pentru limba română, pentru literatură, este un atribut forte al elevilor de la C.N. ,,Dragoș Vodă”. De-a lungul anilor, numeroși liceeni au fost premiați la olimpiadele de limba română, sau la concursurile de profil. Deși încă în vacanță, tânăra Daria Rapolti (clasa a IX-a B), însoțită de d-na profesor de limba română Raluca Lozbă, cea care s-a ocupat și de ,,antrenarea” Dariei, a preferat ,,să dea o fugă” până la București ca să participe la Olimpiada Internațională de Lectură, competiție organizată de Ministerul Educației Naționale la care au luat parte elevi din Cipru, Republica Moldova și România. Daria nu și-a sacrificat în zadar vacanța, ci s-a întors cu o clasificare pe un onorabil loc V și Mențiune. Și dacă tot a început școala, considerăm că este un subiect plăcut de trecere de la vacanța activă a unor elevi, la școala ,,obligatorie” a tuturor :). De reținut faptul că Daria a obținut nota 10 la Evaluarea Națională.

Brîndușa Oanță: Daria, se pare că ai avut o vacanță de vară proactivă. Cine te-a ,,obligat” să muncești vara?
Daria Rapolti: Odată cu aflarea veştii calificării la etapa internațională nu a fost nevoie ca nicio altă persoană să mă „oblige” să muncesc, eu însămi dorindu-mi cu înflăcărare să particip, făcând, bineînțeles, eforturile necesare, printre care şi întreruperea mult așteptatei vacanțe de vară…:)

Brîndușa Oanță: Cine ți-a inoculat pasiunea pentru citit, pentru lectură?
Daria Rapolti: Pasiunea pentru lectură s-a ivit brusc, de la sine, învăluindu-mă asemenea unei pânze fine încă din anii copilăriei. Odată cu prima carte citită a luat naştere ceea ce avea să devină mai târziu setea de cuvinte.

Brîndușa Oanță: Ce s-a întâmplat în concursul propriu-zis?
Daria Rapolti: Am susţinut o probă scrisă, al cărei conținut a fost structurat pe trei subiecte: primul vizează capacitatea de înțelegere și interpretare a unui text ficțional, al doilea vizează capacitatea de înțelegere și interpretare a unui text nonficțional și al treilea capacitatea de înțelegere și interpretare a unui text multimodal (o imagine). Tema concursului a fost ideea de libertate, ilustrată printr-un fragment din romanul „Absolut tot” scris de Nicola Yoon şi regăsită totodată în cadrul dezbaterii la care am luat parte și care a fost moderată de prof. univ.dr. Liviu Papadima de la Universitatea din București și prof. Florentina Sânmihăian, cunoscuta autoare a manualelor din clasele gimnaziale.

Brîndușa Oanță: Ținând cont că a fost un concurs internațional ți s-a părut dificil?
Daria Rapolti: Nu aş zice că a fost dificil, ci mai degrabă solicitant, o asemenea etapă trezind un tumult de trăiri, care au modelat concepția fiecărui participant în ceea ce priveşte întreaga experiență.

Brîndușa Oanță: Cum te-ai antrenat pentru concurs? Ce-ai citit?
Daria Rapolti: Pregătirea nu a fost una intensă, deoarece în cadrul acestei olimpiade accentul cade pe creativitate şi pe intuiție, dar lecturarea anumitor cărți, în special a celor din Clubul de lectură ART a fost indispensabilă.

Brîndușa Oanță: Totul a fost o “luptă” sau ați avut timp și de socializare?
Daria Rapolti: Datorită programelor culturale ce presupuneau vizitarea anumitor obiective au existat numeroase momente destinate socializării. Am vizitat Muzeul Literaturii Române, care m-a impresionat prin numeroasele manuscise ale marilor scriitori și fotografii inedite ale acestora, dar și prin mijloacele moderne de promovare a literaturii (holograme, filme). Astfel, prin iubirea de carte, s-a creat o punte între noi, concurenții, deveniți mai apoi prieteni.

Brîndușa Oanță: Ce ți-a ,,șoptit” d-na profesoară Raluca Lozbă pe parcursul concursului?
Daria Rapolti: Încrederea este cuvântul cheie, doamna profesoară Lozbă Raluca încurajându-mă şi oferindu-mi sprijinul de care aveam nevoie.

Brîndușa Oanță: Pasiunea ta pentru lectură, pentru cărți are o anumită ,,tradiție”. Poți să punctezi și alte performanțe de-ale tale pe această direcție, dar și în alte domenii?
Daria Rapolti: În primul an de gimnaziu am participat la Concursul Național „Ionel Teodoreanu”, unde m-am clasat pe locul al şaselea, ca mai apoi, în anul următor, să iau parte la acelaşi eveniment. De asemenea, m-am calificat la faza națională a concursului „Bătălia Cărților”. În clasa a VIII-a am participat la două olimpiade naționale: Olimpiada „Lectura ca Abilitate de Viață” şi Olimpiada de Limba si Literatura Română, unde am obținut premiul al III-lea. Mi-am îndreptat interesul şi spre olimpiada de engleźă, unde am reuşit, de asemenea, să obțin rezultate satisfăcătoare.

Brîndușa Oanță: Nu ți se pare pasiunea ta pentru lectură un pic… desuetă?
Daria Rapolti: Lectura, o cale de transcedere, nu se va învechi nicicând, sper eu, dar chiar şi aşa, pasiunea pentru cărți dăinuie încă în nenumărate suflete, drept pentru care nu consider că aceasta a fost cuprinsă de negura timpului, cel ale cărui bariere se doresc continuu spulberate de arta cuvântului.

Brîndușa Oanță: Ai intrat într-o clasă bună, profil matematică – informatică. Nu crezi că vei avea mult mai puțin timp pentru lectură?
Daria Rapolti: Cu toate că probabil vor exista clipe în care mă voi simți limitată în ceea ce priveşte timpul destinat cărților, am să încerc să creez un anumit echilibru, deoarece doar lectura poate dezlănțui jocul fanteziei, atât de necesar nouă.

Brîndușa Oanță: Cu ce gânduri începi anul școlar 2017-2018?
Daria Rapolti: La fel ca până acum, am decis să îmi dau silința pentru a face doar ceea ce îmi doresc cu adevărat, această idee, care poate părea pentru unii ambiguă, fiind cea după care mă voi ghida.

Brîndușa Oanță: Care este sportul tău preferat în afară de cel al minții? Ce pasiuni mai ai?
Daria Rapolti: Nu pot să spun că mă dau în vânt după sport, cu toate că nu aş refuza nicicând o partidă de tenis, dar dacă ar fi să numesc o pasiune, aceea este desenul – un alt mod de a pătrunde dincolo de învelişul anost al lumii.

Brîndușa Oanță: Mulțumesc, Daria, și mult succes la învățătură! Și… ne mai întâlnim la liceu, dar și pe site-ul ,,Salut, Sighet”!
Daria Rapolti: Cu mare drag!

 

Autor, Brîndușa OANȚĂ




Îngrijirile paliative la… Sighet (autor, Ion Mariș)

Este din ce în ce mai greu, pentru familiile cu bolnavi cronici dar și pentru cele cu bolnavi cu suferințe acute severe, să gestioneze în condiții optime starea de boală, suferința celor afectați de diverse maladii progresive. Este la fel de greu și pentru aparținători să facă față unor situații delicate, ce pot influența pozitiv sau negativ bolnavul, dar, la fel de mult, contribuie și la calitatea vieții familiilor în cauză. Conceptul de îngrijire paliativă, relativ nou în țara noastră, privit cu reticență în mediile mai puțin urbanizate, a prins rădăcini și în municipiul nostru, cererea pentru acest gen de servicii medicale complexe fiind în creștere.

O firmă înființată nu cu foarte mult timp în urmă, condusă de medicul Vasile Ștefanca, activează și la Sighet și, pentru că am întâlnit multe persoane ce și-ar dori să cunoască mai multe detalii despre acest gen de ofertă, am considerat că poate fi extrem de utilă o discuție privind acest subiect.

Ion Mariș: Domnule doctor, sunteți o personalitate cunoscută la nivelul Sighetului și chiar la nivelul județului Maramureș. De ce ați pornit și pe drumul îngrijirii… paliative?
Vasile Ștefanca: Dacă ne gândim la ceea ce înseamnă îngrijirea paliativă, o abordare menită să amelioreze calitatea vieții bolnavilor și familiilor acestora, cu suferințe incurabile și cu prognostic limitat de viață, o să aflăm imediat răspunsul la întrebarea dumneavoastră. Și, dacă prin abordarea paliativă noi, medicii, ne propunem să controlăm și să ameliorăm durerea și alte simptome supărătoare, o să vedeți de ce mă preocupă, de ce am ales și această cale nouă de practicare a medicinei.

Ion Mariș: Îngrijirea paliativă este accesibilă și categoriilor de bolnavi cu venituri financiare modeste ?
Vasile Ștefanca: Îngrijirea paliativă se adresează bolnavilor cu afecțiuni oncologice, degenerative, congenitale, HIV/ SIDA și cu insuficiențe de organ, deci trebuie să fie accesibilă tuturor. Din păcate, în spitalul din Sighetu Marmației nu avem secție sau compartiment de îngrijiri paliative, iar noi, echipa de la “Alină & Ajută”, asigurăm îngrijirea acestor bolnavi aflați în mare dificultate doar la domiciliul lor. Toți bolnavii pot beneficia de acest tip de îngrijire la domiciliu dacă depun în acest sens la Casa de Asigurări de Sănătate o cerere însoțită de o recomandare de la medicul oncolog sau de boli infecțioase. Fiecare asigurat beneficiază o dată în viață de 90 zile de îngrijiri paliative la domiciliu, cu suportarea costurilor de către asigurările de sănătate.

Ion Maris: Care sunt resursele de care dispune firma dumneavoastră și ce o recomandă pentru acest tip de servicii medicale?
Vasile Ștefanca: “Alină & Ajută”, a cărei coordonator medical sunt, asigură și alte îngrijiri la domiciliu, în mediul familial, acasă, acolo unde majoritatea dintre noi preferăm să fim îngrijiți, are o echipă multidisciplinară alcătuită din medici cu atestat de îngrijiri paliative, medici de familie, asistenți medicali cu competențe în îngrijiri paliative, psihologi, kinetoterapeuți. Această echipă, această resursă umană calificată o recomandă cu tărie pentru acest tip de servicii medicale. “Alină & Ajută” este singura unitate medicală ce oferă servicii de îngrijiri paliative la domiciliu, în relație cu Casa de Asigurări de Sănătate Maramureș.

Ion Mariș: Aveți adresabilitate?
Vasile Ștefanca: În ultimii ani de zile, noi, echipa, am asigurat îngrijiri la domiciliu la peste 500 de bolnavi din Sighet și Maramureșul Istoric. Îngrijiri care, pentru unii au durat ani de zile, cu toate că, în general, bolnavii noștri suferă de boli grave iar supraviețuirea lor, din păcate, este mai scăzută. Pentru unii bonavi îngrijirea este complexă, noi trebuind să îngrijim stomele, escarele, ulcerațiile, să administrăm medicație pe toate căile posibile, inclusiv perfuzii subcutanate când nu aveam altă cale de abordare, iar pentru alții constau doar în recoltări de sânge și alte produse biologice, sondaje, mobilizare, consiliere medicală și de altă natură.

Ion Mariș: Pe segmentul îngrijirii paliative care sunt serviciile decontate de Casa de Asigurări Maramureș?
Vasile Ștefanca: Serviciile medicale sunt decontate de Casa de Asigurări de Sănătate Maramureș doar pentru bolnavii dependenți în totalitate de o altă persoană, aflați la pat și pentru cei care nu pot să se deplaseze, să se îngrijească singuri și care au nevoie de cel puțin o persoană care să-i ajute în permanență pentru a se îmbrăca, a mânca, a se spăla sau a se mobiliza.

Ion Mariș: Câți bolnavi aveți în îngrijire în momentul de față?
Vasile Ștefanca: Cu echipa noastră de îngrijiri la domiciliu și îngrijiri paliative la domiciliu putem asigura o îngrijire de calitate la cel puțin 60 de bolnavi zilnic. Noi avem angajate și colaboratoare, 25 de asistente medicale repartizate aproape în toate localitățile din jur. Numărul bolnavilor îngrijiți variază în funcție de deciziile de aprobare a episoadelor de îngrijiri emise de Casa de Asigurări, uneori am îngrijit 2 bolnavi pe zi, alteori 50 bolnavi zilnic. Azi și acum avem în îngrijire 7 bolnavi.

Ion Mariș: Ce sfaturi aveți pentru bolnavii cronici, dependenți de sprijin complementar?
Vasile Ștefanca: O întrebare dificilă, nu pentru că nu aș avea idei și recomandări punctuale pentru fiecare dintre ei. Toți bolnavii gravi, fie ei cu boli cronice sau acute au nevoie de un sprijin consistent din partea celor din sănătate, dar nu numai. Poate că în primul rând comunitatea locală trebuie să-și dezvolte servicii sociale care să ajungă acolo unde este mai mare nevoie, acolo unde suferința este mare și posibilitățile reduse.

Ion Mariș: Din ce am înțeles, sunteți singur – evident cu echipa dumneavoastră – pe această piață.
Vasile Ștefanca: Da. În Sighetu Marmației și în Maramureșul Istoric echipa noastră este singura care oferă servicii specializate de îngrijiri paliative, dar, spre bucuria mea, în județ există secții și compartimente de îngrijiri paliative în spitalele din Cavnic, Baia Mare și Coltău, unde bolnavii care nu pot fi îngrijiți și urmăriți foarte bine la domiciliu se pot interna în regim de spitalizare continuă.

Ion Mariș: Aveți program non – stop sau aveți un orar “obișnuit”?
Vasile Ștefanca: Noi lucrăm zilnic, inclusiv sâmbăta, duminica și în sărbătorile legale, dar nu oferim servicii de urgență și, în general, programul și planul de îngrijire este făcut împreună cu bolnavul și aparținătorii acestuia în funcție de necesitățile fiecăruia. Obișnuința în sănătate este totdeauna în funcție de nevoile bolnavilor, noi încercăm să adaptăm programul în așa fel încât să asigurăm servicii de calitate.

Ion Mariș: Cine/ ce garantează calitatea serviciilor pe care le oferiți bolnavilor?
Vasile Ștefanca: În medicina și în practica de zi cu zi nu poți garanta nimic, dar poți să explici corect ce trebuie să faci, cum să faci și ce așteptări poate să aibă fiecare dintre noi, fie bolnav, aparținător sau doctor. Calitatea serviciilor oferite se vede uneori pe fața bolnavului, pe atitudinea lui și a celor din jur și pe acel simplu mulțumesc. Calitatea serviciilor prestate o asigură competența, seriozitatea, responsabilitatea și aplicarea permanentă a protocoalelor clare de îngrijiri.

Ion Mariș: Se pot, și în ce mod, diversifica serviciile pe palierul îngrijirii paliative?
Vasile Ștefanca: În România avem un model foarte bun în Brașov la “Casa Speranței”, model copiat și în alte zone din țară, acolo unde pot să spun cu tărie că bolnavul cu boala neoplazică beneficiază de îngrijiri la cele mai ridicate standarde de calitate. Pentru a asigura o îngrijire cât mai eficientă este bine ca în fiecare zonă să existe furnizori de îngijiri paliative care să asigure îngrijirea acasă, în ambulator, în centre de zi, în spital, în hospisuri. Uneori familiile bolnavilor gravi, incurabili, au nevoie de o perioadă de timp pentru odihnă, relaxare, perioada de acumulare de noi puteri și atunci existența unor centre de zi, unde bolnavul poate fi îngrijit câteva ore este foarte benefică.

Ion Mariș: Servicii medicale în sistem privat sau cele în sistem de… “stat”? Cum ar trebui să cântărească un bolnav alegerea și de ce?
Vasile Ștefanca: Simplu și clar, acolo unde are cea mai mare încredere, acolo unde există profesioniști care să-i ofere o îngrijire corespunzătoare nevoilor sale. Simplu și clar pentru mine, dar complicat pentru bolnavi, care nu au toate informațiile necesare, care, de cele mai multe ori, nu au posibilitățile necesare plății îngrijirilor. În îngrijirea paliativă decizia se ia totdeauna împreună cu echipa și bolnavul după o corectă informare, dar, din păcate, înca la noi oferta de servicii este foarte săracă, poate putem spera.

Ion Mariș: Jurământul lui Hipocrate este mai mult o… metaforă?
Vasile Ștefanca: “Dacă voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de viața și de meseria mea, pururi cinstit de ceilalți, iar dacă îl voi nesocoti și voi fi un sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă”. E metaforă? Eu zic obligație!!!

Ion Mariș: Deontologia profesiei dumneavoastră vă “obligă” și la acte de caritate?
Vasile Ștefanca: Actele de caritate le facem fiecare dintre noi, mai des sau mai rar, mai consistente sau mai puțin consistente, mai cu suflet sau uneori mai… “obligați”, pentru fiecare dintre ele ne bucurăm mai mult sau mai puțin, dar este bine ca cele mai multe să rămână doar în mintea și sufletul nostru.

Ion Mariș: Vă mulțumesc domnule doctor și mult succes pe drumul îngrijirii paliative!
Vasile Ștefanca: Mulțumesc și eu pentru interesul acordat. Fie ca suferința semenilor noștri să fie cât mai rară și mai ușoară.

Autor, Ion MARIȘ




Sigheteanul onest de lângă noi: Sergiu Ovidiu Luscalov

Sergiu Luscalov este un cetățean “obișnuit” al orașului nostru. S-a stabilit cu familia (din 1953) la Sighet, a crescut și a muncit continuu doar pe aceste meleaguri. Azi este un pensionar… activ, fiind preocupat de starea și viața orașului drag în care trăiește. Am ales să purtăm o discuție și cu un cetățean “anonim” al municipiului Sighet, un om ca și mulți alții, neimplicat politic, dar un bun observator al realităților zilnice, un om care simte live trepidațiile vieții economico – sociale în primul rând de la nivel comunitar.

Domnul Sergiu Luscalov ne-a atras atenția prin numeroasele comentarii pertinente la multe din articolele publicate de ziarul nostru on-line, de aceea l-am invitat la un dialog sincer și fără… mănuși, în care am dezbătut diverse subiecte, majoritatea focalizate, evident, pe orașul dintre ape.

Iată ce a… rezultat:

Salut Sighet: Domnule Luscalov, cum se simte un pensionar sighetean în locul unde…. se agață harta în cui?
Sergiu Luscalov: Mă simt minunat. Mă simt atât de bine, că nu l-aș părăsi pentru nimic în lume! Este orașul meu de suflet, cu toate că nu m-am născut aici, dar locuiesc și trăiesc în Sighet de la vârsta de aproape trei ani.

Salut Sighet: Cât de ușoară/grea este azi viața unui pensionar sighetean?
Sergiu Luscalov: Ușoară nu este, dar mă descurc acceptabil pentru un pensionar, cu o pensie de 1.200 de lei! Dacă mă organizez bine, așa cum am făcut o viață întreagă, pot să trăiesc modest, permițându-mi unele tabieturi sau pofte! Nu mă plâng, alții o duc mai rău și nu își pot permite câte îmi permit eu!

Salut Sighet: Cu ce-și “omoară” timpul un “veteran al muncii” la Sighet?
Sergiu Luscalov: Zilnic mă întâlnesc, dimineața, cu un grup de prieteni, aceiași tot timpul, cu care dezbatem știri despre sport, politică, întâmplări cotidiene sau ne găsim subiecte de discuție care sunt de interes general. După-amiezile mi le petrec acasă, în fața televizorului sau citesc presa locală. Mă interesează mult știrile din Sighet și Maramureș. Mai sunt rețelele de socializare, unde, spun eu, sunt destul de activ! Atunci când se întâmplă o activitate de interes în orașul nostru, indiferent dacă-i sportivă, culturală, de interes social, particip și îmi exprim părerile despre ele, pe rețelele de socializare. Nu este mult, dar suficient pentru mine să nu „amorțesc”! De câteva ori pe săptămână fac piața, deoarece îmi gătesc singur și bucătăritul îmi ocupă un spațiu mare din timpul meu, fiind mai meticulos și fără spor!…

Salut Sighet: Dar tinerii ce ar putea face cu timpul liber aici?
Sergiu Luscalov: Tinerii nu prea au de ales pentru ocuparea timpului lor liber. Sunt puține activități organizate pentru ei, așa că și ei s-au dezobișnuit să participe în număr mare atunci când se face ceva pentru timpul lor liber. În general, tinerii de astăzi au alte preocupări decât am avut noi, sunt grupuri, grupuri de prieteni care își organizează în fel și chip viața lor. De multe ori, noi, cei în vârstă, nu-i înțelegem. Este normal, ei trăiesc alte vremuri decât am trăit noi, libertatea de decizie pentru ei este primordială, pe când noi…

Salut Sighet: Știm că ați muncit foarte mulți ani la fosta… fabrică de șuruburi din Sighet. Cum era viața unui angajat în epoca de… aur?
Sergiu Luscalov: Pentru mine a fost frumoasă. Fabrica era a doua familie, mi-am petrecut mulți ani în ea. Lucram sâmbetele și, uneori, duminicile sau în zilele de sărbători! Nu aveam mult timp liber, nu aveam timp să gândim, eram roboți, ni se spunea că avem plan și trebuie îndeplinit! Cu greu am rezistat, scrâșneam din dinți, era severitate, nu aveam ce face și lucram din greu pentru un salariu onorabil atunci, care ne asigura traiul zilnic, fără excese, cu gândul la pensie care, astăzi, este o bătaie de joc, pentru cât am îndurat! Mai aveam timp și pentru activități extraprofesionale, participam la ele, erau multe, dar toate cu iz comunist, însă ne simțeam bine când ne puteam și distra!…

Salut Sighet: Este mai atractivă perioada actuală, a… capitalismului de tranziție?
Sergiu Luscalov: Pentru mine, ca pensionar, nu! Singurele aspecte câștigate, sunt libertatea de exprimare, libertatea de decizie, libertatea de circulație. În schimb, sunt mai multe nedreptăți, nu ai cui să te plângi, și dacă ai, nimeni nu te bagă-n seamă. Tu spui, tu auzi! Siguranța zilei de mâine nu are suport, teama că nu ai unde să-ți câștigi, cinstit, o pâine, de multe ori te face sa eludezi legislația, să o încalci de bună voie! Nu ești plătit la adevărata valoare, iar sistemul de pile și relații funcționează mai ditamai ca și înainte de revoluție, sau ce-o mai fi fost atunci!…

Salut Sighet: Știm că ați practicat un sport foarte galonat în România, handbalul. Spuneți-ne vă rugăm câte ceva despre fosta dumneavoastră activitate sportivă.
Sergiu Luscalov: Marea mea dragoste în afară de familie și fabrică, a fost sportul și, îndeosebi, handbalul! Am practicat mai multe discipline sportive, legitimat sau amator. Dintre toate handbalul m-a atras cel mai mult, am fost jucător, am terminat un curs de instructor sportiv în această ramură, am antrenat echipe feminine, masculine, cu care am câștigat campionate județene și am participat la calificări pentru divizia B, am fost conducător de echipă, delegat și, totodată, arbitru, fiind singurul arbitru divizionar din Sighet! Am fost foarte activ în mișcarea sportivă, mi-a plăcut, am iubit și iubesc mult sportul, mai ales cel local, care, din păcate, se desfășoară la un nivel mult mai scăzut decât în trecutul „comunist”!…

Salut Sighet: Cum se vede azi – obiectiv analizând – sportul sighetean?
Sergiu Luscalov: Sportul sighetean este inexistent! Se desfășoară mai mult la nivel de copii și juniori. Rar auzi că o echipă de seniori sau un senior participă la o competiție. Nu sunt bani pentru sport și asta spune totul! Suferim noi, doritorii de-a vedea competiții sportive, cât și doritorii să practice o disciplină sportivă!

Salut Sighet: De ce se „lasă” manipulați oamenii din zilele noastre?
Sergiu Luscalov: Deoarece mai au încă speranțe de mai bine, cred în cineva sau într-un partid și, după o perioadă, își dau seama că toți și toate sunt la fel, numai numele sau denumirea diferă! Oamenii de astăzi și-au pierdut încrederea. Mai speră uneori, mai cred în promisiuni, dar se conving repede că totu-i o cacialma. Promisiunile sunt uitate, și viața pentru unii înflorește, iar pentru cei mulți și creduli rămâne aceeași sau, mai rea! Cel neavizat crede mai departe și se lasă manipulat, ori nu are curajul opiniei, ori nu este informat și rămâne credul!

Salut Sighet: Spuneți-ne trei lucruri/situații care nu vă plac la/în orașul nostru.
Sergiu Luscalov: Aspectul cartierelor, bișnița și educația unor cetățeni mai închiși la culoare, trotuarele și, într-o anumită măsură, unele artere circulabile, în afară de centru!

Salut Sighet: Care sunt calitățile unui bun cetățean?
Sergiu Luscalov: Să aibă curajul opiniei, să fie corect cu el însuși și cu cei din jur, să fie responsabil de ceea ce face, să aibă respect pentru colectivitate, să-și iubească localitatea și țara, imnul și drapelul patriei, să nu uite că trăiește în România și că aici s-a născut!

Salut Sighet: Dacă ați fi primarul Sighetului, care ar fi prioritățile dumneavoastră pentru dezvoltarea orașului?
Sergiu Luscalov: Viața locuitorilor. Aș lupta pe toate căile pentru a le-o îmbunătăți! Când omu-i mulțumit, primarul, nici atunci nu trebuie să fie mulțumit, încontinuu trebuie să impulsioneze desfășurarea activităților socio-economice, înfrumusețarea orașului, crearea de spații și locuri pentru agrement, îmbunătățirea continuă a infrastructurii! Nu ar trebui în niciun caz să uit de sănătatea și educația oamenilor, de siguranța lor, de eliminarea tuturor aspectelor negative semnalate, și, în special, cele care vizează direct cetățeanul! Să nu țină cont de culoarea politică, cetățeanul fiind egal din toate punctele de vedere, privind drepturile și obligațiile, nu aș permite în niciun fel încălcarea legislației sau să închid ochii la unele abateri!

Salut Sighet: Vi se pare vizibilă și implicată societatea civilă din Sighet? Cum stăm cu spiritul civic?
Sergiu Luscalov: Cred că, glumiți când mă întrebați de așa ceva… Spirit civic în Sighet? Poate să dărâme orice, oricine ce vrea, și n-ai să vezi pe nimeni vociferând. Poate, șoapte de dezaprobare! De multe ori am luat atitudine, am fost apostrofat, amenințat și nimeni nu mi-a sărit în ajutor, din contră au sărit să-l apere pe cel vinovat! Am văzut cum organele de control încercau să-și facă datoria, polițiști care încercau să mențină ordinea și legalitatea, și ce credeți că au pățit? Puțin lipsea să nu fie luați la bătaie, înjurați, apostrofați, și trecătorii își vedeau de drumul lor, muți și orbi! 

Salut Sighet: Ați participat la evenimentele culturale de la sfârșitul săptămânii trecute, respectiv festivalul “Floare de Colț” și “Aeternus Maramorosiensis”? Ce vă atrage la un eveniment cultural – artistic?
Sergiu Luscalov: Sunt un fan înrăit al acestor două evenimente culturale. De data aceasta am fost mulțumit de organizare, au fost de toate pentru toți, locul de desfășurare excelent, cadrul asigurat din punctul de vedere al siguranței participanților. Au fost mici neajunsuri, dar nesemnificative, distracția pe cinste, prestația artiștilor meritorie, poate prea dese laudele la microfon pentru un lucru normal, care ar trebui să fie obișnuit pentru diriguitorii orașului și care, să se repete cât mai des. Asemenea acțiuni sunt mai mult pentru cetățeanul de rând, care are nevoie de ele. Indiferent dacă spectacolele sunt interpretate de copii, tineri sau adulți, fiecare în parte au farmecul lor. M-am bucurat de multe ori când am văzut comuniunea dintre interpret și spectator. Când se aplaudă frenetic simți o furnicătură la inimă… înseamnă că, ce s-a dorit, s-a reușit și cel ce a fost prezent la acțiune, pleacă mulțumit acasă… 

Salut Sighet: E acceptabil/onorabil compromisul în viață?
Sergiu Luscalov: Când accepți un compromis, vine altul după el și tot așa! Nu, într-o lume civilizată, compromisul nu are loc! El este o scuză pentru unii, care, cu bună știință încearcă sa eludeze ceva, să salveze aparențele, pentru care, mai târziu, să regrete! 

Salut Sighet: Încotro se îndreaptă România?….
Sergiu Luscalov: Nu știu, dar simt pe propria piele că nu înspre bine! Suntem ai nimănui, Europa este departe de noi, prea puțini ne iubesc, nu avem verticalitate și nici conducători care să ne reprezinte interesele. Dacă mergem tot așa, sunt sigur că vom rămâne la marginea lumii civilizate și ne va fi greu să o ajungem din urmă! 

Salut Sighet: Care ar trebui să fie calitățile unui… leader sau, haideți s-o spunem pe românește, ale unui conducător?
Sergiu Luscalov: Un conducător în primul rând trebuie să știe să se conducă pe el și după aceea pe alții! Când nu ai demnitate și respectul celor din jur, nu vei fi niciodată un bun conducător! Pentru a fi leader, trebuie să cunoști arta diplomației, să știi să asculți și, după o gândire îndelungată să acționezi! Trebuie să te sprijini pe oameni dacă vrei să conduci. Oameni, a fi dictator este ușor, a conduce trebuie să știi!

Salut Sighet: Care sunt bucuriile esențiale ale vieții?
Sergiu Luscalov: Dragostea și iubirea de semeni; nașterea, copilăria, educația, căsătoria, viața în sine, familia!

Salut Sighet: Ce v-ați dori pentru sportul sighetean pentru următorul an?
Sergiu Luscalov: Cât mai multe reprezentări în competiții pentru seniori și, dacă se poate, în sportul de semi-performanță și performanță! Sprijin din partea organelor în drept pentru copiii și juniorii care au performanțe. Baschet, handbal, șah, atletism, volei, box, tenis, sunt numai câteva ramuri sportive cu reale perspective! Să nu uităm și de fotbal, avem un stadion frumos, dar fără echipă. Nu cunosc raționamentul care a contribuit la desființarea echipei de seria a treia, dar, după mine, ar trebui reînființată și sprijinită pentru promovare. Este o rușine pentru Sighet că nu este reprezentat în fotbalul de performanță, când pe vremuri, și acum doi ani, acest sport strângea la stadion mii de suporteri sigheteni. Dacă avem sport, și orașu-i mai sănătos!

Salut Sighet: Mulțumim pentru interviu și… vă dorim implicare maximă în vița socială a Sighetului!
Sergiu Luscalov: Și eu vă mulțumesc pentru interviul, sper, reușit, și voi încerca să rămân același cetățean activ pentru orașul nostru drag!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș