Selfie Rotary [VIDEO]

Amintiri folclorice din Tabăra Internațională Rotary 2016, organizată de Clubul Rotary Sighet Voievodal (în parteneriat cu Rotary Sighet, Rotaract și Interact) – Rotary International Camp 2016 –  folkloric memories. O producție Green Valley Films.

 




Sighet – Palatul Băncii Austro-Ungare

Clădirea băncii austro-ungare a fost construită între anii 1906-1907 la intersecţia străzilor Lónyay Iános şi Jókai Mór, pe locul vechii case Bányai, după proiectul arhitectului Alpár Ignácz din Budapesta. Stilul este unul eclectic, specific lucrărilor arhitectului, cu toate că se pot regăsi şi elemente ale stilului art-nouveau. Atât interiorul cât şi exteriorul sunt bogat ornamentate. Clădiri de bănci aparţinând stilului eclectic, asemănătoare cu cea din Sighet, se pot întâlni şi în oraşe precum Cluj-Napoca, Nyiregyháza, Timișoara.

Intrarea principală, de pe strada Lónyay János, este marcată de o poartă frumos sculptată. Urcând treptele, la dreapta, găsim camera portarului. La parter se aflau birourile, camera directorului, locuinţa de serviciu, iar la etaj, sălile de primire a publicului. Toate încăperile aveau sobe de maiolică pictate manual.

La demisolul clădirii, la izbucnirea războiului, a fost amenajat primul buncăr împotriva bombardamentelor, realizat de firma « Kollerich R.T. » din Budapesta. Spre strada Jókai Mór, curtea băncii este închisă de un frumos gard din fier forjat, realizat în stil neo-baroc.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente clădirea este sediul… Băncii Comerciale Române – Sucursala Sighetu Marmației, membră a Grupului austriac Erste Bank.




Sighet – Ziua Internațională de Comemorare a Victimelor Holocaustului [VIDEO]

„Pentru cei morți şi pentru cei vii, noi să depunem mărturie” (Elie Wiesel) este și genericul simpozionului desfășurat azi, 27 ianuarie, la Casa Memorială Elie Wiesel din Sighetu-Marmației (Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș), unde sighetenii au comemorat dispariția a peste zece mii dintre concetățenii lor.

În urma unei rezoluţii adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite, 27 ianuarie este Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.

Au prezentat: David Liebermann (președintele Comunității Evreilor din Sighet), Gheorghe Todinca (directorul Muzeului Maramureșean), Alin Pralea (muzeograf), Alina Marincean (muzeograf). Evenimentul a fost organizat de către Muzeul Maramureșean în colaborare cu Comunitatea Evreilor din Sighet.

Filmare: dr. Sorin Markus




Din folclorul local (II) (autor, Marin Slujeru)

marinslujeruComerțul Elegant...

Odată cu primăvara, decoratorul reamenajă vitrina magazinului central de haine. Îmbrăcă un manechin cu un deux-pièces lejer, iar ceva mai în spate, azvârli o haină de blană pe (la) un coș de gunoi din plastic. Spre seară, directorul de la ICSMI îl chemă și îi ceru să redecoreze vitrina. Nu de alta, dar soția sa avea o haină de blană identică.
(& I.J.P.)

Comerțul Select...

Pe vremuri. În magazinul de stofe al ICSMI intră o damă, în taior bej.
– Un material violet doresc!
Tânărul vânzător îi arată o stofă violet.
– Aa, nuu!… – zice ea, vreau un violet așaa…, bacovian… Tânărul o priveşte nedumerit.
– Daa, poftim! – intervine bătrânul responsabil de magazin și scoate din raft un val de violet bacovian.
( & I.J.P.)

Autor, Marin Slujeru

sursă foto (principal): internet




Salut, Rotary! Salut, Maramureș! Salut, Romania! [VIDEO]

În august 2016 Clubul Rotary Voievodal (în parteneriat cu Rotary Sighet, Rotaract și Interact)  a organizat în Sighet,  la Muzeul Satului, a II-a ediție a taberei internaționale „Tradiție și cultură în Maramureș”, la care au participat 14 tineri din 11 țări. O nouă producție Green Valley Films: „Salut, Rotary! Salut, Maramureș! Salut, Romania!”




DEBUT – Rebecca Dunca




Din folclorul local (autor, Marin Slujeru)

marinslujeruUn circusist

Iarna se dădea pe gheaţă la Grădina Morii, sau chiar pe Iza îngheţată, cu nişte patine improvizate. Când se făcea patinoar la Baia comunală, era Regele gheţii… Patina atent, aplecat adânc, cu o mână la spate, precum patinatorii de viteză. Era instructorul de patinaj al copiilor din blocurile de pe strada „Eminescu”. Avea un ochi cu albeaţă şi celălalt albastru spălacit, fes negru, un balonzaid alb, lung. Cu primăvara, Mârza ieşea dinspre Bujurgău spre Centru. Îl însoţeau permanent un câine bătrân şi o muzicuţă. Rula semeţ prin Centru, pe bicicleta înstruţată cu steguleţe colorate, oglinzi laterale înalte, trompete cu mingiucă de cauciuc, multiple sonerii. Copiii se ţineau lanţ după el.

Un alt număr pe care l-a oferit cu generozitate urbei a fost rularea pe centru, în premieră, pe nişte role prinse cu sfoară – desena nişte laterale foarte largi, asemenea fetelor: „ferea!, ferea!”. Cum artefactele i se defectau adesea, trebuia să şi le repare mereu. Lumea se aduna în jurul lui, ca la urs. Poate şi datorită reputaţiei sale de „Spaima femeilor”. ( & V. T., V. P., D. B.)

Vaiet la Sighet

Prin anii ’50‚ sighetenii au început să scoată la iveală tot felul de vehicole din vremea războiului, printre care şi motociclete ( MZ, Simpson ş.a.). În centru, un evreu masiv explica neofiţilor secretele unor astfel de maşinării şi făcea ture demonstrative. Într-o zi, motocicleta i-a scăpat de sub control. Maestrul n-o mai putu opri kilometri întregi. Tot drumul semnaliză: „Oi, mamălă, oi!”, îngrozind oamenii. Abia pe la Rona dihania se opri singură.

Autor, Marin Slujeru

surs[ foto: internet




Mi-e dor de oameni! (autor, Lenuța Peter)

Peter Lenuta timbruDacă cineva îmi spunea acum 3 – 4 ani că voi ajunge să scriu un articol într-o pagină destul de populară, aş fi plecat şi nu aş mai fi vorbit cu el/ea niciodată, deoarece ştiam sigur în acel moment că asta nu se putea întâmpla. Ei, bine, câte surprize ne oferă viaţa!… Sunt bucuroasă că am şansa să-mi exprim gândurile, părerile, dar sunt şi tristă, având în vedere subiectul pe care îl voi aborda. Nu ştiu dacă voi face o “faptă” bună în acest sens, dar o să mă străduiesc.

Am 17 ani şi aş avea câteva întrebări…

1. Dumnezeu ne spune să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. De ce nu-l ascultăm?
2. De ce judecăm oamenii? Oare noi suntem atât de perfecţi?
3. De ce vorbim mult, prost şi fără rost, în loc să ascultăm, să analizăm şi să tăcem?
4. De ce astăzi, iubirea este o afacere? Dacă îmi oferi, îţi ofer, de ce nu putem să oferim ceva din suflet fără să aşteptăm nimic în schimb?
5. De ce goana după bani și faimă ne face să uităm adevăratul motiv pentru care trăim?
6. De ce nu ne mai place frumosul, orginalul, simplul? De ce o femeie trebuie să îşi pună câteva straturi de machiaj şi să aibă un corp frumos pentru a fi atrăgătoare pentru un bărbat? Dar atunci, cu celelalte femei ce facem? Cred că singurul machiaj este dimineaţa când te trezeşti…
7. De ce suntem atât de încordaţi, răutăcioşi, frustraţi, pesimişti, în loc să zâmbim, să trăim, să iubim…
8. De ce, dacă anturajul tău sunt oamenii înţelepţi, oamenii adevăraţi, eşti numit şters, tocilar, ciudat? Dar, dacă ieşi în baruri, arăţi ca o fată dacă eşti băiat şi ca un clown dacă eşti fată, ştii toate tipurile de alcool, atunci eşti “cool”, nu? Consider că, doar oamenii fără “coloană vertebrală”, fără un ţel, ar putea spune asta.
9. De ce facem lucrurile pentru că trebuie făcute, nu pentru că ne face plăcere?
10. De ce trăim după “reguli” (cum să faci asta, dacă nimeni nu a făcut-o?!)? De ce nu ne facem viața exact aşa cum ne dorim, exact aşa cum ne place, deoarece din momentul în care ne-am născut, timpul ne ia viaţa înapoi şi atunci, de ce să nu ne bucurăm de ea exact aşa cum este, de ce trebuie să ne uităm după alţii? Nu lor trebuie să le placă, ci nouă.
11. De ce nu vedem oamenii din toate perspectivele lor, ci doar din una, şi aceea strâmbă?
12. De ce ne uităm rădăcinile, tradiţiile, VALORILE, devenind un popor robotizat?
13. De ce nu ne bucurăm de progresul altora, în loc să-i “săpăm”, să-i urâm şi noi să ne dorim să fim deasupra?

Sunt atât de multe întrebări şi răspunsuri limitate sau… nedorite. Poate vi se pare că m-am jucat un pic, dar vreau să cred că prin acest articol am determinat cel puțin o persoană să vadă viaţa dintr-o altă perspectivă, aşa cum alţii m-au ajutat și pe mine să… văd!

“Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: joacă-te!” (Mircea Eliade)

Lenuța Peter
(elevă, clasa a XI-a, Liceul Tehnologic Forestier)




Poftiți să cumpărați poezie! (autor, Antonia Dubovici)

„Inimile voastre cunosc în tăcere taina zilelor şi a nopţilor. Dar urechile fiecăruia însetează după sunetul cunoaşterii din inima voastră. Ci voi aţi vrea să cunoaşteţi în cuvinte ceea ce deja ştiţi din gânduri, aţi dori să atingeţi cu degetele trupul gol al viselor voastre.” (Khalil Gibran, Profetul)

Poate, cândva, ne-a trecut prin minte următoarea întrebare: oare de ce lucrurile fără valoare se vând/se cumpără în timp ce altele în care s-au investit mult și multe sunt aceleași care rămân în vitrini, atinse doar de praf. Și când spun asta, nu mă gândesc nici la haine, nici la bijuterii, ci mă gândesc la cărți.

Iubesc cărțile nu numai pentru că acolo găsesc informații, viziuni despre informații, călătorii interioare care te fac propriul tău autor, metacomunicare ci, dincolo de orice achiziții cuantificabile, mai este ceva și mai valoros: o fărâmă din sufletul creatorului. Același lucru găsim și în pictură, muzică, fotografie sau orice altă artă care are misiunea de a te transporta cu costuri modeste în destinații care de care mai fascinante.

Cum ajungem să oferim valoare unor lucruri și cum poate această valoare să varieze de la om la om, de la generație la generație, de la suflet la suflet? Această întrebare a încolțit în mine multă vreme. Așa am înțeles că lucrurile cu adevărat scumpe, nu pot fi cumpărate, ele au o rută specială pe care circulă iar tu dacă ai mintea pregătită pentru a le putea aprecia și înțelege, le vei găsi, sau te vor găsi atunci când te aștepți mai puțin.

Lumea în care trăim este setată parcă pe un program al consumului și autoconsumului, pe producerea de bani, a căror „valoare” este doar pentru moment. Acum am bani, acum îi pot cheltui, acum mă risipesc. Totul se rezumă la acum. Totul ne “fură” treptat. Însă libertatea pe care ne-am construit-o și conturat-o de-a lungul existenței, acolo putem spune că trăim în timp real. Alegem să existăm doar atunci când pășim dincolo de suprafață, dincolo de răpirile și încețoșările momentului, atunci când cultivăm dragostea pentru dedesubturi.

Cred că nu m-am simțit niciodată mai liberă decât atunci când am luat o carte în mână și am început să citesc, atunci când am privit un tablou, când am ascultat opera unui compozitor, atunci când m-am plimbat și am privit cerul și cum se reflectă toată frumusețea de sus în lucrurile mărunte asupra cărora nu m-am gândit niciodată cât ar putea fi de valoroase.

Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: Pinterest

 

 

Antonia DuboviciDubovici (Zavalic) Antonia-Luiza (n.24.07.1989, Sighetu Marmației)

Licențiată în Asistenţă Socială, specializare: Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere. Volume publicate: „Despre Fluturi şi Praf”, Editura Grinta, 2013, Cluj-Napoca. „Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, Editura Valea Verde, 2015, Sighetu-Marmației. Antologie: „Cinci Poete” (în cadrul Antologiei Concursului de creație „Armonii de Primăvară”, Vișeu de Sus, Ediția XXXVI-a, 2014), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015. „Pe aleea cuvintelor”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015. „Pași împreună”, Editura Gutinul, Baia Mare, 2015. Traduceri: “Când aveam 19 ani” de Ian Macilwain, Broombank Publishing, 2016 (publicată ca și ediție specială în limba engleză de către Broombank Publishing).

 

 

 

 

 

 




Sculptorul ucrainean Dovbynjuk are BUST la Sighet!

Bust TarasSculptorul Dovbynjuk Volodymyr  Michailovich s-a născut la 8 mai 1959 în Deljatyn-Ivano-Frankivsk (Ucraina). A urmat cursurile Școlii Tehnice de Meșteșuguri Populare, iar în anul 1987 a absolvit Institutul de Arte din Kiev  avându-i ca profesori pe: M. Vronkij, I.Makogon, V. Cheplyk. Încă de atunci a lucrat în atelierele de creație ale Fabricii pentru obiecte de artă din Kiev. Participă, începând cu anul 1997, la expozițiile de artă din Ucraina. Din 1990 devine membru al Uniunii Naționale a Artiștilor .

Prima lucrare a artistului, expusă acasă, este bustul soției sale Natalia.

Încă de pe băncile școlii a fost medaliat cu aur la o importantă expoziție studențească, și, ulterior, a  fost de două ori laureat al unor prestigioase premii în domeniu. Singurul lui catalog este notebook- ul, în care sculptorul, cu mare precizie, ține evidența tuturor sculpturilor.

Un proiect important al artistului este cel intitulat  Panteon,  format din 28 de busturi ale celor mai importanți preoți ai Bisericii Catolice, proiect realizat pe jumătate. Lângă biserică (Ivano-Frankivsk) au fost așezate deocamdată doar 14 busturi.

Artistul a creat multe reliefuri de bronz pentru Catedrala din Ivano-Frankivsk și pentru alte culte religioase din Prikarpathia.

Din patrimoniul cultural mondial, cel mai mult l-a influențat  sculptura din Grecia Antică cea care se apropie de perfecțiune, lipsită de detalii inutile. „Modelul” său artistic este „Gânditorul” lui Auguste Rodin.

Lucrarea înzestrată cu un deosebit magnetism și care îi este foarte apropiată sufletește este  ,,O fată așezată într-un scaun” turnată în bronz , inchinată unei cunoștințe apropiate care  a murit tragic în urmă cu un deceniu.

Din toamna lui 2016 sculptorul Dovbynjuk  are o lucrare și în Sighetu-Marmaței: bustul poetului ucrainean, Taras- Șevcenko (imagine), amplasat în centrul orașului, lângă Primăria Sighet, în fața Bisericii Ucrainene. 

Dintre creațiile sale amintim: ,, S. Korpanyuk „(1987), ,,Mitropolitul Andrei” (1988),  ,,Sf. Olga „,” Sf. Vladimir „(1988), ,,Natalia” (1988), ,,Ivan Franco „(1989),  ,,S. Vysochan „,” Lesya Ucrainca „(ambele – 1990),  ,,Taras Shevchenko „(1991), ,,I. Dmitruk „(1994),  ,,Roksolana” (1995), ,,Asol” (1996);

Este autorul plăcilor  memoriale  Andrey Sheptytsky (1993), Ivano Frankivsk și S.Bandera (1992) atât cea din  în orașul Ivano-Frankivskcât cât și din localitatea Kalush, Ivano-Fr Oblast;

A sculptat și  monumentele – Shevchenko (1989), în cinstea veteranilor de război (1993), în cinstea luptătorilor pentru libertatea Ucrainei (1995), în cinstea capitalei Republicii Populare Ucrainene de Vest (2003).

Autor, Salut,Sighet!
(Mulțumim Uniunii Ucrainenilor din Maramureș pentru informațiile furnizate.)

sursă foto (bust): Teofil Ivanciuc




Recenzie – Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului – Radu Lazăr (foto), Teofil Ivanciuc (text)

Aproape de kilometrul 0 al Europei se întinde Țara Maramureșului, cu ceea ce a mai rămas din tradiții, din cultura ancestrală, din obiceiuri, din „oamenii fără pereche”… Prin aceste locuri, în care se amestecă necontenit lumea veche cu cea nouă, tradiția cu kitsch-ul ne poartă pașii Radu Lazăr prin fotografiile realizate și Teofil Ivanciuc prin rândurile sale. Cartea e asemeni unei invitații în gospodăria maramureșeanului de rând, e o însuflețire a caselor și satelor maramureșene, amplasate în diverse Muzee ale Satului din țară. E o lume ce vine din trecut și, care, din păcate, se pierde, încet, în prezent.

Albumul „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” cuprinde referiri la ocupațiile și meșteșugurile practicate din moși strămoși de oamenii locului, ai căror păstrători mai sunt azi meșterii populari, atâți câți au mai rămas.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” începe – cum se putea altfel ? – cu un capitol destinat prelucrării lemnului, care ne întoarce în timp, într-un loc unde lemnul era stăpân, unde mai exista din belșug această materie primă, care a permis ca aproape tot ce aparținea de o gospodărie să fie făcut din lemn – casa, anexele gospodărești, vasele și tacâmurile, războiul de țesut, sigiliile de lemn care marcau prescura de Paști, grapele pentru arat, lăzile de zestre… Puține din aceste lucruri mai sunt făcute în gospodărie. Tot aici pătrundem în interiorul casei maramureșene, unde găsim camera de gătit și locuit și o alta „de sărbători” care adăpostește haine, țoluri și alimente, pentru ca apoi să ne fie prezentată curtea cu acareturi și alte anexe, cu garduri împletite ori din scândură, unde azi locul obiectelor tradiționale este luat de lucruri la modă. Emblema Maramureșului, poarta de lemn sculptată, încărcată de simboluri ancestrale, încă nedescifrate se piede și ea în negura modernismului . Din prezentarea dedicată prelucrării lemnului nu puteau lipsi bisericile de lemn, acele bijuterii arhitecturale , unele dintre ele recunoscute ca făcând parte din patrimoniul UNESCO, unde muritorii sunt mai aproape de Dumnezeu, de credință.

După ce am făcut cunoștință cu gospodăria maramureșeană autorii ne prezintă Îmbrăcămintea și textilele de interior. Ne sunt prezentate portul femeiesc, cu năframă, cămașa albă, de bumbac, cu zadiile, pieptarele și nelipsitele zgărdane; dar și cel bărbătesc, cu pălărie, cămașa albă, curea de piele, pieptarul de pănură ori cojocul de piele, pantalonii și opincile. Îmbrăcămintea este adaptată atât sezonului cald, cât și celui de iarnă, având culori specifice văilor de pe care vin locuitorii satelor maramureșene – alb, verde, albastru, gri, negru. Chiar dacă este iar la modă, costumul tradițional maramureșean este tot mai des îmbinat cu elemente moderne – tocuri, ii, astfel încât, arareori mai vedem tineri îmbrăcați integral autentic. Cergile, covoarele, țolurile, ștergarele sunt și ele prezente în această parte a cărții, la fel cum de sute de ani ,”stau” pe ruda din camera tradițională maramureșeană, pe paturi, pe podele, ori împodobind icoanele. Traistele duc cu ele povestea culorilor văii de pe care vin.

Un capitol distinct este dedicat crucilor funerare, unde simbolul Maramureșului este reprezentat de Cimitirul Vesel din Săpânța și de imaginea celui ce l-a creat – Stan Ioan Pătraș. Cimitirul este un loc al reculegerii, al jalei, al tristeții, pe când cimitirul din Săpânța, prin epitafurile de pe cruci, face legătura între bocetul femeilor, priveghiul și celelate tradiții legate de înmormântare. Moartea este singurul lucru cert din viața omului”: nu se știe când sau cum vine. Dacă citim epitafurile de pe crucile de lemn din Săpânța vedem că vine oriunde, oricând, indiferent de funcția, de rolul ori rangul pe care îl are omul. Un lucru este cert, această prezentare a morții, a făcut ca Cimitirul Vesel să- și găsescă loc în topul cimitirelor lumii, cu toate că în el își dorm somnul de veci oameni simpli, obișnuiți. Lucrarea lui Stan Ioan Pătraș este azi continuată de către o parte din ucenicii lui. Din acest capitol nu sunt omise însă nici crucile funerare din piatră, îmbinările dintre lemn și metal folosite la Ieud.

Întâmplător sau nu, după capitolul dedicat crucilor funerare, urmează cel rezervat Olăritului. Această succesiune m-a dus cu gândul la versurile Iulianei Iosipescu: „Ca mâine – om putrezi-n morminte / Uitați nepomeniți de nimeni/ Căci mâine vor venii olarii/ Să fure lut din țintirime” ( Ulciorul). În Maramureș olăritul se mai practică azi de către o singură familie din Săcel. Acest meșteșug a dispărut după ce, la începutul veacului trecut existau, așa cum ne spun autorii, numai în Săcel, 30 de meșteri, și cel puțin 18 locuri de producție în Maramureșul istoric.

Deopotrivă loc al credinței, al misterului dar și al descântecelor, al ielelor și vâlvelor, Maramureșul este reprezentat și de măști. În capitolul dedicat Măștilor ritualice, aflăm că acestea sunt nu doar cele pe care le vedem cu prilejul sărbătorilor de iarnă, ci și mascoidele caricaturale, mascaroanele de pe porțile tradiționale, măștile costum  „rituale, teatrale și funerare”. O parte dintre acestea au mai rămas doar în poveștile spuse la gura sobei, la fel cum, probabil, va rămâne și acest meșteșug al făuririi măștilor, dacă ținem cont că, azi , mai există un singur „meșter specializat”.

Cândva nelipsite din satele maramureșene, azi devenite obiecte de sărbătoare, ori doar de decor, opincile își găsesc loc în capitolul Confecționarea opincilor, unde este descris modul în care acestea luau naștere, dar și cum se purtau.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” are capitole în care se regăsesc Cojocăritul, Coșuri și alte împletituri, Fierăritul, Cununi de mireasă și podoabe, Dogăritul, Confecționarea draniței, Prelucrarea cânepii, Producerea spetelor, Alte ocupații și meșteșuguri.

Textul cărții scris de Teofil Ivanciuc este însoțit de fotografiile realizate de Radu Lazăr ale produselor realizate de meșteri populari, dar mai ales de chipurile celor care încă mai practică activitățile tradiționale.

Această carte stă mărturie că în secolul XXI satul tradițional din Maramureș trăiește, încă. Avem în față o carte – tribut dedicată „meșteșugarilor locului” care, în plină epocă tehnologică, au curajul să își practice ocupațiile tradiționale, dar, e și un semnal de alarmă că o parte dintre acestea vor dispărea odată cu practicanții lor. „Personajele” din fotografii sunt oameni în vârstă, ceea ce înseamnă că, probabili, mulți dintre meșteri nu mai au, din păcate, cui transmite tainele practicării meșteșugurilor tradiționale.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Lucian Bogdan




I Origins – sau despre ceea ce știința nu poate măsura (autor, Antonia Dubovici)

Totul are o limită, tot ceea ce este omenesc, iar dacă dorești să o atingi, cu siguranță există un preț, pe care nu ți-l va împărtăși nimeni, fiindcă prețul diferă de la caz la caz, în funcție de câtă pasiune pui în această ecuație.

Într-o zi, Dalai Lama a fost abordat de către un om de știință: „Ce ai face dacă o descoperire științifică ți-ar pune la îndoială credința?” După o îndelungă gândire, Dalai Lama a răspuns: „Aș studia îndelung toate dovezile care reies din cercetările întreprinse astfel încât să înțeleg totul cu acuratețe și dacă ar fi clar că dovezile științifice mi-ar dezaproba credința, atunci aș schimba-o.”

Oare noi ce am face dacă o experiență spirituală ne-ar pune la îndoială tot bagajul științific pe care l-am acumulat?

„I Origins” este un film despre misterul care se află dincolo de știință. Despre lucrurile care nu pot fi cuantificate, care ne scapă și care uneori trec dincolo de principiile pe care credem că le înțelegem. Uneori se întâmplă să învățăm cum funcționează un lucru și acel lucru tinde să ne fascineze. Ne creăm o enciclopedie proprie în jurul căreia orbităm, iar apoi petrecem o viață întreagă învățând lucruri care se resetează în momentul în care aproape le-am înțeles.

“I Origins” este un film despre cum poate știința să te ajute atunci când în sufletul tău încolțesc întrebări, iar aceste întrebări sunt mai mult decât o curiozitate, sunt originile unei căutări permanente despre cum există și funcționează cea mai puternică energie din acest univers și anume: iubirea.

Fiindcă lumea în care trăim este așa frumoasă în deplinătatea misterelor care o alcătuiesc și totodată o întrețin, iar noi toți, oameni de rând care trăim înlăuntrul ei, ne punem inimile în mișcare pentru a o căuta.

Antonia Dubovici

sursă foto: internet

Antonia DuboviciDubovici (Zavalic) Antonia-Luiza (n.24.07.1989, Sighetu Marmației)

Licențiată în Asistenţă Socială, specializare: Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere. Volume publicate: „Despre Fluturi şi Praf”, Editura Grinta, 2013, Cluj-Napoca. „Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, Editura Valea Verde, 2015, Sighetu-Marmației. Antologie: „Cinci Poete” (în cadrul Antologiei Concursului de creație „Armonii de Primăvară”, Vișeu de Sus, Ediția XXXVI-a, 2014), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015. „Pe aleea cuvintelor”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015. „Pași împreună”, Editura Gutinul, Baia Mare, 2015. Traduceri: “Când aveam 19 ani” de Ian Macilwain, Broombank Publishing, 2016 (publicată ca și ediție specială în limba engleză de către Broombank Publishing).

 




Salut, Fabrica de Cafea!

Coffe1Vis-à-vis de palatul sobru al administrației locale, încălzește atmosfera un robot ce înghite boabele de cafea și transformă aromele într-un brand agreat de tineret (și nu numai!): The Coffee Factory!

Incinta localului este capitonată cu numeroase cărți, lucruri vechi recuperate dintre amintirile bunicilor și multe alte interesante obiecte de design interior cu tentă… tradițională. Sighetenii s-au obișnuit ca, săptămânal, să savureze aici și diverse evenimente culturale.

„Salut, Sighet!” a făcut „o pauză” de cafea și vă spune povestea cam așa:

Salut, Sighet: Cine este Silviu Lică și cum s-a asociat cu… robotul de cafea?
Silviu Lică: Bună ziua și mă bucur că îmi dați posibilitatea să mă prezint: sunt sighetean, am 39 de ani din care ultimii 15 i-am petrecut în domeniul cafelei. Am început ca inginer de espressoare profesionale – un job aproape inexistent în România – și, încet, încet, dar sigur, m-a cucerit complexitatea acestui domeniu care împletește multă muncă, știință, artă, fizică, chimie, electronică, termodinamică, activarea și perfecționarea simțurilor gustativ și olfactiv etc.

The Coffee Factory este un pas firesc în evoluția mea personală, o sinteză de cunoștinte și energii ale colegilor și colaboratorilor mei specialiști sau nu în ale cafelei: marketeri, oameni de vânzări, contabili și responsabili cu logistica, designeri, tehnicieni espresso, furnizori, traineri și, nu în ultimul rând, barmani și ospătari.

Salut, Sighet: Cu ce chei/cifru funcționează robotul de cafea? De unde l-ați convins să se „deplaseze” la Sighet?
Silviu Lică: Rulez în prezent câteva mici afaceri dintre care o firmă de distribuție cafea proaspăt prăjită de noi și localul The Coffee Factory. Tot ceea ce întreprind azi, se bazează pe cunoștințele acumulate în cei 15 ani de activitate în domeniul cafelei. Și, partea amuzantă e că niciodată nu le știi pe toate și îmi place ideea de a descoperi sau îmbunătăți ceva în fiecare zi…

Salut, Sighet: De ce ați decis să reveniți în țară și, mai ales în Sighet, unde ai impresia că nu se-ntâmplă nimic?
Silviu Lică: Cred că cei care am locuit mai mulți ani în Occident suntem datori să facem ceva pentru România…chiar și a trimite turiști străini aici. Dacă locuiești departe, e ceva ce ai facut pentru țara ta. Eu unul mi-am facut un plan mai elaborat. Mi-am propus să vin acasă și, cu cunoștințele dobândite, să contribui cât pot la dezvoltarea culturii cafelei și să răspândesc practicile de business sănătoase. Sighetul e un loc bun pentru a-ți face rodajul…

Salut, Sighet: Să înțelegem că aveți o… afacere socială?!
Silviu Lică: Afacere socială e mult spus, deși cred că orice întreprindere privată trebuie să aibă și un scop social…la urma urmei, dacă nu faci ceva valoros și de folos pentru oameni, nu ar trebui să exiști! În altă ordine de idei, visez tot timpul la cum aș putea returna societății măcar o parte din bunăstarea de care mă bucur și îmi dau seama că orice proprietar de butic sau cafenea, magazin etc își poate permite să ofere o masă caldă, zilnic, unui sărman..

Salut, Sighet: De ce o “Fabrică” vis-à-vis de… Primărie?
Silviu Lică: Îmi place să folosesc uneori denumiri reci și rigide cum ar fi această „fabrică” unde puteți servi o băutură atât de caldă și delicată… Și-apoi, dacă Primăria se învecinează cu o închisoare, de ce nu ar avea și o fabrică peste drum?

Salut, Sighet: Are “sens” afacerea dumneavoastră?
Silviu Lică: Sigur că are. Învăț enorm din ea. Am cunoscut foarte mulți oameni și mi-am făcut o grămadă de prieteni și cunoștințe. Sunt bucuros că v-am cunoscut pe dvs. de exemplu… altfel nu știu dacă ne-am fi intersectat vreodată… deci, am mult de câștigat așa.

Salut, Sighet: Care este segmentul, dintre clienți, care „atinge” cărțile din bibliotecă ?
Silviu Lică: Persoanele care ating cărțile sunt de toate vârstele. Dar, în principal, sunt oameni curioși și care sunt obișnuiti cu cartea: copii, studenți, elevi, intelectuali sau pur și simplu cei împinși de plictiseală.

Salut, Sighet: Din ce se cunoaște, la această oră, este localul cu cea mai mare priză la tineri. Oare de ce?
Silviu Lică: Cred că mulți tineri vin la noi ca să evadeze din tipare… trebuie să recunosc: e un loc mai aparte, în care detaliile noncomformiste le descrețesc frunțile și poate îi atrage și ideea unui local totuși liniștit și fain în plin centrul orașului…

Salut, Sighet: Cum credeți că s-ar putea relansa afacerea dumneavoastră, dacă la un moment dat, ar intra într-o anumită rutină?
Silviu Lică: Dacă aș ști, n-ar mai trebui să lucrez de acum înainte…

Salut, Sighet: Acum, după aproape doi ani de existență a acestei „Fabrici”, vă rugăm să ne spuneți (cu maximă sinceritate!) dacă a meritat investiția?
Silviu Lică: Avem un an și 3 luni de la deschidere, deci e prematur să dau verdicte dar, dacă mă întrebați dacă aș fi în poziția acum să deschid localul, aș răspunde cu DA!

Salut, Sighet: Și pentru potențiali investitori: ce alt fel de afaceri ar putea implementa în Sighet?
Silviu Lică: Cred că orașul nostru suferă de pe urma serviciilor de proastă calitate în general, deci e de lucru enorm pentru cei care doresc să ofere consultanță (pe multe domenii), design (pe multe domenii), service (pe multe domenii), producție, IT, call centre etc.

Salut, Sighet: Vă mulțumim mult și vă dorim succes… de-plin!

 

Oanță Brîndușa
Ion Mariș

sursă foto: Lucian Bogdan (elev)