#CNDV100 – Sigheteanul Ioan Dăncuș este coordonatorul celui mai mare laser din lume! (autor, Ion Mariș)

Ioan Dăncuș, fiul profesorului de matematică Ioan Dăncuș (azi pensionar), este un tânăr extrem de bine cotat în fizica europeană.

După absolvirea Liceului “Dragoș Vodă” în anul 1998, a urmat Facultatea de Fizică a Universității București și, evident, a obținut doctoratul în anul 2011. Lucrarea de doctorat “Nonlinear optics in nano-structures”, coordonată de Acad. Prof. V. I. Vlad, a fost apreciată cu distincția “Cum laude”.

Ioan Dăncuș n-a părăsit, din fericire, țara, își continuă munca aici, lângă București, în zona spectaculoasă a fizicii nucleare din complexul Măgurele. Ca o mică paranteză, la Măgurele am mai avut sigheteni cu rezultate deosebite, dar, în mod sigur, Ioan Dăncuș este unul dintre cei mai importanți oameni de știință care ne oferă ocazia să ne bucurăm că și din Sighetul nostru extrem de izolat se nasc minți luminate.

Completând biografia fizicianului nostru, menționez că la ora actuală Ioan Dăncuș mai este și profesor asociat la Universitatea Politehnică București (Facultatea de Științe Aplicate și Facultatea de Mecatronică) și la Universitatea de Vest Timișoara (Facultatea de Fizică), la programele de Master.

La ora actuală, Ioan Dăncuș lucrează oficial la Institutul Național pentru Fizică și Inginerie Nucleară – Horia Hulubei (IFIN – HH) Măgurele, în cadrul proiectului ELI – NP (Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics) și, după cum menționam, se ocupă de implementarea celui mai mare laser din lume, realizat din fonduri europene, ce va fi axat pe cercetări la vârf în acest domeniu. Infrastructura ELI – NP de fapt va crea un super – centru european unde se vor face cercetări de fizică fundamentală, fizică nucleară inovativă, astrofizică și se vor pune bazele unor aplicații vizând materialele nucleare, managementul materialelor radioactive, știința materialelor, etc.

Se poate face performanță și în România?! Există domenii – de nișă sau nu – în care avem ceva important de spus? Ne va răspunde – în mod cert – sigheteanul de la Măgurele!

Ion Mariș (IM): Familia Dăncuș, cu vechi rădăcini maramureșene, are resurse în toate… domeniile? :))
Ioan Dăncuș (ID): Se pare că da. Bunicul a fost preot, tata este profesor de matematică, unchiul meu, Mihai, este unul din marii etnografi ai lumii. Din generația mea suntem împrăștiați pe toate domeniile, de la arhitectură la fizică.

IM: Pentru că suntem focalizați pe anul Centenarului dragoșist, spune-mi, te rog, cum îți amintești azi, sfârșitul sec. XX la Sighet, la ”Dragoș Vodă”!
ID: Noi eram o clasă foarte unită în de toate. Nu cred ca eram foarte diferiți de cei de astăzi doar că modurile de lucru erau diferite. Ne plăcea să învățăm la materiile care ne atrăgeau, uneori eram în competiție. Găseam o serie de motive să fim împreună și de foarte multe ori asta se întâmpla la liceu și după program, de la laboratorul de informatică la sala de spectacole.

IM: Ce te-a învățat liceul și pe cine “acuzi” de cele mai frumoase “pledoarii” pentru educație serioasă?
ID: Cred că cel mai important dascăl pentru mine a fost Ovidiu Roșca. Am învățat de la el o gândire structurată în algoritmi și asta mă ajută și în ziua de astăzi. Îmi amintesc cu plăcere și de profesoara de română Doina Voina: deși eram o clasă de reală mereu găsea un mod prin care să ne provoace și să dezvolte în noi o gândire critică.

IM: Ce înseamnă Sighetul, Maramureșul, pentru tine?
ID: E locul unde-mi aduc aminte de bunicii mei. Îmi e dor de poveștile și de perioada de când eram mici. E perioada de adolescență cu multe întrebări și o groază de timp pentru răspunsuri. Trebuie să recunosc că m-am îndepărtat de el și resimt agitația zilelor de astăzi.

IM: De ce a urmat – în parcursul tău educațional – Bucureștiul și nu… Clujul?
ID: Eu am vrut să vin la București pentru că am înțeles că Facultatea de Fizică de aici era mai bună pe vremea aceea. Și am mai avut un motiv despre care vă povestesc imediat.

IM: De ce fizica și nu alt domeniu poate mai… “modern”, mai… “cool”?
ID: Îmi plăcea foarte mult informatica dar am fugit de ideea de a-mi petrece toată viața în fața unui calculator. Am descoperit fizica împreună cu domnul profesor Cornel Vereș, care-mi era vecin și care a reușit să vadă în curiozitatea mea un motor pentru a mișca mecanismele necesare înțelegerii universului prin intermediul fizicii. Până să-l întâlnesc nu-mi plăcea deloc acest domeniu. Cred foarte mult în importanța oamenilor și a relațiilor în evoluția mea. Dacă nu-l întâlneam pe Cornel Vereș, cu siguranță drumul meu era diferit.

IM: Din unele mici istorisiri “discrete” despre activitatea ta din anii studenției, se pare că ai cochetat și cu… foto-jurnalismul. Ai fost tentat să mergi pe direcția jurnalismului?
ID: Dragostea pentru fotografie mi-a fost insuflată de unchiul meu, Mihai, încă de când eram mic și-l vedeam mereu cu aparatul de fotografiat la gât și îi admiram fotografiile din diversele albume. Era o plăcere pentru mine să stau în biblioteca lui și să mă uit ore în șir în albumele diverșilor artiști. Primul aparat l-am cumpărat din banii strânși din reciclat sticle (și cu o contribuție substanțiala de la tata). Mi-am dorit să fac fotografie de presă din liceu. Presa centrală este la București și din acest motiv mi-am dorit să fac facultatea la București. Fizica era doar o altă pasiune care să mă facă să înțeleg mai bine arta fotografică. Cred că e foarte important să te dedici domeniului pe care vrei sa-l practici. Din momentul în care am decis să fac fizică, prin cercetare în acest domeniu, am renunțat total la fotografie. Simțeam că dacă o să fac fotografie doar ca un hobby voi pângări arta fotografică și munca mea de până atunci și am decis să renunț complet. Nu-mi pare deloc rău. A fost o etapă boemă din viața mea și cred că a avut o contribuție majoră la construcția mea ca om.

IM: Când ai realizat că ești “destinat” performanței în fizică?
ID: Nu cred că am realizat acest lucru încă. Cred că, prin multă muncă și responsabilitate, pot să fac ceva pentru omenire prin acest domeniu dar nu cred că sunt destinat unei performanțe.

IM: Ai ajuns – în prima etapă – la Măgurele, la Institutul Național Pentru Fizica Laserelor Plasmei și a Radiației. A fost cea mai bună… ofertă?
ID: A fost o ofertă de nerefuzat. Lucram la diplomă în domeniul holografiei și într-o zi, profesorul mi-a aranjat o întâlnire cu Academicianul Valentin I. Vlad care conducea grupul de Optică Neliniară și Informațională din cadrul acestui institut. Acesta a scris prima carte de Holografie din România și o citisem în bibliotecă. Ne-am înțeles din primele clipe. Domnul Profesor Vlad a fost mentorul meu de atunci încolo. În primul rând, cum îi plăcea să spună, m-a recuperat pentru fizică, în acea perioadă fiind pe punctul de a mă angaja ca fotograf de presă. Toată perioada colaborării cu dânsul a fost pentru mine o perioadă de formare. El mi-a adus aminte de bucuria de a cunoaște universul prin intermediul fizicii. Dar tot de la el am primit o serie de lecții despre demnitate, colaborare și diplomație. Sunt cel care sunt astăzi și datorită lui.

IM: Și iată-te la ELI – NP, la Institutul Național ”Horia Hulubei”. A fost o selecție, o competiție, cum s-a întâmplat?
ID: Am trecut printr-un interviu de angajare. Nu a fost foarte complicat pentru că eram unul din puținii care aveau o specializare în laserele de mare putere. Oricum mă pregătisem pentru acest interviu citind cam tot ceea ce am găsit la acel moment disponibil despre proiect. Cred că una din lecturile cele mai interesante pentru pregătirea acelui interviu a fost ”The White Book of ELI Nuclear Physics” (o găsiți online pe site-ul nostru).

IM: Dă-ne, te rog, câteva detalii despre importanța acestui proiect ELI – NP!
ID: Pentru comunitatea științifică acesta este centrul unde se va face cercetare de fizică nucleară folosind lumina. Avem cel mai puternic laser din lume la acest moment și se va construi și o sursă gama cu caracteristici unice în lume. Cred că unul din lucrurile importante pentru România este că demonstrăm că se poate.

IM: Cine sunt beneficiarii direcți și imediați ai cercetărilor voastre?
ID: ELI-NP va fi un centru de cercetare deschis oamenilor de știință din toată lumea. Întreg centrul este construit pe baza necesităților comunității științifice în acest domeniu. Din punct de vedere al cercetărilor, acestea vor fi dintr-o paletă foarte largă. Îmi place să spun că cercetătorii au două tipuri de întrebări: de ce? și cum?.

”De ce?” este partea care se referă la de ce este universul așa cum este. Este curiozitatea. Sunt întrebările fundamentale.

”Cum?” este partea care se referă la cum putem să facem. Este partea creativă. Este știința aplicată.

La ELI-NP, prin cercetările noastre, ne adresăm ambelor domenii. În știința fundamentală de exemplu, studiem modul de formare al particulelor din vid, materia întunecată, structura nucleară etc. Reușim să atingem granița cunoașterii și probabil vom reuși să ajungem să răspundem la întrebări pe care acum nici măcar nu le avem. În domeniul aplicativ ne dorim să studiem materiale în condiții extreme, de exemplu pentru călătoriile în cosmos. De asemenea, ne dorim să dezvoltăm aplicații pentru medicină, de la zona de diagnoză, prin imagistică medicală (surse noi, radioizotopi etc.) până la tratament, prin noi tipuri de fascicule pentru radioterapie.

Nu trebuie neglijat faptul că o serie de soluții pe care le dezvoltăm pentru desfășurarea experimentelor își pot găsi aplicații în viața de zi cu zi. Să nu uităm că internetul pe care-l știm astăzi a plecat de la CERN unde a fost dezvoltat pentru comunicarea dintre echipele de cercetare.

IM: Te întreb, și nu doar retoric: se poate face performanță în România și… unde?
ID: Da. Oriunde. Performanța cred că ține de o stare de spirit și de dorința de perfecționare. Trebuie doar să nu acceptăm starea de spirit ”merge și așa”. Se poate face performanță în inginerie de înalt nivel, în fizică, în informatică, în artă, dar cred că e foarte important să înțelegem că se poate face performanță în agricultură, în turism, în dezvoltare urbană. Există performanță la nivel de individ și performanță la nivel de echipe, de instituții. România are foarte mulți indivizi performanți. Eu am norocul să lucrez într-o echipă performantă.

IM: Ești și profesor asociat la două universități de prestigiu, din București și din Timișoara. Sunt interesați tinerii de domeniul… științei? Întreb asta deoarece era la un moment dat moda medicinei, dreptului etc. în topul carierelor pentru tineri.
ID: Există un foarte mare interes pentru inginerie, ceva mai puțin pentru chimie și ceva mai puțin pentru fizică. În acest moment, există o foarte mare cerere pe piața muncii pentru ingineri și asta se vede și în interesul tinerilor pentru acest domeniu. Cred că acum o carieră în domeniul IT este în topul tinerilor din România. Este oarecum păcat că nu se promovează mai puternic Fizica și modul în care aceasta îți poate deschide o carieră interdisciplinară. De exemplu, avem econofizica, știință care aplică metode din fizică în probleme de economie.

IM: Care sunt preocupările tale extra-job la București?
ID: În ultima vreme, sunt foarte puține. Ne-am mutat în afara Bucureștiului și atunci, majoritatea activităților în București sunt la sfârșit de săptămână și sunt în general dedicate Teodorei, fiica noastră. Film, teatru de păpuși, încă suntem la vârsta la care căutăm diverse activități care să ne placă. Îmi place foarte mult să merg la munte și sunt scafandru brevetat. Altfel spus, îmi place să explorez. În ultimul timp, însă, nu am mai avut timp de partea asta.

IM: Nu ai avut oferte din afara țării, nu te-au tentat “străinii”?
ID: Am avut oferte, dar mereu am avut o ofertă mai bună în țară.

IM: Care sunt avantajele cercetărilor voastre pentru România?
ID: În domeniul cercetării civile, cercetarea este globală. Cred că în ziua de astăzi, toți cercetătorii au colaborări internaționale și lucrează în echipe internaționale. Dacă este să vorbim de partea aplicativă, rezultatele cercetărilor, în general, sunt foarte rapid aplicate de o industrie locală care este capabilă să colaboreze cu centrele de cercetare și să integreze rapid rezultatele într-un produs. Și noi ne dorim ca în jurul ELI-NP să se dezvolte o industrie locală și sunt o serie de programe în acest sens. În acest context, cred că cel mai mare avantaj pentru România, în acest moment, este că dezvoltăm și păstrăm cea mai importantă resursă pentru o țară, și anume, resursa umană. România este un mare producător de resursă umană de înaltă calificare. Prin centrul ELI-NP începem să o păstrăm local.

IM: Coeziunea științifică europeană este… durabilă? Poate fi globalizarea…. sustenabilă?
ID: După cum spuneam, deja există o globalizare a științei. Cred că poate fi sustenabilă o globalizare făcută cu sinceritate și cu un scop comun. Orice comunitate se bazează pe contribuția indivizilor ei. Asta presupune ca fiecare individ să contribuie cu ce are mai bun pentru îndeplinirea scopului comun. De exemplu, comunitatea științifică are ca scop comun, cunoașterea. Pentru globalizare, cred că un scop comun ar putea să fie… nu știu.

IM: Percepi diferențe, pe palierul cercetării, între Măgurele – București și marile centre universitare din vestul Europei?
ID: Subfinanțarea cercetării din România a dus la o serie de lipsuri și la o mai mare încrâncenare și frustrare. Vestul Europei cercetează într-un mod mai relaxat și din asta rezultă un curaj mai mare în abordarea unor teme complexe.

IM: Cercetările voastre sunt vizate și de alte… industrii?
ID: O serie de cercetări sunt vizate de industria spațială, de exemplu. De asemenea, o serie de cercetări pot să-și găsească aplicații în testări nedistructive în tot soiul de domenii industriale.

IM: Ai și un brevet de invenție, “Method and system for generating an ultrashort pulse monitoring beam”. Să traduc: Metodă și sistem pentru generarea unui puls ultrascurt pentru monitorizarea razei. E bine? Mai pe înțelesul tuturor, cum poate fi utilizată practic invenția ta?
ID: Este o invenție de nișă. Poate fi aplicată în monitorizarea parametrilor pulsurilor laserelor de mare putere. În momentul în care aceste lasere vor fi mai răspândite, se poate ca și invenția mea să-și găsească o aplicație mai largă.

IM: Ai foarte multe articole interesante, apărute în foarte multe publicații cotate internațional și ai participat la diverse conferințe internaționale. Sunt conștienți cei cu care colaborezi, cei care te apreciază că ești… român? Este corect apreciată – în lumea științifică – România?
ID: Da și da. Dar, așa cum am mai spus, globalizarea există în știință. Pentru colaboratori e mai important din ce țară ești pentru că intră în contact cu o altă cultură.

IM: Pentru a ieși un pic din zona de “confort” a interviului, te rog să-mi spui în ce/cine crede un fizician?
ID: Cred în responsabilitatea noastră, a tuturor. Legat de o forță mai presus de… orice, sunt încă în căutare. Cred că răspunsul la astfel de întrebări poate să vină din exterior, prin cercetarea științifică sau din interior, prin credință. Cu toții suntem în căutarea adevărului.

IM: Noi, la Sighet, după cum bine știi, suntem la capătul lumii din… centrul Europei! :)) Ce șanse avem să ajungem – pe bune – în centrul Europei?
ID: Cred că cel mai important lucru pentru progres este educația și resursa umană. Asta este valabil peste tot în lume. Pentru Sighet? Nu am soluții clare, dar cred că trebuie să ne bazăm pe tradiții și să promovăm identitatea noastră. Cred că trebuie să ne amintim cine suntem și ce ne face unici. Pare ciudat, dar tocmai prin identitatea noastră o să descoperim cât de apropiați suntem de ceilalți și nu o să ne mai simțim la capătul lumii. De exemplu, prelucrarea lemnului este o artă tradițională care ne face cinste peste tot în lume, nu doar în Europa și ne apropie cultural de țările nordice dar și de Japonia, Corea și China.

IM: Ce puncte forte crezi că are Sighetul?
ID: Oamenii, natura și istoria.

IM: Spune-mi, după părerea ta, trei – patru nume “grele”, performeri, absolvenți de “Dragoș Vodă”!
ID: Din generația apropiată mie cred că sunt foarte mulți performeri pentru că-mi amintesc cât de mult ne plăcea ce facem. Asta, în final, duce la performanță. O să mă limitez la cei din mediul academic pe care-i am mai aproape: Marius Leordeanu, Marius Bilașco, Norbert Petrovici, Raluca Arba. Sunt convins ca sunt mult mai mulți, dar am pierdut eu legătura cu ei.

IM: Îți mulțumesc mult, Ioan Dăncuș! Succes în domeniul tău de excepție și-ți doresc să nu-ți uiți niciodată… rădăcinile!
ID: Mulțumesc și eu!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Liceul ”Dragoș Vodă” la 75 de ani (partea a IV-a)

Continuăm cu partea a IV-a (ultima) a ”filmului” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film




#CNDV100 – Directori de altădată: prof. Mihai Tomoiagă (1914 – 1989)

Mihai Tomoiagă s-a născut la 05 februarie 1914, Vișeul de Jos, într-o familie cu șapte frați, el fiind cel mai mare.

A absolvit Facultatea de Litere din București, secția Latină – Română, după absolvire fiind numit la un liceu din Ploiești, unde îl are ca elev pe Nichita Stănescu.

A fost repartizat ulterior în Sighetu Marmației, la Liceul teoretic (pe atunci) “Filimon Sîrbu”, devenit mai târziu “Dragoș Vodă”. A fost director al Liceului “Dragoș Vodă” în perioada 1946 – 1950 și profesor de latină tot aici în intervalul 1957 – 1976. Între anii 1950 – 1957 a predat la Liceul Pedagogic Sighet și liceele din Carei și Vișeu.

A desfășurat o activitate prodigioasă pe tărâm literar, având foarte mulți colaboratori, printre care amintesc pe Mihai Beniuc, Tiberiu Utan, Virgil Carianopol și criticul literar Alexandru Raicu.

A înființat Cenaclul literar “George Coșbuc”, al cărui fondator a fost împreună cu alți profesori de prestigiu din Sighet.

A scris două volume de poezii, “Dumbrava cu dor”, care a fost publicat, și “Flori de câmp”, care a rămas în manuscris. A scris 100 de sonete, care au rămas nepublicate.

A fost un împătimit al culturii limbii române și al limbii latine.

S-a stins din viață la vârsta de 74 ani, la data de 08 iulie 1989.

Silvia TOMOIAGĂ

Foto: arhiva personală a doamnei Silvia Tomoiagă




#CNDV100 – Liceul ”Dragoș Vodă” la 75 de ani (partea a III-a)

Continuăm cu partea a III-a a ”filmului” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film




#CNDV100 – Liceul ”Dragoș Vodă” la 75 de ani (partea a II-a)

Continuăm cu partea a II-a a ”filmului” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

 

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film




#CNDV100 – Sigheteanul conf. univ. dr. Alexandru Ofrim se ocupă de istoria… Bucureștiului! (autor, Ion Mariș)

În urmă nu cu foarte mulți ani am primit de ziua mea o carte care mi-a atras atenția: „Străzi vechi din Bucureștiul de azi”. Am citit-o, mi s-a părut interesantă și simțeam că autorul, Alexandru Ofrim, ne este apropiat, este… de-al nostru, din zona Sighetului. Se pare că prima impresie nu m-a înșelat!

În ultimele luni, fiind în căutarea absolvenților de elită ai Liceului „Dragoș Vodă” am făcut cercetări pe ultra-aglomerata rețea Internet și am descoperit cu bucurie că domnul Alexandru Ofrim, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității București este… sighetean.

Am făcut demersurile necesare – evident tot via Internet – și am primit răspunsuri prompte la întrebările/ nedumeririle mele. A contat mult că domnul Alexandru Ofrim, foarte amabil, a acceptat o discuție de la distanță pe care o vom finaliza foarte curând și… „face to face”.

Așadar, Alexandru Ofrim s-a născut la Bârsana, dar a copilărit la Sighet și a urmat primele două clase de liceu la “Dragoș Vodă”. Urmându-și vocația, și-a continutat studiile la singura clasă de filologie-istorie (profil umanist) care funcționa în județul Maramureș, la Baia Mare.

Studiiile superioare și le-a făcut la București, la Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea din București. La terminarea studiilor a fost repartizat tocmai la Liceul Agroindustrial din Târgu Secuiesc (Covasna).

A urmat schimbarea de sistem din 1989, domnul Alexandru Ofrim a făcut scurte popasuri prin Codlea și Brașov și s-a oprit la… București.

Aici a fost muzeograf și șef de secție la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, apoi muzeograf – cercetător la Muzeul Satului București și cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor „Constatin Brăiloiu”.

Alexandru Ofrim a intrat în mediul universitar în 1998 și a ajuns azi la nivelul de conf. univ. dr. la Facultatea de Litere a Universității București unde predă o serie de cursuri foarte, foarte interesante. Istoria mentalităților, Introducere în antropologia culturală, Introducere în antropologia comunicării, Antropologia și istoria corpului, Istoria practicilor de lectură etc. sunt câteva cursuri ce mi se par deosebit de atractive și care m-au determinat să încerc să-l cunosc mai bine pe sigheteanul devenit… bucureștean.

Discuția noastră demarează – pașnic – de pe… plaiurile copilăriei, tinereții.

*

Ion Mariș (IM): Născut la Bârsana, crescut la Sighet, trăitor și buletin de București! Care loc vă este mai “apropiat”, domnule Alexandru Ofrim?
Alexandru Ofrim (AO): Cred că toate aceste locuri îmi sunt apropiate. Toate au contribuit, fiecare în felul lor, la conturarea omului care sunt acum. Bârsana este locul unde m-am născut, în Sighet am crescut, iar la București mi-am desăvârșit formarea intelectuală și mai apoi cea profesională. Trebuie să vă mărturisesc faptul că primii trei ani din viață i-am petrecut la Borșa, unde tatăl meu era inginer forestier iar mama învățătoare (în 1967 s-au mutat la Sighet). Chinurile nașterii au apucat-o pe mama în timp ce se afla cu tata la cinematograful din Vișeul de Sus, unde rula filmul sovietic „Zboară cocorii”. Mama a dorit să mă nască la Bârsana, deoarece era aproape de părinții ei. Așa că a fost urcată repede în mașina de teren a epocii, GAZ-ul de serviciu al tatălui meu și dusă la Bârsana. Se spune că există o legătură organică între om și locul în care s-a născut, cu pământul natal. Această legătură nu se formează prin simplul fapt că acel loc este înscris în actele de stare civilă. Faptul că m-am născut la Bârsana ar fi rămas doar un detaliu în biografia mea dacă nu aș fi beneficiat de uriașul privilegiu de a-i avea aici atât pe bunicii paterni cât și materni.

Așa că, până spre finalul adolescenței, toate vacanțele de vară, uneori și cele de iarnă, mi le-am petrecut, fără excepție, la Bârsana. Am fost mai apropiat de bunicii din partea mamei: învățătorii pensionari Lucreția și Vasile Bologa. Pe bunica am cunoscut-o mai puțin, ea murind în 1970. Era descendenta unei vechi familii de preoți greco-catolici, cu legături de rudenie în rândul unor cunoscuți memorandiști transilvăneni, își făcuse studiile la un colegiu piarist din Budapesta, știa maghiara literarară. Îmi amintesc și acum camera din spate a casei. Geamurile erau mereu acoperite cu draperii, lăsând în penumbră mobila masivă și fotografiile înrămate. Din acestea mă priveau sever domni și doamne în costume de epocă. Nu îmi era teamă de această cameră misterioasă, pot spune că aici am prins conștiință de mine însumi, când mi se spunea cine au fost strămoșii mei și că nu trebuie să îi fac de rușine. Locul era magic și datorită faptului că aici era biblioteca, cu multe cărți vechi. La loc de cinste era volumul „Diplomele maramureșene” a lui Ioan Mihalyi de Apșa. Mai erau și sertarele pline cu fotografii vechi și cu documente de familie. Am citit mult, încă de mic. Aici, la bunicii din Bârsana aveam locurile mele preferate de lectură, fie în cadrul de lemn al unei ferestre care dădea spre livada din spatele casei, fie cocoțat într-un măr, unde descoperisem niște crengi împletite care îți asigurau un culcuș confortabil.

Așadar, nu am fost un „copil de bloc”, dar nu vreau să credeți că toată ziua stăteam cu nasul în cărți. Bunicul era un învățător de modă veche, era mereu barbierit proaspăt și stătea în casă îmbrăcat în costum și cu cravată când nu avea treabă prin gospodărie! Vara, când era vreme de fân sau de cules fructele, nu eram menajat, mă punea la muncă, alături de el, și nu pot decât să spun că a fost o experiență unică. Și acum știu cum se întorc brazdele, cum se fac căpițele și clăile, și m-a învățat chiar să cosesc, după ce m-am făcut mai mărișor! Aici, la Bârsana a fost paradisul meu pierdut, locul în care toată lumea era a mea. Aveam o trupă de prieteni, copii de prin vecini, cu care umblam toată ziua pe dealuri, mergeam la pescuit în Iza sau în pârâul Valea Muntelui. Pe atunci, pârâul acesta avea cotloane adânci cu pești mărișori, acum e un fir anemic de apă, plin cu resturi de plastic. Iar ulița Valea Muntelui, la începutul căreia era casa bunicilor, acum dispărută, s-a umplut de vile disfuncționale zugrăvite în culori tari, cu balustrade de nichel, ba chiar și cu câte un mini-turn Eiffel în curte pentru a arăta reușita proprietarului…

Un alt aspect care, cred eu, mi-a pecetluit definitiv nu numai structura personală, ci și preocupările mele profesionale a fost acela că încă am mai prins vechea lume țărănească a satului maramureșean. Poate că de atunci mi se trage și interesul pentru etnografie și antropologie. În anii copilăriei mele, Bârsana, ferită de colectivizare, mai avea insule de arhaism, iar bârsănenii se mai încăpățânau să își păstreze rânduielile și vechiul lor mod de a fi în lume. Modernitatea adusă de regimul comunist nu reușise să-i disloce. Îmi plăcea să trag cu urechea la ce vorbeau bătrânii care se adunau duminica în cerdacul bunicului meu, și care își aminteau, invariabil, de întâmplările din primul război mondial, ale căror protagoniști au fost, ca soldați ai armatei austro-ungare. Chiar bunicul meu din partea tatălui luptase în Galiția, apoi în nordul Italiei unde l-a prins prăbușirea fronturilor, în 1918, venind apoi pe jos, trecând Alpii până în Maramureș.

Nivelul uman al țăranilor maramureșeni era foarte ridicat, și spun asta cu riscul de a fi acuzat că sunt un nostalgic, că idealizez satul de altădată. Nu, țăranii pe care i-am cunoscut, mai ales bătrânii, aveau o demnitate și o distincție aparte, un orgoliu nobiliar care venea de demult la acești urmași ai războinicilor „nemeși” maramureșeni. Și tinerii aveau o sfială, o bună-cuviință țărănească. În urmă cu câțiva ani, în trenul Sighet – București am nimerit în același compartiment cu niște bărbați tineri din Bârsana. Inițial, m-am bucurat că am de-a face cu niște consăteni, dar curând a trebuit să mă mut în altă parte, întrucât toată conversația lor era punctată de vulgarități de neînchipuit. Sau, cu altă ocazie, am însoțit două tinere diplomate japoneze prin Maramureș. Erau foste cursante de-ale mele de pe vremea când țineam conferințe la Școala de vară organizată de Institutul Cultural Român la Baia Mare. Sosind cu avionul de la București la Baia Mare am luat o cursă spre Sighet. Liniștea noastră a luat sfârșit după ce am coborât pe Valea Marei și autobuzul i-a cules pe elevii care mergeau la liceele din Sighet. Surescitați de cele două prezențe exotice, s-au întrecut în măscării, fără să atragă sancțiunea șoferului sau a celorlalți localnici din autobuz, care, amuzați, le-au ținut isonul. La un moment dat tinerii au devenit agresivi și a trebuit să-l oblig pe șofer să oprească la un post de poliție pentru a-i potoli. Și când te gândești că japonezele veniseră în căutarea unui Maramureș mitic, un ținut de vis, pe urmele conaționalului lor, celebrul fotograf Miya Kosei…

IM: Descrieți-mi vă rog, foarte succint, Sighetul tinereții dumneavoastră în comparație cu cel de astăzi?
AO: Îmi puneți această întrebare ca și cum aș fi un exilat care n-a mai dat prin Sighet din anii tinereții și a rămas încremenit în această imagine a unui trecut îndepărtat. Har Domnului, revin destul de des la Sighet, locul pe care îl consider „acasă”, pentru că aici locuiește mama mea, în casa părintească. Este adevărat, din 1984 nu am mai locuit efectiv aici, dar revenirile mele periodice mi-au permis să sesizez schimbările care au avut loc, în bine sau în rău. Cum arăta Sighetul înainte de 1989? Îmi amintesc cum arăta zona unde trebuia să fie Centrul civic al orașului, demolată la finele anilor ’80 și unde acum alternează supermarket-uri și biserici neterminate, într-un deplin haos urbanistic. Acolo au fost câteva străzi paralele, care se îndreptau spre ieșirea din oraș, cu case solide și porți impozante, cu grădini în spate. Asemenea străzi mai sunt și azi în oraș, dar ceea ce mă întristează este faptul că farmecul lor dispare, lăsând locul unei uniformizări triste. În locul unor case vechi, cu decorații exterioare ale fațadelor, cu stucaturi, cu ferestrele de lemn au apărut niște paralelipipede îmbrăcate în polistiren și termopane.

Obișnuiam, în copilărie și adolescență să fac lungi plimbări cu bicicleta pe străzile orașului. Puteam pedala în voie, netulburat de traficul mașinilor, care, pe străzile periferice era ca și inexistent. Pe strada Izei puteam bate mingea în fața porții, fără să fim nevoiți să întrerupem prea des jocul. Astăzi, este o adevărată aventură să traversezi străzile Șincai și Ștefan cel Mare, intens și infernal circulate. Este clar că acest oraș a fost construit pentru pietoni și trăsuri, nu are cum să se extindă pentru a face față numărului sufocant de mașini. Am, prin vecini, pe cineva care merge cu mașina până în centru, deși nu sunt decât câteva minute de mers pe jos. Așadar, pot să spun că pe vremea bătrânelor autoturisme „Dacia” acest oraș era mult mai liniștit. În schimb, străzile, centrul, erau populate de trecători, vedeai mulți țărani cu desăgi în spinare, veniți din satele din împrejurimi, mai ales în zilele de târg. Cele două cinematografe nu duceau lipsă de spectatori iar la sala de spectacole mai veneau trupe de teatru din țară. Vara, în ștrandul improvizat de pe malul Izei, de la Grădina Morii, cu greu găseai un loc în care să-ți întinzi cearceaful, iar la restaurantul „Marmația” era imposibil să găsești o masă liberă. Astăzi, nu vezi prea multă lume în aceste locuri și nici nu e de mirare, au apărut noi distracții și o mare parte din locuitori au luat drumul străinătății. Au apus și vremurile când Sighetul era un centru industrial, îmi amintesc că sirena de la C.I.L. răsuna în tot orașul la ora 5 dimineața, deșteptându-și locuitorii pentru o nouă zi de muncă.

Cred că Sighetul arată astăzi mai bine decât la începuturile anilor ’90 când avea aerul scorojit al unui târg prost întreținut. Totuși, a fost un oraș norocos, demolările ceaușiste nu au ciupit decât o mică parte din patrimoniul său istoric. Cu piața rectangulară, cu edificii în stil neoclasic și Art Nouveau, Sighetul a rămas același oraș tipic central-european, de burg austro-ungar, oraș de frontieră. De la ultimul etaj al Liceului „Dragoș Vodă” mă uitam în zare, peste Tisa, unde se vedeau, din când în când, sclipirile în soare ale parbrizelor mașinilor care treceau dincolo, în necuprinsa Uniune Sovietică.

IM: Am discutat un pic, în preambulul convorbirii noastre, despre “dualismul” licean Sighet – Baia Mare. Vreți să ne dezvăluiți – în termeni colocviali – cum a fost viața dvs. de liceean la… “Dragoș Vodă”?
AO: Desigur… M-ați căutat pentru a-mi cere un interviu crezând că sunt printre acei „absolvenți de elită” ai Liceului „Dragoș Vodă” și am avut impresia că v-am dezamăgit atunci când v-am spus că la acest liceu n-am absolvit decât… 10 clase! Cu toate acestea, mi-ați spus că nu contează și că ar fi interesant să vorbesc despre perioada în care am fost elev aici. Cred că aveți dreptate, este vorba despre o microistorie personală, o mărturie-document despre o lume dispărută. A unei perioade trăite „la firul ierbii” de către un adolescent care și-a petrecut aceste momente ale vieții chiar în ultimul deceniu al regimului comunist. Așadar, cum am ajuns să urmez clasele a IX-a și a X-a, treapta I de liceu, cum se spunea pe atunci, la Liceul „Dragoș Vodă”?

Pot să spun că încă de mic am fost un cititor împătimit și cu o mare pasiune pentru istorie. Nu mă atrăgeau deloc științele exacte, așa că opțiunea mea firească era să urmez un liceu cu profil umanist. Exista o clasă de „filologie-istorie” în cadrul Liceului Pedagogic în Sighet. Chiar în anul 1978, când eram elev în clasa a VIII-a și trebuia să mă pregătesc pentru examenul de admitere la liceu a apărut o nouă Lege a învățământului. Aceasta a reorganizat sistemul liceal conform sloganului „integrarea învățământului cu cercetarea și cu producția”. A urmat industrializarea liceelor și marginalizarea claselor umaniste. O victimă a fost și clasa de „filologie-istorie” din Sighet, care a fost desființată. Singura care a rămas în județ se afla la Baia Mare și funcționa tot în cadrul unui liceu industrial! M-am simțit blocat, nu doream să părăsesc confortul casei părintești pentru a lua drumul capitalei de județ. Unica opțiune era să dau admiterea la Liceul „Dragoș Vodă”, unde funcționau două clase cu profilul „matematică-fizică”, restul fiind cu profilul „mecanic”. A fost lovitură grea pentru „Dragoș Vodă” care a devenit de fapt un liceu industrial deghizat, legitimat ca liceu de „elită” doar prin prezența celor două clase de „matematică-fizică”, socotite cele mai bune din oraș, unde intrau copiii de familie bună, ai vârfurilor locale (ca să nu zic ai „ștabilor”). Mi-aș fi dezamăgit groaznic părinții dacă nu intram și eu la una din aceste clase. Da! Era o realitate a vremurilor, tata deținea funcția de director al I.F.E.T. din Sighet… Așa că am strâns din dinți, am luat meditații la matematică și română și în vara anului 1978 intram printre primii la clasa de „matematică-fizică”, fiind repartizat chiar în prima, cea cu indicativul a IX-a A. Cum s-ar zice, eram de-acum printre „elite”.

Nu abandonasem câtuși de puțin hotărârea de a îmi urma adevărata vocație și să dau examenul de treapta a II-a la „filologie-istorie”, la Baia Mare, când voi fi fost deja puțin mai mare, capabil să mă descurc singur printre străini. De la început am considerat prezența mea la „Dragoș Vodă” ca pe o haltă și speram că voi traversa fără probleme această etapă. Numai că, vai, nu a fost așa! Dacă mai pricepeam cât de cât matematica din gimnaziu, la algebra din liceu mi s-a cam „rupt filmul”, începusem să fiu depășit. Nefiind nici interesat, am mers pe minima rezistență, atât cât să trec clasa. La fizică mă mai descurcam, tânărul profesor Boancă mă înțelesese, luam nota 5 la teză pentru că știam teoria, fără să rezolv problemele. Singurul loc unde puteam excela era istoria, și ocazia s-a ivit repede, la olimpiadele școlare. Fără efort prea mare, în clasa a IX-a am spulberat etapele pe liceu, pe oraș, pe județ și am ajuns la olimpiada națională de istorie de unde m-am întors cu un premiu. Eram, oarecum, o bizarerie, conducerea liceului, profesorii nu mă puteau ignora. Fotografia mea a fost pusă la panoul de onoare, eram o mândrie pentru liceu, care, iată, puteau să raporteze la forurile superioare prezența unui elev printre premiații unei olimpiade naționale. Mai mult decât atât, am participat și la sesiunile de referate științifice ale elevilor, care se desfășurau după același tipic, adică etapa pe liceu, pe oraș și pe județ, dar nu la istorie, ci la limba și literatura română. Lucrarea mea, în care era vorba despre folclorul maramureșean, luase premiul I la etapa pe județ.

Însă, această notorietate mi-a adus și neplăceri. La o adunare în sala de festivități, directorul de atunci al liceului m-a dat ca… exemplu negativ, în fața tuturor! Ce să mai ascund, a fost unul, prof. Motognea, parcă, sper că i-am pronunțat bine numele. A spus, în public, că elevul Ofrim „învață în salturi” și toate privirile colegilor s-au ațintit asupra mea. N-am înțeles nici acum ce-a vrut să spună, pentru că la istorie categoric nu învățam în salturi, poate prin greșita expresie îmi reproșa că nu sunt bun și la matematică, și la română, și la istorie. Cu siguranță acel profesor nu avea proprietatea termenilor. Dar… eu eram… tăbăcit de astfel de profesori, niște simpli funcționari. Să îi uităm că și eu am devenit profesor și am avut asemenea colegi fără har. În fine, nu bietul director mi-a provocat cele mai mari neplăceri, ci chiar dirigintele, profesor de matematică. Mic de înălțime, bondoc, cu o privire mereu piezișă și perversă, îi plăcea nespus să umilească elevii, pe mine în special. Mă scotea la tablă și, înainte de a mă pune să rezolv ecuația mă întreba batjocoritor: „Ia spune-mi, între ce ani a domnit Vlad Înecatul?” (sau alt domnitor obscur) – „A, vezi, nu știi istorie!”, sau „Măi, Ofrime, când o să te faci și tu om serios?” În timp ce eram la tablă se așeza în locul meu de la bancă și îmi scotea tot din geantă, scuturând-o ostentativ, zicând că este în căutarea unor fire de tutun, acuzându-mă că sunt fumător. Ca să vezi: eu care am fumat prima mea țigară la sfârșitul anului I de facultate!! Uneori, nu ezita să mă caute prin buzunare, să mă pună să suflu, să îmi miroasă degetele. Și o făcea des, cu o răutate absolut gratuită. „Domnul Vucea” de la „Dragoș Vodă” era, cu siguranță un profesor fără vocație, lipsit de tact pedagogic și chiar fără de scrupule. La câțiva ani distanță, când ajunsesem și eu profesor, l-am întâlnit pe stradă, în Sighet și am încercat o discuție cu el, dar a fugit speriat spunând că nu își mai aduce aminte…

Singura soluție pentru a scăpa de aceste umilințe era să mă transfer, ceea ce am și făcut, mutându-mă, după vacanță, în clasa a X-a H, profil mecanic. Clasa aceasta era un fel de „batalion disciplinar”, cu elevi de strânsură, transferați și repetenți, undeva într-o sală întunecată și umedă de la demisolul liceului. Nu doream decât să îmi găsesc liniștea și să mă pot pregăti pentru examenul de treaptă, la „filologie-istorie”. Aveam de dat aici și un examen de diferență, la limba latină. Într-a X-a am ajuns din nou la olimpiada națională de istorie și iar mi-au pus fotografia la panoul de onoare.

Cu riscul de a-i șoca pe cititori, nu am avut prea multă admirație pentru profesorii mei din liceu, cu mici excepții. Nu sunt un resentimentar și nu contest calitățile multor profesori care se străduiau să salveze onoarea acestui liceu de tradiție. Pe lângă educația teoretică și în detrimentul acesteia, existau o mulțime de materii tehnice, cum ar fi „Rezistența materialelor”, „Organe de mașini” etc, predate de inginerași care se scăpau astfel de halele fabricilor. Totuși, nu pot să nu îmi amintesc cu plăcere de unele figuri luminoase de profesori, cum ar fi profesoara de istorie Eugenia Godja și profesorul de română, savurosul Ion Șuteu, pe amândoi întâlnindu-i în acea “rău famată” clasă a X-a H. Singura șotie pe care am făcut-o în liceu a fost în clasa a IX-a. La o teză la istorie am pus pariu cu câțiva colegi că voi scrie povestea „Punguța cu doi bani”. Fiind convins că profesorul de istorie, care era un oltean cam hâtru dar cam slab profesional (ne dicta lecțiile) nu va citi cele scrise de mine, dat fiind faptul că eram olimpic național la istorie. Și așa a și fost, am luat nota 10. Îmi mai amintesc și de profesoara de română dintr-a IX-a care obișnuia să ne dea lucrări de control anunțate, punându-ne să învățăm pe de rost lungi și grele poezii din manual, pe care trebuia să le reproducem cât mai fidel, în scris. Nici nu mai știu ce să cred acum, o fi fost un bun antrenament pentru memorie? Sau o metodă stupidă care ucidea creativitatea? Se pare că meteahna învățării pe dinafară e o boală veche a învățământului nostru. Ca să intru la facultatea de istorie a trebuit să învăț pe de rost cinci manuale…

În fine, ca să nu o mai lungesc, Liceul „Dragoș Vodă” avea pe atunci un aer de cazarmă, te întâmpina cu silueta lui masivă și severă, cu controlul de la poarta elevilor, unde, dimineața, mereu același profesor sinistru, mic de statură (am uitat cum îl chema) ne verifica dacă numărul matricol e bine cusut sau dacă părul ne era tuns regulamentar, altfel erai trimis acasă, absent nemotivat. Săptămânile de practică în atelierele aflate la subsolul clădirii erau monotone și plictisitoare. Îndrumați de maiștri agramați ne prefăceam că muncim trăgând la pilă sau tăind metale cu bomfaierul. Nici acum nu știu la ce au folosit piesele ieșite din mâinile mele. În sala de festivități a liceului am văzut pentru prima dată la față un ofițer de Securitate, venind să prelucreze, în fața tuturor, cazul unor elevi din clasele mai mari care trimiseseră scrisori la Radio Europa Liberă, solicitând difuzarea unor piese muzicale… Și, evident, de față era o parte a corpului profesoral, în frunte cu acel Motognea. Mda, astea erau vremurile.

În toamna lui 1981 plecam la Baia Mare unde a început o nouă etapă din viața mea. Aici, la singura clasă umanistă din județ, ne erau permise excentricități de neimaginat pentru vremea respectivă, cu complicitatea profesorilor. Veneam la liceu fără număr matricol, în blugi și cu sacoul de uniformă, purtam părul mare. Dar aceasta este altă poveste…

Este pentru prima dată când revin asupra acestor amintiri, însă, prin aceste secvențe autobiografice am încercat să arăt că „aventura” mea de la „Dragoș Vodă” a avut zonele ei de lumină și de umbră.

IM: O întrebare relativ nespectaculoasă: de unde, de ce, pasiunea fiului de inginer pentru istorie?
AO: Părinții au mereu o tendință de a se reproduce social și profesional. Da, tatăl meu și-ar fi dorit să devin inginer forestier, dar a trebuit să se resemneze. În 1971, când eram în clasa I, tata m-a dus la filmul „Mihai Viteazul”, și probabil că am rămas foarte impresionat de această superproducție istorică. Geșeala lui. Tata era abonat la revista „Magazin istoric”, ale cărei numere am început să le aștept cu nesaț. Am amintit mai înainte de biblioteca bunicului meu, plină de cărți de istorie și manuale școlare apărute în perioada interbelică (Iorga, Giurescu, Lupaș, Al.Filipașcu etc). A fost decisivă pentru orientarea mea spre istorie. Evident, în aceste cărți găseam lucruri care nu erau spuse sau erau chiar interzise în anii comunismului. Îmi amintesc un episod din clasa a IV-a. Aveam un învățător pensionar suplinitor, Marin Năstase. La o lucrare de control la istorie, cred că era vorba despre cel de-al doilea război mondial, am scris despre intrarea României în războiul contra U.R.S.S, despre Antonescu și despre „războiul sfânt împotriva bolșevismului”! Vă dați seama, citisem acestea în cărțile din biblioteca bunicului meu! Noroc că învățătorul se cunoștea bine cu bunicul, cu mama, pe care a chemat-o la școală și i-a atras atenția să aibă grijă cu lecturile mele. Avertizat, bunicul a procedat la o epurare serioasă a bibliotecii, ascunzând cărțile „periculoase” în podul casei. La finalul clasei a IV-a, învățătorul meu mi-a oferit o carte de istorie cu dedicația: „Lui Ducu, istoricul clasei, o amintire pentru viitor”. Aceasta înseamnă că îmi creasem deja o reputație. O altă întâmplare, cred că eram prin clasa a VI-a, am intrat într-o librărie din centru care astăzi nu mai este și am întrebat vânzătoarea dacă are cartea „Arheologia între adevăr și impostură”, a unui autor francez, Jean-Pierre Adam. Un bătrânel care se afla în librărie a devenit foarte atent și m-a întrebat de ce mă interesează această carte și cum mă cheamă. Era Francisc Nistor, directorul Muzeului etnografic din Sighet. „-Oho, ești de-al lui Ofrim și de-al lui Bologa!”, că îmi cunoștea bine familia. M-a chemat la el în birou, mi-a arătat depozitele muzeului și, de atunci, am început să îl frecventez destul de des, mă duceam și la sesiunile de comunicări științifice ale muzeului cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Începuse să mă intereseze foarte mult istoria și etnografia Maramureșului, iar primele mele încercări de a scrie au avut asemenea subiecte. În această direcție am fost încurajat de un unchi excepțional, geologul Vasile Bologa din Baia Mare, care avea preocupări interesante în domeniul lingvisticii, etnologiei și folcloristicii.

Apoi a fost întâlnirea mea cu Gheorghe Todinca, profesorul meu de istorie și dirigintele din clasa a VIII-a, care mi-a devenit un fel de mentor. Era muzeograf, dar preda istorie la Școala nr. 2. Nu știu ce a fost în capul lui, era foarte tânăr, pentru că la prima oră de istorie a dorit să vadă care este nivelul clasei și a pus niște întrebări cam dificile și pentru studenți, darămite pentru niște elevi. Îmi amintesc, printre altele, că a întrebat cine a fost mareșalul Ney. Am fost imediat cu mâna sus: „Un mare conducător de oști al lui Napoleon și care a a sfârșit la zid.”. Nu se aștepta la așa ceva. La finalul clasei a VIII-a mi-a dat o fișă de caracterizare psiho-pedagogică în care a scris despre mine: „Elev cu o cultură istorică excepționaală, depășește cu mult colegii în domeniul discipinelor sociale și literare, citit, corect, moral, emotiv, un foarte bun român. Recomandăm a fi îndrumat pe mai departe în cercetarea și cunoașterea istoriei, direcționat astfel va ajune un istoric de renume, spre mândria noastră a tutruror”. Cred că l-am dezamăgit, n-am ajuns un mare istoric, pentru că am preferat mereu domeniile de graniță, interdisciplinare.

Am avut un moment în care pasiunea mea pentru istorie a fost concurată de cea pentru folclor și etnografie. Am cules folclor din Bârsana, pe urmele bunicului meu, care fusese corespondent, în anii ’30 al Arhivei de Folclor din Cluj, condusă de Ion Mușlea. În clasa a XII-a, încă mai stăteam în cumpănă: urmez Istoria sau Literele? Până la urmă am ales Istoria, dar, după cum se vede, tot la Litere am ajuns… În vara lui 1983 am dat admitere la Facultatea de Istorie și Filozofie din București. Concurența era mare, peste 20 de candidați pe 40 de locuri. Condiția reușitei era reproducerea cât mai fidelă a lecțiilor din manuale. Am redat din memorie destul de bine subiectele, cu excepția unuia singur, pe care l-am improvizat, ceea ce mi-a fost fatal, picând examenul al doilea sub linie! Un mare noroc a fost acela că nu trebuia să mă duc în armată, fusesem scutit, așa că am stat clandestin acasă, un „parazit social”, „neîncadrat în câmpul muncii” cum se zicea pe-atunci. N-am făcut altceva decât să mențin în memorie lecțiile din cele cinci manuale. În 1984 am dat din nou la facultate și am intrat al doilea, cu media 9,86. Chiar și după ce am ajuns student, multe rude sau cunoscuți se mirau și nu puteau să înțeleagă că am ales istoria, în ochii lor era ceva fără viitor, eram condamnat să ajung un biet profesor de țară, în cine știe ce colț uitat de lume. Și nu erau departe de adevăr… Pe vremea aceea, nu puteai urma doar istoria, această specializare era jumelată cu filosofia, și amândouă puse sub pecetea strică a materialismului dialectic și istoric și a socialismului științific. Cursurile de istorie erau mai puține în comparație cu imensul balast de materii ideologice. De aceea am urmat specializarea istorie medievală universală care nu era supusă prea mult ingerințelor ideologice.

Iarăși, nu pot să spun că am avut un profesor care să mă fi marcat în mod deosebit. Au fost și profesori pe care i-am admirat, dar și enorm de mulți politruci și impostori. N-am acordat prea mare importanță notelor și mi-am văzut de ale mele, deși știam că la repartiție voi prinde un post în conformitate cu media generală. Da, am chiulit mult în facultate, am și fost sancționat pentru asta, dar în locul unui curs de istoria mișcării muncitorești preferam să mă duc la bibliotecă.

A urmat apoi o altă întâlnire, să-i spun „astrală” în viața mea, cu profesorul Mihai Pop, pensionar deja pe vremea aceea, maramureșean de origine și unul din întemeietorii școlii românești de etnologie. De fapt a fost vorba despre o reîntâlnire, pentru că fusese prieten cu bunicii mei, era fiu de preot greco-catolic. Străbunicul meu îi fusese superior, ca protopop, tatălui său, deci familiile se cunoșteau bine. De câteva ori, pe vremea când eram copil și mă aflam în vacanța de vară la Bârsana, profesorul Pop a poposit la casa bunicului, împreună cu studenții cu care făcea cercetări de teren. L-am căutat deîndată ce am ajuns student la București, m-a primit în casa de pe strada Caragea Vodă, m-a ascultat cu atenție și mi-a îndrumat într-un mod decisiv lecturile. Plecam de la el cu geanta plină cu cărți, cu introduceri în antropologia culturală, în engleză și franceză, de negăsit în bibliotecile noastre.

Vă spuneam că am fost mereu atras de domeniile de graniță, că refuz închiderea într-o singură disciplină și că îmi place, ca istoric, să mă uit mereu în ograda altor discipline umaniste învecinate. În mod firesc, preocupându-mă de relațiile dintre antropologia culturală și istorie a fost inevitabil să nu descopăr istoria mentalităților, care este de fapt o antropologie istorică. În primul rând, istoria mentalităților nu este o „istorie” propriu-zisă, ci o metodă de cercetare, un curent care a făcut carieră excepțională în istoriografia franceză a anilor ’70-’80. Astăzi nu se mai folosește această denumire, ci mai mult cea de „istorie culturală”, care nu este decât ultimul avatar al acestei istorii a mentalităților. Acest curent nu practică istoria militantă, istoria care povestește numai faptele marilor personalități, bătăliile și tratatele de pace. Tot ce aparține omului este demn de istorie, nu numai evenimentele politice și militare. Istoria mentalităților este preocupată să reconstituie viața cotidiană a oamenilor din alte timpuri, comportamentele, atitudinile și sentimentele lor. Nu-i așa că v-ați mira dacă v-aș spune că este posibilă și o istorie a râsului sau a plânsului, o istorie a fricii, a corpului, a copilăriei și așa mai departe. Practic, istoria mentalităților și antropologia au fost pentru mine un fel de refugiu, un mijloc de evadare din plictiseala cursurilor ideologizante de la Facultatea de Istorie și Filozofie, cea a studenției mele care a coincis cu ultimii ani ai comunismului ceaușist. La zece ani de la terminarea facultății, în 1998 îmi susțineam teza de doctorat în istoria mentalităților, la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, sub conducerea profesorului Alexandru Duțu, unul din marii noștri comparatiști literari, promotor al istoriei mentalităților la noi. Teza mea s-a numit „Scrisul și cartea în mentalitatea tradițională românească”. În diploma mea de doctor este menționată specializarea „istoria mentalităților” și trebuie să vă spun că, în România, suntem doar doi foști doctoranzi ai profesorului Duțu care avem acest titlu. Tot în anul 1998, decanul de atunci al Facultății de Litere, profesorul Dan Horia Mazilu, istoric al literaturii române vechi, la rândul lui preocupat de studiul mentalităților, mi-a propus să părăsesc Institutul de etnografie și folclor al Academiei, unde eram cercetător științific și să dau concurs pentru un post de lector la această facultate. Inițial am predat istoria mentalităților dar ulterior mi-am diversificat oferta, propunând studenților și masteranzilor mei cursuri de antropologie culturală, antropologia comunicării, antropologia și istoria corpului, istoria culturală a practicilor de lectură.

IM: Cum a apărut ideea scrierii cărții “Străzi vechi din Bucureștiul de azi”? Cât a durat tot procesul scrierii acestei lucrări excelent documentate?
AO: Am scris această carte într-o singură lună! Nu trebuie să vă surprindă, pentru că între anii 1992-1997 am fost muzeograf la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București. O vreme am fost șeful secției de Istorie. M-am familiarizat și cu istoria Bucureștiului, am cunoscut bine colecțiile muzeului. Fără prea mare succes la acea dată am încercat să promovez un nou discurs muzeal. Adică să nu mai facem expoziții în care să se amestece, ca într-o peltea, aspecte ale istoriei naționale cu cele ale istoriei locale, bucureștene. Vizitatorii ar fi mai interesați să vadă, de exemplu, cum arăta un bilet de tramvai de pe la 1900, decât fotocopia proclamației de la Islaz ori alte documente ale revoluției de la 1848 în București. Lipsea din expozițiile muzeului tocmai reflectarea identității locale bucureștene. În 1994 am propus organizarea unei expoziții intitulată „Țăranii la București”, în colaborare cu Irina Nicolau de la Muzeul Țăranului Român, dar nu s-a putut aici, în schimb a avut succes la… Paris. Ca să revin, plecasem de câțiva ani de la muzeu, eram deja la facultate, dar nu mi-a fost greu să mobilizez toate resursele de istorie bucureșteană și să scriu textul acestei cărți, într-o formulă de dicționar. Am luat în considerare numai acele nume vechi de străzi care au o motivație istorică locală. Cum ar fi Batiștei, Cotroceni, Lipscani, Dudești etc. În primul rând, am explicat originea acestor denumiri, pentru că puțini bucureșteni știu, bunăoară, că numele unei importante străzi comerciale, Lipscani, vine de la Leipzig sau Lipsca așa cum îi spuneau negustorii care se aprovizionau cu mărfuri de aici. Apoi, am înșirat informații istorice despre aceste străzi vechi, povești despre oamenii care le-au locuit, întâmplări demult uitate, și, evident, multe ilustrații cu fotografii de epocă și fragmente de hărți vechi. Am oferit cartea spre publicare editurii Humanitas. În sfârșit, în 2007 cartea a apărut și, surpriză, s-a vândut tot tirajul de 1.500 de exemplare într-o singură săptămână, deși costa destul de mult. Au urmat încă două tiraje, apoi încă patru ediții, ultima, revizuită, din 2011, având altă copertă și alte ilustrații în interior. Cum a devenit cartea mea un bestseller? Cred că a răspuns unui orizont de așteptare deja existent. În anii ’90, lumea era ocupată cu tranziția, era bulversată de schimbări, nu prea exista disponibilitatea pentru a contempla, recuperativ, propriul oraș. Astăzi, vechiul București fascinează, este un subiect la modă. Se pare că locuitorii lui doresc să regăsească spiritul și farmecul locului, doresc să vadă și dincolo de ceea ce este dezolant, haotic și urât în acest oraș. Diverse asociații și fundații organizează conferințe sau tururi ghidate prin cartierele vechi ale orașului și se găsesc numeroși participanți dispuși să plătească pentru aceasta. Deseori mi s-a reproșat că nu m-am implicat în această mișcare, devenită, iată, un business. Nu am mai scris și nu cred că voi mai scrie despre istoria Bucureștiului. Consider că mi-am făcut datoria, cu prisosință, față de fostul meu loc de muncă și față de orașul adoptiv.

IM: Nu am citit prima dumneavoastră carte “Cheia şi Psaltirea. Imaginarul cărţii în cultura tradiţională românească” dar intuiesc un subiect provocator. Despre ce este vorba?
AO: Cartea aceasta este de fapt teza mea de doctorat, publicată în 2001, la Editura Paralela 45. De ce „Cheia și Psaltirea”? În ultima parte a cărții am vorbit despre un obicei care a existat în unele părți locuite de români, un fel de practică magico-religioasă de descoperire a hoților. Persoana păgubită mergea la biserică, iar la sfârșitul liturghiei, preotul și dascălul puneau cheia de la biserică în Psaltire, o legau cu sfoară, apoi țineau cheia suspendată, de o parte și de alta, în vârful degetului arătător. Păgubitul rostea numele celor pe care îi bănuia de furt. Dacă dispozitivul alcătuit din cheie și Psaltire se balansa atunci când era pronunțat un nume, atunci acela era vinovatul. Desigur, nouă astăzi ne pare straniu acest ritual, dar dacă stăm să ne gândim mai bine și astăzi destui oameni se duc la preoți care sunt vestiți pentru „deschiderea Cărții”, pentru a le desluși fapte din trecut sau pentru a le ghici viitorul. Și în Maramureș există asemenea preoți sau chiar persoane laice care practică bibliomancia. Dacă pentru noi scrisul și cartea sunt lucruri familiare, pentru omul satului românesc care trăia într-un univers mental diferit de al nostru, scrisul și cartea aveau sensuri aparte și erau folosite într-o manieră particulară. În cartea mea am încearcat să identific modul în care scrisul și cartea au fost captate de circuitele acțiunii magico-religioase.

De exemplu, în lumea rurală românească interbelică, se mai credea că duhurile rele, cauzatoare de boală, pot fi scoase din trupul bolnavului cu ajutorul „scrisorilor de leac”. Acestea conțineau rugăciuni, simboluri religioase, nume de sfinți dar și formule magice precum „Abradcadabra” sau „Sator arepo tenet opera rotas”. Aceste înscrisuri erau aplicate pe corp sau înghițite de către bolnav. Întâlnim practici similare și în alte zone ale Europei, și în Occident. Cartea mea a avut ecouri pentru că afirmam că exista o cultură a scrisului și a cărții și la cei care nu știau să scrie și să citească. Cartea, ca obiect și ca text a fost o prezență vie în lumea satului românesc de altădată. Practic, identificasem o zonă care nu mai fusese explorată până acum, astfel încât cercetarea mea nu poate fi ocolită nici de istoricii cărții, nici de folcloriși și etnologi. Sper ca în curând să reeditez această carte, cu multe îmbunătățiri și adusă la zi.

IM: Casa dumneavoastră este Bucureștiul. Noi, ardelenii, avem o capitală spirituală simbolică: Clujul. Ce atuuri are Bucureștiul versus Cluj?
AO: Eu credeam că noi, maramureșenii, nu suntem ardeleni, după cum Maramureșul nu e totuna cu județul Maramureș… E adevărat, uneori ne asumăm această identitate mai largă, de „ardeleni”. Pentru noi, Clujul este la o aruncătură de băț, în comparație cu îndepărtatul București. Ne ducem la Cluj atunci când avem vreun bai cu sănătatea și ne trimitem copiii la studii aici pentru că este cel mai apropiat mare centru universitar. Aș fi putut foarte bine să urmez facultatea la Cluj, dar orașul îmi era prea cunoscut și familiar, de aceea am ales Bucureștiul. Ajung din când în când și în „capitala spirituală” de pe Someș, de obicei mânat de treburi academice, de participările la comisiile de doctorat. Nu mi s-a părut că aș găsi aici o calitate a vieții cu mult superioară Bucureștiului. Deși este mai mic, Clujul este la fel de aglomerat, cu ambuteiaje și șoferi nervoși. Măcar la București avem la îndemână metroul. Eu stau departe de Centru dar ajung aici în maxim 20-25 de minute. Și la Cluj am auzit manele sau dubioasa muzică zisă „populară”, și aici se scuipă semințe pe stradă. Cred că este lipsită de temei lăudăroșenia ardelenilor care se cred superiori și mai civilizați decât „miticii”. Am auzit și destui sigheteni naivi care spun că ar trăi mai bine dacă n-am trimite banii la București și că politicienii „regățeni” ne fură. Am alergie la „ardelenism” și cred că este o idee periculoasă. Soarele tot la București răsare, vorba lui Slavici.

IM: Am avut diverse experiențe cu tineri intelectuali – de formație umanistă – și-am constatat, uneori, lipsa unui minim bagaj cultural. Greșesc, având percepția că învățământul nostru superior scoate – pe anumite segmente – tineri slab pregătiți?
AO: Nu, nu greșiți. Sentimenul general pe care îl am atât eu cât şi colegii mei este destul de sumbru. De 5-6 ani încoace am constatat o degradare accentuată a nivelului studenţilor, pe mai multe planuri. Mai întâi scăderea dramatică a nivelului culturii generale. Este descumpănitor să ai senzaţia că, într-o prelegere, vorbele tale cad în gol. E din ce în ce mai greu de găsit limbajul comun, referinţele comune. Nu mă mai pot baza, ca înainte, pe un univers cultural comun. De exemplu, nume de scriitori, de cărţi, de filme, care altădată erau familiare studenţilor, acum le sunt necunoscute. Uneori, mai în glumă, mai în serios, în discuţiile cu colegii, ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face cu generaţii de…extratereştri, atît de puternică este senzaţia de alteritate pe care ne-o produc. Probabil că şi noi apărem în ochii lor ca nişte dinozauri, vetuste relicve ale unei lumi dispărute. Cert este că există o prăpastie culturală între cei de peste 50 de ani şi cei de 20 de ani, ceea ce este o noutate.

Care ar fi cauzele? Cred că noile generaţii nu mai sunt supuse aceluiaşi proces de impregnare culturală. Cartea nu mai este pentru ei suportul cunoaşterii. Însăşi substanţa cunoaşterii pare să se fi modificat. Eu ştiu ce nu ştiu ei, dar îmi este foarte greu să aproximez ceea ce ştiu ei. Cultura generală extrem de precară este dublată de o stranie lipsă de curiozitate. La cursurile mele de antropologie culturală sunt uimit de faptul că foarte mulţi dintre studenţi nu sunt dispuşi să accepte diferenţa. Ceea ce este paradoxal la nişte tineri care, graţie Internetului, ar trebui să fie deschişi către realităţi existente în alte spaţii geografice sau în culturi diferite. Atunci când le prezint alte moduri de viaţă, reacţia multora dintre ei este una de respingere, de dezgust, de dezaprobare. Degeaba le vorbesc despre principiile relativismului cultural şi îi sfătuiesc să nu judece alte fapte culturale prin prisma propriilor lor valori sau prejudecăţi. Încercînd să interpretez aceste atitudini presupun că sunt efectele ignoranţei. Ei sunt închişi într-o cunoaştere limitată, lipsiţi de deschidere culturală, incapabili să vadă o realitate din mai multe puncte de vedere. Pe de altă parte apreciez faptul că îşi exprimă deschis nedumerirea atunci când le expun lucruri care îi contrariază. O intrepretez şi ca pe o formă de libertate, o formă de sinceritate şi de curaj în a-şi exprima nelămuririle. Îmi place că nu vor să accepte ideile în ambalaje opace, vor să li se desfacă „pachetul”şi să li se arate cu claritate ce este înăuntru.

De fapt, pot să spun că, pe lîngă studenţii veritabili, a apărut o specie nouă, de „pseudo-studenţi” care, prin structură şi aspiraţii, nu ar avea ce căuta în învăţămîntul superior. Sistemul are porţile prea deschise şi aceasta se răsfrânge ulterior asupra calităţii procesului de învăţămînt. Examenul dur de admitere de odinioară avea meritul că selecta un corp studenţesc responsabil şi motivat. Deseori, încerc să măsor diferenţele între actualele promoţii de studenţi şi cei de acum 15-20 ani. În trecut, proporţia studenţilor buni era mult mai mare. Astăzi studenţii buni sunt o prezenţă mai degrabă surprinzătoare. Mă întreb uneori prin ce miracol reuşesc ei să fie altfel decît colegii lor amorfi. Acest lucru se vede şi în calitatea lucrărilor şi referatelor de seminar sau curs. Păstrez şi acum referate ale studenţilor mei din generaţiile anterioare, lucrări cu teme inedite, originale, bine scrise şi documentate. De la an la an, numărul lor s-a redus drastic, pentru ca azi să nu mai reţin nici o asemenea lucrare. Marea majoritate a studenţilor nu ştiu să scrie, iar atunci cînd sunt obligaţi să o facă recurg la fraudă, la metoda „copy&paste”. Unora dintre ei li se pare firesc să procedeze aşa şi sunt nedumeriţi dacă le atrag atenţia că nu se procedează în acest fel. Recent, o studentă nu înţelegea motivele indignării mele în faţa plagiatului evident din lucrarea ei de licenţă. Avea impresia că o persecut şi că îi caut nod în papură, chiar am simţit în privirea ei întrebarea: „Ce mai vrea şi ăsta de la mine?”. Asemenea incidente nu erau posibile cu ani în urmă. Ar mai fi de semnalat şi imaturitatea de care dau dovadă mulţi dintre noii studenţi, mai ales cei pe care îi consider din categoria „pseudo-studenţi”, care văd venitul la facultate precum ieşitul în oraş. Nu credeam că voi ajunge să mă confrunt cu probleme de disciplină în rândul studenţilor! Cred că mulţi dintre ei nu îşi dau seama că se află într-un amfiteatru, într-un spaţiu academic. Mereu se formează mici grupuri care stau la o şuetă în timpul cursului, producînd un zumzet deranjant atât pentru profesor cât şi pentru colegii care vor să asculte. Un coleg, profesor cu mult umor, ajunsese să vină la cursuri cu un fluier de arbitru, pentru a putea restabili ordinea!

Totuși, nu trebuie să vedem lucruile exclusiv din această perspectivă negativă. Sunt uneori impresionat de receptivitatea unor studenţi. Atunci când sunt cu adevărat interesaţi de o materie, de un subiect, progresează foarte rapid. Apreciez la ei aşteptările mari pe care le au şi exigenţa faţă de profesori. Contactul cu studenţii care solicită foarte mult profesorul este stimulativ pentru cel care predă. De obicei este vorba despre studenţi care sunt la a doua facultate sau sunt la master şi au o motivaţie foarte puternică pentru a face performanţă. Sunt studenţi care şi-au găsit deja drumul şi ştiu ce vor. Din păcate, aceştia sunt destul de puţini, dar prezenţa lor este ca un fel de gură de oxigen care îmi dă puterea de a continua această meserie.

IM: Am parcurs o parte din articolele dumneavoastră din arhiva “Dilema veche”. Printre altele am reținut dintr-un articol ideea practicii “normale” a zilelor noastre: plagiatul. Chiar nu există un antidot dur, definitiv? Cum se poate contracara eficient furtul intelectual?
AO: În decursul anilor, redacția revistei mi-a cerut de două ori să contribui la dosare tematice care discutau această practică pe care o regăsim de la miniștri și generali până la studenți. În urma acestui furt, primii se aleg cu doctorate, ceilalți cu o lucrare de licență sau cu un referat necesar promovării unui examen. În activitatea mea didactică m-am confruntat deseori cu diverse forme şi grade ale furtului intelectual practicat de studenţi. În școala generală și liceu mulți profesori cer, pentru notă, referate făcute acasă, ceea ce nu exista pe vremea noastră. Tentația e mare, elevii intră pe Internet, printează referatele de-a gata și își iau ușor nota. Ajunși studenți, mulți procedează la fel, inclusiv la lucrările de licență. Antidotul există, trebuie să ai ochiul format și să fii dispus să consumi din timpul tău pentru a-i verifica cu cuvine-cheie pe Google. Imposibil să nu descoperi frauda. Apoi le returnez paginile pe care scriu adresele site-urilor de unde au dat „copy-paste” și îi pun să refacă lucrarea. De mai bine de un deceniu, nu trece o săptămână fără ca presa noastră să nu semnaleze câte un doctorat plagiat, mai ales în rândul demnitarilor politicienilor și generalilor. Toți vor să fie doctori și, dacă se poate, profesori universitari. Păi este suspect din capul locului să vezi cum oameni care au multe responsabilități și funcții înalte reușesc, între două avioane, să își dea doctoratul. A scrie o teză de doctorat presupune multă muncă, în bibliotecă, presupune să ai la dispoziție un spațiu mental care să nu-ți fie bruiat de alte sarcini. În zona înaltă a academiilor de siguranță națională și de apărare sau în domeniul juridic lucrurile sunt total scăpate de sub control. Complicitățile sunt prea mari și nu văd posibilă nicio măsură dură, definitivă. Știu de la colegi cazuri dure de plagiat, dar li s-a pus călușul. Din cauza aceasta, a devenit oarecum de ocară să recunoști că ai titlul de doctor. Și mie mi s-a întâmplat să văd cum diverși ridică din sprâncene și zâmbesc cu subînțeles. Am participat la multe comisii de doctorat, în marile centre universitare și am ținut în mână numai lucrări de doctorat cinstite, ale unor tineri, multe din ele aducând un plus real de cunoaștere.

IM: Știu că veți publica în curând un nou volum. Vă rog să ne spuneți ce pregătiți pentru tipar!
AO: Din 1997, de când colaborez la dosarele din „Dilema Veche” mi s-au adunat o mulțime de articole pe care am decis să le adun într-o singură copertă. Cartea a fost acceptată spre publicare de către editura Humanitas, în colecția Studii, acum este în lucru, o să apară în curând. Cred că titlul va fi „Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale”.

IM: Cărei generații îi aparțineți, Generației X sau Generației C?
AO: În mod cert aparțin Generației X, fiind născut în 1964, dar nu mă regăsesc în caracteristici, dat fiind că aceste categorisiri se potrivesc mediului americănesc, de unde provin. Am văzut că s-au făcut studii și în România, dar le-au făcut niște agenții de publicitate, în scopuri marketing, așa că nu pot avea încredere. Aflu că în cazul Generației C nu contează anul nașterii, ci deschiderea totală spre noua tehnologie. Ăștia sunt cei conectați tot timpul. Nu, îmi activez serviciul de date de pe mobil numai în cazul în care nu sunt acasă și trebuie să îmi verific mesageria electronică sau să chem un taxi. În autobuz, metrou, tren detest chiar să vorbesc la telefon, darămite să stau tot timpul cu ochii în ecran. Prefer să citesc un ziar sau o carte. Am cont de Facebook de pe vremea în care acesta era la începuturile lui în România și nu se prea auzise de el, dar postez doar de câteva ori pe an. Și, pentru mine, computerul este un soi de mașină de scris mai performantă, atât.

IM: Cum sunteți perceput de către studenții dumneavoastră?
AO: Atât de mult m-au plictisit unii profesori în anii mei de studii universitare încât, atunci când am ajuns să predau la facultate am jurat că nu îmi voi plictisi niciodată studenții. Plec din start cu un avantaj, cursurile mele de istorie a mentalităților sau de antropologie nu au cum să fie plictisitoare. Acum 10-15 ani când studenții nu aveau Internetul la purtător și erau mai interesați de ce se spune la catedră, aveam amfiteatrele pline, îmi mersese vestea și la alte facultăți, aveam mereu studenți din alte părți care cereau permisiunea să asiste. Astăzi, așa cum am spus și mai înainte, acest interes s-a mai diminuat. Am învățat, de la început să fiu un pic actor, să le spun din când în când lucruri anecdotice sau să le relatez experiențe proprii. Poți să transmiți cunoaștere și fără explicații complicate. De fapt este mult mai greu să faci asta decât să recurgi la morga și litaniile academice.

IM: Mulțumesc pentru sincerele și interesantele răspunsuri, domnule conf. univ. dr. Alexandru Ofrim!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Liceul ”Dragoș Vodă” la 75 de ani (partea I)

Vă oferim prima parte din ”filmul” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film




#CNDV100 – Promoția 1962-1963, secția serală

Clasele A (diriginte Sandu Ioan) și B (diriginte Varga Iosif), promoția 1962-1963, secția reală, de la Școala Medie nr. 1 ”Filimon Sîrbu”, azi Colegiul Național ”Dragoș Vodă”.

 

Foto: arhiva personală Eva Bucur

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Universitarul Ioan Mariş faţă-n faţă cu… Ion Mariş!

Profesorul universitar dr. Ioan Mariş s-a născut la 25 iulie 1941 în Cuhea (Bogdan Vodă) Maramureş,  a absolvit Liceul  “Dragoş Vodă”  din Sighet în anul 1959 şi  Facultatea de Filologie a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, în anul  1964. Este doctor în Filologie (1997) cu teza Expresionismul blagian în poezie şi teatru. A fost titularul disciplinelor “Teoria Literaturii” şi “Estetica” din cadrul Facultății de Litere şi Arte a Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, până în 2008 şi redactor la revista “Transilvania” în perioada 2000-2007.

Dintre cărţile de autor publicate amintim:  Prolegomene blagiene, (1997);  Lucian Blaga. Clasicizarea expresionismului  românesc, (1998); Lectură și cultură, (1998); Curs de Teoria literaturii, (2002);  Expresionismul blagian între tradiţie şi modernitate, (2002);  Lectură şi receptare, (2002); Canonul biblic şi estetica Sfintei Scripturi – Vechiul Testament în Biblia cu ilustraţii a lui Bartolomeu Valeriu Anania,  vol. VIII. (2004);  Ochiul şi cuvântul – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică, (2013); Ochiul şi cuvântul – Eseuri și crochiuri pe teme de artă plastică – Ediţia a II-a revăzută (2016).

Prof. univ. dr. Ioan Mariș a fost distins cu numeroase premii: premiul pentru critică al revistei “Transilvania”, 2002; premiul Uniunii Scriitorilor – Asociaţia Scriitorilor Braşov pe anul 2000;  premiul special “Liviu Petrescu” al Societăţii culturale “Lucian Blaga”, Cluj , 2004.

A primit medalia de excelenţă pentru întreaga activitate didactică a Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu (2008). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

Am avut cu prof. univ. dr. Ioan Mariș un dialog incitant și deloc plictisitor.

*

Ion Mariş (IM): Domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi dacă în anii de liceu, la “Dragoş Vodă” (în acei ani s-a numit “Filimon Sîrbu”) vă simţeaţi dezrădăcinat din mediul… tradiţional şi “aruncat” într-un oraş relativ mare?
prof. Ioan Mariş (IM):  Da, cu siguranţa în anii de liceu mă simţeam dezrădăcinat, smuls dintr-un mediu tradiţional, autarhic şi “aruncat” într-un oraş relativ mare, cum spuneaţi. Dovada acestei înstrăinări, “dezrădăcinări” sunt cele două drumuri de la Sighet la Cuhea parcurse pe jos la sfârşit de săptămână. Pe drum, fiind flămând, mă opream din când în când şi mâncam mere din merii de pe marginea şoselei. Îmi amintesc aici de poetul nostru revoluţionar care într-o artă poetică glăsuia: ”sunt măr de lângă drum şi fără gard/ la mine-n ramur poame roşii ard/ drumeţule să iei fără sfială…”. M-am acomodat greu, rămânând singur în contextul în care doi consăteni au abandonat cursurile liceale şi au plecat la Şcoala Agricolă de la Bocicoiul Mare.

IM: Aţi perceput nuanţele muncitoreşti, antiintelectuale, ale regimului “popular” din anii de liceu la adevărata amploare?
prof. IM: Nu era la nivelul nostru o percepţie a luptei de clasă, deşi ea exista, confruntându-se cu aceasta familiile noastre, împovărate de biruri şi cote. Era în schimb o segregare ce viza adolescenţii de la oraş şi cei de la sat. Noi, cei din mediul rural, eram priviţi cu o  oarecare suspiciune de colegii orăşeni. Ce ne îngrijora mai mult era că şi profesorii, unii dintre ei, ne percepeau ca atare. Aceştia se adresau colegilor de la oraş, cu apelativul diminutival al numelui mic iar nouă celorlalţi ni se adresau cu numele de familie. În manifestările sinesteziei simţurilor acestor profesori noi eram percepuţi ca niște mici ţărănoi  ce aduceau cu ei mirosul balegii de acasă. Dar, în sfârşit toate astea au trecut, s-au estompat pe măsura parcurgerii treptelor şcolarizării încât astăzi au devenit mai degrabă nişte amintiri nostalgice. :))

IM: Cum era atmosfera în rândul tinerilor, liceenilor? Nesiguranță? Frică? Nepăsare? Teroare?
prof. IM: Nu aş spune că era o atmosferă de nesiguranţă, poate de frică ce activa şi eul nostru profund, freudian, acel subconştient tulbure, încât aveam uneori senzaţia că mă identific cu marele Bacovia, ce clama într-o poezie de a sa ”Liceu cimitir al tinereţii mele/ pedanţi profesori cu examene grele…”. Ţin minte groaza cu care aşteptam orele de rusă, o limbă altfel a unei mari culturi, literaturi. Manualele de limba rusă nu erau adecvate învăţării unei limbi străine, fiind mult prea stufoase. Profesoara, D-na Negrea nu ştia să ne stimuleze nişte impulsuri cognitive, fiind şi mult prea distantă. La teză, colegii şi-au făcut nişte fiţuici. Eu am scos cartea pe bancă să copiez. Era o carte mare cu coperţi tari, profesoara m-a reperat imediat, mi-a luat cartea şi m-a plesnit cu sete peste cap, încât am văzut stele verzi, nu cele din cerul Kantian: “cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Atunci am terminat pentru totdeauna cu practica copiatului, foarte răspândită în rândul tinerilor liceeni şi studenţi de astăzi.

 IM: Au fost profesori în liceu care v-au rămas în memorie şi care v-au marcat… educaţia?
prof. IM: Memoria mea i-a reţinut pe toţi profesorii, însă cu adevărat empatia elevului de atunci se opreşte la dreptul şi severul director Dumitru Paraschiv, care m-a bătut la palme cu beţele de la toba de pionieri, pe bună dreptate, fiindcă ne-am bătut joc de hrana rece ce o primeam duminica la amiază de la cantină. Ţin minte cum ne lovea în palme pronunţând mereu o propoziţie: “acasă aţi mâncat limbi de fazan?”. Am şi acum o mare recunoştinţă pentru diriginta clasei noastre, profesoara de chimie Ecaterina Melaniuc, care a ştiut să se apropie mai ales de noi, cei veniti de la ţară, “veneticii”. Nu l-am uitat niciodată pe marele matematician profesorul Ștefan Berţi. Eram foarte slab la matematică însă el a ştiut să intuiască în mine alte valori care s-au validat mai târziu. Profesorul a ajuns cercetător la Institutul de Calcul din Cluj şi într-o iarnă, de Anul Nou (atunci nu aveam vacanţă de sărbători), a venit la cămin să mă caute şi m-a dus la masă la un mare restaurant. Dacă timpul avea răbdare cu Domnia Sa ajungea un mare savant.

 IM: Care dintre colegii de generaţie au reuşit o ascensiune comparabilă cu a dumneavoastră?
prof. IM: Dintre colegii de generaţie ce au reuşit o ascensiune, unii situându-se peste limita activităţii mele, i-aş aminti aici cel puţin pe doi dintre ei care absolveau în anul când eu terminasem prima clasă de liceu. Aceştia erau doi medici străluciţi, studenţi ai IMF Iuliu Haţieganu, Cluj. Din păcate ei nu mai sunt fizic, au trecut în lumea umbrelor. E vorba de Gheorghe Pop care în clasa terminală încă purta frumosul costum de pe Valea Marei, iar celălalt este Nicu Ghergulescu din Şieu, (mama mea era rudă cu mama lui). Acesta a devenit un ortoped de renume european cu specializări în Germania şi SUA. Institutul  de ortopedie şi traumatologie din Cluj îi poarta  azi numele.

Dintre colegii de clasă, eram două clase paralele, absolvite de noi cu 11 clase, l-aş aminti aici pe renumitul etnolog Mihai Dăncuș, părintele Muzeului unic în aer liber, care conservă zestrea patrimonială a Maramureşului. Ne-a mărturisit o întâmplare. Într-o seară cu lună plină şi cerul spuză de stele, contempla liniştea locului. La un moment dat, aude un om strigând ceva. Era un geamgiu ce îşi purta sticla în spate într-un cadru de lemn. Văzându-l pe Mihai Dăncuș îl întreabă, neştiind cine este: unde sunt oamenii din satul acesta?  Răspunsul a venit uluitor şi inspirat: au plecat la treabă, la muncă. Al doilea coleg este fizicianul Sergiu Nistor, fiul adoptiv al domnului Francisc Nistor, unul dintre întemeietorii Muzeului Etnografic al Maramureşului. Colegul a devenit un fizician de renume, implicat în proiecte începute la Universitatea ”Babeş-Bolyai” şi continuate la Bucureşti, la Măgurele. Mai am o colegă, Ulici, doctor în Germania, la o clinică mare, ce readuce la viaţă copii născuţi prematur, aproape morţi.

IM: De ce şi cum explicaţi pasiunea dumneavoastră pentru zona umanistă, pentru literatură?
prof. IM: O explicaţie referitoare la opţiunea pentru umanioare, în speţă pentru literatură şi artă, e dificil de dat. Poate exista în ADN-ul tânărului cu rădăcini în ethosul rural, o predispoziţie spre o zonă valorizată nu atât lucrativ, pragmatic ci mai degrabă creatic, cu o deschidere spre zona imaginarului.

IM: Aţi continuat studiile universitare la Cluj, acolo aţi pătruns într-o lume cu adevărat… elevată. Ce particularităţi mai “ciudate” consideraţi că avea învăţământul superior din acei ani? Aţi sesizat… anomalii sociale, culturale etc. în anii studenţiei?
prof. IM: La absolvirea studiilor liceale, după un Bacalaureat destul de greu (erau vreo şapte, opt materii) atât din curricula domeniului ştiinţific, matematică, fizică, chimie, cât şi din sfera umanistă, Literatura română, Istorie, Geografie, m-am dus la admitere, examenul pe atunci era toamna, la Filologie la Cluj. Examenul consta din disciplinele de Limba şi literatura română, Istoria României şi Istoria Universală. Îmi aduc aminte că la Istorie Universală ne-a examinat Academicianul Camil Mureşan. Am făcut drumul de la Iza spre Cluj cu trenul, trăgând după mine un lădoi, un cufăr mai potrivit tinerilor ce mergeau în Armată. Era o toamnă aurie, lanurile de porumb erau în pârgă pe Valea Someşului. În toamna aceea a anului 1959 a trecut la cele veşnice marele savant, medic Iuliu Haţieganu. Am fost unul din cei ce au văzut trecerea convoiului mortuar prin faţa Universităţii Clujene. În toamna aceluiaşi an am început cursurile. Eram complet dezorientat la început, obişnuindu-mă treptat cu mediul academic, cu mersul la cursuri şi mai ales la bibliotecă. În această lume elevată – cum spuneţi- am sesizat diferenţe dintre noi, cei veniţi din provinciile Ardealului, şi colegii şcoliţi la Cluj.

Învăţământul universitar din acea vreme era de ţinută, fără a fi excesiv ideologizat. Existau câteva materii care se făceau la toate facultăţile: Socialismul ştiinţific, Materialismul istoric şi dialectic, Economia Politică. În rest erau discipline de specialitate pe domeniul limbii şi literaturii române.

Nu aveam ca şi astăzi o disciplină B, în speţă o limbă şi o literatura străină, ceea ce a devenit pentru noi un handicap. Am facut facultativ spaniola şi franceza.

IM: Clujul – deşi “iepoca” era totuşi cu valenţe proletcultiste – avea anumite grade de libertate pentru cei care ştiau să caute… nişele. Prin ce şi cum v-aţi sporit bagajul intelectual în capitala Transilvaniei?
prof. IM: Clujul din “iepoca” anilor ’60 manifesta valenţe culturale în pofida teoriilor jdanoviste implementate şi la noi în perioada proletcultismului. Nişele de libertate, nu multe, erau fructificate de noi, studenţii. Ştiu că citeam raportul lui Hrusciov în care îl demitizase pe Stalin.

Mi-am completat portofoliul intelectual, în primul rând prin asumarea unui program paideic ce rezulta firesc din studiile universitare. Cursurile de “Teoria literaturii” din anul I, “Teoria formelor” şi “Estetica” din anul IV şi V ţinute de “negurosul” şi temutul profesor devenit ulterior Rector, Ion Vlad, de severul şi rafinatul Mircea Zaciu, critic şi istoric literar ce ne preda literatura interbelică. M-am apropiat în anul al treilea de acest profesor, realizând şi teza de licenţă la Domnia sa, teza cu genericul ”Arta poetica argheziană în poezie şi publicistică”. Nu pot să nu-l amintesc aici şi pe Acad. Virgil Vătăşeanu care ne ţinea cursul de Istoria Artei, din păcate după primul semestru, având o problemă medicală, cursul a fost ţinut de asistent. Mai amintesc aici pe unul dintre cei mai mari cunoscători ai Şcolii Ardelene, prof. Iosif Pervain care mereu îşi irosea energiile cu polemicile cu specialiștii filologi de la Bucureşti. Îndrumătorul nostru de grupă a fost prof. universitar Octavian Schiau un dascăl născut, nu făcut, care ne-a familiarizat cu dulceaţa limbii cronicarilor. La dialectologie îl aveam pe eruditul filolog Romulus Tudoran, care punea atâta pasiune în disciplina sa, încât a rămas proverbială o întâmplare. Un coleg hâtru i-a dat un telefon profesorului la miezul nopţii, anunţându-l să vină la Continental unde s-au întâlnit un istroromân cu un meglenoromân.

IM: Blaga a murit în anul 1961, la Cluj, fiind angajat pe o funcţie inferioară pregătirii sale excepţionale, la Biblioteca Universităţii. Bănuiesc că nu aveaţi nicio conexiune în anii studenţiei cu poetul… luminii?
prof. IM: Eram în anul al doilea când poetul şi filosoful Lucian Blaga a trecut la cele veşnice, după o perioadă de marginalizare, fiind exclus şi de la Catedra de filosofie a culturii din cadrul Universităţii ”Regele Ferdinand”, cum se numea atunci. Am aflat de tristul eveniment şi am mers la mica capela de la începutul Străzii Clinicilor. Poetul era pe catafalc, senin şi liniştit în marea trecere, ducând parcă cu sine misterul ontologic. Trupul neînsufleţit al poetului şi filosofului Blaga era vegheat de două distinse doamne. Una era Cornelia Brediceanu soţia poetului, cealaltă Veturia Goga, rudă cu familia Blaga, văduva poetului “pătimirii noastre”. M-am recules smerit şi mi-am adus aminte de relatările secretarului lui Goethe care într-un moment similar se reculegea la catafalcul marelui creator german. La ieşirea din capelă, am întâlnit o consăteancă, studentă la farmacie, care mă întreabă unde am fost? I-am răspuns că fusesem la capela unde e depus marele poet, dramaturg şi filosof Lucian Blaga. Nu mică mi-a fost mirarea aflând că ea nu auzise de acest mare creator al nostru.

IM: La Cluj v-aţi integrat într-un grup interesant de prieteni. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre cei care v-au rămas aproape şi după finalizarea studiilor?
prof. IM: La Cluj, în cei 5 ani, scenariul iniţierii mele a urmat un traseu între Facultatea de Filologie de pe Horea şi Casa Matei unde se afla sediul central al Instiutului de Arte Plastice Ion Andreescu. Aici se găsea şi o bogată bibliotecă cu numeroase albume de artă românească şi universală. Tot aici am vizionat câteva filme documentare aduse de lectorul de limba franceză. A fost o revelaţie să îi văd mişcându-se, să le văd operele unor genii în artele plastice: Matisse, Braque, Picasso, Chagall etc. La Casa Matei mă simţeam foarte bine, printre tinerii pictori ce au devenit în timp nişte nume de rezonanţă: Corneliu Brudaşcu, actualmente cu opere în colecţiile din Franţa (Centrul Pompidou), Anglia (galeria Tatoo) Londra. Încă de pe atunci el era un adevărat lider al generaţiei sale şi al celor mai tineri decât el. În jurul lui s-au adunat Ionel Munteanu, un talent de excepţie, student în ultimul an al maestrului Corneliu Baba, tânăr care şi-a asumat destinul propriei vieţi trecând apele Styxului, Eugen Tăutu plecat şi el recent dintre noi, autorul printre altele a picturii ce înnobilează Aula Magna a Univ. Babeş-Bolyai; Viorel Toma de la Timişoara, Sorin Câmpan, Mariana Şenila, Andonis Papadoupoulos, expatriat în Grecia, ţara sa de origine, Kancsura Istvan etc. Nu pot trece peste amintirea pictorului, sculptorului şi poetului Mihai Olos care în anii ‘70 experimenta tehnici şi metode noi, fiind un postmodern avant la lettre.

IM: Ce hobby-uri, evadări, ”escapade” îşi permitea sau i se permiteau unui student în anii ’60?
prof. IM: Ca hobby-uri, evadări, îmi amintesc că urmăream spectacolele de teatru, concertele simfonice de la Casa Universitarilor unde mă întâlneam cu poetul Ioan Alexandru, vernisajele expoziţiilor de artă plastică. Arta plastică a devenit pentru mine un Violon d’Ingres încât în timp, la Facultate la Sibiu, am ţinut un curs la masterat cu genericul Postmodernismul, un curs ce urmărea sincretismul artelor în speţă literatura, pictura şi muzica pornind şi de la Adagiul Horațian  Ut pictura poesis.

IM: Ştiu că în acei ani se practica repartiţia foarte strictă. Şi eu am fost repartizat, mult mai târziu, la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut… acasă! N-aţi încercat totuşi să reveniţi acasă, în Maramureş, după absolvirea facultăţii?
prof. IM:
La absolvire, în 1964 am fost repartizat de Comisia Ministerială la Gura Râului (Bocca del Rio al lui Blaga), în Raionul Sibiu, Regiunea BraşovToamna târziu după stagiul militar de Terist, din cazarma de la Arad, unde am pătimit destule, m-am prezentat la post. Toţi profesorii erau necalificaţi sau în curs de calificare la învăţământul fără frecvenţă. Eram privit cu suspiciune şi mai mult, nu m-au primit în gazdă sătenii (un sat necolectivizat) deşi eram dispus să dau jumate din salariu pentru o cameră şi masa în familie. Am plecat, fără să ştiu că nu mă va angaja nicio şcoală din moment ce aveam acea repartiţie ministerială. Aproape un an am stat la Cluj la prietenii de la Arte Plastice.

În anul şcolar 1965-1966 am primit un post de la Inspectoratul Şcolar la Liceul din Nimigea de Jos.  Veneam cu o tinichea după mine, un act în care mi se comunica că mi-au desfăcut contractul de muncă cu litera “i”. Se uitau la mine cei de la Inspectoratul de la Cluj ca la un criminal. Având însă nevoie de un profesor la Liceul din Nimigea de unde plecase o profesoară ex-abrupto acasă, la Iaşi, domnii de la Cluj nu au avut altă soluţie şi au acceptat să predau literatura română şi latina. Tot aici mi-am cunoscut soţia, profesoară de Istorie, care ne-a părăsit în urmă cu 6 ani. De la Nimigea am plecat prin concurs în judeţul Prahova la Buşteni unde am lucrat doi ani. Elevii de acolo, am aflat întâmplător, îmi ziceau Ibsen. Tot prin concurs am venit în judeţul Harghita la Odorheiul Secuiesc unde am zăbovit până la revoluţie, moment în care realitatea dinainte a fost dinamitată, înlocuită cu o ură mare faţă de români. Nu mai insist asupra acestui episod ce ar putea constitui subiectul unui roman autobiografic.

În tensiunile create în martie 1990 la Tg, Mureş am considerat ca e mai bine să plec (colegii mei plecaseră toţi în ianuarie). Aş putea să spun ca a fost o epurare etnică. Am venit la Sibiu la Inspectoratul şcolar judeţean unde inspector general adjunct era un coleg germanist pe care îl cunoşteam de la Cluj. Din aprilie 1990 şi până la sfârşitul anului am suplinit la Clasele gimnaziale ale Liceului Pedagogic, având şi 3 clase la Liceul german Samuel  Bruckental, unde îl vedeam în pauză şi pe actualul Preşedinte, profesor de fizică, care îşi ținea orele mai mult din obligaţie.  Din toamna anului 1990 m-am titularizat la Colegiul Octavian Goga de unde, după doi ani, m-am prezentat la concursul de ocupare a poziţiei de lector de la Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică a Universităţii Sibiene. Pe atunci Universitatea încă nu purta numele lui Lucian Blaga.

I s-a acordat acest nume la sărbătorirea centenarului marelui poet şi filosof. Eu am fost unul dintre iniţiatori, alături de Decanul Pamfil Matei şi profesorul univ. de engleză Sever Trifu, a numirii Universităţii Lucian Blaga, amintindu-ne că după Dictatul de la Viena din 1940, Universitatea Clujeană Regele Ferdinand s-a mutat la Sibiu. Aici a predat Lucian Blaga, aici şi-a editat la Editura Dacia Traiana cele mai importante opere filosofice şi mare parte din poemele sale dramatice. Tot în perioada aceea s-a constituit Cercul Literar de la Sibiu, avându-i ca membri marcanţi pe: Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaş, N. Balotă, I. D. Sîrbu etc; mişcare literară de sincronizare în cheie lovinesciană a literaturii şi culturii române cu marea literatură şi cultură a Apusului. Despre toate acestea am scris şi publicat mai multe studii mai ales referitoare  la relaţia lui Blaga cu ucenicii săi.

După un doctorat făcut la Cluj cu tema Expresionismul în poezia şi teatrul lui Lucian Blaga am parcurs toate treptele universitare ierarhice,  şef de catedră, conferenţiar, profesor. Am predat până la pensionare “Teoria literaturii” şi “Estetica”.

IM: Pe drumul vieţii nu aţi depăşit graniţa Carpaţilor. În afară de schimbările dramatice din 1989, destinul a fost, oare, cel care v-a oprit la Sibiu?
prof. IM:  În periplul meu didactic înainte de venirea la Sibiu nu am depăşit graniţa Carpaţilor deşi, de la Buşteni, descindeam deseori pentru activităţile didactice cu profesorii din Prahova la Câmpina, Ploieşti, Bucureşti. De altfel, concursul pentru ocuparea unei catedre în jud. Prahova s-a ţinut la Liceul, azi Colegiul I.L. Caragiale, din Ploieşti colegiu absolvit şi de marele poet Nichita Stănescu. La concurs am luat punctajul maxim şi puteam alege în afară de Ploieşti, unde erai condiționat de buletinul de oraş închis, orice post scos la concurs, de pildă eu doream Câmpina, însă inspectorul de cadre mi-a spus că nu pot să iau decât posturile din cererea de concurs, respectiv Buşteni sau Poiana Ţapului. Am optat pentru Buşteni, oraş turistic la poalele Caraimanului, cu o climă la vremea aceea foarte umedă şi rece.

IM: Sibiul v-a desăvârşit – putem spune – personalitatea. Aici v-aţi ataşat simbiotic de Blaga, aţi aşezat piatra de temelie a templului dumneavoastră. Cât şi cum aţi lucrat la “construcţia” dumneavoastră spirituală?
prof. IM: Sibiul a fost pentru mine un catalizator “al desăvârşirii” mele profesionale. Aici, “lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci” simţeam peste tot urmele lui Blaga, “Paşii Profetului”. În construcţia catedralei sale creatoare Blaga a aşezat peste paradigma ethosului nostru tradiţional-popular, cultura catalitică germană. Modelul său fiind acel daimon creativ al marelui Goethe. De altfel, expresionismul blagian este unul de natură metafizică. Îndemnurile catalitice ale culturii germane l-au îndrumat pe Lucian Blaga înspre o onto-metafizică ce îşi găsește matricea stilistică în spaţiul nostru mioritic. Personajele culturii noastre în teoretizările lui Lucian Blaga îşi au rădăcinile în arhaic, mitic, rădăcini situate într-o matrice revelabilă “în stare binecuvântată în stratul mumelor”. Aceste elemente specifice poeziei, teatrului şi filosofiei lui Lucian Blaga am încercat să le aproximez. Cei ce s-au aplecat critic asupra demersului meu au validat pozitiv această exegeză a hermeneuticii operei blagiene.

IM: Daca aţi fi obligat să alegeţi, ce aţi prefera, libertatea sau cunoaşterea?
prof. IM:
A opta pentru libertate sau cunoaştere e o falsă dilemă, cunoaşterea presupune libertate după cum libertatea e consubstanţială cunoaşterii.

IM: Ce nume, ce preferinţe aveţi din literatura contemporană?
prof. IM: Literatura contemporană este complexă şi diversă. Dacă ar fi să îmi afirm preferinţele pentru unii creatori din secolul trecut, ce ţin şi ei de canonul contemporaneităţii, evident în domeniul poeziei ar fi Blaga, Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, V. Voiculescu, I. Pilatt etc. În domeniul prozei intră în primul rând marii întemeietori ai romanului modern L. Rebreanu, Camil Petrescu, H.P. Bengescu, G. Călinescu, toţi mari scriitori canonici. Un loc aparte în biblioteca conştiinţei mele ocupă E. M. Cioran cu proza sa ce îmbrăţişează angoasele lumii.

Din generaţiile ce au debutat în timpul celui de al doilea război mondial, în biblioteca mea intră Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Simion Stolnici şi dobrogeanul naturalizat maramureşean poetul şi pictorul Gheorghe Chivu, profesorul nostru de desen. Venind mai aproape în deceniile şase, şapte  ale secolului trecut, poeţii care s-au desprins de jdanovismul proletcultist repunând metafora în drepturile ei, i-am reţinut pe Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu. Generaţia optzecistă cu modernismul ei deschis spre postmodernitate ce l-a impus pe Mircea Cărtărescu poet şi mare prozator, pe arădeanul Petru M. Haş, Ion Mircea,  Ion Mureşan etc.

IM: Care vă sunt activităţile după retragerea din viaţa activă, “impusă”?
prof. IM: La pensionarea mea am fost o victimă colaterală, decanul nostru făcea dizidenţă faţă de conducerea Rectoratului şi odată cu trecerea lui la pensie am fost şi noi vreo doi, trei pensionaţi. În ultimii ani am lucrat la o carte ce cuprinde studii şi eseuri despre artele plastice, studii publicate la Editura Limes din Cluj cu subtitlul “Ochiul şi cuvântul” – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică. Din această carte au apărut două ediţii, cea de a doua ediţie cu studii și articole noi faţă de primul.

IM: Generaţiile secolului XXI de studenţi – mi se pare mie? – sunt mai… puţin profunde. Adevărat sau fals?
prof. IM: Generaţiile de studenţi ai secolului XXI sunt mai grăbite, vor să sară etapele şi să acceadă în timp scurt la funcţii şi demnităţi. E generaţia internetului care asigură o informare rapidă fără o aprofundare a acesteia. Această generaţie nu mai are neliniştile şi angoasele pe care le încercam noi ca studenţi. Sunt totuşi creativi o parte din ei.

IM: Parafrazându-l “un pic” pe Andre Malraux (fără voia lui!), vă întreb, marota secolului XXI este religia sau… tehnologia?
prof. IM: Andre Malraux lansa apodictic, dacă ţin bine minte, fraza “secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.” Tehnologia a luat-o totuşi înaintea religiei, ducând la o alienare a omului de rând din zilele noastre.

IM: Vor dispărea oare profesorii? Tehnologia îi va … “suprima”?
prof. IM: Nu cred că vor dispărea din ciclul paideic profesorii. Roboţii au şi ei nevoie de profesori. :))

IM: Făcând o trimitere metaforică la un curs pe care l-aţi predat studenţilor, oare societatea românească a zilelor noastre nu este invadată de o estetică a urâtului?
prof. IM:
Societatea românească e invadată de urât, dar nu e urâtul categorie estetică fructificată de romantism şi postromantism. Lumea s-a desacralizat şi tolerează urâtul ca dimensiunea vieţii ei.

IM: Există un … “cântec al vârstelor”?
prof. IM: Aşa cum fiecare dintre noi avem un roman al familiei (Marthe Robert) există şi un cântec al vârstelor interiorizat de fiecare dintre noi. Voi cita un asemenea cântec al vârstelor al poetului Lucian Blaga: “Dragostele mele bune/ cum le-a măcinat pământul!/ Cum pieriră pe sub iarbă/ frumuseţea şi cuvântul!/ Dragostele mele rele,/ câte au căzut şi ele!/ Dragostele bune, rele,/ ce-a rămas sub glii din ele?/ Țărâna numai şi inele.”

Acest cântec al vârstelor ne duce în zona meditaţiilor ecleziastului, meditaţii ce pot fi îmblânzite prin creaţie încât poetul ce peripatetiza cu învăţacei și “Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi atunci./ Mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?/ Nu cred să mă vestească cineva/ căci basmul ar începe-aşa:/ Pe aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.”

IM: Aţi avut sau aveţi vreun vis pe care încă nu l-aţi… realizat, implementat, cum se spune în limbaj tehnic?
prof. IM: Dacă am avut vreun vis neîmplinit?… o da, suntem cu toţii un cuib de vise, din care puţine îşi iau zborul, încât parafrazându-l pe marele poet al pătimirii noastre aş spune ,“fără a privi înapoi cu mânie“, aş spune că ”nu câte au fost îmi vin în minte, ci câte ar fi putut să fie”.

 IM: Sunteţi în contact cu lumea culturală maramureşeană actuală?
prof. IM: Parţial sunt în legătură cu lumea culturală a Maramureşului nostru voievodal prin Revista Nord Literar, unde oficia regretatul meu prieten Augustin Cozmuţa. Port în gena profundă a fiinţei mele miresmele unei copilării petrecute în “Cuhnea Bogdăneştilor” şi pe măgurile şi coclaurile Ieudului şi ale Şieului, de unde se trag bunicile mele, pe care nu le-am cunoscut. Din păcate, toposul scăldat de cristalina apă a Izei, poluată şi ea în momentul de faţă, a generat acel om nou, o fiinţă gregară ce nu mai are niciun respect pentru cutumele din codul nostru etic. Ceea ce a uniformizat tăvălugul socialismului multilateral dezvoltat se vede mai bine acum.

IM: De când n-aţi mai fost pe la… Oraş (aşa cum îi spunem noi, locuitorii de pe Văile Depresiunii Maramureşului, după cum bine ştiţi, Sighetului)?
prof. IM: În Sighetul Marmaţiei am fost vara, în trecere, cu maşina fratelui meu, profesor de filosofie la Colegiul Loga din Timişoara. În 2009 am participat la întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea actualului Colegiu Național “Dragoș Vodă”, o întâlnire cu unii dintre ei, cu profesorii care mai trăiau, întâlnire devenită un fel de remember al celor 4 ani de liceu.

“Eheu, fugaces, Postume, labuntur Anni…”

Adagiul Horaţian îmi sună melancolic, trist, încât aş traduce liber acest adagio prin…  Vai, vai, repezi trec anii!

IM: Mulţumesc, domnule profesor! Sper ca sănătatea să vă permită să participaţi, în toamnă, la aniversarea de 100 de ani ai Liceului “Dragoş Vodă”!
prof. IM: Nu ştiu dacă timpul va avea răbdare cu mine încât să pot onora Centenarul acestei prestigioase instituţii de învăţământ, sunt cu sufletul aproape de dascăli şi alumni care au vieţuit câţiva ani în această Catedrală a culturii şi ştiinței, cea mai prestigioasă de pe Valea Izei, din Maramureşul Istoric.

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Promoția 1997, diriginte, prof. Vasile Anișorac

O clasă din generația 1997 de la Liceul „Dragoș Vodă”. Diriginte, regretatul profesor Vasile Anișorac. Recunoașteți personajele? 🙂

 

Fotografie din arhiva prof. Dorina Ulici




#CNDV100 – Doctorul în poezie Echim VANCEA şi-a risipit arginţii doar pe/prin… Sighet! (autor, Ion Mariș)

De-a lungul timpului, oraşul nostru, Sighetul nostru, a fost personalizat prin existenţa şi activităţile unor oameni dedicaţi, valoroşi. De fapt, Orașul a existat şi există în simbioză cu acei oameni care îl hrănesc spiritual. Clădirile, patrimoniul material şi alte categorii antropice sunt elemente care nu dau viaţă fără amprenta umană.

În anumite locuri strategice din Sighet, au fost ani buni în care poetul, publicistul, editorul Echim Vancea era nelipsit şi chema la viaţă!… degaja hotărâre, forţă şi valenţe de combatant… vizionar. Au fost ani în care Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighet s-a mişcat doar prin sârguinţa lui. Oricât ar dori unii să-l ignore, oricâtă supărare a declanșat uneori, poetul Echim Vancea va rămâne pentru Sighet, pentru sigheteni, omul cu aproape 30 de volume de poezie! Treizeci! Vă imaginaţi câtă poezie “arde” şi erupe din omul “dur”, chiar “rău” câteodată, tranşant şi mucalit, dar şi foarte “supărăcios” (poate chiar supărător!) când are vreun… bai!

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1998) şi un om bun la inimă (asta s-a cam schimbat în ultima perioadă, de când îşi mai rezolvă bunătatea şi pe la un institut clujean al cordului). Fără nicio discuţie, absolventul din anul 1970 al Liceului “Dragoş Vodă”, coborât de pe Valea Izei, de la Năneşti, a devenit orăşean şi – după cum îmi spunea – “şi-a lăsat opincile la Podul Ronişoarei”. S-a apucat de citit, de scris şi de glumit pe seama… vieţii. A făcut multe prin Sighet, pe la Casa de Cultură, pe la Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” şi doar el ştie prin ce alte locuri din Sighet şi împrejurimi (mă refer evident la Deseşti, să nu vă gândiţi la altceva!).

Uneori – când îşi amintea – se mai certa cu umbrele, pe anumite subiecte tare fierbinţi, se mai certa şi cu prietenii, alteori rămânea de unu singur dar, o viaţă întreagă – indiscutabil – s-a dedicat scrisului; şi-a făcut chiar şi o editură (una din umbrele lui preferate), a publicat cât un raft sănătos de bibliotecă şi – O, tempora!… – şi-a întinerit inima ca să şteargă din amintre întâmplările triste, neplăcute.

Nu mi-a fost uşor să-l conving ca să-mi acorde atenţie preţ de câteva zeci de întrebări dar – v-am spus că altfel “pulsează” azi! – s-a înduplecat şi ne-am apucat de… despicat firele vieţii (lui, bineînţeles!) în… subtile subdiviziuni.

Ion Mariş (IM): Hotărăşte-te, Maestre! Câte volume de poezie ai publicat?
Echim Vancea (EV): Să stabilim dintru început un lucru: această convorbire nu sunt de acord să o botezi interviu. Aşadar vorbim în continuare de o convorbire. E cumplit de greu să faci confidenţe mulţimii. Îţi trebuie curaj şi ceva care să te apere. Pe mine, mă apăr singur. Pe poet, frumuseţea expresiei care transformă confidenţa în artă, adevărurile personale, în adevăruri comune. Ele ne fac să ne credem unii pe ceilalţi, să descoperim că nu suntem singuri şi… să-l ascultăm pe cel care se confesează. Oare numărul cărţilor rămâne în inima cititorilor sau un rând, două, o strofă, o poezie din acestea? Nu numărul volumelor este important, ci, aşadar, cât şi ce rămâne din „maldărul” de volume. Fiecare carte exprimă ce am vrut şi avut de spus, să spun, în acel moment. Ţi se pare că am scris şi publicat prea mult? Te priveşte. Fiecare pagină, fiecare carte mă conţine şi încă nu m-au epuizat, dimpotrivă, m-au făcut mai mănos. A mai rămas încă mult din mine pe dinafară care trebuie pus în cărţi. Abia când voi fi reuşit să scriu CARTEA, una singură, mă voi opri din scris, din publicat. Simt o durere care mă copleşeşte necontenit, că mă tot caută ca un cuţit să mi se înfingă în bietu-mi piept. Ce cumplită neîmpăcare! Creaţia nu se numără. Ea are propriul ei adevăr, propria morală, propria raţionalitate… şi aşa până la propriu-i Dumnezeu. Câte cărţi am semnat? N-aş vrea să amintesc aici numărul cărţilor. Ca să revin la întrebarea ta îţi spun sincer că la urma urmelor, din toate căţile, de fapt nu sunt cărţi ci numai umbre de cărţi, vor rămâne puţine pagini…

IM: Există vreun Sfânt Echim în calendarele creştine?
EV: Nu! Cel puţin eu nu ştiu să existe. „Dihania asta nu există” (să citez titlul unui volum al prozatorului maramureşean Gheorghe Buzatu). Dar va să fie de acum înainte… O spun serios, fără falsă modestie. Ştii că în limba turcă „luna octombrie” se traduce prin „echim” (eckim)? Născut fiind în luna octombrie găsesc de „cuviinţă” a spune că dacă creştinii nu şi-au bătut capul cu un „sfânt echim” iată că turcii musulmani, parte dintre ei fiind „fără convingere religioasă” şi care nu „cred în obligaţiile religioase”, s-au învrednicit să îmi pună la dispoziţie o lună întreagă! Ha! Ha! Ha! Şi apoi nu mă deranjează că nu sunt printre „sfinţi”. Nu am fost şi nu sunt practicant în materie de credinţă religioasă, nu sărut mâini, poale, crucifixuri, nu bat mătănii. Ceea ce au spus şi spun oamenii despre Dumnezeu este ceva relativ şi subiectiv, iar eu reţin, din toate cele spuse, doar ceea ce îmi îmbogăţeşte corespondenţa mea intimă cu ceea ce nu pot a cunoaşte. De altfel nu cred că am voie a cunoaşte Divinitatea. Sunt fericit că pot a-i simţi adierea în fiinţa mea…

IM: Cum ţi-ai (pe)trecut anii pe la Liceul “Dragoş Vodă”?
EV: Bine zis, „pe la liceu”. Pe vremea mea liceul se numea Liceul de cultură generală. Se făcea carte în draci! Şi asta nu îmi prea plăcea. Dar eram, dinspre mamă, nepotul tânărului, pe atunci, profesor de română Ion Vancea, care era şi secretarul UTC-ului pe liceu. (Cred că abia de prin clasa a X-a s-a hotărât ca această sarcină să revină unui elev.). Aşadar de voie de nevoie a trebuit să mă adaptez. Se spune că în anii de liceu se iau cele mai importante decizii şi te formezi ca personalitate. Începi a călca pe drumul vieţii. Eu am „debutat” efectiv în viaţa culturală de licean cu o lucrare despre romanul „Şoseaua Nordului” a lui Eugen Barbu. Ca orice copil, elev fiind nu am fost nici prea fericit, nici prea vesel. În primul an de liceu am fost coleg de clasă cu nănăştenii fraţi Bârlea (Gheorghe şi Vasile plecat dintre noi mult prea devreme) ei fiind deja orăşeni cu acte în regulă, viitorul medic Ioan Rednic şi de o droaie de săpâncenţe iar dintr-a X-a ni s-a alăturat şi deseşteanul Andrei Făt. Eram şapte băieţi şi restul până la 36 sau 42 (nu mai ştiu câţi eram în clasă) erau fete. Au fost anii marilor lecturi, ani care pentru mine, copilul de la ţară, au însemnat mult în devenirea ulterioară. În liceu cred că mi-am început adânca prietenie cu cea care mi-a devenit prietenă pe viaţă: cartea. Adevărat este şi faptul că am avut profesori de excepție: amintitul unchi şi profesor Ion Vancea (română), profesoara Eusebia Negrea (literatură universală), Eracle Titircă (psihologie, logică), profesorul Ioan Törok (istorie), Radu Bitan (rusă) şi mulţi alţii. Au fost anii generozităţii adolescenţei, anii avântului intelectual. Dar ajunge că o iau pe panta şabloanelor!

IM: Au fost profesori care te-au… remarcat? Pe care dintre profesori i-ai remarcat (cu sau fără ghilimele!) tu?
EV: Pe câţiva i-am numit mai sus. Pe ceilalţi îi rog să mă ierte dar memoria şi vârsta-mi conţin o doză de uitare. Tuturor deopotrivă le port o amintire plăcută şi un profund respect.

IM: Ţi-e drag Năneştiul?
EV: Nu zic ba. Este prezent peste tot în poezia mea. I-am dedicat şi un volum de versuri („Hramuri”) iar Ioan Es. Pop i-a dedicat un poem („năneşti”) din care redau începutul acestuia („ca să ajungeți la nănești, o să trebuiască/ să luați autobuzul până la sighet,/ a zis femeia de la casa de bilete din salva.// auzisem că e unul direct, am zis./ l-au scos acum o săptămână, a zis,/ nu mai erau pasageri pe linia asta./ dar merită, zău, e grozav că mergeţi la nănești./ am visat și eu să ajung o dată acolo,/…/ așa că luaţi dumneavoastră liniștit/ autobuzul de sighet, pentru că/ de la sighet la nănești e doar o palmă de loc./ dacă n-o să vă convină când pornește următorul,/ o să fie o nimica toată să ajungeţi la nănești pe jos.”). Astăzi din motive familiale mi-aş dori ca să nu fie locuit. Prea multele „zânituri” l-au stricat. Ori de câte ori merg la Năneşti merg doar până acasă, la mama. Are 88 de ani! Stau o jumătate de oră şi deja simt nevoia să plec. Năneştiul nu mai este Năneştiul copilăriei mele. Au dispărut bunul simţ şi respectul faţă de tot şi de toate. Dacă nu te ştiu în vreo funcţie înaltă, gata. S-a terminat. Nu eşti servit nici măcar cu o ulce’ cu apă.

IM: Dar Sighetul?… şi de ce?…
EV: Te poţi îndrăgosti de un oraş datorită fiinţelor vii care îl populează sau din cauza unei fiinţe foarte dragi… După ce m-am descălţat la intrarea în oraş şi mi-am lăsat opincile la Podu’ Ronişorii m-am gândit să mă fac orăşan. Nu cred că am reuşit acest lucru nici până în ziua când l-am părăsit. Am conştientizat mult mai târziu sentimentul că m-a întâmpinat hazardul. Dar asta nu înseamnă că, recunosc, destinul meu nu a fost de sighetean. Oriunde am fost plecat prin ţară nicăieri nu m-am simţit atât de bine ca în Sighet, până când am fost scos cu şuturi în cur din oraş de nişte pigmei care întreaga lor viaţă nu au făcut decât să urce în genunchi scările clădirii administrative pe care o numim Primărie, să lingă şi să se gudure pe lângă mai marii vremurilor. Sighetul, locuitorii acestuia nu au nici o vină pentru ceea ce mi-au făcut, cum s-au comportat vremelnicii săi „gospodari”. Sighetul a fost pentru mine, în multe privinţe, profesorul meu de seninătate. Îmi este drag tot ce urmează după „de ce”. Multă vreme Sighetul a fost pentru mine „turnul meu de fildeş” locul de retragere, de meditaţie, simbol, s-ar putea, al depăşirii, într-un fel chiar al morţii sau al nemuririi, de ce nu. A fost spaţiul meu acropolitan aşezat la poalele Solovanului, sprijinindu-se de malurile celor trei ape, Iza (râul copilăriei mele pe malurile căruia am deprins gustul independenţei şi al aventurii, râul în apele căruia am învăţat să înot, râul începutului călătoriei mele, apa care mi-a marcat sfârşitul copilăriei şi cu care ne-am regăsit departe de izvoarele sale în oraş), Tisa (apa de graniţă, cum o numeşte Alexandru Ivasiuc, apa care mi-a înflăcărat imaginaţia cu gardul de sârmă ghimpată care-ţi interzicea până şi privirea peste malul său drept) şi Ronişoara (neumblată, sălbatecă, al cărei aer te obligă să respiri altfel şi chiar să fii altfel, o apă nesupusă, deloc disciplinată), ape care mi-au adăugat o vârstă…, ape care, dacă le ştii asculta, te împacă cu lumea şi cu tine însuţi. Păcat că după 1989 adimistraţiile care s-au perindat în fruntea Sighetului i-au stricat tradiţia de eleganţă cu patină a oraşului, atât de incandescent pe dinăuntru (scriitori, artişti plastici, muzicieni, interpreţi de facturi variate, actori, ziarişti, cluburi şi asociaţii culturale). Cred că fiecare oraş are o faţă ascunsă, un duh al lui, care rămâne necunoscut celor ce nu ştiu să-i perceapă misterele.

IM: Pentru un fecior sosit la oraş de prin Năneşti, nu te-ai apucat mult prea devreme de… poezie?
EV: De scris poezie scriam încă din generală provocat fiind de un consătean (nu dau nume, astăzi el fiind un nume de referinţă în viaţa socială şi culturală a Maramureşului, oricât ar vrea unii sigheteni să îl şteargă din „cronicile” realităţii imediate). El îndrăgostit fiind (iertată-mi fie indiscreţia!) de una dintre învăţătoarele noastre (cred că era prin clasa a IV-a) şi gelos pe unchiul meu, studentul, pe atunci, Ion Vancea (ulterior profesorul Vancea) îi scria acesteia poezii pe care i le recita cu harul şi talentul moştenite de la mama sa. Dar eu nu îndrăzneam a le face publice deşi mai târziu, prin ciclul II, am început să le trimit, fără succes, pe la revistele epocii printre care „Cravata roşie” şi „Luminiţa”. Erau sincere, spontane, scrise din suflet. În liceu, din clasa noastră erau cunoscuţi şi afirmaţi în paginile revistei şcolare „Zări senine” prozatori, poeţi şi chiar eseişti şi care frecventau Cenaclul literar „George Coşbuc” din cadrul Casei de cultură din oraş. La nivel de liceu erau foarte mulţi elevi (nu numai din anul nostru) care cochetau cu scrisul: Emil Cristescu şi mai tinerii Marin Slujeru, Lucian Perţa, regretata Ileana Mihai (poetă talentată şi traducătoare din Emily Dickinson). Eu am debutat în revista liceului ca… folclorist. Aici am publicat câteva poezii populare culese din Năneşti. Aveam vreo şase caiete pline cu folclor, folclor adevărat, cules de la bătrânii din sat (noi, elevii de ţară eram obligaţi de profesorul de română ca la întoarcerea din vacanţa de vară să ne prezentăm cu un caiet de folclor cules din satul de origine). Aşa că, vezi tu, Ion Mariş, că nu mai aveam „cale de întoarcere”. Aşa că poezia a devenit o „opţiune”, chiar pătimaşă. Am dorit cu patimă să mă alătur, să mă integrez grupului de scriitori liceeni, vroiam ca fantezia mea să se hrănească substanţial din acea apropiere, să intru în esenţial, să umblu pe coridoarele liceului cu „reflectoarele” privirilor aţintite asupră-mi! Dar cred că era mai mult o neînţelegere a ceea ce înseamnă în fapt poezia, literatura. Scriam sub influenţa lecturilor şcolare, ajungând la imitaţii după poezia unor Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Gellu Naum, Zaharia Stancu, în general clasici, lecturile schimbându-se după vârstă şi clasă.

IM: Aşadar, ai debutat în anul 1973. Ce gânduri, ce speranţe aveai în acel an?
EV: Venisem din armată (februarie 1972). După câteva luni de la lăsarea la vatră am început să îmi caut de lucru. Dar din scris nu m-am oprit! Eram sigur că dacă voi publica îmi voi găsi mult mai uşor de lucru. Dar de lucru nu găseam decât în CPL, pe când eu mă gândeam la cu totul altceva. Acolo, vreun loc călduţ din care să pot a mă pregăti pentru facultate. Doar eram poet, desigur în măsura în care eram, că dacă scriam poezie nu însemna că şi eram poet. Părinţii erau dezamăgiţi că feciorul lor stă prin oraş teleleu. Prin aprilie 1972 am reuşit să mă angajez ca muncitor sezonier la o formaţie de geologi din Bucureşti care-şi avea sediul în Sighet şi cu care am lucrat până în mai 1973. Mi-a plăcut. Băteam dealurile şi munţii din împrejurimile Sighetului (Solovanul, Piatra Ţiganului, Agrișul, Colibdi, Huta, Gutâiul) de dimineaţă până seara. Nu aveam şefi. Era o muncă foarte frumoasă. Scriam poezie în draci şi trimiteam, sub pseudonim, maldăre de plicuri pline cu manuscrie pe la mai toate revistele literare ale vremii, dar în special la ziarul judeţean „Pentru socialism” din Baia Mare. Aşteptam cu înfrigurare ziua de sâmbătă să cumpăr revistele al căror „corespondent” devenisem. Şi nu mică mi-a fost surpriza ca într-un număr din revista ieşeană „Cronica” să-mi văd publicat un poem, girat de poetul Nicolae Turtureanu. Vestea a zburat cu repeziciune prin tot târgul. Şi într-una din zile poetul şi librarul de excepţie Simion Şuştic-Coman mă abordează şi îmi propune să citesc la Cenaclul literar „George Coşbuc”. De aici totul a decurs ca pe roate… Scriam şi citeam, marţea, la cenaclu. Aşa am redebutat în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare (octombrie 1973). De aici a fost destul de „uşor”. Publicam, deşi greu şi rar, în presa literară din ţară. Dar eram constant publicat de ziarul judeţean „Pentru socialism”, suplimentul social-cultural al acestuia, „Maramureş”, în culegeri şi antologii judeţene. Eram invitat la cenaclurile literare din Baia Mare („Măiastra”) şi Borşa („Metamorfoze”). Citeam poezie, şi nu numai, pe rupte aprovizionat fiind din plin de poetul-librar Simion Şuştic-Coman. În 1973 (mai) m-am retras la „vatră” devenind pedagog la Liceul „Dragoş Vodă” şi apoi la Grupul Şcolar pentru Exploatarea Lemnului. Au fost anii mei de seninătate (înţeleasă ca mod de viaţă dar şi ca scris, desigur). Datorită unor prieteni (Gheorghe Mihai Bârlea, atunci bibliotecar şi Ion Ardeleanu-Pruncu, atunci directorul Casei de Cultură a municipiului), cărora şi astăzi le sunt profund recunoscător pentru marele lor curaj, am păşit într-o altă lume, cea a culturii, ca instructor pe probleme de literatură şi folclor. Şi astfel am ajuns să stau mai mereu de vorbă cu stelele, a căror taină nu de puţine ori m-a înspăimântat. Poate că dacă luam cunoştinţă doar de frumuseţea astrelor, atunci ar fi fost mai bine… Speranțe? Să străbat lumea alături de poezie. În parte mi-a reuşit. Dar am pierdut şi mai multe. Au fost vremuri când am trăit iluziile unei false utopii. Dar la urma urmelor utopia nu-i calea regală spre mântuire? Apoi, după mai multe „eşece”, mi se părea că cu fiecare clipă prin care mă agăţam de poezie era o laşitate. Am tras adânc aer în piept şi mi-am înmuiat pixul (peniţa?) în cerneală şi în propriul sânge şi am mers mai departe. Eram în anii cu vreme frumoasă. Şi atunci mi-am promis să supun tot ceea ce este urât în lume, o evadare spre zări mai senine. Am continuat să scriu dintr-un imbold pe care-l simţeam ca un om pe cale să se sufoce fapt pentru care se repede la fereastră să o deschidă larg şi să îşi umple plămânii cu aer proaspăt…

IM: Nu te-a tentat niciodată să părăseşti Sighetul, să-ţi iei lumea… în cap? Deşi, cred că ai trăit cu lumea în cap!
EV: Nuuu! Câtuşi de puţin. Cred că de la prima noastră întâlnire ne-am dat seama, am înţeles că ne aparţinem. Că atârnăm unul de celălalt. Am trăit şi cu lumea în cap şi cu ea deasupra capului. Am despoperit Sighetul la vârsta adolescenţei. A fost primul oraş văzut. Aici mi-am petrecut o parte din tinereţe. Cu trecerea anilor, m-am simţit tot mai legat de oamenii (excluşi din capul locului politrucii de ieri şi de azi, neînzestraţi politic şi fără intuiţia istoriei de care a avut şi are nevoie încă Sighetul) şi locurile oraşului. Odată cu maturitatea a însemnat şi ancorarea definitivă în apele oraşului, a acestor locuri. Sighetul este un oraş ospitalier, generos, cum de altfel este tot Maramureşul. Nu este nici balcanic şi nici oriental cum este majoritatea ţării exceptând Ardealul şi Bucovina. Este un oraş centro-european. Oraşul în care am avut peste treizeci de ani mi-a dat o şansă, aceea de a pleca unde doream, nestingherit, fără a-mi frânge coloana vertebrală. Chiar dacă nu iubeam acea lume, ea, drepţi să fim, oferea unui tânăr mai multe posibilităţi de a se împlini, decât lumea de astăzi… Dă-mi voie să citez din mine însumi cu evlavie, ca dintr-un clasic, câteva rânduri dintr-un interviu pe care l-am acordat scriitorului Adrian Alui Gheorghe (fondatorul şi directorul revistei „Conta” din Piatra Neamţ): Iată o poveste: unui bătrîn spunându-i-se că el este dintr-un sat cu cîteva „nume mari” (pe care din decenţă nu le voi spune) a replicat sigur de el: „Domnule, nu eu sunt din satul lor, ei sunt din satul meu! Satul este al celui care trăieşte în el, nu al celui care fuge din el! Atâta vreme cît fie unul, fie altul şi-a părăsit satul, atâta vreme cît nu au fost în stare să facă şi ei o căsuţă acolo sau măcar să le repare pe cele părinteşti, sunt nimeni. Dacă nu au făcut nimic în satul lor, rămân nimeni! Satul a fost pentru ei pomul, ei au fost fructul! S-au smuls din ram şi s-au dus în lume să-i mănânce alţii. Acolo, în satul lor, nu au lăsat nimic.” …Din această poveste nu ştiu dacă mi-aş fi putut asuma un alt destin! Nu ştiu dacă „povestea” de mai sus te-a lămurit. Am fost şi sunt legat de o anumită conjunctură. Sufăr şi astăzi ca şi mai ieri pentru faptul că scriitorul este… inutil în comunitatea sa. Mi s-a dovedit cu vârf şi îndesat acest lucru când am fost alungat din instituţia pe care o am condus aproape douăzeci de ani. (Mă iartă că revin asupra acestui episod neplăcut din viaţa mea dar mă doare şi astăzi când îmi aduc aminte că doi indivizi, unul interimar şi altul ales, nu au găsit altceva cu cale de făcut decât să mă ia de guler şi să mă scoată afară din Bibliotecă, o instituţie de cultură la al cărei reviriment şi rol în societatea sigheteană post decembristă nu au contribuit cu nimic, dimpotrivă, au încercat pe toate căile să-i minimalizeze rolul, să o politizeze…

IM: Ce ţi-e mai drag pe lumea asta, în afară de cărţile tale (pardon, de poezie!)?
EV: De ce „în afară de cărţile” mele? Cărţile mele îmi sunt dragi, cum dragi îmi sunt şi femeile, şi prietenii, precum şi poezia. Îmi vine uşor să îmi închipui cum l-a făcut Dumnezeu pe om din ţărână. „…un fir de nisip poate face foarte mult când renunţă la fundul liniştit al oceanului şi pătrunde în mărutaiele scoicii” a scris undeva Geo Bogza.

IM: Dacă nu ţi-ai fi “îndestulat” viaţa cu scrisul, cu poezia, ce-ai fi făcut?
EV: Aş fi scris poezie.

IM: S-a scris mult (şi bine!) despre tine. Cine crezi că te-a perceput mai… corect, adevărat?
EV: Mi-e indiferent. Când scriam eu poezie nu ştiam că există oameni care citesc poezie ca să scrie despre ea. Cine citeşte ca să scrie despre ceea ce citeşte mai şi greşeşte. Nu m-a chemat nimeni să scriu. Opţiunea-mi aparţine, fiind chiar pătimaşă. Cei care au scris despre cărţile mele au scris corect chiar atunci când au greşit. Oricum ar scrie nu au făcut decât să facă publicitate cărţii mele, literaturii în general.

IM: Unde se află Sighetul, Maramureşul, în universul poetic global?
EV: Fiind uşor adaptabil nu cred că, oriunde m-aş fi stabilit, mi-ar fi lipsit Sighetul, Maramureşul mai mult decît eu lor! Oricum Maramureşului îi datorez totul. Eu, ca om al acestuia, cât şi poeziei mele, care îi aparţine. Chestiunea este că, cu excepţia d-lui Gheorghe Grigurcu, dar şi a cîtorva prieteni (din Bucureşti, Piatra-Neamţ, Iaşi, Bistriţa, Beclean, Cluj-Napoca), care i-au bătut drumurile, nu prea au înţeles „uşurătatea” cuvîntului. Maramureşului îi datorez totul. Dar trebuie să ne înţelegem, odată pentru totdeauna, asupra acestui Maramureş…! Maramureşul de astăzi are cîteva ţări care nu au nimic în comun cu Maramureşul Maramureş. Sunt „ţări” atît de individualizate social şi cultural încît mă mir că nimeni nu a sesizat încă acest fapt. Maramureşul de astăzi îşi aşterne „plapuma” peste cîteva „ţări” de o individualitate nemaipomenită şi care au dat literaturii române nume de excepţie. Aşa are Maramureşul sub „cupolă” (din 1968, odată cu noua împărţire administrativ-teritorială) Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Codrului. Oamenii obişnuiţi, oamenii de cultură, scriitorii, „se dezic” astfel de „ţările” lor, de identitatea locală. Îşi iau o identitate care nu este a lor, plăcîndu-le mai mult să li se zică „maramureşeni”. Nu este corect. Nici pentru ei, nici pentru Maramureş. Şi nu vreau să dau nume. Maramureşeanul este testamentar aşa cum este şi lăpuşeanul, chioreanul sau codreanul. Dar iluzia de a aparţine Maramureşului, fie el om de rînd sau scriitor, este „o ipocrizie”. A fi vedetă, oriunde în altă parte, cu o identitate falsă mi se pare a fi o uzurpare de… titlu nobiliar. Mi se pare a fi o iluzie dureros de atrăgătoare. De aceea mulţi au şi eşuat!

IM: Povesteşte-mi o întâmplare frumoasă/ interesantă de la Serile de Poezie de la Deseşti, acolo unde ai fost… nelipsit!
EV: Înainte de toate şi câte toate era uimitor faptul că la fiecare ediţie a Serilor de Poezie de la Deseşti, ulterior Serile de Poezie „Nichita Stănescu”, sala Căminului cultural era arhiplină de oameni din sat (tineri, maturi, adolescenţi; bărbaţi şi femei) care îşi lăsau lucrul şi veneau să se întâlnească cu poeţii „lu’ Pârja” (cum umbla vorba prin sat), să asculte poezie. La una dintre ediţii, era prin anii ’80, la Căminul cultural din satul Hărniceşti, sală arhiplină, erau tineri căţăraţi până şi pe sobele din sală. Totul decurge conform desfăşurătorului când deodată se ia curentul electric. Rumoare în sală. Aşteptăm câteva minute bune. Telefoane. Nimic. Atunci nu mai ţin minte, cineva din „prezidiu” sau din sală strigă să fie aduse lămpi, lămpaşe, lumânări. Într-o clipă sala s-a umplut de lumină… De părăsit sala nu a părăsit-o nici cel mai în vârstă spectator. Dimpotrivă au mai venit săteni. Recitalul de poezie şi dialogul cu sala s-a reluat într-o linişte „de mormânt” (staţia de amplificare era „moartă”, doar), întreruptă doar din când în când de aplauzele sincere ale celor prezenţi.

IM: Îţi cunosc destul de bine abilităţile şi preocupările manageriale. (Unii ar zice că e laudă, dar n-au dreptate!) Ce-ai reuşit să faci pentru Biblioteca Municipală, unde ai fost şi director?
EV: Din ceea ce am iniţiat şi făcut s-a ales praful odată cu relocarea. A rămas doar Sistemul Informatic Integrat de Bibliotecă „eBibliophil”. Dar nu reuşitele rămân în memorie ci, mai ales, nereuşitele. Între acestea aş aminti faptul cu nu am reuşit finalizarea Catalogului online (documentele intrate în colecţiile bibliotecii începând cu anul 1998) şi a celui tradiţional virtual (documente intrate în colecţiile bibliotecii până în anul 1998), amenajarea Laboratorului conservare, recondiţionare carte contemporană şi carte veche, cât şi digitalizarea acesteia din urmă, cât şi realizarea Catalogului bibliografic al scriitorilor din Ţara Maramureşului şi a Catalogului bibliografic al Sighetului şi al Ţării Maramureşului.

IM: Pentru că ai fost foarte mulţi ani implicat în mişcarea cultural – artistică din municipiul nostru cred că eşti un cetăţean avizat în acest sens. Ce ar trebui făcut azi pe acest (prim)plan?
EV: Administraţia locală să acorde o mai mare atenţie vieţii culturale a municipiului, cetăţenilor reprezentativi ai acestuia. Odată cu crearea, în 2013, acelui mutant căruia-i zice „centrul cultural” instituţiile de cultură stau sub semnul interimatului, activitatea lor fiind gestionată (manageriata, dacă vrei) politic! Odată cu retrocedarea Palatului Cultural „Astra” acestea au fost împrăştiate de-a lungul şi de-a latul Sighetului.

IM: Te rog să faci nişte nominalizări din lunga ta listă de… fapte bune!
EV: Nu am săvârşit nicio faptă bună! De la un festival de poezie patriotică şi muzică folk local, am făcut un Festival Naţional de Poezie (ulterior internaţional). Am adus la Sighetul Marmaţiei, prin regretatul Laurenţiu Ulici, floarea Generaţiei ’80 de astăzi a poeziei româneşti, scriitori (poeţi, prozatori, dramatugi, eseişti) ale căror cărţi sighetenii le citeau cumpărate de la librărie pe sub mână, actori ale căror spectacole de poezie şi muzică care au pus pe jar organele locale ale securităţii! Nu mai vorbesc de zecile de spectacole, cu invitaţi de „prim plan” („cap de afiş”) ale Ansamblului Folcloric „Mara” (premii naţionale şi internaţionale), într-o perioadă când instituţiile de cultură se autofinanţau din greu… Printre altele mi-am făcut doar datoria. Aşadar am făcut numai porcării, fapte pentru care în 2016, după aproape patruzeci de ani petrecuţi în „sistem”) am fost luat de guler şi dat afară fără un cuvânt!

IM: Ca tot omu’, deşi tu nu eşti chiar ca tot omu’, trebuie să ai şi regrete. Care sunt marile tale regrete?
EV: Mi-am dat prea târziu seama că sunt complet rupt de realitatea socială a zilei. Astăzi sufăr pentru „laşitatea” din anii ’80. Pentru lipsa de curaj din perioada când băteam Europa în lung şi în „laţ”. Dar ce să fac astăzi cu o plângere fără de… pauză? Timpul a trecut şi trece şi astăzi asistăm la o poluare fără precedent a socialului şi a spaţiului cultural. Dar nu poţi, oricum, să îţi asumi un alt destin decât al tău. Părerile de rău nu îşi mai au rostul. Simt că sunt presat de timp şi mă tem că nu voi fi în stare să realizez ceea ce, măcar parţial, aş fi vrut/ putut să fac. Îmi este greu să îmi închipui că frustrările pe care le-am avut nu mi-au marcat oarecum personalitatea. Ce-ar fi fost dacă nu le-aş fi avut? Greu de spus. „Curaj”? O trăire care merită toate „suferinţele” de până acum! De aceea privirea mea cînd scrutează orizontul din dreapta Tisei este ca o „feerie coborîtă parcă dintr-o pictură”. Regretele mele sunt cele ale românului dintotdeauna, a românului obişnuit. Regret că nu am ştiut a minţi, că am fost sincer, chiar supărător de sincer, în relaţia cu cei din jur. Cel mai mult regret că imediat după ’90 nu am înfiinţat o societate de servicii publice de poezie. „– Alo, societatea de servicii publice de poezie? – Îhî. – Îmi curg la ţeava de la bucătărie câteva rînduri de versuri albe. Mă puteţi ajuta? Eu aş vrea să fie cu rimă. – Este cineva acasă înainte de amiază? – Nu, abia spre seară. – Seara asta nu este lună şi nu cred că vom putea drege defecţiunea! – Hai, domnule, cei de la meteo mi-au zis că cerul va fi liber, că nu vor fi nori. Aia nu mint, domnule, ce dracu! – Haideţi, vă rog nu vă enervaţi! – Păi ce, io mă enervez? Am nevoie urgentă de patru strofe. Rima obligatorie. – În regulă… Vă rog adresa…”

IM: Te-ai autoexilat de vreo doi ani la Câmpulung la Tisa. Cât de bine te simți acolo, departe de luminile oraşului?
EV: Nu m-am exilat. Trăiesc în România. Trăiesc în Maramureş! Pare ridicol pentru un poet, dar a trăi în România este un loc comun, a trăi oriunde în Maramureş este un certificat de valoare! Câmpulungenii sunt oameni admirabili! Îmi pare rău că nu m-am stabilit printre ei mai devreme cu vreo zece ani!

IM: Care crezi că este categoria socială care iubește sincer poezia?
EV: Cred că generaţia noastră a celor trecuţi de şaizeci de ani.

IM: Care este cea mai gravă boală pentru un poet?
EV: „Boala” poetului? Este ca oricare boală care-l atinge pe om, deşi timpul trece altfel pentru poet. Mulţumirea de sine. Să îşi lase sufletul să se prăfuiască, să se golească de idealuri, dar să fie plin de pofte deşarte. Să fie o conştiinţă putredă!

IM: Ce se află dincolo de… poezie?
EV: Dincolo de poezie se află poezia. POEZIA este totul!

IM: Ştiu că ai pregătit pentru tipar un volum de versuri. Ce alte proiecte pe termen scurt mai ai?
EV: În perioada imediat următoare îmi va apărea la Editura „Junimea” din Iaşi volumul „ultima pagină”, am pregătit pentru toamna asta sau poate pentru anul viitor la Editura „Limes” din Floreşti-Cluj volumul „culoarul şarpelui”. Pregătesc volumul „Dialoguri la apa de graniţă” cu scriitori de pe ambele maluri ale Tisei şi un volum de poezie în limba rusă în traducerea poetului Pavlo Romaniuc. În rest lecturi, lecturi, lecturi şi… grădinărit.

IM: Tu ai pus – altfel nu se explică “surprizele” tale anatomice – totul la inimă! Pe cine ai – în mod special – la inimă?
EV: Nu ştiu, că am strâns la piept prea mulţi oameni (unora nu li se poate spune aşa) care nu-mi meritau prin nimic prietenia, erau suflete goale de idealuri, dar pline de pofte, erau falşi, aveau conştiinţele putrede. Dar în primul rând pe mine pentru că nu am scris CARTEA pe care aş fi vrut (şi încă vreau) să o scriu, că am urmat îndemnuri deşarte, că eram indiferent la ce se întâmpla în jurul meu, că nu am fost suficient de răzvrătit…

IM: Ce mesaj ai pentru sighetenii… pragmatici? Dar pentru cei (încă) iubitori de poezie?
EV: Tuturora iubirea nemăsurată a lui Echim Vancea, iar iubitorilor de poezie să nu se întrebe precum fariseii arătând spre crucea pe care era răstignit Iisus: „Cât o să mai ocupe EL locul acela?”…, dar lasă nu le mai spun nimic decât să închidă ochii şi să guste din „pelinul neliniştii. Să îşi regleze butonul intensităţii emoţiilor la maxim, chiar dacă riscă o incendiere a fiinţei lor! Îi mai rog, în special pe tineri (băieţi sau fete), ca atunci când vor să se apropie de poezie, să citească o poezie să renunţe la blugii aia rupţi în genunchi (că doar nu li s-au rupt stând în genunchi atunci când fac declaraţii de dragoste poeziei sau unii altora) şi să se sărute cu guma de mestecat în gură. Numai aşa vor rămâne în continuare alături de POEZIE şi vor afla „că este un noroc să aibă limba română ca limbă maternă”. Sunt mulţumit a spune că, în rândul cititorilor sigheteni, sunt şi dintre cei care au din cărţile mele. De vreme ce nu le-am pus niciodată la vânzare. Totuşi de unele titluri mai dai prin librării, prin anticariate. Dar să nu ne amăgim…

IM: Mulţumesc, Echime! Să-ţi dea Patria (Poeziei) şi Cel de Sus sănătate şi să continuăm cu partea a doua a interviului la aniversarea de 110 ani a Liceului “Dragoş Vodă”!
EV: Mulţumesc şi eu. Ce bucurie că am pus…(puncte, puncte!)… acestui interviu. Vezi, o bună parte din mine a fost plăsmuită în acesta. În încheiere, uite două versuri, dar nu ştiu ale cui sunt: „Arborii îşi fac semn ca surdomuţii∕ pentru spectacolul de adio”… Ajunge pentru astăzi. Ne vedem mai târziu. Conversaţia noastră s-a încheiat chiar dacă, totuşi, continuă. Şi poate continua oricât…

Ion MARIȘ

Foto: Florentin Năsui




#CNDV100 – O parte din corpul profesoral al CNDV, în anul 1997

Profesorii de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, la sfârșitul secolului XX, într-o imagine… de arhivă. Putem identifica profesori deosebiți care, din păcate, ne-au părăsit (Livia Balea, Ileana Preoteasa, Vasile Anișorac, Felician Ilnițchi, Vince Citra), o altă parte (numeroasă) sunt pensionari și… ultima categorie, dar nu cea din urmă, profesorii activi-combatanți!

Vivat Academia! Vivat CNDV!

Salut, Sighet!

 

Foto: arhiva prof. Brîndușa Oanță




#CNDV100 – Un sighetean…. vicepreședinte al unei mari companii americane!

Cu Paul Penzes mă știam mai demult, a scris un mesaj pentru AxA, revista pe care am coordonat-o în urmă cu zece ani, la aniversarea de 90 de ani a Colegiului Național „Dragoș – Vodă”. A fost o apariție specială, cu multe mesaje emoționante și cu nume ce aveau să se ridice și mai mult profesional.

Pentru proiectul nostru, #CNDV100 îl aveam și pe Paul Penzes în vizor alături de prietenul lui Riki Schmidt. De fapt, datele de contact le-am primit prin intermediul lui Riki, cei doi – am înțeles – țin o strânsă legătură, în măsura în care doi oameni foarte ocupați pot fi în permanentă legătură.

Am, așadar, bucuria de a-l avea alături de noi, la aniversarea a 100 de ani, pe unul dintre absolvenții deosebiți ai CNDV – ului post-revoluționar și, mai ales, mă bucur că, deși are timpul extrem de limitat, mi-a acceptat întrebările relativ… discrete.

Brîndușa Oanță (BO): Ai absolvit CNDV – ul în 1991, nu la mult timp după Revoluție. Ai prins școala în ambele regimuri. Cum a fost școala în democrație, ați avut libertate nelimitată după restricțiile anterioare?
Paul Penzes (PP): Într-adevăr, perioada de tranziție a fost un timp interesant, plin de speranță. Eu nu am avut impresia că sunt limitat de școală, nici înainte, nici după. Deși au fost schimbări, atenția profesorilor a rămas neschimbată, ceea ce ne-a ajutat să mergem înainte.

BO: Profesorii s-au “reorientat” democratic? Care dintre ei ți-au fost mai apropiați?
PP: Am avut profesori remarcabili și schimbările politice nu au influențat prea mult materiile predate. Până la urmă, Teorema lui Pythagoras sau Legea lui Boltzmann sunt apolitice.

BO: Te-ai îndreptat spre Cluj, la Facultatea de Automatizări și Calculatoare. Altceva nu ți-ai dorit?
PP: Dat fiind materiile școlare unde mă simțeam ”acasă”, alegerea de a studia domeniul calculatoarelor a fost una naturală pentru mine. Era un domeniu în creștere, cu potențial mare. În retrospectivă, nu cred că aș fi putut alege ceva mai potrivit pentru mine. În același timp, dacă ar fi să aleg ceva astăzi, nu e clar care dintre domenii va produce același potențial. Din această cauză, dacă ar fi să dau un sfat noii generații, aș spune că e foarte important să ne menținem flexibilitatea mentală și puterea de a asimila cunoștinte noi. Cu toată rigoarea scolastică din liceu, am învățat foarte mult după terminarea liceului, și continui să învăț lucruri noi în fiecare zi.

BO: Ai făcut trei ani la Cuj, ți-ai făcut “curaj” și-ai plecat departe… Unde?
PP: Am primit o bursă pentru a-mi continua studiile la Caltech, în 1994 (California Institute of Technology, Pasadena). Acolo mi-am încheiat licența, după 2 ani, în anul 1996.

BO: Din câte știu, ai lucrat și la Microsoft. Când?
PP: În vara anului 1996 am lucrat ca intern la Microsoft pentru 3 luni. Acolo, am avut ocazia să mă întâlnesc cu Bill Gates de mai multe ori, o dată, chiar pentru a lua cina la casa lui veche. Am fost impresionat cât de simplu trăiește, ca orice alt om.

BO: Și mai departe, tot… studii?
PP: Evident! Din toamna anului 1996 am început studiile de absolvire tot la Caltech unde, în 1999 am obținut Master-ul, iar în 2002 Doctoratul în Informatică (Computer Science).

BO: Bănuiesc că ai trecut și la muncă :). Unde ai avut primul job?
PP: Primul job l-am avut la o firmă mică deschisă de un profesor de la Caltech. A fost un mediu foarte plăcut, toți foști studenți de la Caltech.

BO: Cât ai “rezistat” la primul loc de muncă?
PP: Exact trei ani, din 2003 până în 2005.

BO: Ai părăsit primul job și ai rămas tot în California?
PP: Da. După ce am învățat tot ce s-a putut învăța la primul job, am fost angajat la o firmă mult mai mare (Broadcom, Irvine) unde, în echipa CTO-ului (Chief Technical Officer) Hendy Samueli (totodată unul dintre fondatorii firmei) mi-am continuat activitățile de cercetare și dezvoltare.

BO: Cu ce te-ai ocupat mai exact acolo?
PP: Am lucrat pe direcția circuitelor integrate cu putere redusă și performanță maximă. De exemplu, cip-uri folosite pentru telefoanele celulare de cea mai mare performanță (Apple, Samsung etc). Pe parcursul profesional de la Broadcom, printre altele, am fost câștigătorul unui premiu prestigios (Caltech Division of Engineering and Applied Science | News) cu valoare monetară de 6 cifre.

BO: Din câte știu, americanii nu prea stau mult la același job. Ai plecat din nou?
PP: După 8 ani petrecuți la Broadcom, o nouă oportunitate mi s-a deschis în San Diego la firma Qualcomm.

BO: Sunt sigură că ai avansat. Așa se întâmplă cu profesioniștii!
PP: Da!… Acolo am fost angajat ca director, inițial al unei echipe de 25 de ingineri. În următorii ani, pe baza succeselor profesionale pe care le-am demonstrat, echipa a crescut la mai mult de 150 de ingineri în diferite regiuni ale lumii, inclusiv USA, Canada, India și Irlanda.

BO: Știu că ai primit o importantă funcție în board-ul firmei. Despre ce este vorba?
PP: Pe parcursul anilor, am fost promovat în funcția de Senior Director iar apoi de Vice President of Engineering.

BO: Care sunt responsabilitățile tale?
PP: Echipa mea, sub numele The DTECH (Design Technology Team), este responsabilă cu definiția metodologiei inginerești prin care circuitele noastre integrate sunt proiectate să opereze la cea mai mare viteză cu utilizare de putere minimă și cost de fabricație redus.

BO: Pentru nespecialiști, pentru curiozitatea mea, unde se aplică cercetările voastre?
PP: Multe dintre aceste inovații (care sunt și protejate prin brevete), mai recent, sunt aplicate la noua generație de telefoane mobile bazate pe protocol de comunicație numit 5G. Primele telefoane cu 5G vor apărea anul acesta, iar apoi, în 2-3 ani, majoritatea telefoanelor mobile vor fi bazate pe 5G.

BO: Știu că mai mult ești în avioane. Călătorești mult. De ce?
PP: O parte a funcției mele necesită și deplasări dese în Korea și Taiwan unde avem partenerii care ne fabrică circuitele integrate (cip-uri), și în India, Canada și Irlanda, pentru a vizita și inspecta birourile grupului meu.

BO: Ce urmează în plan profesional? Altă firmă? Mai… sus?
PP: Pentru moment, scopul meu e să realizez cât mai mult cu echipa pe care o am.

BO: Dacă nu sunt foarte indiscretă… cum stai cu viața privată, cu timpul liber?
PP: Sunt căsătorit și am doi băieți gemeni de 11 ani. În timpul liber, inexistent de multe ori, îmi place să fac sport (înot, bicicletă, schi și badminton), să citesc, să vizionez filme, să încerc restaurante noi și să călătoresc în lume.

BO: Pe la Sighet când ajungi?
PP: Îmi place să vin în Sighet, și încerc să ajung, dacă nu în fiecare an, cel puțin o dată la doi ani. Sighetul și sighetenii păstrează multe amintiri plăcute din viața mea.

BO: Așa, ca să și zâmbim: nu deschizi și acasă un birou al grupului vostru ?
PP: Nu se știe niciodată…

BO: Ce mesaj ai pentru sigheteni, pentru… România?
PP: Sighetul și sighetenii sunt în inima mea pentru totdeauna.

BO: Mulțumesc mult pentru discuția între două… avioane și te așteptăm în toamnă la întâlnirea aniversară a CNDV -ului!
PP: Mulțumesc și eu, mi-a făcut plăcere să contribui la #CNDV100.

Brîndușa OANȚĂ