Apel bucureștean către primarul Sighetului!

Către Primăria Municipiului Sighetu Marmației
În atenția domnului primar, ing. Horia Vasile Scubli

Aurel Vișovan
5 ani de la a doua răstignire pe crucea nedreptății

Domnule Primar,

Astăzi se împlinesc 5 ani de la a doua răstignire a fostului deținut politic maramureşan Aurel Vișovan, profesor al Liceului Dragoş Vodă din Sighetu Marmaţiei. Vă reamintim că în 18 iunie 2014, în incinta Colegiului Național Dragoș Vodă (etaj 1, lângă fostul laborator de chimie), a avut loc ceremonia de sfințire a plăcii comemorative închinată lui Aurel Vișovan și grupului de rezistență anticomunistă, alcătuit din elevi ai liceului, pe care acesta l-a format și condus. La numai o săptămână distanță, în 25 iunie 2014, placa a fost înlăturată fără niciun temei legal sau moral.

Vă reamintim faptul că această placă a fost amplasată în urma unei solicitări scrise, formulată de Pr. Prof. Marius Vișovan, fiul lui Aurel Vișovan, solicitare aprobată în scris de conducerea de la acea vreme a Liceului. Înlăturarea a fost abuzivă, fără a se baza pe nicio decizie scrisă. Pur și simplu conducerea a dat-o jos, la intervenția neoficială și neasumată public a INSHR Elie Wiesel care nu a fost de acord cu existența plăcii.

Un capriciu fără nicio bază legală, care a fost satisfăcut cu rapiditate, în mod abuziv şi imoral. Oamenii care îi oferiseră lui Aurel Vişovan cinste şi respect în 18 iunie 2014 – în prezenţa familiei acestuia şi a supravieţuitorilor din grupul său de rezistenţă anticomunistă – îl răstigneau în 25 iunie 2014 fără remuşcări, fără să cerceteze situaţia, fără să îl apere…

Au trecut 5 ani de când Aurel Vișovan a fost umilit public împreună cu întreaga rezistență anticomunistă maramureșeană. Au trecut 5 ani, timp în care directorii CNDV s-au tot schimbat, nedreptatea rămânând însă aceeași. Au trecut 5 ani în care memoria lui Aurel Vișovan a continuat să fie cinstită de o țară întreagă, în timp ce la Sighet a continuat să fie batjocorită de autorităţi şi instituţii ale statului. Au trecut 5 ani, de când Maramureșul – leagăn de eroism și rezistență – a vândut memoria unuia dintre fiii cei mai buni, fără să se gândească la consecințe. Au trecut 5 ani, dar noi nu am uitat și nici nu o să uităm…

A sosit timpul ca umilința să ia sfârșit, iar autorităţile locale alături de actuala conducere a Liceului pot şi trebuie să reacţioneze. Măcar acum, după 5 ani. Iată de ce trebuie să puneți capăt nedreptății:

Cine este Aurel Vișovan?

Ca sighetean, cu siguranță cunoașteți biografia sa, reluăm aici doar câteva repere:
– născut în 1926, student al Facultății de Drept din Cluj
– profesor suplinitor la Liceul Dragoș Vodă din Sighetu Marmaţiei
– șeful Grupului Legionar Maramureș, șef al rezistenței anticomuniste din Maramureș
– deținut politic timp de 16 ani în temnițele Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Pitești (unde va trece prin infernul reeducării), Gherla, Baia Sprie, Aiud, Bărăgan (domiciliu obligatoriu), Noua Culme, Satu Mare
– eliberat în 1964, nu i se permite să termine studiile de drept și se orientează către studii economice
– după 1990 își scrie memoriile carcerale și participă activ la răspândirea adevărului despre generația sa, generație martirizată de un regim dictatorial, ateu și străin de esența neamului nostru
– 1990-2002, preşedinte de onoare al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Maramureşul istoric
– în 1997 îl întâmpină la Sighet pe Regele Mihai I, având onoarea de a rosti discursul de bun venit, în numele deținutilor politici și al tuturor maramureșenilor
– după o viață de pătimire, jertfă și demnitate oferite în Hristos neamului românesc, trece la cele veșnice în 2002.

Aurel Vișovan și legile statului român

În mod fals, s-a tot vehiculat ideea ca amplasarea acestei plăci comemorative contravine legilor 217/2015 şi 379/2003. Nimic mai fals! Nădăjduim că cei care se ascund sub aceste pretexte o fac pentru că nu cunosc suficient de profund legislaţia
şi nu cu intenţia vădită de a o încălca!

Legea 215/2015 incriminează promovarea criminalilor de război şi a legionarismului. Aurel Vişovan nu a fost condamnat pentru crime de război şi nici pentru „infracţiunea” de legionarism pentru că aceasta nu exista în Codul Penal atunci, după cum nu există nici acum. Aurel Vişovan a fost condamnat în baza Codului de Procedură Penală din 1936, modificat de regimul comunist la 2.02.1948, pe articolul 209 „uneltire împotriva ordinii sociale”.

Cât priveşte legea 379/2003, aceasta prevede necesitatea existenţei unui aviz din partea Oficiului Naţional Cultul Eroilor pentru orice operă comemorativă de război. În mod evident acesta nu este cazul nostru, fapt transmis şi în scris de reprezentanţii Oficiului, întrebaţi în cazul plăcii comemorative Aurel Vişovan.

După 1990 au intrat în vigoare mai multe legi ale statului român care recunosc suferințele și pătimirile foștilor deținuți politici, legi potrivit cărora cinstirea memoriei lui Aurel Vişovan şi amplasarea unei plăci comemorative în memoria lui reprezintă acţiuni perfect legale:

Legea 118/1990 care prevede drepturi și indemnizații lunare pentru foștii deținuți politici. Până la trecerea la cele veșnice, și Aurel Vișovan a beneficiat de toate prevederile acestei legi, statul român recunoscându-i astfel suferința și martirizarea nedreaptă suferită sub comuniști.

Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care stabileşte că sentinţele date pe articolul 209 din Codul de Procedură Penală al comunismului, sunt condamnări cu caracter politic, nu penal. Tot această lege stabileşte că „toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.”

Ordonanța de urgență nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive. Lui Aurel Vișovan i s-a recunoscut această calitate, potrivit legii.

În 2011 statul român adoptă legea 247 prin care oferă cinstirea cuvenită tuturor deținuților politici trecuți la Domnul, prin declararea zilei de 9 martie „Ziua Deținuților Politici Anticomuniști”. Această zi se sărbătorește atât de către instituțiile statului, cât și de Biserică. Aceasta face, la nivel național, slujbe de pomenire pentru toți deținuții politici decedați.

Potrivit ordonanţei de urgenţă 11/19.03.2014, în subordinea Guvernului apare Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989.

Potrivit deciziei nr. 277/2014, domnul Octav Bjoza – președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România – este numit de primul ministru în funcția de subsecretar de stat la Secretariatul de stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989.

În 2017 președintele Klaus Iohannis a promulgat legea 127/2017 privind instituirea „Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, în data de 14 mai. Legea 127/2017 acordă cinstire tuturor pătimitorilor din temnițele comuniste.

Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă Română cinstește memoria foștilor deținuți politici, închinând anul 2017 „apărătorilor ortodoxiei în temnițele comuniste”.

La rândul său, Biserica Catolică a pronunţat în cursul acestei luni – iunie 2019 – actul de canonizare a celor 7 Episcopi Martiri, exterminați în temnițele comuniste – inclusiv la Sighet.

Așadar, statul român are legi prin care protejează, susține și promovează memoria și drepturile foștilor deținuți politici. Biserica susține, promovează și cinstește memoria pătimitorilor. Potrivit legilor menţionate mai sus autorităţile centrale şi locale au ca îndatoriri organizarea de evenimente în memoria acestora, promovarea şi cinstirea memoriei lor.

După toate astea vă mărturisim sincer că nu înţelegem de ce autorităţile sighetene şi conducerea CNDV au permis înlăturarea plăcii comemorative. Dar mai ales de ce și potrivit căror legi CNDV refuză şi acum să o reaşeze la locul ei şi să-i dea lui Aurel Vişovan cinstea cuvenită moral și prevăzută prin atâtea legi ale statului român?

România cinstește memoria lui Aurel Vișovan

Monumente:
Există numeroase monumente ridicate pe teritoriul țării noastre în care numele lui Aurel Vișovan apare spre veșnică amintire și cinstire, enumerăm căteva:
Penitenciarul Aiud – ansamblul plăcilor comemorative
Monumentul Calvarul Aiudului – plăcile comemorative din Biserica Sfânta Cruce
Monumentul Foștilor Deținuți Politici Ieud
Monumentul Foștilor Deținuți Politici Dragomirești

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet:
În cadrul Memorialului există o celulă care îi poartă numele, este vorba despre celula numărul 74 în care a fost deținut „lotul Vișovan”. Aici se regăsesc numeroase fotografii și documente ale rezistenței din Maramureș, conduse de Aurel Vișovan.

Mass-media:
Aurel Vișovan este o prezenţă constantă în mass-media românească. Există numeroase materiale apărute în presa scrisă și online, numeroase documentare și emisiuni închinate lui și grupului pe care l-a condus. Menționăm aici doar emisiunile
TV dedicate acestuia în anul 2017:
B1 TV – „Aurel Vișovan, omul legendă”
TV Sighet – Zestrea Maramureșului. Ziua memoriei, dedicată victimelor comunismului și rezistenței

Cărți:
Zeci de cărți de memorialistică a detenției, cărți care tratează fenomenul sfinților din închisori, cărți de cercetare istorică și culegeri de documente vorbesc despre jertfa și pătimirea lui Aurel Vișovan.

Aveți datoria reașezării plăcii comemorative pentru că:

După 45 de ani de comunism și încă 30 de ani de libertate nu avem voie să fim lași și să răstignim la nesfârșit pe cei care, crucificați de un regim ateu și antiromânesc, au înviat deja în împărăția cerului.

Datorăm familiei lui Aurel Vișovan respectul cuvenit pentru suferința îndurată în timpul comunismului. Atât soția, doamna profesor Aurelia Vișovan, cât și fiul, Pr. Prof. Marius Vișovan locuiesc în Sighet și după atâția ani de nedreptate și umilință (familie de „bandit anticomunist”) au fost încă o dată loviți prin înlăturarea abuzivă a plăcii care aducea dreptate memoriei soțului și tatălui Aurel Vișovan.

Nepoții lui Aurel Vișovan (o parte din ei foşti elevi ai Liceului Dragoș Vodă) au dreptul să își vadă bunicul reabilitat din toate punctele de vedere. Sunt 6 nepoți care duc mai departe moștenirea lui: demnitate, cinste, credință și dragoste de neam. Asta au învățat acasă, asta i-a învățat bunicul…

Odată cu abuzul comis la Sighet, supraviețuitorii „lotului Vișovan” au fost din nou victime și au fost tratați ca niște infractori a căror memorie nu merită considerație. Asta, în condițiile în care beneficiază de protecție, drepturi și recunoaștere din partea Statului și a Bisericilor!

Doi dintre ei locuiesc la Sighet și probabil îi întâlniți uneori pe stradă… Ceilalți se află în alte orașe din țară și în străinătate. În sufletele lor de eroi și martiri trebuie să ducă povara umilinței la care au fost supuși de conducerea Liceului Dragoș Vodă sub privirile indiferente ale conducerii de la acea vreme a Primăriei. De pe băncile acestui liceu au început să urce Golgota Neamului pe vremea comuniștilor, acum, în libertate și democrație, sunt izgoniți din memoria lui.

Aurel Vișovan în memoria neamului

Numele lui Aurel Vișovan este gravat cu litere de aur în memoria neamului, spre mândria și bucuria maramureșenilor. Nu puteți permite ca la el acasă să fie în continuare batjocorit!

Cine refuză să îi acorde astăzi cinstea și onoarea cuvenită se așează din proprie inițiativă alături de cei care l-au schingiuit în temnițele comuniste. Atunci era un regim criminal de dictatură, astăzi suntem în libertate într-o țară democratică. Torționarii Piteștiului de ieri au astăzi urmași de care pot fi mândri. Acum cei care lovesc și biciuiesc sunt torționari ai memoriei, dușmani ai adevărului istoric și ai valorilor românești.

Domnule Primar, nu erați în funcție la data comiterii acestui atentat la memoria națională. Cu siguranţă în timpul mandatului dvs. ați avut multe alte priorități și situația plăcii comemorative de la CNDV Sighetul Marmaţiei nu vă era prea bine cunoscută. De aceea vă trimtem acest memoriu. Acum aveţi ocazia de a îndrepta ceea ce predecesorul dvs., din varii motive, nu a dorit sau nu a putut să îndrepte.

Domnule Primar, în baza legii 215/2001, dvs. sunteţi garantul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Cetăţeanul Aurel Vişovan are dreptul de a fi pomenit şi cinstit în oraşul său. Legile statului român enumerate în această adresă îi conferă negru pe alb acest drept care continuă să i se refuze tocmai la el acasă!

Orice răstignire lasă urme… urmele cuielor care au pironit o nedreptate. Asta s-a întâmplat și la Sighet. La etajul doi al Liceului Dragoș Vodă se văd şi acum în perete 4 urme de cuie… Urmele lăsate de nedreptatea comisă acum 5 ani. Urme pe care conducerea de atunci și cea ulterioară nu au făcut efortul să le astupe.

Vă cerem să respectați memoria foștilor deținuți politici, să respectați legile emise de statul român întru recunoașterea și cinstirea lor, să respectați dreptul acestui neam la adevăr, istorie și dreptate. Sprijiniţi reașezarea plăcii comemorative la locul ei. Transformați răstignirea într-o înviere a demnității maramureșene.

Cezarina CONDURACHE
Fundația Profesor George Manu
24 iunie 2019




Vecinul (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Vestea străbătu ca un fior cartierul. Oamenii devin sensibili atunci când este vorba de boli incurabile, moarte, bani câștigați peste noapte sau povești nepermise de iubire cu un strop de vulgaritate dacă este posibil. De la etajul IV și până la magazinul din colțul cartierului nu vedeai decât chipuri grave care șopteau uitându-se cu luare-aminte în dreapta sau în stânga.

Mara tocmai se mutase la etajul al II-lea în mijlocul cartierului, într-o scară ordonată, cu interfon și geamuri cu mușcate la fiecare etaj. De fiecare dată când trecea pe lângă un grup de două sau mai multe persoane avea impresia că vorbesc despre ea. Își verifica blugii să nu fie rupți, pantofii să fie curați, se pieptăna cu grijă și nu se dădea cu rujuri prea stridente. Era dintr-un sat din apropiere și se angajase de curând la un birou de avocatură ca secretară. Tatăl ei îi cumpărase apartamentul din banii strânși cu multă trudă timp de mai mulți ani. Nu era frumoasă și nici nu făcea nimic ca să fie. Era mai degrabă străvezie, invizibilă, de regulă oamenii nu o vedeau de aceea se simți ciudat când lumea îi acordă brusc prea multă atenție. De fapt nu îi plăceau oamenii, era timidă, introvertită, obișnuită să muncească și atât. Dar era onestă, sinceră și de o bunătate care era luată de cele mai multe ori drept naivitate.

Îi plăcea cartierul zgomotos, vesel și pestriț, singurele momente penibile fiind acelea în care copiii îi dădeau cu mingea în cap în timp ce se jucau sau frânau cu bicicleta exact în spatele ei. Și acum, când lumea șoptea iar ea nu știa secretul.

Asta până într-o zi când întorcându-se de la birou îl găsi pe vecinul ei politicos și cu ani mulți de la etajul I udând florile.

– Domnișoara Mara, ce mai faceți? o întâmpină bine dispus. De mult timp nu v-am mai văzut! Lumea este tot mai ocupată în ultima vreme, nu mai are timp de nimic! Vai, dar cât de rău îmi pare că nu ați cunoscut-o pe soția mea, ce bine v-ați fi înțeles, dar ea ne-a părăsit prea devreme, ce să-i faci, așa e viața…

A mai continuat câteva minute bune timp în care Mara zâmbea, dădea din cap aprobator și încerca să-l depășească. Apoi a zis:

– Nu vă uitați ce zice lumea că sunteți tânără. Faceți-l și gata! Nici nu o să băgați de seamă când crește, ascultați-mă pe mine că sunt om bătrân și aș fi vrut să am copii dar asta e, nu s-a putut, așa a vrut Dumnezeu…

Mara s-a oprit ca și curentată din încercarea de a se strecura pe lângă vecin.

– Ce să fac? a întrebat ea cu voce slabă.
– Știu că nu e treaba mea și oricum e un subiect delicat dar îmi sunteți simpatică, ați fi putut fi copilul meu. Gelu nu va divorța, noi îl știm de multă vreme, tot așa face și nevastă-sa îi iartă orice, foarte tânără nu mai sunteți deci cine o să vă iubească…
– Am 24 de ani, zise Mara tulburată maxim și negăsindu-și cuvintele. Și… care Gelu? reuși să articuleze.
– Cum care Gelu? Eu încerc să vă ajut, nu-i cazul să mă luați peste picior!

Discuția se opri brusc odată cu apariția lui Gelu însuși care se întorcea cu o pâine mare din care cineva rupsese o bucată, poate chiar el judecând după cum molfăia și cum s-a oprit brusc când i-a văzut. Mai avea o plasă în care se ghicea o bere la 2 litri și un pepene verde, combinație nefericită. Mara nu plecă ochii când îl văzu așa cum făcea în majoritatea cazurilor când se întâlnea cu cineva pe scară sau în jurul blocului. Voia să vadă cine era Gelu de care cică era ea amorezată sau ceva de genul ăsta. De data asta Gelu a lăsat ochii în jos încercând să treacă pe lângă ei cât mai repede. Mara nu-și amintea să-l mai fi văzut dar era posibil, tipul nu ar fi putut să-i atragă atenția: avea în jur de 30 de ani, început de chelie și o burtă marcată de tricoul Guci cu un c, mult prea strâmt, verde ca pepenele din plasă.

Vecinul își văzu de udatul florilor fluierând o romanță auzită la radio și prefăcându-se că nu-i cunoaște nici pe unul nici pe celălalt. Mara i-a făcut loc să treacă apoi începu și ea să urce spre etajul al II-lea neștiind dacă e cazul să mai adauge ceva sau nu. Totul era clar pentru toată lumea, mai puțin pentru ea. Ea nu știa cât e de complicată viața în cartier, câte telefoane fără fir există și cum nu poți fi atât de lipsită de suflet încât să strici singura distracție a acestor oameni care au atât de puțin! Totuși, după câteva trepte, vocea i se auzi subțire, parcă fără să o poată controla:

– Mă scuzați! Domnu’ Gelu!
– Da, se auzi de la etajul superior și un cap nedumerit, cu chelia din dotare își făcu apariția peste balustradă.
– Se pare că noi ne cunoaștem? nu găsi ea altceva ce să întrebe.
– Păiiii, lungi Gelu, io vă știu dom’șoară, că doară suntem vecini.
– Eu nu vă știu deloc.
– Acum mă știți, rânji el arătându-și dintele de aur din față. Nu vă neliniștiți, dom’șoară, bârfele mor repede în cartier dar oamenii au nevoie de ele ca… ca… eu de berea asta, găsi în sfârșit comparația potrivită și râse prea tare trăgându-i cu ochiul.

Mara nu mai zise nimic și intră repede în casă închizând ușa de două ori. La câteva luni, timp în care invizibilitatea ei se reinstala, apărură mai multe speranțe de natalitate crescută în cartier. Mara decise că nu era cazul să-și mai bată capul, oricum toți vecinii se comportau ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și încercau din când în când, atunci când era mai puțin străvezie, să o mărite. Nu cu Gelu, normal. Gelu era prea ocupat.

Crina VOINAGHI




„Să ne faceți o vizită în Arizona – SUA, că n-o să vă pară rău!”

prof. Gheorghe Bărcan

Un arc peste timp. Ne aflam în Cluj, când am primit un telefon de la un fost elev al soției, Oniga Aurel. A foat prima comunicare cu fosta dirigintă a lui, atunci prof. Tăut Maria, după absolvirea Liceului din Cavnic, în anul 1967. Au trecut de atunci 50 de ani și elevul și-a format o profesie și a părăsit zona, diriginta lui s-a transferat la Liceul din Vișeu de Sus, după căsătoria noastră, cu numele de Bărcan Maria, unde a funcționat împreună cu mine, soțul ei, până la pensionare, ca profesori de matematică. Ne mai spunea că el se află în Arizona, în SUA, de mai mulți ani, cu familia, cu soția lui Paulina, pe care nu o cunoșteam și cu trei băieți și o fată, alții doi fiind în țară, cu activități de succes; în componența familiei se mai aflau 24 de nepoți! Dar, surpriză: ne invită să-i facem o vizită în Arizona, că n-o să ne pară rău! I-am mulțumit pentru invitație, fără a ne pronunța în vreun fel și i-am spus că și noi facem vizite pe la copii, anual, în Anglia și în State (Minnesota). În anul următor, am primit un nou telefon, fiind în America, prin care reînnoiește invitația și atunci am decis să o onorăm în acest an și am plecat spre Arizona.

În continuare, dorim să împărtășim câteva gânduri, câteva imagini despre un timp de care ne aducem aminte foarte des și cu mare drag, unde am petrecut câteva zile împreună cu prietenii noștri maramureșeni, într-un mediu familial extrem de plăcut; în vizitele făcute am întâlnit prezențe și imagini de o frumusețe excepțională, magnifice.

fam. Oniga (Aurel și Paulina)

În săptămâna mare, între 02 și 07 aprilie 2018, eu cu soția, împreună cu fiica noastră Ana-Rodica și nepoțelul Samuel, am luat avionul și am zburat spre destinație, unde am pus piciorul după trei ore de zbor; am plecat cu ninsoare și frig și am ajuns acolo în noapte, într-un mediu de basm și o atmosferă caldă de +30 de grade C. Ajunși la aeroport, am luat mașina pe care fiica noastră o închiriase mai înainte și ne-am îndreptat spre adresa dată. Din mers, i-am contactat și i-am avertizat: «am sosit!»; răspunsul a fost prompt și hotărât: veniți, vă așteptăm cu drag! În circa o jumătate de oră am abordat strada «Paradise», din localitatea Phoenix, acolo unde gazdele noastre aveau locuința, domiciliul. Ne-au așteptat cu o bogată pregătire: supă, salate și mulțime de alte bunătăți, nelipsind nici sarmalele și nici cârnăciorii, cum numai în Maramureș se fac așa de buni. Toate cele prezente arătau calitățile de atât de bună gospodină a Paulinei; a fost și Aurel complice la aceste preparate, cu mulțime de fructe și sucuri, din grădina proprie. Într-o seară, ne-a oferit și o cină cu păstrăvi deosebit de gustoși și bine pregătiți, recolta proprie adusă din munți. Era o familie așezată, credincioasă, cu relații interumane deosebit de agreabile. Paulina spunea rugăciuni de toată frumusețea înainte de fiecare masă, pe care le repeta și la plecările nostre în drumeții. În această frumoasă atmosferă «familială», plăcută, cu multe istorisiri, orele treceau, noaptea se tot micșora și graba spre odihnă și culcare părea adormită. Ne-am culcat până la urmă și ne-am odihnit confortabil, urmând ca în prima zi să începem vizitarea obiectivelor fixate ceva mai târziu.

Noi plecam «pe teren» de la 10 dimineața și eram duși până spre seara zilei, nesătui de toate ce vedeam. Într-una din seri ne-au invitat să vedem «un colț» al unei camere, unde era expus un «Trei Culori» românesc, alături de prosoape, «talgere» și alte obiecte tradiționale românești, maramureșene; un colț mic, care pentru ei era mare cât întreaga Americă!

Chiar și pe plăcile de înmatriculare ale mașinilor a înregistrat pe una «Cavnic» și pe alta «Paulina».

«Eram atât de departe de țară și atât de aproape de ea; sunt destui de mulți în țară, care sunt foarte departe de aceasta»!

«O Zonă aridă și secetoasă, prin Vestul Statului». Am văzut locuri de toată frumusețea în cele 4 zile petrecute în Arizona, în prima zi, făcând o incursiune în zona Vestului Sălbatic. Am plecat printre perdele de palmieri maiestuoși, înalți și doar cu o coroniță de frunze la vârf, printre care se vedeau alte multe varietăți din această specie arboricolă cu bogății coronariene, continuând spre zonele mai înalte, aride și secetoase, cu cactuși de toate formele și varietățile diforme, care urcau pe versanții înălțimilor până spre vârful lor, ca adevărate păduri; mulți păreau a fi trunchiuri retezate de copaci, cu una sau mai multe ramuri, îmbrăcați în «spini». Se mai vedeau și alte specii arboricole, dar dominante erau formațiunile de palmieri și mai ales cele de cactuși.

La întoarcere, am vizitat frumoasa Grădină Botanică, cu o largă reprezentare a varietăților de palmieri și cactuși, cu o floră măruntă printre aceștia, de la care câte o păsărică colibri, mică cât o libelulă, părea neobosită în recoltarea nectarului. Am văzut acolo sute de specii de cactuși, de diferite forme, culori și mărimi, dezvoltați pe verticală sau orizontală, în forme sferice, mai mici sau mai mari, unii cu frunze masive, late, groase și ghimpoase, cu flori și fructe, alții fiind dezvoltați în lungime, cu trunchiuri groase, masive, cu două, trei ramuri; erau și prezențe filiforme, unele izolate sau adunate în corciuri, «tufe».

Într-o documentație pe internet («Despre Cactuși») se spune că ar fi până la 2.500 de specii de cactuși; 80% din compoziția lor este apă și au suprafață groasă, ceroasă, iar aceasta, împreună cu spinii lor («frunzele»), împiedică evaporarea apei, conservă umiditatea și favorizează condensarea. Rezistă în zonele aride și secetoase, având rădăcinile adâncite în pământul uscat, la mai mulți metri, iar acestea se dezvoltă și pe orizontală, pentru a «sugativa» apa atunci când plouă. Animalele care mănâncă cactuși (mai mici, filiformi) mor după aceea, spinii lor perforându-le stomacul! Se spune că floarea de cactus este cea mai parfumată, «parfumul» acesteia fiind simțit până la 1 km distanță. Au multe calități terapeutice, folosite în industria medicală, cosmetică, protector împotriva radiațiilor, plantă ornamentală ș. a.

În multe locuri am întâlnit avertizarea că tăierea unui cactus se pedepsește cu până la 25 de ani de închisoare! Probabil pentru protejarea acelor multe calități pe care le au, iar cu umiditatea mare ce o poartă ar putea fi în pericol în zonele lui aride cu secetă prelungită. Cred că motivul principal ar fi, mai ales, puterea lor de stabilizare a solului acelor zone aride și uscate, larg răspândite în Arizona, cu povârnișuri și înălțimi supuse eroziunii și aportul rădăcinilor sale pot împiedica, peste timp, ca spații mari din acest Stat să nu devină un mai extins și mai «Mare Canion».

«Marele Canion». O minune a lumii, cu o peisagistică fără egal, care te lasă fără cuvinte, păstrându-și farmecul peste timp. Pentru a ajunge acolo, am depășit înălțimea de peste 8.000 de picioare, pe renumitul Rout 66, o șosea mereu în urcare și cu avertizarea de protecție a sălbăticiunilor ce ne-ar sări în cale, fauna având aici o largă reprezentare, cu o severă protecție a aceteia în America; am petrecut două zile în vraja imaginilor acestei minunății create de natură. În fața noastră apăreau înălțimi semețe de stâncă, granit și roci de altă compozitțe, cu mulțime de coloane și piscuri, mai înalte și mai joase, după duritatea lor, în dantelării și culori diferite, de parcă un sculptor de excepție le-ar fi realizat, într-o largă extindere, în trepte, cu o prezență arhitecturală de ansamblu de nedescris, pe toată întinderea acestui imens spațiu. Totul părea un vis! În abisul profund în care se lăsau, se observa o linie albastră, care șerpuia prin defileul acesta și care reprezenta «Fluviul Colorado» , vinovatul principal de aceste uriașe săpături, în mai multe milioane de ani (5-7 mil.), aliat cu vânturi, ploi, alunecări de teren și alte intervenții ale naturii înseși. Acesta a transportat în milioane de ani ceea ce săpa în stânci, granit sau alte structuri, ducând acele enorme cantități în apele mari și adânci, încăpătoare, care până la urmă îl absorbeau și pe el, dar care se tot regenera, nu-l puteau înfrânge și a rămas cu aceeași misiune, poate mai potolită. Spre Sud și spre Nord, se întindea acest uriaș defileu prăpăstios, încă în activitate, de o rară frumuseșe, de neexprimat, una din cele 7 minuni ale lumii. În lungime de aproape 500 de km și o adâncime în jur de 1,5 km, are o lățime neuniformă, extrem de variabilă, situată între 400 m și 24 km! (Câteva date «metrice» le-am luat de pe Internet: «Marele Canion»). De-a lungul lui se întinde o șosea excelentă, cu multiple ramificații, cu întinse parcaje și spații de cazare și agrement, lăsând între ea și acea lungă, minunată și enormă «prăpastie» o perdea arboricolă, cu «strungi» din loc în loc spre acel plăcut miracol, la marginea căruia erau mici ziduri protectoare sau maluri stabilizate. Altfel, zona împrejmuitoare era împădurită cu specii arboricole adecvate înălțimilor, îmbogățită cu fauna adaptabilă acestora, cu însemne afișate pentru protecția lor în deplasări. Ne-am oprit de multe ori cu mașina în dreptul acestor «intrări», cu locuri de parcaj provizoriu și am tot privit prin aceste «ferestre», secvențe dintr-o minune a lumii. Dar, de fiecare dată, la fiecare oprire, ni se părea că vedem pentru prima oară această superbă imagine, care era parcă diferită de cea văzută puțin mai înainte, pentru că era într-adevăr o altă prezență din acel ansamblu al Marelui Canion, văzută din alt unghi, în alte culori, cu alte superbe elemente, cu alte profiluri de stânci, ziduri și coloane masive de granit și piatră, crescute parcă din hăul acelor adâncuri și nu scăpate din eroziunea vremurilor, mărturii peste timp, după milioane de ani. Am trecut astfel din extaz în extaz, pe un lung traseu, unde fiecare imagine și toate în ansamblu îți lăsau pe retină, în simțire, ceea ce nu se poate descrie și se poate numai vedea. Am realizat câtă dreptate are Cristina Stoica, absolventă a PR și Turism, când spune: «Marele Canion este imposibil de transpus în cuvinte; este locul în care înțelegi cu adevărat expresia «fără cuvinte».

După două zile am părăsit zona, cu o cazare de o noapte la un hotel din apropiere, zonă în care realizările creativității umane se îmbinau cu ceea ce natura însăți ne oferea spre admirație, această măreață și unică minune a lumii. Am coborât pe un alt traseu, Sedona, la fel de o excepțională frumusețe, parcă o continuare mai lină a ceea ce am lăsat în urmă, parcurgând un defileu lung, între pereții abrupți ai înălțimilor semețe, de forme și dimensiuni diferite, mai înalte sau mai scunde, de stâncă, granit ori alte roci, de mai mică duritate, în nuanțe de culori și sculpturi variate, de o parte și de alta a șoselei, printre care un râuleț își ducea apele învolburate, mereu îmbogățite, spre josurile acestor ținuturi. Pe marginile acestei ape curgătoare se găseau, din loc în loc, spații cu căsuțe pentru cazare, parcaje, precum și case de vacanță mai izolate, printre arbuști. O frumusețe!

Parcul Național «Pădurea Pietrificată». O altă minune a naturii, a lumii, ne-a oferit spre desfătare și acest spațiu, cu exponatele sale unice, magnifice. Tulpini de arbori întregi, sau bucăți mai mici ori mai mari, unele parcă segmentate la «drujbă», erau împrăștiate pe largi spații, în densități diferite; chiar bucățile mai mici aveau o greutate extraordinară, cele puțin mai mari nu le puteai mișca din loc! Nu știu ce le-a putut bătuci, sau cu ce au fost infiltrate pentru a realiza o asfel de densitate, cu așa enormă greutate. Era o avertizare, la intrarea în zonă, care interzicea păstrarea vreunei bucăți, oricât de mică, sub amenințarea controloului și a consecințelor. Probabil proprietarii acestor bogății erau aceia ce stăpâneau și terenurile pe care se găseau aceste «lemne», aceste «păduri» doborâte, cine mai știe când, cine mai știe de unde. Se prespune (se pare că nu sunt documente) că s-au produs ceva catastrofe pe acolo, erupții vulcanice în potop, cu sute de milioane de ani în urmă, invadând o regiune tropicală cu arbori falnici și o faună ce se poate doar imagina; s-au găsit și fosile de dinozauri și urme de existență umană, mai apropiate. Este locul cu cele mai impresionante fosile găsite, de acum 225 milioane de ani! Erupțiile vulcanice au depus un strat gros de noroi și cenușă vulcanică peste arbori, împiedicând carbonizarea lor. Aceștia au fost târâți de aluviuni departe și separați de ramurile, rădăcinile și uneori de coaja lor, motiv pentru care nu s-au găsit fosile ale acestora, așa cum s-au gasit pentru altele, frunze și floră. Îngropați sub aceste sedimente, au suferit în multe milioane de ani, modificări de structură, fiind pietrificați. Oxidul de siliciu, mai ales, împreună cu oxizii de fier, de mangan, cu pulberea vulcanică numită bentonită, cu jaspul (o piatră semiprețioasă) au pătruns în fibrele lemnoase și le-au mineralizat, în nuanțe de culori de la galben la roșu, portocaliu, albastru, negru sau nuanțe purpurii și le-au dat densitate și greutate mare (unele date metrice, de formație și structură, le-am luat de pe internet: «Pădurea Pietrificată»). Toate acestea dau Parcului Național, «Pădurea Pietrificată», aflată în marele «Deșert Pictat», de-a lungul râului Colorado, cu acea mulțime de «lemne» împrăștiate, segmente de arbori pietrificați, o frumusețe brută, aproape extraterestră. Mai erau și pe aici înălțimi, pereți de stânci de mai mică ridicătură, în culori și forme variate, printre ele cu diferite adâncituri, semne și acestea ale unor eroziuni produse în milioane de ani. Am întâlnit pe acolo și mai multe magazine indiene, cu mulțime de produse de fel și fel, specifice locurilor, amintiri, unele la prețuri exorbitante. Ne-a uimit, însă, o mică buturugă lemnoasă din cele văzute, dar finisată și lustruită pe fața superioară, care-i dădea o strălucire și frumusețe rare de culori, expusă spre vânzare. Evident nu se putea mișca din loc, decât cu cine știe ce mijloace și eforturi. Uitându-mă la preț, în dolari, se vedeau pe etichetă una sau două cifre semnificative, urmate de mai mult zerouri; iluzie optică, credeam eu. M-am uitat mai cu atenție, cu ochelarii pe ochi și am văzut cu claritate valoarea: 12 mii de dolari! De necrezut! Îmi ziceam că acea buturugă se putea secționa în mai multe felii, fiecare putând fi adusă la acelaș aspect, miracol. Oricum, nu aveam intenția să ne-o însușim; câteva lucruri am mai cumpărat de pe acolo, ca amintiri, mici ca dimensiune și ca preț. Tot în acel magazin era prezentă o tulpină de arbore mai subțire, la care se vedeau cu claritate în capătul ei acele cercuri care exprimau vârsta copacului în ani. Am mai întâlnit, tot într-un magazin cu vânzări, o bucată de «piatră» neagră, de mărimea unei genți mici, plate, la fel cu o densitate ce o făcea de nemișcat; preț astronomic! Ni s-a spus că este o bucată dintr-un meteorit căzut undeva pe aproape. Simbolisme, relicve de multe milioane de ani! Am vizitat și locul acela, urcând cu mai multe ascensoare și am văzut craterul enorm, circular, de mari dimensiuni, lăsat de meteorit la contactul cu Pământul.

În ultima zi a vizitei noastre, ne-am deplasat în orașul Tucson, unde am vizitat două biserici catolice. Una a fost mai recent construită, o adevărată catedrală, cu arhitectură modernă, extrem de plăcut organizată, în exteriorul și interorul acesteia, interior ce-ți dădea pacea și liniștea cunoscută a acestor locuri de reculegere și rugăciune. M-au impresionat două statuete dintr-o anticameră a acesteia, unde una reprezenta un călugăr ce purta zeghea de întemnițat, vărgată, iar a doua, o călugăriță cu lanțuri la mâini, probabil reprezentând misionari, martiri ai acelor locuri și timpuri, sau evidențiind alte perioade de persecuție ale cultului religios în formare. A doua biserică a fost construită în altă parte, veche din anul 1700, cu băncile și mobilierul uzat de folosință, cu întregul interior foarte plăcut și frumos organizat muzeistic.

De aici am trecut în Old Tucson, unde erau prezente tot felul de construcții și imobile din timpurile vechi, acolo unde se montau scene cinematografice pentru filmele de epocă, western-uri și unde te puteai plimba cu trenulețul sau cu poștalionul vremurilor. O excursie de neuitat!

După 4 zile, pline de minunății, am sosit «acasă» ceva mai târziu și am invitat pe amabilele și primitoarele noastre gazde la un local japonez, pentru o cină de despărțire. Acolo, un meșter bucătar japonez a preparat în fața noastră meniul comandat, deosebit de gustos și îndestulător, făcând tot felul de scamatorii în timpul «activității», amuzante nu numai pentru nepoțelul nostru, dar chiar și pentru noi.

Cu multe mulțumiri și alte discuții, mai scurte acum, ne-am retras pentru odihnă, dimineață fiind trezirea la orele trei, pentru a putea parcurge toate formalitățile de îmbarcare în avion, care pleca la primele ore ale dimineții. Mulțumindu-le mult pentru frumoasa primire și găzduire, ne-am îmbrățisat cu afecțiune și, la drum, așa cum îi stă omului bine. Aurel era plecat la serviciu mai devreme, iar Paulina ne-a condus la mașină, cu rugăciuni așa cum știa ea să le facă și a rămas acolo, între doi arbuști, făcându-ne semn cu mâna, până când depărtarea și întunecimile nopții, încă neîncheiate, au împiedicat vederea; acolo stătea și Aurel, dacă nu era plecat la serviciu.

Rămâneți cu bine și cu sănătate, oamenilor ce ați fost și sunteți atât de buni și care trăiți în sentimentele religios-umane în esența lor și nu le manifestați doar în vorbe, formal! Domnul să vă ocrotească și să vă aibă în pace!

Cu mult drag, familia de oaspeți, pe care ați făcut-o să se simtă atât de bine!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Lieului ”Dragoș Vodă” din Sighet

22. o4. 2019, Minnesota, SUA




PoetikS – Marius Voinaghi

*****
Pașii iubitei –
cor de greieri peste zi
rămas pe buze.

*****
Casa bunicii –
puf de plop purtat de vânt
pe ochi, pe obraji…

*****
Careu de șotron –
copii așteptând la rând
vara târzie.

*****
Tocuri pe podea –
Soare-n paharul cu vin,
un du-te-vino…

*****
Vârful Dealului –
hocus-pocus alb verde,
nori aduși de vânt.

*****
Vechea fântână –
livada bunicului
tot mai uscată.

*****
Drumuri în răscruci –
nori albi nemișcați pe cer,
cireșe în pârg.

*****
Pași în zăpadă –
pini lăsând umbre subțiri
pe malul apei.

*****
Raze de soare –
pe umărul iubitei
tatuaj alb, fin.

Marius VOINAGHI

 

Foto: Marius Voinaghi




Un sighetean, premiat de către Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR)!

Gala premiilor UZPR – Centenar – 2018!

UZPR a sărbătorit în acest an centenarul existenței sale. În 11 ianuarie a fost dezvelită o placă memorială montată pe frontispiciul clădirii (str. C-tin Mille nr.4) în care a fost semnat, în 11 ianuarie 1919, actul de constituire al Uniunii. Au urmat, în timp, o serie de alte activități, în București și în țară, fiindcă, „pentru a putea privi înainte … UZPR se adaptează, se reinventează, bate în ritmul contemporaneității și al oamenilor în slujba cărora s-a pus” (D. D. Glăvan, președintele UZPR).

Și, fiindcă în anul trecut conducerea uniunii a lansat în cinstea Centenarului Unirii concursul „Tot ce-i românesc nu piere!”, în care s-au înscris aproape 100 de concurenți, și juriul și-a încheiat treaba, în 19 iunie a avut loc festivitatea de premiere a câștigătorilor. Gazdă primitoare a fost postul public de televiziune, Studioul II, iar moderator: Mihai Constantinescu. (După ce va trece prin prelucrarea de specialitate, înregistrarea făcută va fi difuzată pe TVR, începând cu data de 6 iulie.)

Organizarea foarte bună (felicitări celor implicați!) a făcut ca studioul să fie plin cu invitați de marcă: ambasadori, academicieni, ziariști din presa scrisă și on line, din radio și televiziune, reprezentanți ai filialelor UZPR din toată țara. După cuvântul, scurt și concis, al președintelui, Doru Dinu Glăvan, timp de aproape patru ore, s-au rostit „laudatio” despre premiați și lucrările lor, reprezentând: presa scrisă, on line, reviste, producții radio, producții tv., carte de publicistică, premiul pentru întreaga activitate, s-au înmânat trofee și diplome… o formație muzicală de bună calitate – cu mențiune specială pentru un invitat special, Sergiu Cioiu – au contribuit simțitor la reușita evenimentului.

Premiul pentru „Carte de publicistică” a fost atribuit lui Ioan Ardelean-Pruncu pentru cartea: „Maramureșul ziare și ziariști. De la începuturi până în 1945”, apărută în 2018 la Editura „Valea Verde” din Sighetul Marmației.

Redacția “Salut, Sighet” îl felicită pe colaboratorul site-ului, prof. Ioan Ardeleanu – Pruncu; redăm Laudatio-ul prin care a fost prezentat câștigătorul prestigiosului premiu pentru „Carte de publicistică”.

Laudatio

De puține ori, la vârsta senioriatului, evenimentele te mai surprind. Iată că am trăit o puternică emoție când am pătruns în fondul lucrării pe care astăzi UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA o evidențiază cu un important premiu .

Autorul, Ioan Ardeleanu-Pruncu, s-a angajat la o muncă de galere când și-a propus să aducă spre cititor o enciclopedie, un tom numit cu un titlu modest dar clar ,,Maramureșul. ZIARE ȘI ZIARIȘTI de la începuturi până în 1945.” Un efort de cercetare dus pe mulți ani, acoperă aproape un secol – de la prima publicație jurnalistică din Maramureș,din 1865, până la momentele tumultoase , dramatice și încă puțin cunoscute din anii de început ai eliberării, devenită de fapt ocupație sovietică.
Păstrarea și Devenirea Țării Maramureșului sunt prezentate într-o prefață semnată de Ioan Aurel Pop – omul de știință care a dat monumentala Istorie aTransilvaniei și se află în fruntea Academiei Române. În acest cadru de înalt profesionalism jalonat din startul volumului, descoperim o metodă de abordare dusă consecvent pe tot parcursul volumului de peste 600 de pagini. Istoria Maramureșului este prezentată prin angajarea în marea cauză națională a unor publicații locale susținute de oamenii de cultură – colaboratori, fondatori sau ziariști.

Ioan Ardeleanu – Pruncu aduce la lumină cu forța evocării excelent documentate mari fapte de patriotism și angajare până la sacrificiu a personajelor care au servit cauza națională prin cuvântul scris românește în vatra maramureșeană. Figuri tragice, care după MARELE ACT de la 1 decembrie 1918 trăiesc drama Dictatului de la Viena.

Ion Bilțiu-Dăncuș, condamnat la moarte de două ori în 1918 și 1944 de austro-ungari și apoi de hortyști nu scapă de furia rușilor pentru că s-a opus alipirii Maramureșului la Ucraina Sovietică în 1945.

Cu interes descoperim din volumul astăzi premiat că una din personalitățile televiziunii române-Tudor Vornicu, este nepotul unui mare intelectual patriot – Gheorghe Vornicu, profesor și ziarist, fondator al Muzeului etnografic al Maramureșului din Sighetul Marmației.

Autorul volumului pe care am onoarea să-l prezint dv, un om de cultură profund dedicat Maramurșului, este și un ziarist cu un cuvânt mereu prezent în actualitatea vremurilor și locurilor. Alegerea UZPR MERITĂ ȘI EA, ÎN SINE, UN PREMIU.

Dan Constantin,
senior editor Jurnalul, cotidian național
19 iunie 2019, București




Graffiti: artă sau vandalism? (autor, Sebastiana Joicaliuc)

Sebastiana Joicaliuc

Metrouri pictate, poduri marcate, pereți acoperiți cu picturi – graffiti-ul se ivește îndrăzneț prin orașele noastre. Se pare că nimic nu e nou. Graffiti-ul există de mii de ani și de-a lungul timpului a ridicat aceleași întrebări pe care ni le punem și azi: e artă sau vandalism? E mai vechi decât trenurile, mai vechi decât hip-hop-ul, mai vechi decât sprayurile cu vopsea – deoarece atâta timp cât au existat pereți, oamenii au scris pe ei.

În secolul I î.Hr. romanii desenau în mod regulat pe pereții cetăților, în timp ce peste ocean mayașii desenau prolific suprafețele publice. Nu a fost din totdeauna un act considerat subversiv. În Pompei, de exemplu, cetățenii marcau zidurile cu tot felul de formule și vrăji, poezii despre iubiri neîmpărtășite, sloganuri politice și chiar mesaje care încurajau gladiatorii preferați.

Între timp, câțiva oameni, printre care și filozoful grec Plutarh s-au retras, catalogând graffiti-ul ridicol și lipsit de sens – dar abia în secolul V a fost sădit conceptul modern de vandalism, când graffiti-ul a început tot mai mult să fie asociat cu rebeliunea deliberată și instigarea la acte de violență, fiind catalogat de la sine ca vandalism. Acesta este și motivul pentru care în ziua de azi, cei mai mulți artiști stradali rămân underground.

Ideea de spațiu și proprietate e centrală în istoria graffitiul-ui, căci evoluția sa a mers mână în mână cu scene contra-culturale. Așa cum aceste mișcări au vociferat împotriva sistemului, așa și artiștii stradali au provocat și întins limitele proprietății publice, însușindu-și metrourile și panourile publicitare.

Odată cu amplificarea mișcărilor anticulturale și creșterea numărului de fani și adepți, graffitiul își face loc în muzeele de artă contemporane – acesta devine mainstream, dar oare acest lucru îl va ajuta să devină mai ușor acceptat de către societate?

Situația în România

Pentru autorităţi, graffiti-ul are o singură definiţie: „Înscrierea sau aplicarea pe ziduri, pe faţadele imobilelor proprietate publică sau privată, pe monumente istorice şi de arhitectură sau pe orice alt tip de construcţii a inscripţiilor neautorizate, prin utilizarea de vopsele, sprayuri şi alte asemenea materiale care murdăresc sau produc deteriorarea ori distrugerea bunurilor în cauză”.

Aceasă „artă” modernă este considerată contravenţie şi se sancţionează cu amendă de la 500 lei la 2.500 lei prin Legea nr. 554/2003.

În plus, legea dispune că persoanele care au fost sancţionate au şi obligaţia de a suporta cheltuielile pentru refacerea aspectului estetic al bunului în cauză, sumă care trebuie plătită în termen de cinci zile de la data rămânerii definitive a procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii.

Graffiti-ul, „artă pentru artă”

Graffiti începe ca formă cunoscută în America, în anii ’70. De fapt, e o formă mult mai veche de artă, pe care o putem compara oarecum cu arta parietală, stradală sau cu arta rupestră. Revenind la America anilor ’70, era considerată un fel de artă underground, dublată de apariția hip-hopului în muzică, consolidată ulterior de manifestul pop-art. Din punctul meu de vedere, graffiti-ul este ”artă pentru artă” începută în Impresionism, nicidecum nu o consider vandalism, ci o formă de exprimare liberă în spațiu neconvențional. În perioada ’85-’90, în America se încearcă introducerea graffiti-ului în galerii, transpunând opere din grafittii pe suporturi convenționale, însă, manifestul nu reușește. În România, graffiti apare după ’89. La noi în țară, unul dintre cei mai cunoscuți grafferi timișoreni, care duce și în galerii arta graffiti-ului, este Flavius Roua. De altfel, Timișoara, în anul 2000 încearcă să aloce spații concrete în oraș pentru graffiti sau artă urbană. (prof. Ioan Muntean, directorul Școlii de Muzică și Arte Plastice, Sighet)

„În public și pentru public”

Din punctul meu de vedere, putem analiza graffiti-ul din mai multe perspective. Pentru că se încadrează în cultura suburbană, poate fi considerat o formă de manifest stradal, pentru că, cel care îl realizează, autorul său, îl face în public și pentru public. Este, din acest punct de vedere, o formă de revoltă. ”Artistul” vrea să fie auzit.

Apoi, putem spune despre graffiti că este o formă de artă (street-art), pentru că, nu de puține ori, îl întâlnim în locuri accesibile, special amenajate, unde e permis graffiti-ul. De altfel, se și vorbește de graffiti ca fiind un stil în artă. Însă, în momentul în care îl regăsim pe clădirile istorice, în zonele istorice, care reprezintă cultura unei comunități, e, deja, vandalism.

Este foarte important, atunci când privim/analizăm un graffiti, să identificăm artistul, ce face? (desenul în sine), cu ce scop? Mesajul și emoția pe care le transmite sunt, de asemenea, foarte importante. De ce spun asta? Pentru că, dacă analizăm puțin diacronia fenomenului, putem afirma că și arta paleolitică, pictura rupestră, desenele și scrijeliturile pe care le regăsim în peșteri ca Altamira, sunt primele forme, primele exprimări ale graffiti-ului, realizate în culori naturale și reprezentând scene din viața de zi cu zi a comunității paleolitice. Ei, din această perspectivă trebuie privit și graffiti-ul de azi. (Adrian Pricop, profesor de desen)

„Graffiti-ul este o exprimare în formă pură a străzii”

Graffiti-ul este o exprimare în formă „pură” a străzii. Face parte din arta străzii deși, altădată considerată o artă vulgară, a neadaptaților, în societate, azi, conform noilor abordări, intră la categoria artei moderne. Este, indiscutabil, un mod de exprimare a unei generații de artiști neconvenționali (acolo unde vorbim de artiști în adevăratul sens al cuvântului), dar, fiind în același timp și un strigăt de revoltă pentru unele categorii sociale situate la marginea ”urbanului”. Fără discuție, în secolul nostru în care social-media a cucerit spațiul virtual cu repercusiuni instant în spațiul real, modul de expansiune și potențialul larg de utilizare a spațiului public, conduce la o prezență familiară a oricărei forme de prezentare vizuală, ușor de recepționat de către un număr larg de admiratori sau amatori. (Ion Mariș, curator expoziții Sighet)

Așadar, arta străzii are și subtile, sau mai puțin subtile conotații primitive care pot fi înțelese ușor sau descifrate în mod convenabil de către admiratorii ocazionali.

Sebastiana JOICALIUC
studentă Jurnalism, UBB, Cluj




Prețul libertății (autor, Oana Țînțaș)

prof. Oana Țînțaș

Nu știu să-l definesc. Nu știu cum treceau zilele până venea acasă. Simt doar fericirea de-a fi la tata în brațe. Senzația de pace, de acasă pe care mi-o dădea. Nimicurile pe care le vorbeam cu el în neștire. Sau tăcerea. Mâncatul la el în brațe. Cred că așa dor îmi era să vină acasă, încât atunci când îl vedeam nu mă mai puteam desprinde de el. Eram imaginea lui în miniatură, tunsă băiețește, gălăgioasă și curajoasă, cu vorbele la mine, „fata lu’ tata”. Deși își dorise toată viața băieți, declara că nu m-ar da pe 100. Aveam un limbaj secret parcă, o conexiune neînțeleasă, dar pentru noi foarte clară. Toți copiii sunt întrebați tâmp: „Pe cine iubești mai mult?”. Cu riscul de-a o supăra pe mama, dădeam la vârste fragede același răspuns, cu voce: „pe tata, da’ să nu-i spuneți la mama”. Răspunsul a devenit unul interior mai apoi, dar a rămas același vreme foarte îndelungată.

Toți îl strigau Dan. Mulți ani am crezut că ăsta-i era prenumele. Numele lui era un derivat al acestuia. Un diminutiv. Era inginer. Agronom? Zootehnist? Eram foarte confuză. Nu știam clar ce face, că era calificat în creșterea animalelor, dar măsura terenurile țăranilor. Naveta fiind prea lungă, stătea într-un sat în timpul săptămânii și venea în week-end acasă. „Trăiți, domn’ inginer!”, reverențios îl mai saluta lumea… alți domni înclinau capul și-și ridicau pălăriile. Mama era asistentă de farmacie, dar și ei i se adresau la fel de respectuos „doamna farmacistă”. Ea frumoasă, el rebel.

Așadar, când tata venea acasă, îi săream de gât, încă de la ușă și nu mă desprindeam de el. Mânca cu mine în poală, îi ciuguleam din farfurie. Când se lua curentul și stăteam toți adunați în jurul mesei, zărindu-ne sub lumina difuză a lămpii cu petrol, tata îmi curăța semințe de floarea-soarelui și mi le aduna în grămăjoare. Mă uitam fascinată la fiecare mișcare de la pungă la gură și apoi la grămada care creștea prea încet. Mă sileam să am răbdare, să aștept să se strângă mai multe. Îmi umpleam gura cu semințe și apoi începeam din nou așteptarea. El nu mânca nimic.

Mă pregăteam alături de el de bărbierit. Avea cremă în tub, ca pasta de dinți. Își punea puțină în palmă și apoi cu pămătuful umezit, făcea o barbă de spumă peste barba lui. Era ca un Moș Crăciun. Și eu voiam barbă de spumă. Și o căpătam. Făcută cu același pămătuf. Ne poziționam la oglindă, cot la cot, și ne bărbieream. Eu primeam o „lamă fără lamă” și luam evident doar spuma. Dar imitam absolut toate strâmbăturile lui când se străduia să parcurgă toate cutele feței. La final ne limpezeam cu zgomot și urma o soluție ce mirosea înțepător, dar plăcut. Mă dădeam și eu, dar nu pricepeam de ce-l ustură pe el așa tare. Că pe mine nu mă durea deloc. Lui îi mai curgea sânge. Mie niciodată. Ciudat…

Și azi tata crede că am părul des și frumos datorită lui. Avea obsesia căderii părului și pentru că-i semănam leit, îi intrase în cap că voi cheli și eu. Mă ducea la frizer, în C.I.L., și un nene mustăcios mă tundea extrem de scurt, băiețește. Plângeam și fața mi se făcea un amalgam de păr care-mi rămânea lipit din cauza lacrimilor. Îmi pipăiam capul și eram extrem de descumpănită de felul în care arătam. Drumul înapoi spre casă nu îl mai parcurgeam ținându-ne de mână, ci mergând îmbufnată și scăldată de lacrimi de crocodil. Protestam că sora mea are voie să-și crească părul și eu nu. La toate văicărelile mele, el răspundea scurt: „Ea nu seamănă cu mine. Lasă, dragu’ tatii, că mi-i mulțumi când vei fi mare.” Evident, nu-i mulțumesc. O aberație. Aveam păr bun de mică. Nu mi l-a îndesat el cu tunsorile rușinoase de băiat. Asta i-a mers până într-un an, când am refuzat să mă las dusă la frizer. Pe sus nu mă putea lua că răcneam și auzea toată strada, de târât de-o halipă nici pe atâta, că mă zbăteam ca o posedată. Așa că a renunțat, suspinând și căinându-se că voi cheli ca el.

Îi plăcea muzica populară și făcea pe dirijorul dând frenetic din mâini și cântând în același timp. Îl imitam. Imitam pe toată lumea. Tineri, bătrâni, actori, cunoscuți, fără discriminare. Tare-mi plăcea să fiu centrul atenției. Sora mea mi-a spus odată că se simțea invizibilă în preajma mea.

Duminicile erau decupate după un șablon. Dimineața mă trezeam învăluită de miresmele ce veneau dinspre bucătărie. Prăjituri, supe, ciorbe cu multe verdețuri, că așa-i plăcea lui. Friptură pe care el o pregătea cel mai bine, încins cu șorț de bucătar. Mirodenii, ierburi din nou, usturoi, vin, toate emanând mirosuri colorate. Clinchet de farfurii și pahare la amiază, râsete, povești, apoi vasele spălate cu zgomot la chiuvetă. Momentul urât de mine toată copilăria era legat de meciul de fotbal, de vacarmul insuportabil pentru mine, făcut de comentatorii care anunțau „cine-i la balon”. Ce stupid mi se părea să-i spui mingii de fotbal „balon”! Nu aveam voie să râdem, să facem gălăgie pentru că se risipea vraja și magia meciului. Era complet absorbit și mie mi se instala o senzație ciudată în stomac pe care o resimt și acum, ori de câte ori aud un comentator sportiv. N-am luat niciodată bătaie de la tata. Amenința cu șlapul în vânt, ne mai croia peste plapumă, dar nu simțeam nimic. Râdeam. Asta se întâmpla seara, când refuzam cu sora mea, să ne domolim. Ne certam, ne băteam, urlam și doar șlapul fluturat ne putea potoli. Copilărie în toată regula. Cu mamă, tată, soră, cu prieteni și mese, jocuri, râsete, glume, viață adevărată. Eram în clasa a IV-a.

Cam pe atunci am început să recunosc respirația îmbibată de aburii alcoolului. Nu-mi plăcea. Îmi crea repulsie instant. Și venea mereu din partea tatei. La vârsta asta nu-i mai stăteam în brațe, nu mai eram centrul universului său. Altceva îi capta atenția. Era mereu irascibil, nervos și căuta motive de harță. Nimic nu-i mai era pe plac. Refuza să mai vină cu noi în excursiile săptămânale la Muzeul Satului ori pe malul Izei, locuri de relaxare pentru mai toată lumea pe atunci. Prefera să rămână acasă, să stea pe balcon și să privească pierdut în zare. Am aflat mai apoi că privea țintit, nu pierdut, către ceva nou, interzis, acel „altceva” care-i captase atenția.

Zilele senine erau încheiate. Senzația mea de gol în stomac, de spaimă erau permanente. Ora 16 era simțită organic. Nu aveam nevoie de ceas. Începeau să mă doară toate. O panică de necontrolat se instala. Tot ce depășea 16.30 era agonie. Știam că vine doar târziu, duhnind a băuturi amestecate și a tutun, scrâșnind din dinți și violent. Agresivitatea i-a crescut în timp, furia, nevoia de a lovi, de a înspăimânta, de a sparge, de a distruge. Trei suflete sufereau la unison, se temeau, plângeau și își frângeau mâinile. Mama și fetele, neputincioase în fața unui monstru. A doua zi după beție era plin de remușcări, promitea că a fost ultima dată, că nu mai face pentru nimic în lume. Era momentul mamei să preia puterea. Sau al meu. Când îi aruncam vorbe grele direct în obrazul pe care-l iubeam, pe care-l bărbierisem toată copilăria. Se căia, îmi cerea iertare. Voiam să-l cred. Îl credeam. Speram. Mă rugam. După o săptămână, cam atât îl ținea până să o ia de la capăt, reîncepea calvarul.

Ceasul interior îmi bătea mereu ora 16. Zi după zi. An după an. Mirosul alcoolului nu mă mai părăsea. Mi se infiltrase în creier, îmi stăruia în toți porii. Vorbele deșănțate, injuriile, jignirile, blestemele, trivialitatea m-au scos forțat din copilărie. „Jocurile au stat” pentru mine. Doar două prietene bune mă vizitau. Ele știau ce trăiesc. Pentru restul lumii, eram un copil ca oricare altul, cu teme, jocuri și năzbâtii. Pentru cei ce aveau ochi să vadă, lumina îmi dispăruse din privire, inocența abandonase sufletul meu pustiit. Somatizam. Durerea îmi locuia ființa. Mi-o cotropea. Eram un copil cu suflet hăituit. De om mare, epuizat. Mă imaginam cuprinzând nemărginirea, atingând ramurile cioturoase, zburând razant pe lângă inflorescențele cireșilor, uitând de lumea reală. Încercam să evadez, să uit că-mi târam picioarele obosite, că-mi plecam capul epuizat de gânduri și țipete. Să uit că nimicnicia umană mă doborâse, mă spulberase, măcinându-mi sufletul. Mă vedeam plutind, visând libertatea, ridicându-mă deasupra tuturor. Privind mereu deasupra.

În lumea reală însă, coșmarul nu se oprea. Nu mai aveam duminici cu un tată iubitor, încins cu șorț, gătind friptură. Acum era îmbibat în alcool și duhnea a tutun. Și arunca friptura în tavan, mânca grobian, cu sosurile și toată zemuiala scurgându-i-se pe față. Tacâmurile nu-i erau de folos. Mânca doar cu mâinile, împroșcând în toate părțile, bătând cu pumnul în masă, amenințând. Într-o seară, când noi eram în toiul unei curățenii generale, cu covorul greu, curat, bătut, rulat, a decis că cel mai nimerit ar fi să-l arunce de pe balcon. Așa a făcut. De două ori am cărat toate covorul în casă, până la etajul doi. A treia oară, rușinată, mama a rugat-o pe vecina de la parter să ni-l țină la ea în casă până a doua zi.

Rușine. M-a acoperit de rușine. O zi infernală a fost cea în care a spart prin casă: telefon, dulap, trântea cu sticla în masă creând semicercuri în lemnul de stejar. Urme vizibile ale invizibilului monstruos petrecut. Atunci am fugit de acasă. Așa cum eram îmbrăcate. Am dormit la Buni. A doua zi, am apărut la școală cu mama de mână, care, înlăcrimată, îi explica tovarășei învățătoare de ce nu am uniformă. Știu că m-a privit blând și m-a împins ușor în clasă în timp ce ele vorbeau pe coridor. Rușine am simțit când toate privirile echipate în uniforma regulamentară s-au ațintit asupra mea. Oare știau cu toții ce pătimisem? Pesemne știau. Cu siguranță ghiciseră. Era totul scris pe fața mea desfigurată de nesomn, de spaimă.

Cum poți dori ca omul pe care l-ai iubit cel mai mult pe lume să moară? Ce resorturi s-au declanșat amarnic încât să simt că pământul nu ne mai poate curpinde pe amândoi? Unde s-a dus iubirea lui? Grija pentru noi? Ce anume poate determina o schimbare atât de cumplită?

Aveam admitere pentru liceu. Nu învățam acasă. Că nu era cu putință. Aveam atacuri de panică. Nu puteam respira. Oniricul coșmaresc era realitatea mea de zi cu zi.

Violența ajunsese la cote maxime. Mama avea obrazul vânăt. Copilul care ședea în brațele tatălui așteptând grămăjoarele de semințe, care se bărbierea în oglindă ca o reflexie a lui, care-l venera și-i sărea de gât de cum intra în casă, copilul acela devenise un adolsecent furibund, căruia i se activase un singur instinct. De protecție a mamei. Rolurile erau inversate, îmi asumasem poziția asta de nevoie. Îmi amintesc că i-am prins hainele în dreptul pieptului, și l-am azvârlit în ușă, care s-a zguduit sub impactul loviturii. N-am să uit niciodată privirea lui injectată, furioasă, șocul că eu, „puiul tatii”, îl atacam cu atâta ură. La scurt timp a părăsit casa, însoțit de jandarmi. Dulapurile i-au rămas goale. Ca sufletul meu. Ceva s-a rupt atunci definitiv în mine. Noaptea aceea, prima în care n-am știut cum să ne purtăm, dacă să îndrăznim să dormim, a fost una în care n-am știut cum să ne primim libertatea. Ne uitam una la alta și ne întrebam: „E real? Am scăpat? Am scăpat de el cu adevărat?”. N-am dormit. Nu ne-am liniștit. Mult timp după aceea. Nici nu eram învățate cu liniștea. Venea după atâția ani de chin, încât nu recunoșteam ce e.

Până la urmă, a avut el grijă să nu cunoaștem liniștea cu adevărat. S-a mutat la noi în bloc, în balconul la care privea dus pe gânduri, găsindu-și noua iubire la doi pași de noi.

Rușinea am îndurat-o mai departe. Mama, furia. Așa s-au scurs anii. Din când în când mă întreba în ce clasă sunt, câți ani am. Mai apoi în ce an sunt la facultate.

Traumele te însoțesc peste tot. Durerea se estompează, viața curge, și ți se pare că ai lăsat totul în urmă, că ți-a trecut, că te-ai vindecat. Psihologii știu mai bine. Că trebuie să ierți. Să vindeci copilul din tine, care n-a avut nicio vină, care-i speriat și rănit și care nu te lasă să evoluezi cu adevărat. Frumoase vorbe. Înțelepte. Complet abstracte pentru mine. Noaptea libertății mele a însemnat și abandonul. Senzație care m-a paralizat toată viața. Dezrădăcinarea, lipsa de apartenență la ceva ce ai iubit și apoi ai urât în egală măsură. Iubirea ca abuz.

Trecând pe stradă am auzit dintr-o casă un strigăt de femeie: „Nu mai da!” și visceral am devenit femeia. Înspăimântată. Transportată în timp, într-o copilărie zbuciumată. A nimănui. Nevăzută și neauzită în vacarmul oamenilor mari. Abandonată.

Oana ȚÎNȚAȘ




PoetikS – Marius VOINAGHI

*****
Vânt în gol alpin –
două umbre pe omăt
sărutându-se.

*****
Ultimul pătrar –
linii adânci în palmă,
față în față.

*****
Fulgi de nea în Mai,
lumânări albe-n castani –
rătăcind Iarna.

*****
Pruni înmuguriți,
așternuturi de hotel –
da, prietene!

*****
Păpădii în toi,
barză singură în cuib –
aniversare.

*****
Umbre captive –
într-un salon de spital
fețe senine.

*****
Frunzele căzând…-
nu-i nimeni în stație
spre mănăstire.

*****
Livadă în Mai –
trec ore cu umbrele
în nemișcare.

*****
Luna nouă-n zori –
Soarele risipind-o
ascuns după Deal.

*****
Asfințit roșu –
creste înzăpezite
cu schiori cuminți.

Marius VOINAGHI




Mă înclin în fața voastră, dragi sigheteni de pretutindeni! (autor, Gafia Galay-Coman)

Pe străzile de la Lausanne ca și pe străzile de la Sighet putem întâlni oameni și culturi diferite, fără a parcurge mii de kilometri. Se poate lega ușor o conversație, un dialog care suprimă frontierele.

Ne putem imagina că la Sighet ca și la Lausanne (de unde vă trimit această fotografie!) avem un potențial cultural deosebit… am putea spune un adevărat ADN cultural…. Alături de multe alte valențe, potențialul cultural pare a fi la ora actuală cea mai prețioasă și mai dezirabilă comoară.

După potențialul intelectual (QI) și după cel emoțional (QE), potențialul cultural (Quotient Culturel) este la modă, susținut fiind și cultivat de noile posibilități virtuale de comunicație: să poți discuta ore în șir în fața unui ecran… să cauți să afli informațiile cele mai rare sau cele mai banale… extraordinar! … în viața noastră de zi cu zi, în schimb, o privire, un gest, o atitudine, nepotrivite, pot compromite într-o clipă și pe termen lung o coexistență, o convivialitate, o întâlnire…

Așadar, după ce „am spart gheața” cu cei doi călugări din Tibet (din fotografie) salutându-i (Namasté), aș încheia acest mesaj cu un călduros și prietenesc: Servus, Endre Bandi Terdik! (n.r. găsiți scrisoarea lui Endre Terdik, AICI)

„Namasté”: mă înclin în fața voastră, dragi sigheteni de pretutindeni!

Gafia GALAY-COMAN
Absolventă a Liceului „Dragos Voda”, promoția 1968
profesoară HES-SO (Haute École Spécialisée de Suisse Occidentale), Lausanne




Dragul meu prieten, Ion Mariș! (autor, Endre “Bandi” Terdik)

Bineînţeles că am primit e-mail-ul tău din 23 mai 2019 în care îmi sugerai să citesc un articol (“Vocile noastre au greutate”, o americancă… la Sighet, scris de Emily Greenspan). Bineînţeles, că l-am citit o dată, de două ori, l-am tradus în maghiară, şi l-am citit şi nevestei şi fiicei. Şi, bineînţeles: am căzut un pic pe gînduri… Şi scuze, că numai acuma… reflectez. Nu nostalgia mă îndeamnă să scriu. Deloc!

Mă simt bine în pielea mea, am ceea ce mi-am dorit, sînt mulţumit cu mine însumi. Dar faptul că m-am născut în Maramureş, mai precis în Sighet, îmi impune o datorie faţă de acei oameni, care habar n-au despre regiunea noastră, oraşul nostru, despre oamenii „de acolo”. Sînt fooarte sigur că nu greşesc! În afară de faptul că am trăit aproape 30 de ani într-un loc cu munţi, păduri, rîuri etc., am învăţat un lucru, pe care nu cred că l-aş fi putut învăţa în altă parte.

Faptul că în Sighet (şi împrejurimi) trăiesc 7 (şapte!) naţionalităţi, şi cine ştie cu câte religii, m-a făcut să-mi dau seama că numai două categorii de oameni există: Buni şi Răi! Atâ! Aceşti „oameni diferiţi”, din Maramureş, au putut şi pot şi astăzi să trăiască împreună, cot la cot, cu sau fără bere (ţuică) etc.

Sunt fericit că am avut ocazia, darul, prilejul, să fiu parte şi eu din acea dispoziţie, experienţă, acel entuziasm…
Sunt mîndru că fiica noastră ştie ce-nseamnă să mănînce mici la Sâmbră, să culeagă ciuperci (bureţi) pe Hera, să facă baie la Coştiui (Şugătag), să meargă pe strada Izei, să urce Solovanul, să se joace la Grădina Morii şi să vadă „Datini şi obiceiuri de iarnă” în decembrie.

Nu se poate altfel. Nu e bine „altfel”!

Spor la treabă, Ioane!

Mai trimite-mi scrisori, documente, reportaje, interviuri! Le citesc cu mult interes.

Bandi TERDIK, absolvent Liceul “Dragoș Vodă”, promoția 1980
(profesor, Budapesta)




#CNDV100 – Primii ani ai Liceului de Băieți „Dragoș – Vodă”

Primii ani ai Liceului de Băieţi „Dragoş” coincid cu primii paşi ai învăţământului secundar local românesc în condiţiile create de făurirea statului naţional român unitar. 

La 2 decembrie 1918, la Alba Iulia, în prima şedinţă a Consiliului Dirigent, s-a stabilit componenţa celor 12 resorturi, mai simplu, ministere, Instrucţiunea Publică revenindu-i lui Vasile Goldiş. Organigrama ministerului este definitivată în vara anului 1920. Astfel, potrivit Comunicatului publicat în Gazeta Oficială a Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului şi ţinuturilor româneşti din Ungaria din 10 august 1919 de către secretarul general dr. Onisifor Ghibu pentru trebuinţele învăţământului secundar de stat, sunt numiţi patru directori regionali pentru circumscripţiile Sibiu, Oradea, Cluj şi Timişoara, respectiv directorii celor 28 de licee: Liceul „Gheorghe Şincai” (Baia Mare), Liceul „Traian Doda” (Caransebeş), Liceul „Andrei Mureşanu” (Dej), Liceul „Radu Negru” (Făgăraş), Liceul „Timotei Cipariu” (Ibaşfalău), Liceul „Coriolan Brediceanu” (Lugoj), Liceul „Gheorghe Lazăr” (Sibiu), Liceul „Regele Ferdinand” (Turda), Liceul „Mihai Viteazul” (Alba Iulia), Liceul „Gheorghe Bariţiu” (Cluj), Liceul „Aurel Vlaicu” (Orăştie), Liceul „Emanoil Gojdu” (Oradea), Liceul „Dragoş” (Sighet), Liceul „Alexandru Papiu Ilarian” (Târgu Mureş), Liceul „Moise Nicoară” (Arad), Liceul „Simion Bărnuţiu” (Şimleul Silvaniei), Liceul „Mihai Eminescu” (Satu Mare), Şcoala reală superioară (Braşov), Şcoala reală superioară (Deva), Şcoala reală superioară (Timişoara), Şcoala reală superioară (Oradea), Şcoala reală superioară (Arad), Liceul de fete Arad, Liceul de fete Cluj, Liceul de fete Sibiu, Liceul de fete Sighet şi Liceul de fete Oradea.

Din Anuarul numărul I al Liceului de Băieţi, aflăm că la Sighet, pe postul de director provizoriu a fost numit prin Ord. Nr. 10561-1919 al Consiliului Dirigent Resortul Cultelor şi Instrucţiunii, Dr. Eugen Széles. În perioada 15 august – 1 octombrie, data la care s-a preconizat debutul anului şcolar, a fost iniţiat un curs pregătitor de limbă ţinut de Corneliu Sânjoan. În curtea Liceului de Fete, azi, Liceul Pedagogic „Taras Şevcenko”, la 10 octombrie 1919 şi-au deschis porţile, în cadrul unei festivităţi solemne, cele două instituţii de învăţământ. Festivitatea de deschidere a început cu sfinţirea şcolii de către părintele vicar greco-catolic Ilarie Boroş, intonarea Imnului Regal şi cuvântul de deschidere al directorului. Liceul de Băieţi „Dragoş Vodă” a fost instalat la parterul şi primul etaj al clădirii preluate de la Liceul catolic de băieţi la 10 august 1920.

Timp de doi ani, liceul a funcţionat pe baza ordinelor Consiliului Dirigent de la Sibiu şi ale Directoratului General de la Cluj. În al treilea an de activitate, pe baza Ordinului nr. 34131/1921 al Ministerului Instrucţiunii Publice s-a deschis şi o secţie maghiară. Aceasta şi-a început activitatea la 16 noiembrie 1921, în prezenţa întregului corp profesoral al celor două secţii: română şi maghiară.

În anul de debut, liceul a avut 125 de elevi ordinari şi 12 particulari de naţionalitate română, maghiară şi ucraineană. Majoritatea elevilor înscrişi în anul şcolar 1919 – 1920 proveneau din Maramureş (108 din cei 125 elevi ordinari). Ceea ce este de remarcat este numărul mare de elevi din localităţile rurale ale judeţului, comparativ cu cei care proveneau de la Sighet. Astfel, din cei 108 din Maramureş, 88 proveneau din mediul rural şi numai 20 din Sighet.

Situaţia pe naţionalităţi a celor 116 elevi înscrişi la examenul de la finele anului şcolar se prezintă astfel: 111 români, 3 maghiari, un rutean şi un evreu.

După starea socială a părinţilor, între cei 116 elevi înscrişi la examenul de sfârşit de an şcolar 1919 – 1920 predomină elevii aparţinând familiilor de mici proprietari (nu se specifică natura acesteia), 42 din familii de intelectuali (preoţi şi învăţători), 17 din familii de funcţionari publici, 6 din familii de zilieri sau muncitori la mine, 2 din familii de pensionari, 7 din familii de cadre ale armatei, 1 dintr-o familie de mari proprietari. Cei 125 de elevi ordinari înscrişi în primul an de funcţionare, au fost împărţiţi în şapte clase; clasa a opta nu s-a înfiinţat din lipsă de elevi.

La o analiză a situaţiei personalului didactic, asemenea marilor oraşe transilvane, la „Dragoş Vodă” găsim numeroşi profesori cu o temeinică pregătire profesională, pentru care munca la catedră a însemnat un act de mare conştiinţă. În primul an școlar, 1919-1920, au predat 11 profesori, 2 profesori ajutători şi 2 cateheţi:

1. Dr. Eugen Széles – diplomat în limba română şi maghiară, doctor în filozofie; a predat limba română în primul an şcolar; 12 ani vechime la catedră.
2. Josef Sivry – diplomat în limba franceză; detaşat din Franţa, de la Collège de Normandie din Rouen; a predat în primul an; 16 ani vechime la catedră.
3. Dr. Flore Al. George – profesor titular, dirigintele clasei a VII-a , diplomat pentru limba română şi istorie, doctor în filozofie. A predat limba română, latină, istorie, limba greacă; 7 ani vechime la catedră.
4. Dimitrie Simon – „profesor provizor”, dirigintele clasei a VI-a, diplomat în limba română, detaşat din Vechiul Regat; a predat limba română, limba franceză, istorie şi ştiinţe naturale; a fost conducător al Societăţii de lectură şi bibliotecarul liceului; 8 ani de vechime la catedră.
5. Dumitru Ţiganetea – profesor suplinitor de matematică, cu examen fundamental pentru matematică şi fizică, dirigintele clasei a V-a; un an vechime la catedră.
6. Niculaie Doroş – profesor suplinitor de religie greco-catolică, preot; un an vechime la catedră.
7. Gavrilă Pop – profesor practicant pentru limba română, limba franceză şi limba germană; a predat limba franceză, istorie, ştiinţe naturale, limba germană; 12 ani vechime la catedră.
8. Vasile Peta – profesor practicant pentru muzică; a predat muzica şi istoria; un an vechime la catedră;
9. Mihai Antonescu – maestru suplinitor de desen, detaşat din Vechiul Regat; dirigintele clasei I; a predat desen, caligrafie, fizică, ştiinţele naturale; un an vechime la catedră;
10. Dimitrie Braharu – institutor, detaşat din Vechiul Regat; dirigintele clasei a II-a; a predat geografia, fizica, gimnastica; un an vechime la catedră.
11. George Ţarina – profesor practicant pentru limba română, limba latină, teologie; dirigintele clasei a IV-a; a predat limba latină, limba română, geografie; un an vechime la catedră.

Profesori ajutători

12. Ioan Marina – teolog, a predat religia greco-catolică, limba latină, gimnastica;
13. Dr. Titu Doroş – avocat, a predat instrucţia civică;
14. Tiberiu Kiss – medic, a predat igienă.

Catiheţi

15. Petru Ember – preot, a predat religia romano – catolică;
16. Dr. Samuil Danzig – rabin, a predat religia izraelită.

Vom continua și cu alte articole care vor evoca perioade diferite din ”viața”/ istoria Liceului ”Dragoș-Vodă”/ CNDV.

prof. Marius VOINAGHI

sursă foto: Arhiva Liceului ”Dragoș-Vodă”




Căutând printre chipuri!… O altă poveste!…

Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Satu Mare, Primăria municipiului Carei și Direcția de Cultură Carei au format un parteneriat cultural și s-au oferit să găzduiască o expoziție interesantă “Căutând printre chipuri”. Este, de fapt, o expoziție itinerantă care a fost admirată – nu cu mult timp în urmă – și la Sighet și care face un mic salt spre… Vest! Expoziția de pictură și artă decorativă, este semnată – asumată de artistele Eva Dolha (Cluj) și Ștefania Adela Pop (Sighet).

“O altă poveste în Castelul Karolyi” va avea vernisajul luni, 10 iunie 2019, ora 17:00, tocmai în atractivul Castel Karolyi din Carei (Piața 25 octombrie, nr. 1).

Invitați speciali din județul Satu Mare se vor strădui să completeze și să amplifice bucuria publicului prezent.

Și sighetenii sunt așteptați (cu mult drag!) la povestea imaginată și propusă de cele două artiste!

Salut, Sighet!




Memorialul Sighet – Ziua Memoriei – Ziua porților deschise (2019)

Fundaţia Academia Civică anunţă că şi în acest an va organiza la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din oraşul Sighet Ziua Memoriei – Ziua porţilor deschise, o zi a celor ce au trecut prin închisorile şi deportările comuniste sau au luptat în rezistenţa împotriva comunismului. Această zi de reculegere se va desfăşura la 6 iunie (Sărbătoarea Înălţării Domnului), împreună cu Ziua Eroilor.

Sunt aşteptaţi la aceste manifestări foşti deţinuţi politici, deportaţi, familiile şi prietenii lor, ca şi toţi cei ce n-au renunţat la amintirea suferinţei. Cei care nu au făcut-o în alţi ani sunt rugaţi să aducă un pumn de pământ din locurile unde s-a murit, pentru a fi depus în urnele din Cenotaful eroilor, aflat sub altarul din cimitir.

Programul manifestărilor
orele 09.00-11.00

  • Inaugurarea sălii dedicate episcopilor greco și romano catolici încarcerați la Sighet
  • Beatificarea de către Biserica Catolică a 7 episcopi greco-catolici, victime ale represiunii comuniste. Prezintă Emanoil Cosmovici
  • Masa rotundă 30 de ani de la căderea comunismului. Vor interveni foști deținuți și deportați politic, precum și Ana Blandiana, Virgiliu Bîrlădeanu, Gh. M. Bîrlea, Emanoil Cosmovici, Ion Andrei Gherasim, Nicolae Mărgineau, Christian Mititelu, Liviu Țîrău
  • Vernisarea expozițiilor:
  • Rezistenţa anticomunistă de la Nucşoara – portrete de familii, realizată de Ioana Raluca Voicu Arnăuțoiu pentru a marca 60 de ani de la execuția membrilor grupului de rezistență Arnăuțoiu. Prezintă Christian Mititelu
  • Război după război, o expoziție a Muzeului Ocupației și Luptei pentru Libertate a Poporului Lituanian din Vilnius. Prezintă Teresė Birutė Burauskaitė, Ramune Driauciunaite,
  • Lansări de carte

orele 11.00-12.30

  • Vizionarea filmului Cardinalul de Nicolae Mărgineanu (avanpremieră)

orele 13.00-13.30

  • Serviciu religios la Cimitirul Săracilor

Pe parcursul zilei vor rula filmele:

Ţine, Doamne, partizanii, până vin americanii!, un film de Dragoş Zamoşteanu (1h)
Emil şi balaurul roşu, un film de Paul Palencsar (34’)
Devil Speaks, un film de Trent Sanders (13’)

Comunicat de presă