Sighet – ”Veniți să-ntâmpinăm pe Domnul!”

Vineri, 19 Aprilie 2019, Preasfinţitul Părinte Timotei Sătmăreanul, Arhiereu Vicar al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, sluijește Sfânta Liturghie a Darurilor mai înainte sfinţite în Biserica cu hramul Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel din Sighetu Marmaţiei (biserica de la Locul Târgului), începând cu ora 17.00. Părintele paroh Sorin Tomoiagă îi invită pe sigheteni să participe la această slujbă deosebită. Întâmpinarea ierarhului a avut loc la ora 16.30!

Sâmbătă, 20 aprilie 2019,  are loc evenimentul ”Veniți să-ntâmpinăm pe Domnul!”, ediția a VI-a.

Preot Protopop Vasile Aurel Pop




Sighet – Concert de Florii dedicat martirilor

Duminică, 21 Aprilie 2019, ora 19:00, Corul Bisericii GRECO-CATOLICE „CRISTOS REGE” Sighetu Marmației, dirijor – prof. Rodica Gheorghiu ne invită la CONCERTUL DE FLORII dedicat celor 7 episcopi greco-catolici morți în închisorile comuniste, adevărați martiri ai neamului românesc, care vor fi beatificați de Papa Francisc la Blaj în 2 iunie 2019. Sighetenii sunt așteptați pe Celularul „Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței” pentru a participa la acest concert solemn.

Dintre cei șapte episcopi greco – catolici martiri, cu excepția episcopului Vasile Aftenie, toți au trecut prin teribila închisoare de la Sighet, iar trei dintre conducătorii spirituali ai greco – catolicilor români – Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Valeriu Traian Frențiu – au murit în închisoarea din orașul nostru.

Salut, Sighet!




Semn de carte: ECHIM VANCEA

Mirajul apei de graniţă…

Tocmai a apărut la Editura JUNIMEA, colecţia „Cantos”, „ultima pagină” – noua carte de poezie a lui Echim Vancea, cu un cuvânt însoţitor de Gheorghe Grigurcu, desenul coperţii – Ioan Pop-Vereta.

Prima secţiune a cărţii, „firea umbrei”, este o familiarizare cu umbra, o precunoaştere a „umbrei atotştiutoare” (M. Eminescu), a ceasului la care, în indiferenţa ce o împresoară, (pasărea) nu mai zboară nici măcar „zborul nereuşit”. ( – despre nereuşita zborului unei păsări)

Au loc lungi călătoriri spre „apa de graniţă”, cu mijloace de transport în comun, „în vacarmul liniştii”, sau stând „pe zăpada neagră rezemat în cârje”,/ neştiind încotro se îndreaptă apusul” ( – firea umbrei). Căci, faţă de umbra propriu-zisă, ar trebui să ne ruşinăm de jocurile şi umbrele noastre… – zice poetul.

…Şi iedera cuprinde porţile, locuirea: „o umbră cu gesturi lente/ se caţără pe iedera amiezii // e lumina ce nu vorbeşte…”(umbra). Dureroasă orice nouă zi pentru cel ce nu poate să plece în zori, deşi „noaptea a trecut de mult” şi „floarea soarelui nu te cunoaşte”: „a pleca nu ştiu când voi putea / iată o definiţie a umbrei” – poem (I).

Nevoia de empatie, de solidaritate este clamată şi pentru celelalte ceasuri ale zbaterii – noaptea, apusul, amiaza: „crede – crede în cum ni se pare nouă/ sfârşitul acesta al nopţii” (crede) sau: „apusul aşezându-mi caldarâm roşu sub picioarele / ademenite de ziua şi somnul / inundate de jale” (poem II) sau: „drumeţ de la un miez de zi la altul” (– poem în două părţi). Din nevolnicie („prea mulţi stăpâni / sunt pe ziua de mâine” – poem III), se înalţă un fel de rugă-indicaţie/…/: „..doamne, / tu îţi fă treaba / acolo sus / eu aici am uitat / ce am de făcut” (– o clipă s-a dus). Clipă de clipă durează aşteptarea-eşuarea-„căutarea zilei sorocite” (– în tăcerea cuprinsă de amurg)…

„Îndoielnica supravieţuire” se numeşte fascicola a doua a cărţii (triptic?), după Constanţa Buzea. Într-o fotografie, parcă, un străin, parcă, parcurge continuu drumul de noapte şi singurătate „ce duce la apă”, la „apa de graniţă”, spre umbra „în care te vezi”: „fără ceas îi noaptea / fără umbră-i gardul / fără teamă-ar fi / zidul / de-ar putea cânta”. De la clamări se trece la relatarea alertă a parcursului dintre „înainte şi după aceea” – fragmente sacadate, disparente, măiastru indeterminate. Din când în când, din cânt în cânt, poetul se întoarce la clamare, la rostirea patetică, atingând maxima frământării lăuntrice. „Staţiile” sunt: dezamăgirile de aproapele, strigătul de singurătate şi nemulţumire, îndoiala, vina, înstrăinarea…

Partea a treia a acestui triptic al suferinţei, „ultima pagină”, titlu împrumutat întregii cărţi, se vrea sub semn borgesian: „Singurătatea mea se mulţumeşte cu această elegantă speranţă”. Sunt alternate elegii citadine echimeşti „clasice”, poeme „de după” (ciudată „situare”, un adevărat imaginar, o „geografie” a acelei… locaţii!), reminiscenţe, „recapitulări”, refreshment-uri ale nenorocului, notaţii ale împuţinării şi trecerii, autoderiziuni, scrise „la malul apei zălăzite” sau „la patru sute douăzeci”… Ciclul se încheie, totuşi, cu poemul „revenire”. Multe poezii minunate în această secţiune a cărţii, dacă accepţi situarea în orizontul lexical al unor situaţii-limită abia încifrate/simbolizate, cuvintele de-a dreptul („moarte”, „mormânt” ş.a.)…

Confruntarea făţişă, doar cu armele scrisului, cu zona coşmarescă, este preschimbată de poet într-o frescă a suferinţei, o viziune însufleţită asupra elementelor şi a omenescului. Vor urma alte volume de poezie semnate Echim Vancea, fiecare trăit şi scris ca o ultimă pagină – căci a scrie poezie altfel, încă nu s-a inventat…. Citiţi-l! E greu, e dificil, dar cât de frumos!

Marin SLUJERU




Pi(ș)cătura de… limbă (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Capcane și „căpcănele” în grilele de la Academie

Voi continua să prezint câteva dintre „capcanele” din grilele de la gramatică, oprindu-mă la cea cu numărul 29 /varianta B1.

În enunțul: „Îi respect pe cei care și-au înțeles menirea.”, cuvintele „cei”, „care”, „și-„, îndeplinesc, în ordine, următoarele funcții sintactice:
a) complement direct, subiect, complement indirect;
b) complement direct, subiect, atribut pronominal;
c) complement direct, atribut adjectival, atribut pronominal;
d) complement indirect, atribut pronominal, complement direct ;

Pentru stabilirea variantei corecte, candidații aveau de evitat câteva capcane:
1. enunțul este o frază, prin urmare, prima „măsură” consta în despărțirea acesteia în propoziții, mai ales că primele două cuvinte de analizat fac parte din propoziții diferite;
2. cuvântul „cei” poate fi confundat cu articolul demonstrativ, în realitate avem de-a face cu un pronume demonstrativ rezultat din căderea vocalei inițiale și a cele finale (aceia);
3. relativul „care” îndeplinește funcția sintactică de subiect în propoziția atributivă, din păcate însă se confundă deseori funcția sintactică cu felul subordonatei, adică se consideră că pronumele relativ are funcția de atribut pronominal ;
4. în ceea ce-l privește pe „și-„, trebuie să avem în vedere valorile morfologice ale acestuia (pronume reflexiv, cu și fără funcție sintactică, conjuncție sau adverb);
5. sublinierea de către autor a pronumelui „cei” fără morfemul „pe”, poate reprezenta o capcană pentru mulți candidați .

După parcurgerea aestor „etape”, ne va fi foarte ușor să stabilim varianta corectă, respectiv „b”.

PS. Iubiți-vă limba, că tare-i frumoasă!

prof. Vasile POP




Vis (autor, Adrian Ionuț Tincu)

Cel mai cunoscut loc al vieții mele, sunt brațele tale. Cel mai rău coșmar e lipsa ta, din raza vizuală a ochilor mei. În tot acest parcurs al labirintului numit viață, te-am căutat, speram să fii aproape. Distanța ta sumbră și rece, m-a făcut să fiu un păgân al propriilor mele gânduri. Ne-am întâlnit din întâmplare și ne-am iubit din proprie dorință. ”Suntem făcuți unul pentru altul”, așa am spus în vremea când timpul pentru noi era făurit din vechile basme cu regi și regine. – Cu timpul, oamenii se schimbă, la fel și tu… zeiță a furtunoasei mele minți. Ai fost, ești și vei fi iubita mea, căci tu ești trecutul, prezentul și viitorul.

Suntem surse de alimentare pentru un scop al cărui sens nu îl vom descoperi niciodată. ”Iubește!”, așa mi-ai spus odată, ”iubește și vei fi iubit”. Câtă minciună într-un gram de adevăr, câtă melancolie în aer se revarsă. Eu sunt aici, iar tu… tu ești plecată într-un loc numit Fantasmă. Cât să mai trăiesc eu fără tine? Cât timp să mai respir acest aer înecat de prefăcuți, mireasa cerului din Miază-Noapte, Crăiasa Morții și al destinului închegat de sângele strămoșilor noștri? Dacă Luna ar putea vorbi, mi-ar spune să mă sinucid, să-mi pun capăt zilelor într-un vag suspin. Oare aș putea să realizez o asemenea faptă de curaj îmbibat cu lașitate? Pentru tine, nu am să fac un astfel de gest, ar însemna să te pierd, ar însemna să uit tot ce am clădit pentru tine. Cu toate că te-am pierdut cu mult timp în urmă dintr-o stupidă prostie, eu nu regret! Vârtejul din mintea mea, imperiul din inima mea, piatra de temelie a sufletului meu, toate sunt ale tale, căci și tu ești a mea.

Stau nopți întregi și mă gândesc la tine, ești visul care a dus urgia extazului peste limitele realului. Ai tăi ochi, ale tale buze, sunt pline de otravă… iubesc acea otravă. Eu eram antidotul pentru acea dulce, dar plină de amărăciune otravă, ce îți acapara corpul. Sunt tot eu cel de odinioară sau trupul meu cel vechi zburdă prin cameră în timp ce eu cel nou te aștept? Oare chiar te aștept? Nu mai știu cine sunt eu… cel adevărat sau cel fals? Sunt o umbră a vechiului eu și niciodată nu voi recunoaște acest lucru fiindcă orgoliul mă constrânge. Sunt un supus al lui? Sunt manipulat de propria mea viață? Cât de crunt e destinul sau mai bine zis ce e destinul? De ce a fost creat, de către cine a fost scris și unde a luat naștere? Până și Zeii au murit, uciși fiind de către oameni. Sufletul încearcă nebun să iasă din strânsorile trupului, dar dintr-un motiv sau altul noi nu simțim cuștile de fier ce stau în jurul nostru. De ce… de ce nu le simțim? Sau mai bine zis, când o să le vedem?

Eu sunt aici, iar tu ești… unde? Te propagi în mintea mea adesea precum o furtună și dispari la fel de repede precum un grăunte de nisip într-un morman de pietre. Cât de nebun să fiu să te caut zi și noapte, să aștept un răspuns, dar fără să fi adresat o întrebare?

Continuă…

Simt gustul puternic al Morții. E aici, e acolo, e peste tot sau nicăieri? Sărutul tău alungă acest gust al descompunerii interioare. Sunt viu din nou, însă o dată trezit, îmi dau seama că a fost doar un vis, patul e gol fără tine, imperiul își pierde valoarea de odinioară. UNDE EȘTI?! Te caut zi și noapte, Subconștientul se joacă cu mine, mă tachinează. Am ajuns să mă supun vocilor interioare. Sunt atât de multe, le aud suspinul. Uneori cred că lumea morților se află în mine, iar ei încearcă să vorbească cu mine, să mă atragă în lumea lor. Din când în când mai trag cu ochiul printre spirite, probabil te voi găsi aici… E sfârșit de iarnă, au trecut ani, luni, zile, ore, minute, secunde de când nu am vorbit, de când ochii noștri nu s-au întâlnit, de când buzele noastre nu și-au șoptit ”Te iubesc”. Dacă plantele renasc și noi o să o facem, dacă păsările nu își uită cuibul, casa de unde au plecat, nici noi nu o să uităm și poate într-o zi o să ne întâlim și, subliniez poate, căci nimic nu e sigur.

Nu știam cât de mare e lumea, până nu te-am pierdut. Acum încerc să te găsesc în fiecare persoană, poate undeva, cândva, o să te descopăr ascunsă la un loc sigur de ochii curioșilor. Până atunci mă plimb prin Timp, iar uneori mai stau la un pahar de vorbă cu acesta, cu speranța că poate o să apari și tu pentru a ne plimba împreună. Închid ochii pentru a admira trecutul, îi deschid pentru a trăi prezentul și visez pentru a clădi viitorul.

Cine își programează viitorul pe baza greșelilor din trecut, uită să trăiască în prezent, iar ultima clipă a viitorului care se revarsă în prezent e aceeași pentru toți. E timpul să plec spre noi orizonturi, e timpul să caut ce am pierdut, e timpul să te găsesc pe tine, fata inocentă cu chip de înger. Plec, îmi las ”cuibul” în urmă și, poate, ce o să găsesc nu o să îmi placă, dar merită să risc. Tot ce fac, o fac pentru tine!

*

Iar tot ce fac eu e să trăiesc clipa!

Italia

Precum marii sculptori, precum marii pictori, muză-mi este viața. Mă îndrept spre Italia, mă îndrept spre tine. Tu ești stația mea finală precum pentru alții stație finală le este moartea. În tinerețe abordam cu greu acest subiect, au trecut ani e drept. Oare o să te mai recunosc după atât timp? Oare o să pot recunoaște ceva ce nu am văzut niciodată? Probabil inima o să bată mai repede în prezența ta, poate o bătaie de clopot o să ne aducă aproape. Cât de frumoasă e Italia primăvara, dar ceva îmi distrage atenția, ceva străpunge această fericire cu ură. Oamenii, căci despre ei este vorba. Orele de muncă extenuante distrug plăcerea fericirii, distrug acest minunat decor de primăvară. Am venit în Italia pentru pizza, nu e o glumă, ci e o parte din povestea mea și a ei. Adora pizza, o priveam atât de tăcut, atât de absorbit încât de fiecare dată, îmi fura felia din mână.

Ce vremuri, aveam ochii închiși, dar acum i-am deschis! Sunt tot în Italia și se pare că sărăcia s-a instalat și aici. În fața mea, un copil cu părul negru și ochi albaștri, un copil abandonat se pare. L-am invitat cu puțina italiană pe care o știam, să ia masa cu mine. Avea doisprezece ani, iar familia îl abandonase cu cinci ani în urmă.

După masa bine meritată, băiatul a vrut să plece, însă eu i-am făcut semn să vină cu mine, iar din acea zi, băiatul a avut cui să-i spună tată. Bine… până să îl adopt trebuiau făcute niște acte, dar fericirea de pe chipul lui era evidentă.

*

Portal către viitor, portal către tine!

Înainte de final

Încet dar sigur, descompunerea îmi vrăjește inima cu cele mai dulci acorduri de vioară. Sufletul, încet se desprinde și el de acest trup inutil și plin de infecția numită păcat. Sunt aici, prins în mrejele neantului. Ce liniște deplină, ce extaz morbid. Cât mai e până ajung la tine? Cât mai pot supraviețui fără să îți admir chipul în fiecare dimineață? Cu cât mă gândesc mai mult la tine, cu atât mai repede aș vrea să mor, să uit de tot ce mă înconjoară.

Aș dori să te dezbrac din priviri, să te admir în costumul Evei, să fii muza mea și doar a mea, nimeni și nimic să nu mi te răpească. Îmi văd trupul inert și descompus pe jumătate, stau în fața mea, în fața a ceea ce am fost odată: un Prost! Acum sunt esența, acum sunt steaua ce îți ține de urât, atunci când el… te-a dezamăgit din nou. Aș vrea să îți pot spune ceea ce simt, ceea ce vreau să clădesc cu tine, dar sunt un laș, un mort viu ce merită o pedeapsă mai cruntă decât moartea. Dacă ți-aș spune că ”Te iubesc la infinit!” te-aș minți, fiindcă pentru mine infinitul e un punct aproape inexistent. Dar îți voi spune că ”Te iubesc atât timp cât inima o să valseze pe ritmul vieții!”. Mai grav e că nu te pot scoate din creier, fiecare părticică a materiei cenușii te are pe tine în ea, fiecare parte a inimii te are întipărită, iar sufletul tânjește după tine, e înlănțuit cu dragostea ce ți-o port numai ție. Singura ta greșeală a fost atunci când mi-ai spus că o să te uit. Din păcate, pe zi ce trece mă îndrăgostesc mai tare de tine, iar când te văd fericită în brațele altuia, nu sunt gelos, nu!… Sunt fericit fiindcă ești vrednică de ceva mai bun decât mine.
Oh, ce seară plină de amor, păcat că nu eu împart acel amor. Mă regăsesc în cărți, în muzică, în artă, căci până la urmă eu sunt eu, iar tu ai fost o stea, ce s-a îndepărtat de propia Galaxie.

*

Finalul

Timpul se metamorfozează în lame ascuțite, pline de otravă, ce îmi străpung inima căutând și ultima vitalitate a Sufletului.

Ultima lamă îmi desparte Sufletul ce mi-a fost casă până acum la bătrânețe, când am realizat că e doar o bucată de lut lipsit de valoare. Singurul meu regret e că nu te-am găsit. Oricât te-am căutat, oricât m-am rugat, nu am putut să te găsesc, să îți spun cât de mult te iubesc, să îți spun că nu te-am uitat niciodată. Lângă trupul meu s-au adunat oameni în halate albe, însă dintre ei disting doi băieți și o femeie trecută de vârsta a doua. Plânge. Să fie ea oare? Să fie fata din trecut a cărui nume nu îl pot pronunța?
Timp de trei zile am stat lângă trupul meu în descompunere, apoi a venit momentul să îmi iau ”La revedere!” de la el. O dată lăsat în groapa adâncă, am plecat. Nu am vrut să îmi văd trupul închis, izolat, în timp ce eu eram liber. De acum o să te aștept sus, unde priveliștea e mirifică. O să te aștept până o să îți faci curaj să apari și să îmi spui TE IUBESC!

*

Jurnalul

Am început să răsfoiesc jurnalul tatălui meu. Se pare că sunt menționat și eu într-un capitol intitulat ”Italia”. Îmi aduc aminte de acea zi de parcă a fost ieri.

Mă surprinde faptul că tata era atât de romantic. După ce am ajuns în România, la câteva luni tatăl meu s-a căsătorit, dar parcă nu era el cu adevărat. Am un frate mai mic, iar mama e una dintre cele mai minunate persoane. Ultimul capitol din jurnal, ”Înainte de final”, avea doar trei cuvinte ”Încet dar sigur”. Probabil presimțea că o să moară. De zece ani era internat la Spitalul de nebuni, însă cu doar trei luni înainte mi-a cerut o agendă și un pix. Acum știu de ce. La finalul agendei, o poezie este așternută și-mi dau seama de scopul acesteia.

În ea, subtil se ascunde eroul principal al acestui jurnal, eroul care l-a vrăjit pe tatăl meu, încât acesta nu a uitat-o niciodată și nu e vorba despre mama. Vă las și pe voi să aflați și nu uitați, Iluzia Adevărului e mai reală decât telefonul pe care îl țineți în mână.

Sfârșit!!

Încet dar sigur,
Zarea-mi este moartea.
Ascult și-s singur,
Blestem îmi este viața.
Eliberat de Zeus,
Lupt cu al meu trup
Apun, răpun, supun!

Adrian Ionuț TINCU
clasa a XII-a E,
C. N. ”Dragoș Vodă”




CNDV – Darius Colopelnic, calificat la naționala Concursului de Oratorie ”Demostene”

Darius Colopelnic

În organizarea Clubului Interact Sighet, vineri, 29 martie 2019, la Sighet s-a desfășurat cea de a XII-a ediție a Concursului Național de Oratorie ”Demostene”. Concursul a fost inițiat de Interact Club Pitești, unde se va ține și etapa națională, în data de 19-22 aprilie 2019. Acest concurs oferă tinerilor oportunitatea de a-și forma, practica și demonstra abilitățile de orator, la standarde înalte.

Etapa locală a constat într-o singură probă, și anume, prezentarea discursului centralizat în jurul unuia dintre cele două citate propuse: ”Nu poate fi o nenorocire mai mare pentru oamenii liberi, decât pierderea libertății cuvântului.” (Demostene) sau ”Moralitatea: o fântână din care oricând poți scoate noroi.” (Paula Adriana Cozian). La etapa națională a concursului, elevii vor avea de construit și un discurs spontan, Elevator Pitch, de 3 minute.

Cel care va reprezenta Sighetul la faza națională a Concursului ”Demostene”, este Darius Colopelnic, elev în clasa a XII-a E la C. N. ”Dragoș Vodă”. Darius și-a construit discursul câștigător la faza locală – prezentat mai jos – în jurul citatului: ”Moralitatea: o fântână din care oricând poți scoate noroi.” (Paula Adriana Cozian)

*

„Odată, un om căzu într-o fântână. O persoană miloasă care trecu pe acolo îi spuse:
– Îmi pare rău pentru tine. Îți împărtășesc durerea.
Un om politic, implicat în diverse probleme sociale îi zise:
– Era de așteptat ca, mai devreme sau mai târziu, cineva să alunece înăuntru.
Un altul spuse:
– Numai celor răi li se poate întâmpla să cadă într-o fântână.
Un om politic, de astă dată din opoziție, se preocupă să elaboreze un întreg discurs împotriva guvernului pornind de la această întâmplare. Un ziarist făgădui să scrie un articol polemic duminica viitoare. Unul cu spirit practic îl întrebă dacă erau mari taxele pentru acea fântână”.

Și acum imaginați-vă ce ar face o persoană morală… Ar întinde o mână și l-ar trage pe om afară.
Moralitatea este o fântână din care oricând poți scoate noroi.

Moralitatea este o fântână. Vorbim în primul rând de o regenerare, de purificare prin faptele morale, ba mai mult, având în vedere simbolismul fântânii, vorbim de nemurire. Prin apele ei mereu schimbătoare, fântâna mai simbolizează o perpetuă întinerire și ca urmare longevitate. Construcțiile care se fac în jurul unei curți pătrate în al cărei centru se află o fântână sunt imaginea Paradisului terestru. Astfel, săvârșind fapte morale aici pe pământ, omul atinge de fapt o longevitate spirituală.

În „Povestea lui Harap Alb” de Ion Creangă, intrarea în fântână reprezintă una din primele probe ale personajului aflat în drumul său inițiatic, e locul renașterii, al schimbării, iar în poezia „Înviere de toate zilele” de Lucian Blaga, motivul sugerează conștiința de sine: „Ochii mi se deschid umezi și sunt împărat/ Ca fântânile din imperiul lutului”.

La Andrei Lupan, fântâna e simbol al căutărilor în profunzime și al legăturilor omului cu societatea, dintr-un om sărac și vagabond, Pahoma devenind un căutător de sensuri veșnice. Moralitatea este prin urmare cunoaștere de sine și oportunitate de a atinge nemurirea, îndumnezeirea. Căci dacă atunci când ucidem semănăm mai mult cu animalele, atunci când gândim semănăm mai mult cu oamenii. Dar atunci când facem fapte morale, ajutăm, iubim, iertăm, semănăm mai mult cu Dumnezeu.

Un alt aspect pe care aș dori să îl subliniez este că moralitatea este necesară și ne privește pe toți. Din punct de vedere psihologic, oamenilor le pasă de propria conștiință și de ce cred alții despre ei. Săvârșirea unor fapte care nu sunt morale poate conduce la insomnii, dezamăgiri, depresii. Privind sociologic, fără moralitate viața ar fi aproape imposibilă sau cel puțin dificilă din cauza lipsei de încredere în ceilalți, am avea temeri permanente de a fi înșelați, mințiți, umiliți.

Din punct de vedere spiritual, oamenii se îngrijesc de viața lor de apoi. În funcție de faptele morale de pe pământ, vor primi răsplata în ceruri. Prin urmare, oricum privim, moralitatea e la fel de utilă precum apa, simbol al vieții. Și așa cum fântâna oferă apă tuturor trecătorilor, moralitatea se adresează tuturor ființelor umane.

Pe de altă parte, moralitatea e o fântână din care oricând poți scoate noroi. O fântână neîngrijită își pierde menirea, în plus e înșelătoare: te aștepți să îți potolească setea, iar ea îți oferă ce are mai rău. Apa dintr-o fântână dată uitării își pierde savoarea și prospețimea, lăsând gustul amar al noroiului din adâncuri. Tot astfel, renunțând la faptele noastre bune, lăsăm mizerii precum invidia, ura, lăcomia să ne umple sufletele și să ne pângărească. Acesta e și semnalul de alarmă al autoarei, îndemnul ei la veghere constantă și implicare. Precum o fântână care are izvoare bune, păstrează în ea ape limpezi și savuroase și le dăruiește celor însetați, omul care are izvoare de înțelepciune și educație trebuie să dea mai departe pentru că dăruind va dobândi.

În concluzie, moralitatea e un fenomen cu implicații sociologice, psihologice și spirituale, un fenomen la care fiecare dintre noi trebuie să își aducă aportul pentru o viață sănătoasă și în comuniune armonioasă cu ceilalți, cu Sinele și cu Dumnezeu. Așadar, să întindem mâna omului căzut în fântână, nu doar azi, ci mereu. Să nu uităm să întreținem constant fântâna pentru a avea mereu apă proaspătă și beneficiile ei, pentru a nu lăsa noroiul să iasă la iveală și pentru a evita regretele de mai târziu.

*

„Un sătuc de la poalele unui castel fu trezit în zori de vestirea prin care stăpânul îi cheamă pe credincioșii săi supuși să ia parte la petrecerea prilejuită de sărbătorirea zilei sale de naștere. Pentru fiecare se va pregăti un dar. Stăpânul cere însă la rându-i tuturora să-i dea o mână de ajutor: să binevoiască să aducă acolo niște apă ca să umple fântâna castelului care secase.

În sat se răspândiră de îndată diverse zvonuri:
– Vai, tot tiran a rămas! Are destule slugi ca să poată să-i umple fântâna… Eu voi duce o ulcică de apă: să-i ajungă!
– Ba nu, el a fost mereu bun și milostiv! De aceea, eu voi aduce un butoi!

În dimineața petrecerii, pe drumul care urca spre castel se putea vedea un straniu alai: unii împingeau din răsputeri butoaie mari, alții duceau pe tăvi carafe mici.

Alaiul intră astfel în curtea castelului. Fiecare goli apa adusă în fântâna castelului. După fripturi și vinuri, dansuri și cântece, spre seară, stăpânul castelului le aduse tuturora mulțumiri și se retrase în odăile sale.
– Și darul făgăduit? mormăiră unii, supărați și dezamăgiți.

Înainte de a pleca, fiecare trecu să-și ia înapoi vasul în care adusese apa. Atunci izbucniră deodată și exclamații de bucurie și urlete de mânie. Vasele fuseseră umplute până la gură cu bani de aur!
– Ah, spuneau unii, dacă aș fi adus mai multă apă…”

Darius COLOPELNIC

Felicitări organizatorilor și concurenților și mult succes reprezentantului Interact Sighet la faza națională a Concursului de Oratorie „Demostene”!

Salut, Sighet!




Sigheteni, pe simezele Băii Mari

În perioada 02.04.2019 – 16.04.2019, la Galeria de Artă a UAP, Baia Mare, este prezentă pe simeze expoziția de pictură și sculptură intitulată „Căutări”, a artiștilor plastici sigheteni, Adrian Prykop și Ioan Muntean.

”În conceptul sculptural, este vorba despre Maternitate care, adusă în contemporan, prin legile induse de societate, îți interzic, mental, procreația. Și-atunci, copilul se află în pântece, se află în mental, dar nu poate fi adus pe lume, datorită constrângerilor contemporane. Constrângerile sunt sugerate, în lucrările mele, prin înfășurarea unor funii de tip maramureșean peste pântecele femeilor sau, de anumite goluri create intenționat în locul fătului.” (Ioan Muntean)

”Pictura mea, în această expoziție, reprezintă forme ancestrale maramureșene, semne și simboluri, peisaje conturate foarte simbolic. Încercăm să aducem în atenția privitorului modern, contemporan, tot ce înseamnă tradiție și istorie în Maramureș, dar, într-un notă personală, o notă modernă, a universului maramureșean.”  (Adrian Prykop)

Salut, Sighet!




PoetikS – DEBUT – Adriana TIODAR

Tânăra Adriana Tiodar a fost distinsă cu premiul I, categoria 14-18 ani, la Concursul ”Talente Sighetene”, ediția a II-a.

*

ARTĂ

m-am îndrăgostit de singurătatea mea,
de liniştea mortuară a sufletului meu,
de oglinda oceanului liniştit la suprafaţă,
dar care poartă fiare şi demoni în adâncu-i.

m-am îndrăgostit de-o umbră a eului meu trecut,
de-o reflexie ştearsă din oglindă,
o reflexie a fricii, deznădejdii şi suspinului.

m-am îndrăgostit de întuneric
şi de şoapta lui înceată,
de un demon blând cu nume de tiran,
m-am îndrăgostit de Artă,
căci ea e însăşi Lumina din ocean.

*
DAT DISPĂRUT

l-am aşteptat la un colţ de stradă
timp de o oră –
nu şi-a făcut apariţia.
îi cumpărasem gumă Turbo şi bere la cutie…
ah, câte amintiri !
asta era mantra noastră:
pace, bucurie şi bere la cutie !

îl aştept în fiecare seară
de aproape două luni,
încă nu ştiu de ce,
ştiu doar că n-o să mai vină niciodată…

eu însămi i-am scos inima din piept
şi l-am aruncat în ocean…
măcar aşa par credibilă –
o fată îndurerată
care îşi aşteaptă iubitul dispărut…

nimeni nu bănuieşte nimic.

*
JUNGLĂ

m-au aruncat într-o junglă –
nu m-a întrebat nimeni nimic,
doar m-am trezit
alergând într-o ceată de necunoscuţi
pe care-i numesc prieteni.
suntem toţi
animale raţionale.

am obosit
să lupt cu celelalte minţi.
cu dinţii sfâşie suflete vii
urcând durerea
la un alt nivel.

”Vânează sau eşti vânat” ,
mi-au spus,
dar nu asta e hrana mea!
încercând,
m-am sfâşiat singură…

am ales să mă încui într-o colivie,
în colivia sufletului meu
sau … ce-a mai rămas din el.
îmi continui existenţa acolo –
mă vânează,
dar nu mai ajunge nimeni la mine.

Adriana TIODAR,
clasa a XII-a B
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”




Jocul (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

O priveam din spatele ochelarilor fără să mă pot abține. Păr lung până peste umeri, tot timpul aranjat, tot timpul vaporos de parcă și l-ar spăla în fiecare dimineață. Negru fără nici un fir alb deși nu e tocmai tânără. Nici bătrână. Să fi împlinit vreo 30 de ani? 32? 35? Nu am idee, părul e de vină. Îl mai prindea uneori într-un coc lejer în vârful capului sau cu două agrafe mari, roșii, de o parte și de alta ori își făcea bucle și atunci chiar era enervantă. Când o striga șeful lăsa tot ce făcea, se ridica aruncând o ultimă privire la ecranul calculatorului, niciodată privirea nu îmi era adresată, de ce să-mi fi fost doar eram o tipă ciudată rău, purtam ochelari cu ramă violet și părul tuns periuță pe care îl vopseam cum îmi era dispoziția în acea lună, aveam 1,55 doar cu tocuri dar nu purtam aproape niciodată, mă îmbrăcam de la raionul de copii și nu mă fardam decât foarte rar. Eram dependentă de telefonul meu și îmi plăcea să dorm cât mai puțin pentru a trăi cât mai mult iar la cei 25 de ani mi se părea că dacă nu există distracții atunci trebuie să le inventăm.

Se ridica deci și îi auzeam pantofii cu toc cum se grăbesc spre biroul șefului care era situat la capătul biroului nostru. Sau invers. Eu purtam teniși sau ghete, singura pereche de pantofi pe care o dețin stă pe un raft în debara iar atunci când o iau de acolo – de obicei la o nuntă sau de Paști când o însoțesc pe mama la biserică ca să pot vorbi pe urmă normal cu ea un an întreg – trebuie să o șterg de praf. Ea are pantofi cu toc în fiecare zi. Frumoși, noi, cam ca părul ei de spectaculoși. De rochii nu mai vorbim. În fiecare zi în metrou, când mă îndrept spre birou, mă întreb ce rochie va purta. A devenit interesant să o urmăresc, aveam o perioadă mai proastă pe plan personal în sensul că nu se întâmpla nimic. Horea pleca la 10 dimineața la jobul lui de programator și venea pe la 8-9 seara când iar se așeza în fața calculatorului. Eram din facultate împreună, fusesem colegi și probabil trăisem împreună tot ce puteam trăi. Așa că mă cam plictiseam iar Magda mi se păru a fi o distracție inocentă, un voyerism ieftin și inofensif. Nu cred că aș mai începe o dată acest joc, problema cu distracțiile astea este că ai impresia că le controlezi și chiar reușești la început. Pe urmă nu mai ai control, pur și simplu simți că nu poți face decât într-un fel și orice altă abordare e complet inutilă.

Dacă cineva m-ar fi întrebat atunci dacă îi vreau răul aș fi spus cu siguranță că nici vorbă. Cred că o invidiam sincer și îmi închipuiam că într-o dimensiune paralelă aș fi putut să fiu ca ea. Cu părul colorat în toate culorile curcubeului în funcție de dispoziția mea lunară dar în rest exact ca și ea. Puțin naivă, aeriană și drăgălașă, total inofensivă. Mi se părea uneori că ar avea nevoie de un cutremur care să o mai scoată din lumea ei rozalie, fermecătoare și protectivă, o lume de basm ori de desen animat. Nu vorbeam aproape deloc în afara serviciului deși eram numai noi două în birou dar era tot timpul atât de mult de lucru încât nici nu prea aveam când. Lucram bine, eram eficiente și chiar ne completam reciproc, șeful era foarte mulțumit de noi iar firma mergea excelent. Nu discutam însă nimic personal deși lucram de aproape un an împreună.

Într-o zi, la prânz, curioasă și stârnită de ordinea de pe biroul ei – toate erau înșirate, culminând cu rujul de buze – i-am spus:

– Auzi, Magda, s-a deschis peste drum un local foarte fain, au mâncare bună și deloc pretențioasă, ce-ai zice să înlocuim sandwichurile astea fără gust?
– Bine zici, spuse ea după câteva secunde cântărind oferta și clipind des din genele rimelate. Semăna cu o pisică și mie nu-mi plac pisicile. Totuși, ea nu îmi displăcea.

Ne-am luat hainele de iarnă – ea paltonul, eu geaca – și am ieșit închizând ușa. Aveam o oră pauză de masă în fiecare zi dar de obicei mâncam cu ochii în calculator iar când terminam eu ieșeam, dacă nu ploua, la o țigară pe acoperiș cu telefonul în mână glisând imaginea infinită de pe rețelele de socializare și gândindu-mă cum mi-ar sta într-o poză cu rochia ei, fapt complet ilogic având în vedere că era cu 20 de centimetri mai înaltă ca mine.

– Ai mai fost în localul ăsta de care zici? mă întrebă ea în timp ce cobora scările cu poșeta galbenă într-o mână și cu telefonul cu husă roșie în cealaltă. Nu prea îmi plac locurile noi, a adăugat, mai mult pentru ea.
– Am mai fost o dată sau de două ori, i-am spus cu plăcerea că eu eram cea care controla situația, strângându-mi geaca pe lângă mine și căutându-mi țigările în buzunar. Genți nu prea purtam. Jerseele și gecile mele aveau buzunare mari, întinse de atâta purtat. Țineam acolo banii, telefonul, țigările, cheile și orice altceva îmi dădea prin gând.

Era o zi friguroasă de sfârșit de noiembrie, genul acela de frig care îți intră în oase și apoi cu greu mai iese de acolo. Nu ploua dar cerul era acoperit cu nori imprevizibili. Am parcurs distanța dintre birou și local fără să vorbim. Eu mi-am aprins o țigară din care am reușit să fumez jumătate și pe care am stins-o apoi la intrare într-o scrumieră plină cu nisip. Ea a mers cu nasul în telefon riscând să se împiedice dar nu a făcut-o, lovindu-și tocurile de trotuar și strîmbând din nas sau zâmbind în funcție de mesajele pe care le citea. Înăuntru era aglomerație dar am reușit să găsim o masă cu două lucuri aproape de bucătărie. Nu erau cele mai bune locuri însă ne-am mulțumit cu atât. Ospătarul a venit în vreo 2 minute timp în care ea bătea în masă ritmul piesei care se auzea la radio cu unghiile ei lungi, colorate în roșu aprins. Avea ceva superior, de divă și în același timp o vulnerabilitate care i se oglindea în ochii frumos creionați, un diafan mister interior care mă făcea să-i caut mereu privirea. Ceva provocator care mă făcea să-mi doresc să-i fac rău iar apoi să o mângâi. M-am îngrijorat chiar la un moment dat că încep să îmi placă fetele dar apoi mi-am dat seama că e exclus, sunt o heterosexuală convinsă care tresare la fiecare bărbat frumos care intră în peisaj.

Ce aveți la meniul zilei? îl întrebă toată numai un zâmbet pe ospătarul topit după ea. Îl lăsă să-i înșire tot apoi spuse: mie adu-mi te rog rog o porție de bruschete cu somon și un fresh de grepfrut cu lămâie în proporții egale.
– Mie un meniul zilei, am strigat după ospătarul care era pe picior de plecare ca și cum doar ea conta, femeia frumoasă bine îmbrăcată, și o cafea, am adăugat dar nu cred că m-a auzit pentru că nu mi-a mai adus cafeaua cu toate apropourile mele pe parcursul vizitelor lui scurte la masa noastră. Așa fac uneori. Bat apropouri în loc să spun direct ce am de spus.
– Mă enervează foarte tare tipii ăștia, zise ea strâmbând din nas.
Cine? Ospătarii? m-am mirat eu.
– Da. Se cred deștepți pentru că știu tot ce există într-un meniu. Cei care știu. Mai sunt și cei care au pretenția să știi tu mai bine. Și sunt la fel de superiori.
– Am crezut că îți face plăcere să te admire, nu m-am putut eu abține.
– Sunt niște proști în călduri, concluzionă ea fără drept de apel. Îți place muzica? schimbă brusc subiectul de parcă eram două adolescente care atunci se cunoscuseră la o petrecere.
– Îmi place un anume tip de muzică, i-am tăiat-o eu regretând că o lăsam să conducă discuția și simțindu-mă brusc plictisită.
– Mie mi se pare interesant la concertele rock în aer liber. Toată lumea de acolo, muzica tare, berea la draft, bucuria, soarele, zise ea mestecând cu poftă și atacând freshul pe care îl sorbi fără să se strâmbe nici un moment.
– Nu aș zice că ești fan concerte, cu atât mai mult rock în aer liber, am zâmbit eu superior.
– De ce nu? Crezi că nu am și eu un maiou negru, blugi și ghete? Nu-i mare lucru, în liceu ascultam Nirvana la petreceri. Și Metallica.
– Serios?! Și eu ascult Nirvana. Și Anathema, Amorphis, Nightwish, m-am aprins eu dintr-o dată.
Da, zâmbi ea arătându-și dinții mici și extrem de albi, toți la fel. Dacă vrei te chem și pe tine la următorul concert. Mircea adoră rockul.
– Mircea?
– Da, soțul meu. Parcă și tu ești căsătorită? Am putea merge toți 4.
– Nu sunt căsătorită, am o relație. Mai mare rocker ca Horea nu există. Să-l vezi, e plin de tatuaje plus că mai nou se deplasează doar cu motocicleta.
– Cu atât mai bine, a mai zis ea și a zâmbit cald făcându-mă să uit partea cu chinul și rămânând doar mângâierea.

Am ieșit de acolo discutând și făcând planuri de viitor de parcă am fi brusc cele mai bune prietene. Dacă ne-ar fi văzut cineva la intrare și la ieșire ar fi spus că am fost certate și brusc ne-am împăcat. De atunci relația noastră s-a schimbat. Am înlocuit sandwichurile mâncate în fața calculatorului cu ieșiri la localurile din apropiere, încercam diverse feluri și ne distram adăugând sau eliminând ingrediente. Arătam ciudat văzute dinafară: eu mică, în blugi, ghete și o geacă albastră, cu părul scurt vopsit verde pal, ea înaltă, îngrijită, cu cizme cu toc înalt și un palton roșu în carouri, cu părul negru plutind parcă mereu în jurul ei. La un moment dat, ca să o șochez, mi-am comandat un pahar de vin roșu la prânz. Nu s-a lăsat intimidată, a zis „La fel și mie!”. L-a băut mai repede ca mine și am avut senzația la un moment dat că îmi va propune un al doilea dar s-a ridicat brusc și a zis că ar fi cazul să mergem, mai avem mult de lucru.

I-am propus să vină în vizită cu soțul ei și a acceptat fără să ezite. Și uite așa o lună întreagă plus Crăciunul și Revelionul ni l-am petrecut împreună, toți 4. Eram extrem de deosebiți, făceam parte din generații diferite dar asta nu părea să deranjeze pe niciunul dintre noi. Ba chiar aș spune că soțul ei se apropia de 40 de ani. Plus că era un tip pedant căruia îi lipsea complet simțul umorului și de care făceam haz cu Horea de îndată ce ne regăseam singuri. Nu mă mai simțeam plictisită, Horea se dichisea la întâlniri amintindu-mi de începutuile noastre, la birou ne amuzam uneori cu Magda din nimic, viața mi se schimbase în bine și trăiam fiecare moment cu plăcere.

Apoi, brusc a început să plece mai repede de la birou, din ce în ce mai des, eu îi spuneam că nu-i nicio problemă pentru că întotdeauna luam masa de prânz împreună și făceam planuri. Țineam să-i demonstrez că sunt mai deșteaptă și mai citită ca ea, alegeam subiecte de discuție care mă avantajau și o lăsau de multe ori cu un surâs de superioritate în colțul gurii care mă enerva teribil. Pe moment doar. Apoi uitam repede și o luam de la capăt. Se schimbase doar faptul că primea mult mai multe mesaje ca înainte, aproape tot timpul îi vibra telefonul iar dacă eram prea aproape îl apuca efectiv de parcă aș fi avut vreo clipă intenția să i-l iau.

Într-o după-amiază am fost nevoită să plec și eu mai repede de la birou, aveam o programare la coafor pentru schimbarea culorii părului, mă gândeam la un fucsia inițiator de primăvară și i-am propus să mergem împreună.

– Nici o problemă, dar să știi că eu mă grăbesc, îmi spuse ea zâmbindu-mi.
– Și eu, am o programare.
Se pare că nu mai am baterie, zise iar îmbrăcându-se rapid și crezând că mi-o ia înainte pe scări în jos. Nu mai suport telefonul ăsta, trebuie să-l schimb!

Ea a ieșit prima, eu eram după ea, chiar dacă asta a însemnat să alerg puțin pe scări în jos, nu că mi-ar fi fost greu, purtam ghete iar ea avea pantofi cu toc cui. Horea stătea exact în fața ușii, vizibil încurcat când ne-a văzut pe amândouă.

– Horea, ce faci aici? l-am întrebat eu înălțându-mă pe vârfuri să-l sărut în timp ce el stătea drept și făcea imposibilă recuperarea celor 30 de centimetri diferență dintre gura mea și a lui. În cele din urmă, văzând că nu există scăpare s-a aplecat și m-a sărutat din vârful buzelor, apoi a tușit.
– Aaaa, eu am venit, aaaa, am ieșit mai repede azi că a apărut o problemă tehnică și nu mai putem lucra, doar mâine….
– Eu l-am rugat să mă ajute cu un site, a vorbit brusc Magda dându-și părul pe spate și țuguindu-și puțin buzele rujate cu nuanța Merlot pe care de atâtea ori o văzusem odihnindu-se pe biroul ei.
– Ce site? am întrebat eu, uitându-mă mirată când la ea când la el și uitând să-mi aprind țigara pe care mi-o pregătisem.
– Am nevoie de un blog mai bine zis. În care să-mi scriu ideile. Am foarte multe idei, e păcat să se piardă.
– Ce idei? nu m-am putut abține. Horea stătea deoparte și nu schița nici un gest. Magda a făcut primul pas aruncându-mi din mers:
– Hai și tu cu noi și o să vezi! Ce tot stăm în drum ca proștii?!

A luat-o înainte lovind cu tocurile pantofilor cărămizii în asfalt și lăsând o dâră de parfum cu nuanțe de citrice. Horea s-a întors și el zicând cu jumătate de gură „Chiar, hai și tu!” Bineînțeles că m-am dus, în fond nu prea aveam ce face. Plus că nu știam cum să iau toată faza și am vrut să mă clarific. Normal că nu m-am clarificat.

Am intrat în prima cafenea și ne-am așezat tăcuți la o masă. Horea era stânjenit, eu puțin confuză și amuzată iar Magda la fel ca de obicei, calmă și deosebit de șarmantă.

– Te vei plictisi, mi-a spus ea cu afecțiune, punând mâna pe umărul meu.
– Nu-ți face griji, întotdeauna m-au fascinat blogurile, și eu cochetam cu ideea de a-mi face unul.
– Serios? își îndreptă ea toată atenția spre mine. Despre ce?
– Nu știu. Despre orice. Al tău despre ce e?
– Despre modă. Și machiaj.
– Am crezut că despre muzica rock și concerte în aer liber, am bodogănit eu.
– Ce spui?
– Nimic. Începeți, nu vreau să vă deranjez. Ba poate că vreau puțin, altfel nu veneam, am continuat în șoaptă.

Magda nu m-a luat în seamă deși m-a auzit. De ambele dăți. Horea nici atât, deși el părea cam încurcat și cred că ar fi preferat să fie oriunde altundeva. Dar nu prea a avut de ales. A scos laptopul și nu a știut unde să-l pună.

– Veniți lângă mine? întrebă cu jumătate de gură. Ca să puteți vedea.

Magda și-a tras repede scaunul lângă el iar eu am ieșit pretextând o țigară. Am fumat țigara uitându-mă pe geam la fața lui tulburată și la părul ei perfect care era la câțiva milimetri de al lui și am plecat mulțumită că nu purtam genți care să trebuiască recuperate și să mă împiedice să plec când voiam.

Mi-am dat demisia după vreo două luni pierdute din viața mea, timp în care am încercat să mă războiesc cu ea, să ies învingătoare, să-i demonstrez că nu e decât o gâsculiță frumoasă dar confuză și am pierdut de fiecare dată. În fața șefului, în fața lui Horea, în fața întregii comunități a ospătarilor, în fața mea. Și când m-am mutat după multe certuri și urlete la mama mi-am dat seama că poate aș fi putut evita tot consumul de neuroni dar în scurt timp nu mi-am mai bătut capul nici cu asta fiind interesată mai degrabă de toți băieții frumoși pe care îi întâlneam. Fetele nu, fetele nu mă mai interesau.

Crina VOINAGHI




Zbateri, Speranțe și Bucurii frânte de prigoana comunistă (prof. Gheorghe Bărcan)

Eram „liber” și flămând în a trăi intens această libertate, dinafara închisorilor înfășurate în atâta sârmă ghimpată, cu prezența ei pe afară, „să umblu” într-o altă lume, o lume care era totuși total diferită de aceea în care m-am născut, cu umbletul meu de atunci. După trecerea marii bucurii a revederii, atât de „târzii”, cu cei din familie, cu prietenii și cu cei cunoscuți, care umpleau casa, am început să mă și gândesc la „pașii” pe care trebuia să-i fac. O primă  constatare, când am ieșit pe “afară”, a fost aceea că unii cunoscuți, pe care-i întâlneam, manifestau „curaj”, stăteau de vorbă cu mine, alții se făceau a nu mă vedea, evitând a fi considerați și ei „dușmani ai poporului”.

Acțiunile ideologiei comuniste erau atât de temătoare, fizic și psihic, catastrofale, încât au dezumanizat multă lume, o lume care parcă se ascundea de ea însăși!

Primii pași  i-am făcut spre Miliție, pentru a mă legitima; mi s-a eliberat repede „Buletinul de Identitate”, pe care mi s-a aplicat pe loc stampila D.O. (Domiciliu Obligatoriu). Șeful de post, Vasilescu, mi-a spus însă că-mi va aproba deplasări, cu proceduri legale, ceea ce a și făcut, mereu; a fost un om cumsecade, cu totul diferit de ceilalți milițieni „șefi”. Următoarea deplasare a fost la spital, cu consultări, analize, cu medicamente, urmând apoi un regim de supraalimentație, de refacere și, după o lună, puțin refăcut, am fost angajat într-un serviciu ușor, de la întâi aprilie, până la 15 iunie; bugetul familiei mă obliga la aceasta.

În vacanța de Paști m-am întâlnit cu foștii mei colegi de clasă, unii studenți în anul III, eu fiind într-un decalaj de 6 ani față de ei! Realitatea aceasta m-a întristat, dar eram foarte bucuros că pe Nonu, verișorul meu, l-am salvat de temniță, ca și pe tatăl lui, cu o protecție și tăcere totale și cu foarte multă suferință. Altfel, nu știu pe unde se afla cu studiile și nici dacă la acel moment era liber; mi se părea că am și eu o mică părticică din succesul lui și aceasta venea ca o compensație.

În acest interval de timp gândurile nu au făcut pauză și înțelegeam că situația mea nu era deloc ușoară, desigur incomparabilă cu cea prin care am trecut; dar simțeam un impuls puternic de „zvâcnire” în perspectivă, de ieșire din letargie. Un an școlar se încheia cu luna iunie și un altul  urma să înceapă îndată, cu 2 luni de separare și acest interval redus de timp mă strângea greu, mă făcea oarecum neputincios și mă revolta. Eu aveam 2 clase de promovat, bacalaureatul și admiterea la Facultate; altfel, în toamnă, urma încorporarea în armată, cu 2,5 ani la muncă, o altă muncă, cu alte amânări, iar la liceu se mai adăuga o clasă, a  XI-a. Mă zbăteam în aceste gânduri, cu mersul în toate direcțiile, dar nu mi se contura  nicio ieșire salvatoare.  Îmi veneau în minte și gânduri de „superman”: să promovez clasa a IX-a, la fără frecvență, prin examen integral în luna iunie, să fac același lucru cu clasa a X-a în luna iulie, cu examen de maturitate, de aici la admiterea în Facultate  și, în urma reușitei, deveneam student, începând cu întai oct. 1954, armata  urmând a se efectua în cadrul Facultății ! Cât de simplu : „Visul unei nopți de vară” ! Toate erau sprinturi, care solicitau un efort extrem, poate imposibil și de unde putea el veni, după 5 ani de întreruperi, cu greutățile mari îndurate și cu uitările ei ?!  L-am abandonat, dar nici aceasta nu mă mulțumea; l-am reluat din nou, cu alte renunțări și reveniri, care mă chinuiam mereu, de parcă mă aflam într-o cușcă, fără ieșire. Așa au  început într-un fel și „Zbaterile” mele. Mă vedeam în exprimarea versurilor poetului Alex. Macedonski  : „În jos atarnă-n greutate lutul,/În sus se-nalță al însuflării foc./Se rupe inima la tot minutul,/Vrăjmașii și-au ales același loc”. După o destul de lungă agitație între aceste posibilități și imposibilități, m-am liniștit, sub verdictul dintre „dorință și putință sau neputință” și am gândit cumpătat: dacă nu poți obține un „întreg”, trebuie să te mulțumești si cu o parte a lui. Am să încerc să promovez clasa a IX-a în luna iunie, singurul obiectiv vizat, lăsând cu totul înafară celelalte părți, ca și cum n-ar exista, care presau, speriau toate împreună. A fost o strategie foarte bună.  M-am prezentat la Liceul din Vișeu și am dus lupta cu promovarea acestei clase, cu toată determinarea; era foarte greu, cu examen în fiecare zi la un obiect, fără nicio pregătire anterioară, fiind încă și foarte slăbit. Dar cu un somn scurt, de 1-2 ore/zi, cu plimbarea în zori prin iarba încărcată de o rouă bogată și pură, care-mi dădea fiori și mă scotea din moleșeală, am promovat clasa IX-a și încă onorabil. O mică victorie, dar… mare!

După o scurtă odihnă, am procedat la fel cu clasa a X-a, la Liceul G. Coșbuc din Năsăud (la Vișeu nu se putea, liceul fiind în formare, cu clasa a X-a doar în următorul an). Cu aceeași determinare totală, cu acelaș somn de 1-2 ore/zi, înlocuind „roua ierbii”, care atunci nu se mai producea, cu ligheanul cu apă rece, din când în când și Domnul m-a ajutat, am trecut cu bine și acest „hop”, cu maturitate cu tot. O bucurie enormă, liceul încheiat în cca 2 luni și n-am trecut ca „peștele prin apă”, ci dimpotrivă: la Viseu am fost felicitat pentru o lucrare de sinteză la biologie; la Năsăud, profesorul de matematică, dl. Tulai, m-a întrebat, după  proba orală: „unde vrei să dai admitere?”   I-am răspuns: „la Facultatea de Matematică- Fizică”; „poti să mergi !”, mi-a spus dânsul! O  încurajare enormă.  „Speranțele” se realizau și încă mai creșteau. Era acuma obligatorie și atacarea ultimei redute, în cinstea succesului de până aici, aproape incredibil; nu mai conta rezultatul și nici armata, o bună parte din „întreg” fiind câștigată cu dezinvoltura care poate m-a și ajutat. Victoria era mare, chiar și cu o mică știrbire  a „întregului”; dar aveam și cunoștințe destule, cu toate repezișurile cu care le-am asimilat. Cred că Dumnezeu m-a înzestrat cu o judecată și cu o memorie foarte bune, având și credința în Domnul și o determinare totală.

De la Năsăud am plecat direct la Cluj, examenul de admitere urmând de îndată. Ajuns acolo, am primit cazarea la Căminul Avram Iancu și au urmat vizitele medicale, fișe de completat, autobiografia și înscrierea, într-o aglomerație sufocantă. Menționez că în autobiografia, concis redată, am precizat că am făcut detenție, dar că nu am fost nici condamnat, nici judecat! Probele erau la limba română și matematică, scris, fizica si limba rusă, oral. A început lupta: 600 de candidați pe 180 de locuri, deci peste  3 candidați/loc! Am fost mulțumit de ambele probe scrise și speranțele creșteau; îmi era și teamă să mă gândesc la reușită,  la „întregul” întreg, dar cine știe?! La limba rusă am obținut nota 3, notă de promovare, dar nu de concurs; scuzabil, doar cu 2 luni înainte învățam alfabetul. Urma fizica a doua zi și aici mai aveam de citit. În cămin era o gălăgie infernală; după masă m-am retras sub ușa de la tavanul căminului, unde erau câteva scări, un bec și mai puțină gălăgie, care după orele 22 s-a potolit total; acolo eram singur. Am citit toată noaptea, știind că eram printre primii la examinare și oboseala venea mai târziu. Mă prezint la sala anunțată, unde dau peste o surpriză descurajantă: examenul s-a decalat până după masă, la orele 16; eram lovit în plin: cum puteam eu duce cu mine atâta oboseală, până atunci, în cămin fiind imposibil să dormi? Am ieșit prin oraș și am intrat în Biserica Franciscanilor, de lângă telefoane, unde liniștirea, reculegerea și împăcarea prin rugăciune au fost depline. Aceeași biserică am frecventat-o mereu și în timpul studenției, intrarea fiind cu mică „expunere”. Am revenit la un loc retras și am mai răsfoit cursuri, capitole, revederi, materia de examen fiind parcursă toată; depinde cum am să pot extrage din aceast vast material ceea ce va fi trecut pe bilet. Ora a sosit și am plecat spre confruntare, în gand cu: „Doamne ajuta”! Am ridicat biletul și am trecut în bancă, pentru pregătire. O problema din electricitate am soluționat-o, forța centrifugă și centripetă la fel și urma  „pendulul matematic”, în tratarea căreia organismul a cedat și am adormit cu capul pe bancă! M-am simțit scuturat și am dat fuga spre ușă, în buimăceală crezând că fug să prind  trenul. Dar mă oprește profesorul și-mi spune: la tablă! Primul subiect a mers „șnur”, subiectul cu pendulul îl cunoșteam, dar am adormit cu el în pregătire și am avut câteva ezitari, iar problema de electricitate a fost fără „probleme”; nota 4, destul de bine! Am plecat la cămin și am adormit „buștean”,  imediat, un somn greu, meritat și lung, peste toată gălăgia, până dimineața târziu. În timpul examenului m-am împrietenit cu un absolvent de la Năsăud, Ureche Vasile, care a făcut un an de pregătire pentru acest examan, ajungând mai apoi  prof. universitar, fiind și directorul Observatorului Astronomic din Cluj. Între timp ni se comunică faptul că anunțarea rezultatelor va fi pe 10 septembrie, pregătindu-se cu mult fast aniversarea „Actului de la 23 August”, după 10 ani. Nu aveam bani pentru cantină nici unul dintre noi și am pus atunci de-o parte banii pentru drum, după care ne-au mai rămas doar 12-15 lei/persoană, pentru cca 10 zile! Cumpăram fiecare 100 gr. de biscuiți, cu 0,99 lei și în fiecare zi ne plimbam  pe dealurile din jurul Clujului, Feleac și Cetățuia, de unde admiram orașul  și pe unde serveam cele „trei mese”, cu biscuiti și prune bistrițene, care se aflau la discreție, pe câmpuri sau prin grădinile mărginașe, cu proprietari binevoitori.

Ziua „Sentinței” a sosit și la afișiere se aflau sute de candidați, înghesuiți unii peste alții, să vadă, să se vadă, ieșind de acolo unii cu mâinile ridicate și strigăte de bucurie, alții aplecați sau umblând cu batista pe la ochi. Eu am lăsat să treacă valul, nu m-am grăbit și nici nu aveam puterea să pătrund prin aceea înghesuială; prietenul Ureche a țâșnit repede afară, strigând cu bucurie: pe locul 6! Târâș, târâș m-am apropiat și eu, pe căi mai descâlcite, atât cu speranță cât și cu lipsa ei și am început să parcurg lista de la un capăt, pe care tot mergeam și nu mă vedeam „semnalizat”, când, deodată îmi văd numele, parcă mărindu-se și micșorându-se, într-o palpitație optică, văzând în față și numărul 60! Am strigat și eu 60 (!), cu mâinile sus, auzit probabil doar de Ureche; mă aflam în prima treime și nu era puțin, având în vedere întreaga mea situație. M-a cuprins un sentiment de „bucurie” enormă, revărsată, nestăpânită, eliberată de toate strânsorile, dându-mi parcă încă odată sentimentul de libertate, de victorie. O bucurie „întreagă”, fără margini, un „vis de vară împlinit”. De aici au început alte speranțe, cele ale studentului, cu gânduri și dorințe de succes, de împliniri, cu alte responsabilități. Dacă înainte am trecut prin Catedrale, am trecut și după aceea și reculegerea, recunoștința erau profunde, trăite. Fără să mă laud, a fost totuși un succes mare, de excepție. „Zbaterile” grele au fost de 3 luni și s-au potolit, „speranțele” au continuat, cu greutăți mai ordonate și mai potolite. „Bucuriile” au continuat și ele și s-au tot adunat, atâta cât le-a fost „dat” să fie.

Drumul spre casă  cu personalul era parcă de accelerat și bucuria a fost puternic împărtășită și de familie. Am rezolvat și cu Comisariatul iar  în timpul rămas mi-am pregătit cele necesare și, la 01.10. 1954,  participam pentru prima dată la deschiderea anului universitar, ca student; apoi m-am aflat în amfiteatre, săli de curs și seminarii, audiind cursuri de înaltă competență, studiind într-o satisfacție și mulțumire deplină, fascinantă și cu alte atât de plăcute activități studențești.

Schimbări extreme, în timp atât de scurt. Acelaș an, 1954, mi-a conferit atâtea statute prezente în viața mea: pușcăriaș, prin lagăre de muncă de exterminare, în toată mizeria de care erau pline, cu libertatea și privirea blocată de izolări și garduri de sârmă ghimpată, eliberarea, urmate apoi de respirația și agitația de afară, cu atâtea „zbateri”, cu victoriile în serie pentru clasele  de liceu și a admiterii, apoi respirând aerul pur și curat, din acele spații largi, universitare, în aceea atmosferă caldă și primitoare, umană, care te făcea să crezi că ai sosit de pe alte tărâmuri, că ai venit din „iad”. Am intrat parcă dintr-o scurtă vacanță de vară, sau direct din pușcărie, în acele spații imense, luminoase, de căldură și respect uman, care mă fascinau. Mă gândesc cum de nu s-au produs deformări și transformări profunde asupra fizicului și a psihicului, care să le schilodească, cu toate acele situații și evenimente atât de diferite, atât de contradictorii unele față de altele, de la cele mai grele și criminale ticăloșii, diabolice, la acele succese și sublime stări de euforie în existența umană, trăită cu toată puterea interioară, cu inima și sufletul, în spiritualitatea ei. Era credința, starea sufletească, spirituală, moralul care a conservat normalul și binele din ființa umană, cu care a fost concepută și înzestrată aceasta!

Primul an, primele emoții studențești, primele examene, primele bucurii. Cele două sesiuni, din primul an, cu zece examene promovate: opt cu nota maximă, zece, două cu nota opt, la limba rusă și științe sociale. Am avut bursă imediat după examenul de admitere și tot timpul apoi; după prima sesiune am beneficiat și de bursă de merit, pe cei 3 ani, atâta timp cât ea s-a acordat, bursă care consta în cazare, masă și 30 de lei pentru cheltuieli culturale; mi se adăuga un bonus de 50 lei/lună pentru situația bună la învățătură, cu toate notele peste opt. În următorii ani, până la prima sesiune din anul IV, trendul a fost același: „nicio notă sub opt, majoritatea notelor fiind de zece, cu o medie în jur de 9,50, toate examenele la matematici fiind promovate cu nota zece”. Acestea nu le spun pentru laudă, cu totul nesemnificativă și consumată; le spun însă pentru a arăta că succesele precedente n-au fost întâmplătoare și, mai ales, pentru a evidenția o mare și criminală ticăloșie, de fapt ticăloșia, mizeria și minciuna cu care se menține și în care trăiește ideologia comunistă, nefirească ființei umane. Am uitat se vede că trăiam în spațiul „Prigoanei” comuniste, care se desfășura countinuu, „înăuntru” și pe „afară” și „Frângerea” avântului a venit repede, într-un nefiresc total, neașteptat, într-o ticăloșie majoră, în abuz și Fărădelege.

După încheierea cursurilor primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii, am fost chemat la cadre, pentru o scurtă autobiografie, apoi m-au dus la Securitate, unde, după  o zi și o noapte, plină de insulte și amenințări, am fost avertizat: „Singura posibilitate de a-ți încheia studiile este să colaborezi cu noi!”

După refuzul meu categoric a urmat o bătaie zdravănă, m-au dus de unde am fost ridicat și, îmbrâncindu-mă afară din mașină mi-au spus: „Ai să „zbori” din Facultate, banditule!” 

Și am „zburat” peste puțin timp, până și-au organizat minciunile și au obținut și avizul favorabil al Primului Secretar de Partid, Vaida. Cu aceasta toate visele și gândurile de perspectivă s-au prăbușit, gândindu-mă spre ce orizont rămâne să mă îndrept, dacă-mi va mai rămâne și această opțiune.

În aceea primă sesiune din anul IV aveam trei examene; le-am susținut și promovat pe toate cu nota 9, deși eram sigur că era degeaba si degeaba a fost. Am plecat acasă, doar ca să plec undeva, în totală neliniște de răul ce mă aștepta și care s-a și produs: la întoarcere, am observat la afișierul facultății mulțime de colegi și bănuiam ce vedeau. Am privit și eu, colegii retrăgându-se discret, tăcut și m-am văzut din nou afișat pe o listă, dar acuma respins: „Studenții Mitrofan Traian și Bărcan Gheorghe sunt exmatriculați din toate Instituțiile de Învățământ Superior din țară, începând cu data de 08.02.1958! Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o conduită ireproșabilă și nevinovat! Pe moment mi s-a făcut rău, mă strângea ceva în piept și nu puteam respira, mă prăbușeam. Colegii m-au stropit cu apă rece și mă încurajau. O slăbiciune care s-a produs de la sine, omenească, n-am putut-o stăpâni, deși am înfruntat situații mult mai grele, față de care aceasta părea un „lux”. În definitiv, sunt atâția oameni care nu au o calificare universitară și-și pot duce viața în demnitate și în „confortul” îngăduit de „orânduire”. Puteam fi însă din nou arestat, așa cum au făcut-o și înainte, tot urmare a aceluiași refuz! Ticăloșia lor era continuă, de neoprit și n-aveam decât să aștept ceea ce va urma. A fost începutul altor „zbateri” mai de durată, cu persecuții și urmărire continuă, de 5 ani! După această perioadă, mi-am reluat studiile, oarecum prin Instanță și le-am încheiat cu „brio” (!), după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. Eram un student foarte bun și, totuși, parcă aș fi încheiat fiecare an cu repetiție!

Mai târziu, prin 2005, când s-a “rupt” puțin din Arhiva secretizată a Securității, care ascundea toate ororile și ticăloșiile criminale pe care le-au făcut, care-i apăra și proteja, am aflat motivul exmatriculării mele, depus de Securitate la Decanat: „A fost condamnat la un an închisoare corecțională și a fost eliberat în 1952, plecând la Săliștea de Sus, iar de acolo la Cluj”  (Dosar CNSAS, fila 11). O minciună sfruntată, redată într-o formă ordinară: nicio condamnare nu am avut, așa  cum am dovedit și cu cazierul judiciar, iar în perioada 1951-1954 am fost în custodia și „grija” lor, deci și în ziua când spuneau că am fost eliberat, și am fost eliberat numai odată, în 04.03.1954 și nu în 1952! Câtă ticăloșie, continuă, la acest braț înarmat al PCR, Securitatea! Detenția am făcut-o prin abuz și ilegalitate, iar ulterior, exmatricularea, anularea studiilor și aruncarea mea „peste bord”, s-a făcut printr-o minciună abjectă și falsitate, cu alte atâtea persecuții, altfel de persecuții, pe o durată de cinci ani, fiind trecut la munca de jos, pe șantier, la târnăcop și lopată, cu studiile superioare aproape încheiate! Oare cum au putut să mintă atât de grosolan? În primul rând, prin gândul rău, diabolic, de a chinui mereu, de a produce suferință celor ce nu acceptau să se lipească de ei. În al doilea rând din prostie, de care erau mari beneficiari; în loc de acea minciună ordinară, care putea fi dovedită cândva, cum s-a și întâmplat, puteau folosi note informative, minciuni care se puteau anula în timp, în multe moduri, așa cum făceau când mă alungau pe rând din serviciile modeste găsite, după exmatriculare. Dar ei credeau în „Domnia” lor veșnică, o altă manifestare a prostiei acestora. În sfârșit, îi scotea din minți, mai ales „mersul vertical” al cuiva, cu demnitatea de neatins și nu târâș, încovoiat, după muzica și cântecul lor.

În 2006, după aflarea acelor falsuri juridice făcute de o Instituție a Statului, care mi-au produs atâția ani de suferință și lipsirea de drepturile civile cuvenite, am acționat Statul Român în judecată în trei Instanțe: Judecătoria, Tribunalul  și Curtea de Apel Cluj, toate câștigate, în aceeași interpretare, în baza Decretului nr. 31/1954, art 54. Statul Român a fost obligat prin Lege să-mi acorde prejudicii morale în valoare de 45 mii de euro, sancțiune efectivă, concretă, simbolică, dată de toate cele trei Complete de Judecată, în demnitatea și spiritul de dreptate pentru care au jurat, jurământ pe care l-au și respectat. Bucuria a fost mare, pentru că s-a făcut dreptate, împotriva atâtor nelegiuiri, abuzuri și crime, dreptate care s-a făcut atunci și pentru alte câteva persoane, în cuantumuri de prejudicii morale acordate diferit, cum era și firesc, de către alte Instanțe, cu alți onorabili magistrați, care și-au păstrat „Jurământul de profesie înrămat” și nu l-au aruncat la coș!

În același timp s-a putut vedea deosebirea enormă între Instanțele de Judecată, dintre Magistrați, în momente procesuale diferite, pe aceeași temă, cu soluții opuse, în situații similare sau aproape identice, unele ținând „Sceptrul Dreptății” sus, ferind „Jurămâtul Sfânt” dat de potopul noroiului politic ce tot curgea, altele scufundându-l în el, în necinstea, îmbuibala și profitul murdar al acestuia.

Prof. Gheorghe Bărcan, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

(25.03.2019, Minneapolis/ USA)




Evelin Batizi a descoperit profesori-eroi la CNDV!

Zilele trecute, m-am întâlnit prin centrul orașului nostru cu…. două simpatice tinere: Evelin și Alexandra. Evelin radia de fericire! Părea un personaj SF prin toate caracteristicile exterioare: plutea într-un halou de fericire. Și avea de ce să fie fericită! Ducea în două plase ieftine, comoara ei: tocmai ridicase de la tipografie, cele zece exemplare din romanul ”Făuritorii”. Am înregistrat primele informații despre cartea ei, într-o avalanșă fermecătoare de cuvinte. Am avut privilegiul să fiu primul cumpărător al cărții Evelinei (sper să menționeze acest lucru în viitoarea biografie de super-cunoscut romancier! 🙂 ). Am promis că voi citi romanul, fiind incitat și de dimensiunea astrală a ”eroilor”, și mi-am propus (fără să-i spun), să fiu primul editor al viitorului roman al domnișoarei Batizi. Cred că Evelin, prin această apariție unicat (tiraj 10 exemplare) și-a adus omagiul Colegiului Național ”Dragoș Vodă”, cu ocazia celor 100 de ani de existență. Succes, Evelin! Succes generației F! (Ion Mariș, coordonator Editura ”Valea Verde”, Sighet)

*

Se spune că legendele trăiesc în cărți și povești de mult uitate, însă mulți nu știu că, de fapt, ele trăiesc printre noi și sunt ”ascunse” în oameni simpli și totuși fenomenali. De aceea, am decis să scriu ”Făuritorii” și să le atribui rolurile principale celor șase profesori ”legendari” care îmi predau. Vreau ca lumea să ajungă să îi cunoască pentru a lua exemplul lor. (Evelin Batizi, autorul romanului ”Făuritorii”)

*

Mulți dintre noi spunem despre cărți că sunt doar un ansamblu de foi împletite într-un cotor. Noi greșim, cartea este ceva magic, un mod de a trăi, un mod de a te exprima. Dacă cineva îți spune ,,Citește!… nu îți subestima valoarea și inteligența, nu spune ,,Nu pot! sau ,,Nu înțeleg!’’ Cu fiecare zi dezvoltă-te drag cititor și crește-ți imaginația! Aceste calități le-am observat cu mare băgare de seama la Evelin, o persoană deosebită prin modul său de a gândi. Imaginația lui Evelin trece granițele posibilului, ducându-ne pe culmile celei mai adânci magii.Această persoană răspunde prompt oricărei provocări, este o pată de lumină în acest sumbru joc al vieții .

Viața mereu va fi o provocare iar Evelin mereu va trece orice test prin unealta ei secretă, imaginația. După cum bine v-ați dat seama Evelin este mirifica autoare a cărții ,,Făuritorii’’, punând în joc sufletul ei și visul ei de a deveni profesoară. De aici vine și ideea personajelor, modul în care ea a ales personajele este inedit și nemaiîntâlnit, inspirându-se din viața de zi cu zi a anilor de liceu și admirând fiecare gest sau replică a profesorilor și a colegilor, creionând astfel fiecare personaj în parte. După cum vedeți, imaginația ne poate salva din această ruletă a vieții, făcându-ne pe fiecare să uităm de grijile din afara cotorului fermecat. În această operă a lui Evelin veți putea observa nu numai imaginația acută de care dă dovadă, ci informația pe care aceasta o deține, îmbinând mai multe domenii științifice.

Mereu binele trebuie să învingă răul, însă nimic nu se poate realiza fără muncă. Ceea ce dorește Evelin să sublinieze în acest roman este abilitatea de comunicare și de colaborare care lipsește cu desăvârșire în zilele noastre, dar care dacă este pusă în practică poate aduce o schimbare pe care noi ne dorim să o vedem în lume. Schimbarea a început cu Evelin și inventarea inteligenței artificiale care aduce atât beneficii cât și necazuri.

,,Făuritorii’’ mă duce cu gândul la o lume inimaginabilă, o lume în care prietenia domnește peste tot în lume, în care egalitatea nu e doar în acte, o lume perfectă. Fără formarea de care, putem spune că profităm la școală nu am fi ajuns unde suntem acum, această formare o dobândim de la dragii noștri profesori, liderii clasei făuritoare, cei care ne conduc prin înțelepciune și prin blândețe și mai ales prin umanitate, prin sentimente bine clădite.

Umanitatea și sentimentele ne leagă pe toți indiferent de etnie, limbă sau religie, cu toții suntem, practic, sigheteni și maramureșeni. Armurile pe care noi trebuie să le folosim sunt dragostea și inteligența pentru a înfrânge răutatea.

,,De ce a ales Evelin să introducă în cartea ei profesorii?’’. Cu toții vă gândiți la asta, tocmai de aceea avem și o explicație, Evelin a ales ca personaje profesorii de la clasă deoarece îi consideră niște modele demne de urmat în viață, dând dovadă de compasiune, atașament, iubire față de noi toți, indiferent dacă i-am supărat sau nu. În ei nu există răutate, există doar corectitudine, inteligență, independență și un tact didactic deosebit. Au trecut de mult granițele psihopedagogiei, ei ne-au devenit prieteni, confidenți și putem spune că ne-au devenit chiar și părinți.

Fiecare calitate principală a persoanelor din jurul ei are un personaj-reflector în carte, însă cine sunt personajele nu vă vom dezvălui, ci vă vom lăsa să meditați asupra acestui mister. Misterul lui Evelin este mai mult decât veți putea gândi vreodată deoarece la sute de întrebări nu putem găsi răspuns. Această întrebare este una dintre cele câteva sute ,,Știe cineva la ce se gândește Evelin?’’.

Iar pentru sfârșit vă propun o provocare, două cărți pe săptămână! Nu e deloc ușor să scrii, dar e ușor să citești, haideți să citim cu toții, să descoperim adevărata umanitate și adevăratele mistere ale vitorului, împreună! Mai mult de atât, haideți să descoperim ,,Făuritorii’’ acestei lumi și câștigătorii jocului. Tuturor ne place să (ne) jucăm și evident să câștigăm. Să încercăm să câștigăm și câteva cuvinte în plus în vocabularul nostru! (Georgiana Nistor, XII F)

*

Evelin este o elevă cum puține mai sunt în ziua de astăzi: super determinată! O fată modestă, cu mult bun simț, comunicativă și de o veselie molipsitoare, Evelin a fost mereu eleva care avea un plan, avea ceva de realizat, avea un vis. Și nu s-a dat bătută până nu și-a văzut visul cu ochii. În general e o fată care luptă pentru scopurile ei, muncește și perseverează până la capăt. Are atâta energie pozitivă încât reușește să mobilizeze și pe alții. Evelin e o scumpete și sunt foarte mândră de ea! (prof. Andrea Burcuș, diriginta clasei a XII-a F)

*

Evelin e eleva care mă așteaptă mereu pe scări și mă conduce până în sala de clasă. N-am întrebat-o niciodată de ce face acest lucru. Îmi place să îmi imaginez că vrea să fie prima care îmi spune ,,Bonjour, madame!” și care îmi transmite pofta ei de viață, de ora respectivă. De câte ori are ocazia, îmi împărtășește ideile ei trăznite, imaginația debordantă cu un haz și o naturalețe de parcă ne cunoaștem de când e lumea. Dacă așa e și cartea pe care a scris-o, de-abia aștept să o citesc! (prof. Luminița Colopelnic)

*

Evelin este o elevă cu totul deosebită. O ambiție extraordinară și perseverență în tot ceea ce face au fost factorii esențiali ai acestei deveniri. Eleva timidă din primul an de liceu, s-a descoperit pe sine și forța ei interioară. Elementele cotidianului au fost rescrise într-o manieră vizionară neobișnuită. Felicitări, Evelin! (prof. Gabriela Ilieș)

*

Pe Evelin am remarcat-o din primele ore la clasă. Este genul de elevă exuberantă, atentă la detalii, simpatică. Fiindcă era pe fază imediat, îți comenta o idee pe care o predai la lecție. De acolo se pornea o discuție interesantă de unde reieșea imaginația debordantă. Ideea cărții am concretizat-o în ore întregi de dialoguri la clasă. Sper, așa, pe undeva că am fost și eu un factor încurajator pentru apariția acestei cărți. Și, bineînțeles, că mă simt mândră să fiu unul din eroii din poveste. (prof. Simona Nodiș)

*

Evelin m-a făcut personaj de roman! Habar n-aveam ce născocește în mintea ei! Dar, ”produsul” final, deși SF, ne lămurește asupra calităților unor eroi. Mi-am dat seama că nu (neapărat) de science-fiction avem nevoie noi, profesorii, pentru a-i determina pe inteligenții noștri elevi să iubească și cuvântul scris! Sunt mândră de voi, elevii mei, aparent de neînțeles, dar, wow, ce frumoase sunt rezultatele când se creează o prietenie având un ”fals” substrat romanesc! Baftă în viața reală, dragii mei elevi! Valete, carissimi et carissimae! (prof. Brîndușa Oanță)

N.r. Pentru a vă stârni interesul, vă prezentăm personajele principale din roman (în ordine alfabetică): Andrea Burcuș (Jane Peterson), Luminița Colopelnic (Elizabeth Hamilton), Gabriela Ilieș (Allice Birmingham), Simona Nodiș (Katherine Keith), Brîndușa Oanță (Bridget Morgan), Marius Voinaghi (Michael Winston). ”Făuritorul” coperții romanului: Mihai Bodnariuc, XII F.

Salut, Sighet!




Sculptorul Ion Bledea – 70 de ani! La mulți ani!

70 de ani bătuţi pe muchie împlineşte sculptorul sighetean Ion Bledea! Rotunzi, rânduiţi. Un foarte bun început pentru o viaţă de creator, care are multe de arătat, de spus şi de-acum încolo…

Pe lângă îmbogăţirea imaginarului maramureşean cu nenumărate figuri emblematice, simbol, artistul redă în vibraţia fibrei de lemn oamenii simpli ai locului, cu trăirile lor, la ceas de răscruce. De pildă, în anul centenar tocmai încheiat, a dăltuit chipuri de maramureşeni la vremea Primului Război Mondial şi, alături de simbolurile năzuinţei lor de Unire, un adevărat ansamblu monumental – “Drumul maramureşenilor spre Alba Iulia”, expus la Primăria Giuleşti.

L-am vizitat frecvent la atelierul din spatele bisericii romano-catolice, în perioada elaborării acestei lucrări. M-a introdus în tehnologia specifică, dar şi în intimitatea procesului de creaţie. Ion Bledea este, pe lângă valorosul sculptor, un comunicator minunat, bucuros de oameni, gata mereu să ne împărtăşească din secretele artei sale. Vizitaţi-l! Pentru a-i ’stâmpăra setea de comunicare sau, cel puţin, pentru a-i strânge mâna măiastră, vânjoasă, de moroşan. Binemerită de la noi.

La multe lucrări înainte! La Mulţi Ani!
(Marin Slujeru)

Ion Bledea a făcut în lemn un univers întreg, însuflețit și cald. Sculpturi de toate dimensiunile stau în calea ta nu numai în atelierul minuscul al artistului sau în extraordinara expoziție de la mansarda locuinței sale, ci peste tot, în camere, pe scări, pe terasă. Figuri umane mai ales. Între bucățile de lemn și imaginația sculptorului se pare că există o comunicare directă, lemnul însuși impunându-i artistului ce figură anume să scoată din el la suprafață. Ca și cum tot Maramureșul vechi și toată Transilvania străveche de sub pământ s-ar fi mutat din amintire în lucrările lui….
(Marta Petreu)

Artistul Ion Bledea nu face caz de darul lui, ci se comportă cu el ca oamenii locului: firesc, harnic și cu voioșie. Din ce a primit, dă el mai departe, cu bucurie (nu cu încruntare), ca să sporească. Așa se face că, oricum te-ai întoarce, ba către figurativ, ba către abstract, ba descifrând simboluri, ba admirând parabole, semnele în lemn pe care Ion Bledea le lasă în urmă sunt mărci ale unui talent răsărit din generozitate.
(Ovidiu Pecican)

La cei 70 de ani pe care i-a împlinit azi, Ion Bledea și-a lăsat amprenta, sufletul, munca pe aproximativ 1200 de lucrări. O pădure de lucrări, o pădure de zbateri, o pădure de talent pe care artistul a crescut-o într-o viață.

Ion Bledea a creat pentru noi toți, pentru iubitorii de artă, imaginația și energia lui s-au amplificat cu trecerea anilor; din mâinile lui s-au născut și se vor naște lucrări care definesc un adevărat brand al Maramureșului. La mulți ani, prietene!
(Ion Mariș)




Arhetipul iubirii (autor, Oana Țînțaș)

prof. Oana Țînțaș

Ședeam încordată, jucându-mă nervos cu firul spiralat și lung al telefonului. Îmi făceam inele pe fiecare deget, le descurcam apoi, izbind cu picioarele în canapea. Ce farsă să-i fac? Trebuie neapărat să fie una bună. Eram singură în camera spațioasă, pe cine să întreb? Pe el nu-l păcălește nimeni niciodată. Și apoi râde zeflemitor și asta mă calcă pe nervi. Gata. M-am decis. Că doar nu-i prima oară când îl chem. Scot receptorul din furcă și-l așez alături. În drumul spre „cealaltă casă”, îi anunț încântată pe toți că am o idee fabuloasă. Traversez prima curte, mă strecor printre găini liliputane, curcani beligeranți și cocoși încrezuți, în cea de-a doua, îngrădită, și o iau apoi pe cărarea străjuită de flori până ajung la atelierul lui. Stă aplecat și meșterește ceva, ca de obicei, sudează, cu ochelarii de protecție, cu șorțul lui cu buzunare, într-o gălăgie infernală: „Bi-bi-cu-le!!! Bi-bi-cu-le!!! Te cheamă la telefon!” Se întrerupe din hărmălaia lui artizanală și-mi aruncă o privire neîncrezătoare: „Cine mă caută?”„Nu știu. Un nene. N-a zis numele.” Câteva momente de tensiune… dar vine, vine. Mergem, de fapt, împreună. Nu vorbim nimic pe drum. El intră în casă, așa murdar de pilitură de fier, mirosind a sudor. Apucă receptorul și strigă tare: „Alo!!! Halo!!!” Fața mea radiază în timp ce eliberez nestăpânit strigătul războiului câștigat „Aprilis bolondis!!! te-am păcălit, te-am păcălit!!!” și el râde prefăcându-se că-i e foarte ciudă, bombănind ceva neînțeles. „Ptiu! Cum am uitat că-i 1 Aprilie? No, lasă, tu, lasă… că ți-o plătesc eu… ” și se întoarce vorbind singur „cocoana asta-i a dracului” către atelierul lui unde, ca într-un muzeu, se înșiră pe cuie bătute aliniat, cu distanță fixă între ele, toate uneltele posibile și imposibile. Nu cred să existe ceva care să folosească la reparat, construit, inventat și Bibicu să nu aibă. Toate mașinăriile pământului sunt aici, în atelierul lui. Despre el toată lumea spune că e cel mai mare „meseriaș” din Sighet. Și cred că așa și e.

Nu pot face nicicum legătura între pozele lui de tinerețe și felul în care arată acum. L-am cunoscut gata bătrân. Cu păr puțin și cărunt, cu o figură aspră, cu nasul acvilin care-l făcea fioros uneori, cu vocea dură și categorică și cu mâna stângă „ciungă”. Așa o numea el. Avusese un accident care se soldase cu tendoane secționate. Ca urmare, degetele îi erau strânse într-o permanentă încleștare, ca și cum ar fi avut pumnul pregătit… Era un om puternic chiar și așa, cu o mână aparte. Învățase s-o folosească strânsă. Când apărea el în casă nu se mai vocifera, se lăsa o liniște care mie nu-mi plăcea deloc. Am asociat-o mereu cu teama. Bunicul era cel mai mare dintre frați (erau 13 în total), un fel de șef de clan, toți îl respectau sau se temeau de el.

Nu știu din ce motiv s-a decis să mă aleagă pe mine să-i fiu favorită între droaia de nepoți. Se pare că i-am căzut dragă încă din primele zile de viață, când, după părerea unora din familie nu arătam „a cine știe ce”. Însă el m-a văzut frumoasă și cumva s-a decis atunci, pe loc, că sunt nepoata preferată. Asta mi-a adus niscaiva avantaje în familia numeroasă, în care era simplu să fii trecut cu vederea. Vorbea ungurește și rusește, o rupea și-n țigănește și germană, ba mai știa și câteva vorbe jidovești. Avea și multe nume. Câte unul pentru fiecare mască. „What’s in a name?” întrebare shakespeare-iană cu patru răspunsuri: Dan, Ștefan, Pișta și cel care avea să fie strigat cel mai des, „Bibicu”. Eu i-l pusesem pe cel din urmă. Îmi plăcea mult un actor, Birlic îl chema și-l văzusem în „D-ale carnavalului”. Tabieturile îi erau numeroase și nimeni nu îndrăznea să-i iasă din vorbă. Lucrurile trebuia orânduite după placul lui, dându-mi senzația că numai el conta.

Peste zi, ne adunam cu toții în odaia lui Buni, care servea drept bucătărie, sufragerie și dormitor. La amiază și seara mâncam împreună. Eram obișnuită cu vocile celor două ființe solare: Mama-Bună și Buni, sporovăiau câte în lună și-n stele în timp ce eu desfășuram scenarii de viață cu păpușile mele. Când tăceau brusc, știam fără să ridic privirea că a intrat el în casă. Săreau să-i așeze masa: farfuria cu supă ce trebuia să fie fierbinte, tacâmurile, pâinea, cana emailată, a lui, cu apă rece din fântână. Nu se mișca niciodată. Dacă ceva se termina, bătea cu mâna ciungă în masă și, instinctiv, ele știau ce să aducă. Eu aveam „privilegiul” de a sta lângă el. Și, ritualic, își făcea timp să mă chinuie prefăcându-se că-mi fură din mâncare. Uneori, când nemulțumirea mea vociferată nu-l satisfăcea, trăgea aer cu un sunet care-mi bântuie și azi amintirile și-mi „scuipa” în farfurie. Atunci știa sigur că-mi declanșează plânsul. Refuzam să mă ating de mâncare, ceream să mi se dea alta, și apoi înghițeam cu lacrimi care mi se prelingeau pe buze. Îi uram pe toți cei prezenți la masă pentru că nu erau în stare să-l înfrunte. M-au lăsat să suport jocurile lui sadice ani de-a rândul. Atât de tare se temeau de el, încât nu îndrăzneau să zică nimic. Nici măcar tata. Erau toți dominați de un om cu nas acvilin și mâna ciungă. Nu aveam voie să-mi schimb locul de la masă. Trebuia să stau lângă el. Duminicile erau însoțite de mirosul de supă de carne cu tăiței, preferata lui, în care-și punea piper din belșug. Sosul alb cu hrean era nelipsit. Prăjiturile, de asemenea. Nu fuma. Nu-i plăcea să bea. Nu l-am văzut niciodată abandonându-se vreunui exces de felul ăsta. Tot ce făcea el era cu mintea limpede.

Era Jack-of-all-Trades Bibicu meu. Atât de priceput se dovedea la toate, încât avea programări la tăiat de porci. Când venea rândul celui din curtea noastră, aveam coșmaruri cu ceva timp înainte. În ziua cu pricina, mă trezeam în urletele nefirești ale animalului sacrificat. Plângeam în pernă de mila lui, și apoi ieșeam în prag strigându-i de acolo: „Ești un criminal!” El râdea, fluturându-și cuțitele în aer… Mă fascina întreg ritualul, de la pârjolit la spălat, tranșat. În aerul rece al dimineții se ridicau aburi din nefericitul animal. Sentimentele mele erau amestecate. Îl urmăream pe Hannibal Lecter, cu șorțul lui de mușama, cu setul de cuțite, expuse cu mândrie. Comanda să i se aducă ingrediente, oale… un haos organizat care se sfârșea seara, la cină. Atunci când amintirea „sacrificiului” mi se mai domolea, Bibicu nu uita să mă întrebe: „Mănânci porc perit?” făcându-mă să mă simt vinovată că pofta mi-a surclasat mila. Era bună mâncarea amestecată cu lacrimi sărate. Râdea victorios.

Detestam și tăiatul găinilor. Tot în sarcina lui cădea și asta. Dar o făcea într-un fel aparte, numai al lui. Lua câte o biată înaripată, îi tăia gâtul, dar nu i-l desprindea de corp, ci îl lăsa așa, să atârne și dădea drumul păsării în grădină. Urma un spectacol halucinant și monstruos. Găina alerga bezmetică în toate părțile, sângele țâșnea pe pământ, gâlgâind, cu sunet. El râdea cu o plăcere nefirească, țipa, întărâta, aplauda. Nu știu ce era mai odios: zbaterea chinuitoare a găinii sau plăcerea sadică a capului familiei? Imaginea asta m-a urmărit fără să facă sens vreodată.

Într-o zi, a venit acasă cu un alt fel de zâmbet pe chip. Învățasem să le disting. Acum era de bine. M-a chemat să-mi arate ce dar mi-a adus. Și a scos din buzunarul larg al hainei o mogâldeață pufoasă, pe care mi-a pus-o în palme. „E al tău. Îți place?” L-am iubit pe Azor din clipa aceea. Cățelul meu drag, un ciobănesc carpatin ce avea să fie o prezență stabilă și credincioasă vreme de 14 ani. Prietenul meu.

Bibicu era un om foarte zgârcit. Avea o obsesie a banilor, nu mi-a dat niciodată vreun leu. Strângea într-o sticlă de lapte, din aceea ceaușistă, ca într-o pușculiță, monede de 5 lei. Îi plăcea să-și vadă banii, să le audă zornăitul. Ca să șterpelim preț de-o înghețată, puneam la cale cu Dia, sora mea, adevărate strategii. Mama-Bună era părtașă la „furtișagul” nostru, ea ne-ar fi dat toată sticla. Mereu eram eu cea însărcinată cu atragerea lui Hagi-Tudose afară din casă. Nici nu mai știu ce urgențe aveam, ce minciuni spuneam ca să-l îndepărtez suficient încât să nu audă sunetul banilor. Când Dia ieșea din casă, știam că misiunea e îndeplinită și o zbugheam spre înghețată, lăsând „situația de urgență” complet nerezolvată.

Nu-mi dădea bani, însă aveam vată pe băț gratis la țiganul care o vindea. Bibicu îi reparase (fără să-i ceară bani) mașinăria din care scotea norii pufoși și dulci. Nenea, recunoscător, ne promisese că vom putea mânca pe săturate. Așa că mergeam de mai multe ori pe zi, ca să le pot da și prietenelor mele…

Cea mai mare dovadă de generozitate din partea bunicului a venit în urma unei excursii în Germania, unde se dusese special să-și cumpere o drujbă. Mi-a adus la întoarcere o pereche de cizme de piele, cu franjuri, și un ghiozdan care avea să devină emblematic în școala mea. Toată lumea îmi știa ghiozdanul portocaliu cu ochi de pisică.

Da. Mă iubea Bibicu. Cum mă puteam îndoi de asta? Îmi amintesc cu precizie cum am intrat în casă pe o vreme caniculară, după ce mă zbenguisem toată ziua pe afară, însetată și fericită. Am luat cana emailată, am umplut-o cu apa rece din fântână, adunată într-o găleată de fier ce stătea pe un dulăpior, aproape de sobă. Am început să beau cu poftă, continuându-mi mersul. Am pus cana goală pe masă, eliberând un sunet de satisfacție, așa cum fac copiii care și-au împlinit o poftă. M-am întors, cu intenția de a-mi continua joaca afară. Îmi amintesc privirea îngrozită a bunicii, senzația că ceva îmi atinge urechea și sunetul spart al cănii izbite de perete, care ricoșase apoi, rostogolindu-se pe podea. Totul s-a petrecut atât de repede încât nu mi-am dat seama de fapta mea impardonabilă. Îndrăznisem să-i pun în față cana goală. Lui, capului familiei, nu i se mai întâmplase așa ceva. Era un afront, o lipsă clară de respect. Tot ce știu e vocea lui Mama-Bună „fugi!” Asta am și făcut. Plângând. Și întrebându-mă ce fel de iubire e asta.
Îmi făcuse un leagăn, o scândură balansată de niște lanțuri de fier care scoteau un zgomot sacadat. Mă dădeam cu avânt, aproape zburam. Mereu meșterea ceva minunat. Avea o roată de fier, pe care o învârteai până ieșea la iveală apa. Era de fapt o pompă ingenioasă care mă încânta deoarece mă prefăceam că navighez pe mări îndepărtate, că sunt la cârma unei corăbii.

Poarta de fier o făcuse cu o ramă ce se termina cu niște țepi mari, destinați intrușilor. Și soneria tot de el a fost imaginată. Era un clopoțel activat de un sistem de pârghii, sârme de el știute, conectate, legate. Tot ce ieșea din mâinile lui era aur curat. Un inventator, ce mai!

Jucându-mă ca de obicei, prin curte, am auzit într-o zi țipete. Bibicu îl prinsese pe vărul meu, Mircea, fumând. Din mâinile lui n-a mai ieșit aur atunci, ci sânge, care-i șiroia adolsecentului furibund pe față. Așa se rezolvau lucrurile atunci. Cu bătaie. Nici asta nu-mi era străină, căci o încasam des. Nu stăteam locului și nici gura nu-mi tăcea. Mi-am imaginat odată că vreau propria mea grădină de zarzavaturi. Dar cele ale bunicii mele nu erau bune. Așa că am decis că soția securistului din blocul învecinat casei noastre avea tocmai ce-mi era necesar. Am prădat straturile tovarășei cu pricina și am plantat totul într-un loc bătătorit, făcând mici găuri în pământul împietrit. Eram foarte mândră de rezultat și nu înțelegeam de ce mă pusese mama să stau în genunchi, pe mălai, ca urmare a trudei mele de peste zi. Nu pricepeau securiștii chiar nimic din muncile mele agricole? Veniseră cu plângeri, că le-aș fi distrus grădina. Contemplându-mi destinul nefericit, cu gust sărat în gură, am auzit o voce tunând: „Unde-i cocoana?” și pași grei și precipitați, o mână care m-a ridicat din locul unde-mi ispășeam pedeapsa. Era Bibicu. Și mă salvase din cel mai crunt moment. Așadar, mă iubea.

Tot iubire îi arătase și bunicii mele. Chinurile vieții ei le-am aflat abia după ce a murit. Fețele lui Jack-of-all-Trades erau nenumărate. Măști. Altul mereu. În zilele noastre, s-ar numi „fuckboy”. Pe vremea copilăriei i se zicea altfel: „taur comunal”. Eu una nu înțelegeam ce naiba o fi însemnând asta. Nici n-am întrebat. Era ceva de rău pentru că vedeam cu ochiul liber că era un om crud, de o răutate ieșită din comun. Nu știam eu cuvântul prin care să denumesc ce-i lipsea lui. Astăzi i-aș zice empatie. Umanitate. A băgat-o pe Mama-Bună în mormânt. La propriu. După moartea ei, la 70 plus de ani, Bibicu „a văzut lumina”, s-a suit în „Turnul de Veghere” și s-a însurat din nou. Așa a și murit. Între frați. Îngropat cu circ și jelanie cum numai ăștia iluminați știu să o facă. Tânjea după Crăciun și Paște, mai dădea fuga la noi, „la bloc”, ca să se bucure de ceva în care el nu mai credea. Era un TOT cu noua soață care-i explica cum e orânduită lumea. Nu și-a împărțit averea pentru că-și dorea ca odraslele lui să-și scoată ochii după ce el nu va mai fi. Asta i-a fost dorința de final. Îl și văd, râzând, cum n-am mai văzut pe nimeni, satisfăcut de „moștenirea” lăsată.

Cred că astfel am deslușit iubirea. Din secvențe contrastante care mă bulversau, făcându-mă o viață să fug și să mă întorc la familiarul dureros, la arhetipul de care mă leagă fire nevăzute.

autor, Oana ȚÎNȚAȘ