Dispar personalitățile sighetene din cimitir?!

Frații avocați, dr. Bota George și Bota Grigore, au făcut parte dintr-o familie maramureșeană importantă care a locuit și profesat în Sighet. Cunoscuți pentru profesionalismul lor, demonstrat în perioada interbelică și continuat pe parcursul întregului secol XX, aceștia îți dorm somnul de veci în cimitirul central ortodox din Sighet.

Avocatul dr. Bota George, decedat în anul 1990, este înmormântat alături de soție, profesoara Bota Elena (a predat limba română la Liceul „Dragoș Vodă” în perioada 1945 – 1947 și la Liceul Pedagogic între anii 1951 – 1968), mormintele celor doi fiind situate chiar pe aleea principală a cimitirului. Avocat dr. Bota George și soția prof. Bota Elena n-au avut copii, poate de aceea sau poate din nepăsare, se pare că nimeni nu observă că pe mormântul lor „crește” o grămadă de resturi și gunoaie.

Cum și de ce se pot întâmpla aceste lucruri nu știm încă! Să nu ne pese de oamenii relevanți care au însemnat ceva pentru istoria orașului? Să nu reprezinte nimic mormintele concetățenilor noștri plecați la cele veșnice?

Privind grămada de gunoaie de pe mormintele familiei Bota, ne întrebăm unde este minimul respect pentru cei dispăruți. Chiar și cimitirele ascund părți din istoria orașului dar, când preocupările lumești prevalează, trecutul, istoria mor din cauza nepăsării.

Spiritul civic ne îndeamnă să semnalăm și să arătăm ceea ce nu este funcțional în societatea noastră! Poate, poate ne vom „adapta” secolului XXI!

Asociația „Firul Vieții”




La mulți ani, 2020!

„Salut, Sighet!” urează colaboratorilor, cititorilor sigheteni și nesigheteni, de-acasă și din lumea largă:
La mulți ani!
Boldog új évet!
Felice Anno Nuovo! 

א גוט געבענטשט יאר!
Happy New Year!
Frohes Neues Jahr!
Bonne Année!
Щасливого Нового року!
Feliz año nuevo!
新年快乐!
Annum novum faustum felicem vobis!

Salut, Sighet!

foto: Peter Lengyel




Ultima zi de Chanukkah la Sighet | VIDEO (autor, Sorin Markus)

Am aprins din nou cele 36 de lumânări specifice acestei miraculoase ferestre in timp reprezentat[ de Chanukkah.

36 reprezintă primele 36 de ore din istoria omenirii, până la așa numitul păcat al lui Adam și al Evei (scurtcircuit energetic) când era disponibilă OR HAGANUZ (Lumina ascunsă). În cea mai întunecoasă parte a anului, în preajma solstițiului de iarnă, miracolul de Chanukah face disponibilă această lumină.

Se spune că în fiecare generație există în lume 36 de tzadikim (înțelepți) fără de care omenirea nu ar putea merge mai departe.

Autor (foto, video, text), Sorin MARKUS




Festivalul „Marmația”, 2019 – Fotoreportaj (autor, Sorin Markus)

În fața Primăriei Sighetu Marmației, vineri, 27 decembrie 2018, s-a desfășurat parada Festivalului de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația”, ediția a 51-a.

Un fotoreportaj realizat de dr. Sorin MARKUS




Ce-ar fi Crăciunul fără Isus? (Anca Maria Corneștean)

Anca Corneștean

Astăzi, pot să vă spun că am realizat ce înseamnă cu adevărat Crăciunul și de ce este important să sărbătorim Nașterea Domnului și nu pe Moș Crăciun, petrecerile, mâncarea sau lucrurile materiale. În ziua Nașterii Domnului Isus Cristos, am ascultat o simplă predică, o simplă povestioară spusă de un preot și un om exceptional și anume Tancău Anton, un om de la care am învățat multe, un om de la care oricine învață câte ceva, indiferent de cât de mult sau puțin timp petrece în preajma lui.

Vă fac o prezentare scurtă. Eu sunt voluntar în grupul „Speranța”, un grup de voluntari care ajută fără doar și poate pe oricine are nevoie, fără să aștepte nimic în schimb. Părintele Anton Tancău și părintele Mihail sunt cei care ne coordonează, cei care ne îndrumă spre bine, cei care ne fac fericiți și ne motivează să ajutăm, căci ajutorul este mereu răsplătit. În ziua nașterii Domnului, am participat la sfânta liturghie, la Oratoriul Sf. Francisc din Sighet, unde voluntarii ne adunăm duminică de duminică pentru a petrece timp împreună și a ne organiza pentru diferitele activități. La această liturghie, am ascultat o predică minunată din care am învățat foarte multe și vreau să vedeți și voi câtă bunătate și înțelepciune poate avea un simplu om. După părerea mea, dacă ar fi să dau un nume acestei predici i-aș pune „Ce-ar fi Crăciunul fără Isus?”

„Astăzi este ziua lui Isus Cristos, un om atât de important. O lume întreagă, tot pământul îl sărbătorește pe Isus Cristos. Cât de important poate sa fie Isus pentru această omenire? Cu siguranță în mintea multor gânditori intelectuali, Isus ar fi trebuit să coboare într-un palat regesc, să fie învelit în pânze scumpe, catifea, mătase, dar așa cum știm de când suntem mici, Isus a ales să se nască într-o iesle. De ce a ales El acest lucru? A ales să fie un exemplu de umilință și iubire pentru noi. EL vrea ca noi toți să fim la pieptul său pentru că, cu siguranță Isus cunoaște străfundul fiecăruia în parte. El știe totul despre noi. Ei bine, așa cum se cuvine, atunci când cineva are ziua de naștere, de obicei ne prezentăm cu un cadou. Dacă stăm puțin și ne autoevaluăm, noi, ce cadou i-am oferit lui Isus din punct de vedere personal? Avem noi oare în sufletul nostru o iesle cât de cât curată? Avem noi fân proaspăt, un loc înflorat și aerisit în sufletul nostru? Cu siguranță fiecare avem păcatele noastre, problemele și grijile noastre, însă acel micuț loc din sufletul nostru am putea să îl aranjăm puțin, să pregătim un locaș plăcut pruncușorului Isus, să lăsăm deschisă poarta inimii noastre ca El să poată intra. Cred că aici este cheia acestei mari sărbători. Să simțim că Isus s-a născut si pentru noi. Această cheie ne ajută să mai facem un pas, să mergem mai departe, să avansăm în a fi mai buni, să facem bine în jurul nostru. De aceea să cerem, cu ocazia Nașterii Domnului Isus Cristos, să ne ofere din traista lui plină de bunătate, ceea ce avem noi nevoie. Cu siguranță, El știe de ce avem noi nevoie și cu siguranță ne va oferi dacă cerem din suflet. Să încercăm să îi fim pe plac pruncului Isus, atât cât suntem pe această lume pentru că nu știm cât vom trăi, dar cât trăim, să fim în comuniune cu Isus Cristos.”

Ce-aș mai putea spune? Singura frază pe care o am în minte și care cred că e importantă este cea în care părintele Anton ne întreabă: Noi ce i-am oferit lui Isus de ziua lui? Ce cadouri personale i-am făcut? Consider, că aceste cuvinte sunt esențiale pentru a ne da seama despre ce e Crăciunul. Ce sărbătorim noi? Mesele îmbelșugate, cadourile, bradul, pe Moș Crăciun sau nașterea unui om fără de care toate acestea n-ar fi existat? Ar trebui să ne gândim de două ori înainte să lăsăm bisericile goale în noaptea Nașterii Domnului Isus Cristos, să ne gândim, că acest om sfânt, a creat tot ce vedem noi acum, iar în data de 25 decembrie este ziua nașterii Lui. După părerea mea, singurul dar pe care trebuie să i-L oferim este iubirea față de orice om. El ne iubește pe noi necondiționat, așa că nu cred că nouă ne este greu să iubim mai mult în jurul nostru, să oferim ajutor, să dăruim și să facem fapte bune. Cuvintele sunt de prisos, căci predica părintelui Anton cuprinde tot ce ar trebui să simțim noi cu ocazia acestei mari sărbători. Tot ce pot să vă mai spun este că am lângă mine oameni minunați care mereu mă surprind și mă învață o mulțime de lucruri. Cu așa oameni, nu pot să devin decât un om bun, inimos, la care poți apela oricând pentru un sfat, o îmbrățișare sau un ajutor.

Vă urez să fiți cât mai fericiți de sărbători și fie ca intrarea în noul an să ne facă să gândim mai „sănătos”, mai curat și să fim mai atenți la oameni, la suflete și nu la lucrurile materiale.

Anca CORNEȘTEAN

C. N. Pedagogic „Regele Ferdinand”




Dacă-n fiecare zi, Crăciunul ar veni, ce fericiți am fi!…

De Crăciun să fim mai buni!… Să încercăm măcar!…
Un gând curat, o faptă bună, un gest caritabil sunt în sine o mare… sărbătoare!

„Salut, Sighet!” dorește colaboratorilor, cititorilor și tuturor celor ce sunt „sensibili” la spiritul Crăciunului, Crăciun fericit!… și… Sărbători minunate!!

Boldog Karácsonyt! Frohe Weihnachten! Joyeux Noël! Merry Christmas! Buon Natale! Feliz Navidad! Καλά Χριστούγεννα! Vrolijk Kerstfeest! З Різдвом Христовим! Veselé Vánoce! God Jul! Սուրբ Ծնունդ! Счастливого Рождества! メリークリスマス!圣诞快乐!

Salut, Sighet!

foto: Miya Kosei




Iubește un altfel de Crăciun! (autor, Daniela Berciu)

Daniela Berciu

Delirul refracției este obscur, iar cerul nu se mai aseamană cu cel din trecut. Stelele nu mai sunt nici mii, nici sute. Acestea s-au pierdut încă de la strigătul copilului înfășurat în smirnă și tămâie.

Un Crăciun fericit e construit din oameni fericiți, iar fericirea este aspectul fundamental care ar trebui să ne definească ca umanitate. Pierdem lupta sau am pierdut-o de mult. Văd adulți cu ochii scăldați în lacrimi, călcând sfioși pe urma amintirilor. Observ copii cu privirile triste aruncate înspre vitrinele fade și bunici care plâng de dor. Bunicii suferă cel mai mult pentru că ei cunosc esența. Ei cunosc zâmbetele sincere și ideea de unitate. Bunicii știu că nu ceea ce ai pe masă este important în noaptea de Crăciun, ci ceea ce ai în suflet.

Zăpada fuge din calea noastră. Eu zic că nu o merităm. Ulițele rămân goale și sumbre. Nașterea Mântuitorului nu ne oprește dintr-un drum gol și abstract, dintr-o fugă continuă de noi înșine. Cum am putea să fim fericiți când uităm să ne îmbrățișăm și să ne spunem cât de tare ne iubim? Cum am reuși să construim ziduri din blândețe când mulți dintre noi, Crăciunul acesta, nu-și mai pot vedea mama? Cum să râzi și să te bucuri atunci când poți să priveșt pe geam cerșetori așezați sub decoruri colorate? Oamenii simt, dar nu spun. Ne simțim goi și singuri, ne simțim abandonați și simțim că nu suntem cei mai importanți. Știm că nu ne găsim locul nicăieri, dar nu facem nimic în această privință. Rămânem, asemenea unui copac, în mijlocul unei păduri sărăcăcioase și triste și acceptăm să ne bată vânturi, ploi și fulgere. Acceptăm toamna și iarna doar în speranța unei noi primăveri. Din păcate, mulți dintre noi nu reușesc să o mai vadă.

Ne este frică. Ne e teamă. Acceptăm puțin și lăuntricul nostru se scufundă în dor. Suntem departe. Departe de tot ceea ce eram odată. România, totuși, trăiește prin tine. Tu îi porți rănile și victoriile. Oriunde te-ai afla, nu poți să pierzi ceva ce se află adânc în tine. Ești departe de familie, fizic, iar de multe ori, departe de ei, sufletește. Ultima variantă doare cel mai tare.

Priviți suflete, nu chipuri. Zâmbiți sincer, vă rog! Oh, și iubiți onest, oriunde v-ați afla. Haideți să salvăm sărbătorile, căci mie mi-este dor de un Crăciun pe care nu l-am mai trăit niciodată.

Daniela BERCIU




PoetikS – Marius Voinaghi

*****
Foșnet de rochii –
toamna se stinge încet,
în galben – roșu.

*****
Toamnă și toamnă –
cenușa din zăpadă,
o amintire.

*****
Linia vieții –
încet-încet prin toamnă,
amurgul din ploi.

*****
Nori „buclă de păr” –
terase fără clienți,
fum de țigară.

*****
Amurg în iarnă –
primele raze din geam,
orânduite.

*****
Burg, Decembrie –
tăcerea zidurilor,
murmurul zilei.

*****
Iarna cea lungă –
zile cu mult mai scurte,
după ferestre.

*****
Focuri prin iarnă –
cimitirul de sub Deal,
colind peste sat.

*****
Drum în răspântii –
cu inima ușoară
trecând prin iarnă.

Marius VOINAGHI




Au trecut 30 de ani!

Trei decenii s-au scurs de la izbucnirea Revoluției la Timișoara. În ziua de 20 decembrie 1989, după proteste de mai mică amploare care au început în 16 decembrie 1989, dar cu peste 70 de morți și aproape 300 de răniți, toți locuitorii orașului au ieșit în stradă; în jur de 100.000 de oameni au proclamat Timișoara oraș liber de comunism. Timișorenii, deși izolați de restul țării, au înființat în ilegalitate un partid al lor, Frontul Democrat Român. Armata, trupele MI și cele de securitate se retrăseseră în cazărmi.

În țară, doar cei care ascultau mai ales Radio Europa Liberă, realizau că se întâmplă ceva foarte grav acolo. Sighetul era încă liniștit, doar în unele familii – acolo unde se recepta, pe diverse căi, mesajul din mass media internațională – se analiza tacit revolta din Tmișoara, se făceau supoziții și se miza pe glasnostul și perestroika lui Mihail Gorbaciov, aflat în vădită cotradicție cu Nicolae Ceaușescu. Marea majoritate a populației încă nu spera la evoluția ulterioară, incredibilă, a evenimentelor!

Salut, Sighet!

NR: Foto – Mihai Dăncuș, din arhiva Muzeului Maramureșului. Sighetenii au ieșit în centrul orașului în ziua de 22 decembrie 1989.




Marmația 2019 – Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă

FESTIVALUL DATINILOR DE IARNĂ „MARMAȚIA” 2019, EDIȚIA a 51-a

PROGRAM:
– 12 decembrie 2019

Ora 15:00, Sala de spectacole „Monica Chifor” – deschiderea oficială a Festivalului datinilor de iarnă „MARMAȚIA” 2019
NOAPTE DE VIS, Spectacol muzical-coregrafic. (Organizează: Consiliul Local, Primăria, Școala de Artă „Gheorghe Chivu“ Sighetu Marmației).

– 13 decembrie 2019

Ora 10:00-14:00, Sala de spectacole „Monica Chifor” – PRIMEȘTE-NE GAZDĂ-N CASĂ! (Organizează: Inspectoratul Școlar Maramureș, Consiliul Local, consilier Vîrsta Liliana, Grădinița cu Program Prelungit nr. 8 Sighetu Marmației, director Băldean Melinda).

– 14 decembrie 2019, CUM E DATINA STRĂBUNĂ

Ora 11:00, Centrul orașului Sighetu Marmaţiei, Alaiul formațiilor participante
Ora 11:30, Sala de spectacole „Monica Chifor”, Concursul național al grupurilor de obiceiuri populare şi de colindători din şcolile şi liceele judeţului Maramureş și din țară. (Organizează: Primăria, Consiliul Local, Inspectoratul Şcolar al Judeţului Maramureş, Clubul Copiilor Sighetu Marmaţiei).

– 15 decembrie 2019, CUM E DATINA STRĂBUNĂ

Ora 11:00, Sala de spectacole „Monica Chifor”, Concursul național al grupurilor de obiceiuri populare şi de colindători din şcolile şi liceele judeţului Maramureş și din țară

– 18 decembrie 2019

Ora 12:00, Galeria de artă de la Muzeul Maramureşean, vernisajul expoziţiei şi premierea lucrărilor la Concursul „Cum e datina străbună” Ediţia a X–a. (Organizator: Clubul Copiilor Sighetu Marmaţiei).

– 21 decembrie 2019

Ora 15:00, Catedrala ortodoxă română, Concert de colinde VESTEA MINUNATĂ A CRĂCIUNULUI. Prezintă: corurile bisericilor din municipiu şi coruri bisericeşti ţărăneşti din Protopopiatul Ortodox Sighet.

– 22 decembrie 2019

Ora 16:00, Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului “, Concert de colinde SUS LA POARTA RAIULUI. Prezintă: Corul Bisericii. Dirijor: prof. Gheorghe Pop.
Ora 17:00, Catedrala ortodoxă română, Concert de colinde ASTĂZI S-A NĂSCUT CRISTOS. Prezintă: Corul Bisericii cu hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Dirijor: prof. Carmen Oprișanu.
Ora 19:00, Biserica Greco-catolică “Cristos Rege”, Concert de colinde MĂRIRE – NTRU CELE ÎNALTE. Prezintă: Corul Bisericii Greco-catolice “Cristos Rege“. Dirijor: prof. Rodica Gheorghiu.

– 15-22 decembrie 2019
CONCERTE ALE CORURILOR ŞI GRUPURILOR VOCALE BISERICEŞTI, CASELOR DE RUGĂCIUNI ȘI CULTELOR DIN SIGHETU MARMAŢIEI ȘI ALE GRUPURILOR DE COLINDĂTORI DIN ȚARĂ ÎN LOCALITĂȚI DIN JURUL MUNICIPIULUI
CUM E DATINA STRĂBUNĂ

– 27 decembrie 2019

Ora 9:30, Centrul oraşului, TÂRG DE ARTĂ POPULARĂ
Ora 12:00, Platoul din fața Primăriei Sighetu Marmației, primirea pluguşorului şi a colindătorilor din Vadul Izei şi Valea Stejarului
Ora 12:15-13:30, Centrul oraşului, Alaiul datinilor de iarnă (formaţii din Maramureş,din ţară şi din străinătate) pe traseul : str. Iuliu Maniu, Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”, str. Dr. Ioan Mihaly de Apșa, Bogdan Vodă, Primărie, Pompieri, (cu oprire în fața la David’s Pub, Primărie și str,. Traian) cu întoarcere pe str. Traian, Piața Libertății până la Complexul “Curtea Veche”.
Ora 15:00-17:00, Scena în aer liber din Centrul oraşului. Spectacol de datini și obiceiuri de iarnă- selecţii din programul formaţiilor din județul Maramureș.
Ora 17:00-21:00: Scena în aer liber din Centrul oraşului, DUPĂ DATINI COLINDĂM! Datini și obiceiuri de iarnă prezentate de formaţiile şi grupurile de colindători din străinătate, participante la festival; Ansamblul „MARA”,
Recital: Nicolae Furdui Iancu, Tudor Furdui Iancu și taraful „Crai Nou”.

– 28 decembrie 2019,

Ora 10:00-11:00, Sala TRANSIT a Primăriei Sighetu Marmației, primirea specialiştilor prezenți la sesiunea de comunicări şi a reprezentanţilor grupurilor folclorice care au evolut în cadrul festivalului.
Ora 11:00-20:00, Sala TRANSIT a Primăriei Sighetu Marmației, sesiunea cu caracter internațional, de comunicari pe teme de obiceiuri şi datini de iarnă, etnografie și istoria culturii.
Ora 20:00: Încheierea festivalului ediția 2019.

Organizatori: Consiliul Județean Maramureș, Consiliul Local, Primăria Sighetul Marmației, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan”, Centrul Cultural, Muzeul Maramureșean Sighet.

Comunicat de presă

Foto: Peter Lengyel




Creați-vă zilnic Povestea de Crăciun! (autor, Gabriela Mich)

Oare viața ne spune povești sau noi îi spunem povești ei? (Gustav Tomsich)

Când a fost ultima dată când ai meditat asupra poveștii tale numită atât de frumos VIAȚĂ? Sau, când te-ai gândit serios la visele tale, la dorințele, calitățile sau defectele tale? Uneori trecem atât de superficial prin toate încât nu observăm frumusețea bobocului ce abia înflorește, apusul care ne dă speranța unui nou răsărit, dansul fulgilor de nea sau chiar transformarea noastră. Avem timp pentru toate: să alergăm în dreapta și în stânga, să-i judecăm pe alții, să învinovățim destinul, să amânăm răspunsurile, să sfărmăm un vis….. Dar timp pentru puțină iubire când va fi? Timpul de a privi numai și numai spre noi când va sosi? Vremea de a-ți scrie propria poveste depinde numai și numai de tine. Azi ce vei alege?? Pendulul aproape bate un nou an…. Încă mai e timp de schimbare!

Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieții omenești… cu povești ne leagănă lumea, cu povești ne adoarme…. Ne trezim și murim cu ele. (Mihai Eminescu)

Așa că haideți cu mine într-o Poveste de Crăciun!

Totul a început de la o idee extrem de îndrăzneață. Ce-ar fi dacă noi, Clubul Interact Sighet, am organiza un spectacol caritabil, o experință unică pentru cei care nu sunt nicidecum actori, însă pot fi atât de perseverenți încât să iasă un eveniment de 10 și, mai presus de toate, un spectacol care să le ofere o rază de speranță celor ce demult au încetat să mai creadă? mă gândisem eu într-o zi senină a începutului de toamnă. Mai era mult până la Crăciun, dar realizarea unui astfel de eveniment presupunea multă muncă. Zis și făcut! Ideea a fost acceptată, am format echipa de proiect și am început realizarea spectacolului caritabil numit Poveste de Crăciun. Dacă Adrian Păunescu afirma Două lucruri sunt imposibile: a vedea cu ochii pe Dumnezeu și a povesti dragostea, noi am încercat să tranformăm imposibilul în posibil. Așa că primul nostru obiectiv a fost să explicăm iubirea și să conjugăm împreună cu publicul verbul a iubi.

Întreg spectacolul a fost realizat de noi, membrii echipei Interact, însă nu am fi reușit fără cluburile Rotary și Rotaract care au crezut în ideile și potențialul nostru chiar și când noi nu am mai făcut-o. Am început cu scrierea scenariului. Dacă înainte de acest eveniment cineva mi –ar fi spus că sunt capabilă să scriu o întreagă poveste, cu siguranță i-aș fi spus că se înșală. Dar cuvânt după cuvânt, frază cu frază, scenariul începea să prindă contur, iar eu eram din ce în ce mai mulțumită. Alături de Pop Carla, povestitoarea mea de suflet, Raisa Semeniuc – care a scris magnifica revenire în prezent a protagonistului și Larisa Covrig – prezentatoarea evenimentului – am demonstrat că dacă vrei, se poate. Mai mult decât orice sunt mândră că, fiind unul din coordonatorii acestui eveniment, am început să cred în mine și în capacitatea tuturor celor pe care îi întâlnesc.

Mai apoi, a urmat un lung proces de alegere a actorilor, a momentelor muzicale și a decorului. Astfel, după nenumărate repetiții, tristețe, nervi, oboseală, ideea noastră a început să se contureze atât de frumos în spectacolul ce a avut loc luni, 16 decembrie 2019, începând cu ora 18:00, la Sala Festivă a Colegiului Național „Dragoș-Vodă”.

Dar, ce am făcut noi până la urmă și care a fost scopul nostru?? Ei bine, pentru început, am prezentat povestea transformării unui Grinch modern în cel mai mare iubitor al Crăciunului, deoarece viața înseamnă alegeri și schimbare. Totul a început cu o seară de Ajun. Protagonistul nostru stătea nervos la masă și încerca să înțeleagă rostul Crăciunului. Însă nicidecum nu putea să răspundă întrebării De ce e lumea atât de veselă acum?? Până când aude o voce-conștiința sa – care îi aduce aminte de cum era el cu adevărat. Astfel îi amintește trecutul, îi prezintă viitorul pentru ca să aleagă cum își va trăi prezentul.

De la morocănosul care urăște Crăciunul răsare astfel o lacrimă când își amintește de părinții lui care îi povesteau adevărata semnificație a sărbătorilor. Nu, nu ne naștem răi. Atunci cum a ajuns protagonistul nostru să urască tot în jurul său? Există o singură explicație: în adolescență, o seară de Ajun i-a furat ceea ce avea mai drag: familia. Așa că, dacă odată i s-a întâmplat ceva rău, s-a încăpățânat să devină rău. Sunteți curioși cum a ajuns acesta să fie o schimbare în lume? Vă invit să vizionați întreg spectacolul care va fi publicat în curând pe pagina de facebook Club Interact Sighetu-Marmației.

Doresc să le mulțumesc tuturor celor care au fost implicați în acest spectacol: Flaviu Gyalog – protagonistul spectacolului; Matei Gampe – conștiința; Carla Pop – povestitorul; Cosmin Mihai – tatăl; Giulia Șofron – mama; Sofia Semeniuc și Fabian Kovacs – copilașii; Aurel Vișovan – adolescentul; Andrada Grad, Emilia Laber, Daria Bococi, Andrei Rodilă, Nistor Andreica – recitatori; Antonia Dumitrean, Ionuț Orza,Mark Mesaroș,  Cosmin Spătaru, Raisa Semeniuc – soliști; Corul Armonia; Ansamblul CNDV și… Cluburile Rotary, Rotaract și sponsorii noștri.

Datorită vouă, publicului, am reușit să strângem suma de 2000 de lei. Dorim astfel să aducem un zâmbet de sărbători celor două familii cu care viața nu a fost atât de darnică. Astfel, în 23 decembrie, vom merge la ei, ne vom juca alături de copilași și le vom duce strictul necesar: alimente, haine, detergenți și tot ceea ce au nevoie.

Păstrați mereu o bucată de cer deasupra voastră, iar acum, în prag de sărbători, mai mult ca niciodată, ștergeți lacrimile celui care are nevoie fără să întrebați dacă merită sau nu, aduceți zâmbetul pe buze oamenilor care, încărcați de grijile vieții, au uitat demult ce înseamnă fericirea, fiți sprijinul fiecărui om pe care-l întâlniți în calea voastră. Tot ceea ce faceți pentru altul se dovedește a fi făcut pentru voi! Oameni frumoși, fiți buni, generoși și plini de iubire, nu doar de sărbători, ci tot anul!

Creați-vă zilnic povestea, iar de Crăciun priviți spre anul ce a trecut și dați-i o notă. Iar la anul, fiți și mai buni!!! În numele Clubului Interact vă mulțumesc tuturor pentru prezența la spectacol! Voi, cei care credeți în noi, ne oferiți aripi pentru a ținti cât mai sus!

Gabriela MICH,
secretar Interact Sighet,
clasa a XI-a, CNDV

foto & video: Ion Mariș




Școala de Muzică Sighet – Recital de muzică clasică și expoziție de arte plastice

Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighet vă invită la un recital de muzică clasică și expoziție de arte plastice, miercuri, 18 decembrie 2019, ora 17:00, sala „Monica Chifor”.

Interpretează și expun elevi și profesori ai Școlii cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice Sighetul Marmației.

Cu participarea profesorilor: Berniczki Elza, Bodnar Antoneta, Fenici Cristina, Fenici Rafael, Gavaller Agnes, Gavaller Alexandru, Gheorghiu Rodica, Iosif Cinthya, Iurcuț Nicolae, Laszlo Vilmos Arnold, Laszlo-Michnea Raluca, Miron Marina, Muntean Ioan, Paraschiv Nicolae, Pipaș Ileana, Prykop Adrian, Stan Ileana, Szekely Ioan, Yurkuts Uliana.

Intrarea este liberă. Vă așteptăm!

Comunicat de presă




Chop Suey (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Îl iubise pe Nichita Stănescu cu mult înainte de a-i înţelege poeziile. Şi asta se datora unui album memorial destul de consistent apărut în 1984, la un an de la moartea poetului şi care publica interviurile, unele poezii şi mai ales poze, multe poze. Poetul de Crăciun, zâmbind jovial cu un pahar în mână şi sprijinindu-se de braţul Dorei, poetul copil, cu părul lăsat mai lung, lucru care ar face liceenii mai puţin iubitori de literatură să spună „Vezi, ţi-am spus eu că Nichita e nume de fată”, poetul cu prieteni, cu un premiu în mână, singur pe malul mării… Cumva, i se părea că seamănă cu tatăl ei: blond, cu o tristeţe permanentă în priviri şi o amăgire de zâmbet, cu pungi sub ochi şi reflectând în ei o oarecare absenţă, o anume plutire. Poate şi pentru că tatăl ei îl cumpărase dintr-o slăbiciune nemărturisită pentru poezie.

Îşi vedea foarte rar tatăl, era tot timpul ocupat, absent, nemulţumit. Îi spunea mamei ei că munceşte, aduce bani în casă şi ea, Elvira, îl credea, dar mai credea şi că îşi trăieşte viaţa în exteriorul lor, dincolo de ele, că erau doar o obligaţie, o decizie neinspirată. Asta o umplea pe ea de tristeţe şi pe mama ei de furie. Spărgea farfurii prin bucătărie când el îi spunea în ajun de An Nou că trebuie să plece, că are multe solicitări, multe centrale de apartament dădeau rateuri şi doar nu era să-i lase pe oameni fără căldură de Revelion. Era bun în ceea ce făcea, Elvira nu se îndoia de asta, doar că prea cu bucurie se desprindea atunci când primea un telefon, prea mulţumit era când îşi lua trusa cu scule şi anunţa că îl aşteaptă o lucrare dificilă care presupune mult timp. Apărea cu mult după ce Elvira adormea, doar nişte şoapte răstite şi uşa de la dormitor trântită îi confirmau întoarcerea.

Aşa că după ce tatăl ei muri când ea avea 12 ani, fără fasoane, a murit, haideţi după el, nu mai e nimic de făcut, Elvira se simţi pierdută, singură, fără rădăcini. Şi asta e paradoxal dacă ţinem seama de faptul că îi era aproape un străin. Nu-şi amintea de nicio aniversare la care să fi fost şi el prezent, nici un Crăciun, nicio vacanţă. Dar atunci când se întâlneau avea o scânteie în ochi, o iubire şi un abandon pe care nu le regăsea la nimeni altcineva, ştia că dacă ar fi fost cazul el ar fi ales-o pe ea dintre toţi oamenii de pe pământ, îi era clar că iubirea faţă de ea e atemporală. Ştia asta la cei 23 de ani ai ei dar este posibil şi să-şi fi construit un trecut, nişte senzaţii. Cât din ce ne amintim e real şi cât inventat, calibrat, înclinat în favoarea unui sentiment sau a altuia? Poate nimic nu era adevărat, poate tatăl ei avusese o altă viaţă de care ea nu avea cum să ştie, poate iubise pe altcineva mai mult dar nu prea conta, conta doar ce credea, ce simţea.

– Haide Elvira, plecăm, auzi vocea lui Emil, tristă şi sacadată, semăna cu cea a lui Nichita Stănescu atunci când recita.
– Nu prea vreau să plec, spuse ea încercând să nu plângă.
– Am discutat despre asta, dragă, ai spus că eşti de acord să plecăm din oraş, că nu te leagă nimic aici.
– Dar brusc Canada mi se pare foarte departe, silabisi ea cu gândul la poet.
– Pentru că e departe. Dar parcă spuneai că doar pe mine mă iubeşti şi unde voi fi eu…se precipită vocea rupând orice asemănare cu cea a unui tip blond care recită poezii.
– Da, stai puţin, lasă-mă să respir o dată doar.
– Eşti sigură că nu vrei să-ţi iei rămas bun de la mama ta? mai întrebă, teribil de real şi fără nici un farmec.
– Sunt sigură, spuse sfârşită, învinsă înainte ca lupta să fi început, lăsându-se moale pe un scaun, în timp ce Emil cobora să ia paracetamol de la farmacie. Pisica îi sări în braţe şi se cuibări acolo adormind pe loc.

Nu mai păstrase legătura cu nimeni din familie, de fapt nici nu avea o familie prea mare, doar mama ei mai trăia, retrasă şi nesimţindu-i lipsa. Cel puţin aşa credea ea. Mama ei putea plânge cât era ziua de lungă după ea, nu avea de unde să ştie. Îşi umplu plămânii cu aer respirând încăperea de unde voia să plece şi în care intrase pentru prima dată la 18 ani, atunci când mama ei se hotărî să nu-i mai ascundă existenţa dublă a tatălui. Poate trăise acolo singur, poate avusese o iubită, o amantă, nu îi era clar ce părere trebuia să aibă despre asta, mama ei fusese acuzatoare, era ca şi cum i-ar fi spus, vezi, nu ne-a iubit, a avut o altă viaţă dar Elvira înţelegea şi a început să meargă tot mai des pe la garsoniera lui. Mai întâi o noapte, apoi un week-end, a sfârşit prin a se muta acolo, în cămăruţa unde şi-a păstrat tot timpul cărţile despre repararea centralelor pe gaz, a curăţat toată bucătăria, prăjitorul de cafea, frigiderul minuscul, singura tigaie care exista, singura cană în care îşi făcea seara un ceai şi dimineaţa o cafea. A refuzat să schimbe ceva, şi-a luat doar o oală în care să-şi fiarbă pastele şi un strecurător, o pătură şi o pisică. A locuit acolo pe toată durata studenţiei, refuzând orice ajutor din partea mamei ei, întreţinându-se din bursă şi dintr-o jumătate de normă de chelneriţă. Barul în care lucra făcea posibilă legătura dintre ea şi oameni, o oprea să fie singură, să se gândească la ceva serios, în fiecare zi era acelaşi lucru: cursurile, oamenii din bar, obişnuiţi ai casei cu care purta conversaţii aiuritoare, mersul acasă la Cocuţa, pisica ce o aştepta mieunând, încurcându-i mersul nu prea sigur, de adolescentă obosită care nu-şi lasă deloc timp liber pentru a nu gândi, a nu analiza, a nu se descoperi complet singură.

Aşa că atunci când Emil a insistat, a dus-o la Cocuţa cu maşina, i-a mângâiat părul nemângâiat de multă vreme, Elvira a cedat apropierii, a acceptat-o ca pe un măr, o îmbrăţişare anonimă sau ca pe razele soarelui într-o zi de mai. Emil a văzut-o pentru prima dată într-un pub unde ea ajunsese pentru că Maria, colega ei de facultate îşi serba ziua şi era şi ziua ei liberă, nu putea să refuze. Şi-a comandat două tequila ca să fie sigură că nu se va pierde în gânduri ori nostalgii iar când Emil a văzut-o era singură între toţi acei oameni, cu o ţigară aprinsă de care uitase într-o mână, cu părul prins cu două agrafe mari, părea în mijlocul lucrurilor, al oamenilor, al lumii. Cei care treceau pe lângă ea ar fi vrut să se oprească, să-i spună ceva, ca atunci când vrei să distrugi ceva frumos doar pentru că tu eşti urât şi totuşi nu îi spuneau nimic, mergeau mai departe având acea senzaţie de şovăire şi regret. Chop Suey. Nu era o piesă pe care ţi-ai fi dorit să o vezi pe femeia visurilor tale dansând, părea stupid, nu putea să-şi explice cum de era atât de feminină, de simplă, de naturală, ca şi cum unduirea firească a piesei era făcută de o femeie cu părul prins în două agrafe într-un pub de unde putea să o vadă tot universul care, o data cu ea, intra într-o mişcare de slow motion. Părea o scenă dintr-un film şi după ce au trecut 3 minute şi 26 de secunde cât era piesa s-a simţit obligat de tot universul să meargă şi să o întrebe ceva, orice. S-a dat jos de pe scaunul de la bar iar în momentul când a atins podeaua a ştiut că nu mai există cale de întoarcere. Ca pasta de dinţi atunci când o scoţi din tub.

– Haide, Elvira, să plecăm, i-a spus Emil intrând grăbit cu punga de la farmacie în mână, întrerupându-i şirul gândurilor.

Elvira s-a uitat lung la valiza de la picioarele ei care conţinea puţinele lucruri personale, la prăjitorul de pâine din bucătărie şi la Cocuţa care mieuna a sfârşit de lume simţind că urma să se întâmple ceva neplăcut pentru ea. A ştiut în momentul în care a privit-o că nu exista nimic mai de preţ în viaţa ei decât acele rămăşiţe ale lumii ei de la 12 ani şi pisica pe care nu şi-ar fi iertat niciodată dacă ar fi lăsat-o vecinei de la 1. A ştiut că nu va pleca, că nu poate pleca.

– Emil, eu nu plec, a spus hotărâtă.
– Elvira, te rog, s-a întors el din drum grăbit şi iritat, am mai discutat asta, pierdem avionul, trebuie să ne grăbim.

Era chiar urât atunci când nu ieşeau lucrurile cum voia el. Avea un rictus care îi strâmba toate trăsăturile de altfel blânde, îi mărea ochii făcându-i incomod de mari şi îi cobora colţurile gurii părând gata să izbucnească în plâns. Schimbarea era atât de mare şi trecerea atât de bruscă de la o faţă la alta încât Elvira simţea de fiecare dată un fior neplăcut.

– Nu, eu nu plec, a spus ea luând pisica în braţe cu încăpăţânare.
– Tu ştii că eu plec, totul e rezolvat acolo pentru mine, de ce-mi faci asta?
– Nu-ţi fac nimic, pur şi simplu nu vreau să plec, nu pot să plec.
– Elvira, nu am timp de copilării, plecăm în două minute, fă ce trebuie să faci şi gata. Du pisica, adună-te, plecăm, am discutat despre asta.

Semăna cu mama ei când spunea asta. Plus că era chiar urât. Şi când te gândeşti că toate colegele ei de la facultate îl găseau extrem de şarmant, înalt cum era, tot timpul zâmbitor şi bine îmbrăcat, proaspăt tuns şi bărbierit fără reproş, cu trăsături masculine şi regulate. Pe lângă ea, mică, slabă şi mai degrabă ştearsă, cu părul prins într-o coadă anostă aproape tot timpul şi cu ochii prea mari, prea trişti.

– Tu ai discutat, adică ai monologat, eu nu ţi-am spus nimic, ai luat tăcerea mea drept confirmare. Şi chiar am crezut la un moment dat că voi fi capabilă să plec dar nu pot, nu ştiu de ce dar nu pot, i-a zis ea cu ochii şi mai mari şi mai trişti.
– O să-ţi pară rău că-mi faci asta, erai pierdută când te-am întâlnit şi aşa vei fi fără mine. Eşti stricată, nu ştiu cine te-a stricat dar m-aş mira să te mai repari vreodată. Cam asta a fost şansa ta, aici, acum, cu mine. Şi tu ai refuzat-o. Să nu uiţi asta, a şuierat el trântind uşa cu forţa celui care urăşte de atâta iubit.

Cam asta a fost încercarea ei de a pleca. Şi-a continuat viaţa în acelaşi ritm, cu aceeaşi rutină până într-o zi când o serie de evenimente au făcut-o să-şi piardă şi mai mult echilibrul precar pe care şi-l construise. Primul a fost că a găsit-o pe Cocuţa moartă. Aşa, pur şi simplu. Nu se înecase cu nimic, nu era nici urmă de sânge, era moartă pe parchet. Nu a ştiut unde să o îngroape şi în dimineaţa următoare, pe la 4.30 a înfăşurat-o într-un pled vechi şi a dus-o în păduricea de lângă parc. S-a îmbrăcat în trening ca şi cum tot ce voia era să facă jogging, a pus pisica într-un rucsac şi după ce a îngropat-o cu tot cu pătură, a marcat cu nişte pietre locul. Întorcându-se, cheia s-a înţepenit în ială şi nu a mai putut face nicio mişcare, văzându-se nevoită să caute pe google un lăcătuş dar niciunul nu-şi începea programul mai repede de 8, aşa că s-a aşezat lângă uşă, aşteptând. Era abia 6. La 8 avea ultimul curs de literatură universală, urma să termine şi masteratul şi ea lucra tot în acel bar, tot cu jumătate de normă iar gândul că într-o lună va trebui să schimbe ceva, că termina şi masteratul îi dădea fiori. Nu va mai ajunge, asta e clar, treningul şi adidaşii nu prea se potriveau cu un amfiteatru. Probabil că adormise cu capul rezemat de uşă când o voce o făcu să sară brusc în picioare.

– Unii aşteaptă prea mult.
– Cum? s-a scuturat de somn şi a sărit în picioare.

În faţa ei stătea tanti Dumitriţa, vecina din garsoniera alăturată, cu aceeaşi plasă goală pe care o flutura în fiecare dimineaţă când ieşea să-şi cumpere pâine. Avea nasul lung şi ascuţit, ochii apropiaţi ce o făceau să semene cu o pasăre de pradă dar în ciuda aspectului de cotoroanţă era o femeie bună. Curioasă ca toate femeile de vârsta ei, poate din plictiseală, poate din plăcere. Locuia singură, bărbatul o părăsise recent pentru una mai tânără şi poate o idee mai frumoasă, vorbea mult la telefon şi se certa cu fiica ei sau cu altcineva de la celălalt capăt al firului la ore destul de nepotrivite. Cu Elvira nu intrase în vorbă, îi răspundea doar la salut.

– Doar nu ai de gând să aştepţi ca tatăl tău!
– Nu ştiu despre ce vorbiţi, a zis ea simţindu-şi capul greu.
– Tatăl tău a aşteptat aici.
– A aşteptat ce?
– Asta nu ştiu. Dar până la urmă a murit. Cred că tot aştepta şi atunci.
– Eu aştept ora 8 să sun după un lăcătuş. Mi-a înţepenit cheia.
– Da, aşa zicea şi tatăl tău, ba aştepta primăvara, ba aştepta un telefon. Ia să văd ce are uşa şi cu o mână precisă întoarse scurt cheia în yală, deschizând-o cu un scârţâit uşor.

Elvira rămase cu gura căscată de mirare, ea se chinuise vreo 15 minute fără nici un rezultat.

– Nu ştiu cum de…
– Ţi-am spus eu, mai zise tanti Dumitriţa coborând scările, eşti ca taică-tău, o să treacă viaţa pe lângă tine şi tu vei fi tot aici.
– Da, da….mormăi Elvira şi strigă după ea Săru mâna, tanti Dumitriţa, mulţumesc.

Intră în garsoniera pustie şi îşi dădu seama că acolo timpul stătea în loc, lucrurile nu aveau vârstă pe când ea, ea avea şi ultimii 5 ani zburaseră, parcă a fost o singură zi multiplicata cu 365 ori cinci plus minus o zi două pentru anii bisecţi. Tatăl ei nu se mai întoarce, lucrurile care au rămas neclarificate sau nespuse vor rămâne aşa. A luat valiza şi a început pentru a doua oară în ultima lună să îndese în ea tot ce i se părea vital. Pe când cobora val vârtej scările se întâlni iar cu tanti Dumitriţa care urca legănând uşor plasa de data asta plină.

– Pleci în vacanţă?
– Da, într-un fel.
– Dacă ar fi gândit şi taică-tău aşa… Ei, asta e, măcar tu, să ai noroc!

Elvira a coborât în viteză dar când a ajuns jos a simţit brusc nevoia să se oprească. S-a aşezat pe banca din faţa scării pe care de obicei stăteau pisicile sau se odihnea vreo vecină obosită, cu valiza în faţa ei. A mutat-o la un moment dat în lateral pentru că era incomod pentru cei care voiau să intre sau să iasă din scară. A stat acolo până ce soarele a dispărut după clădirea cu birouri din faţă. Iar când mai mult de sete decât de somn a urcat iar scara, tanti Dumitriţa şi-a făcut apariţia în cadrul uşii, făcându-şi datoria de vecină care ştie tot:

– Te-ai şi întors? a întrebat-o prefăcându-se că nu ştie că a stat toată ziua pe banca din faţa blocului.
– Am uitat să împachetez nişte lucruri, a zis Elvira grăbindu-se să deschidă uşa şi să dispară în interior. Cu siguranţă voi pleca mâine.

Ajunsă în siguranţa încăperii a lăsat din mâini valiza şi fredonând Chop Suey s-a apucat să caute în ea pijamaua. Ziua se uzase complet.

Crina VOINAGHI

N. R.: povestire publicată în Revista „Mantaua lui Gogol” (redactor-șef, Mihai Traista), anul VI, nr. 30-31, mai-octombrie 2019 

sursă foto: www.toxel.ro