Maramureșenii, românii din Spania au sărbătorit Centenarul! [FOTO]

Împinși de necazuri, de nevoi, de dorința de a schimba soarta lor și a familiilor pentru care se sacrifică, românii au luat calea pribegiei, a emigrației, și-au format “cealaltă” Românie, România de… afară. Peste 4 milioane de români, răspândiți în toate colțurile Europei, dar și ale globului, rezistă greutăților și marilor provocări pe care și le-au asumat “ajutați” de criza generalizată de după revoluție, mereu cu gândul acasă și reconstituie, în momentele de sărbătoare, crâmpeie de țară pe-acolo pe unde se află și muncesc. Marile sărbători, religioase și/sau naționale îi unesc și le oferă ocazia de-a construi câte o mică Românie din tradițiile, amintirile și “micile” comori pe care le poartă cu ei pretutindeni.

Mulțumim cititorilor noștri care ne urmăresc și ne apreciază munca, mulțumim doamnei Maria Sălăjan din Baia Mare care ne-a expediat o serie minunată de imagini de la Sărbătoarea Centenarului din Madrid. Acești minunați concetățeni de-ai noștri care se bucură și ne bucură cu România “secretă”, puternică, vie, ferecată în sufletele lor admirabile, iubitori neprefăcuți de țară, aceștia sunt prietenii și patrioții adevărați. Ei, cei care au fost ”abandonați” de țară, dar continuă s-o iubească, merită respectul nostru. Gesturile lor de devotament și mândire de români sunt mult mai puternice și mai credibile decât toată demagogia și falsitatea conducătorilor noștri care (cei mai mulți) nu ne mai reprezintă!

Mulțumim, dragi prieteni din România exilată!

Salut, Sighet!

Galerie foto: Maria Sălăjan




Centenarul României în Minnesota/ S.U.A.

prof. Gheorghe Bărcan

Diaspora. Nu trebuie să ne mire faptul că această mare sărbătoare națională se respectă și se aniversează și într-un loc atât de departe de țară, cu o înlăturare totală a formalismului și într-o trăire  cu adevărate sentimente patriotice. De regulă, astfel de sărbători naționale se desfășoară și se aniversează în patria lor, cu toată amploarea, în exterior fiind doar rezonanțe de curtoazie ale acestora, între state. În cazul țării  noastre însă, problemele de acest gen au o particularitate specifică: întreaga  Românie  este formată din mai multe Românii, este o Românie „pe bucăți”, cum s-ar spune, în mod real, efectiv și nu „figurativ”.

„România celor de afară”, a celor plecați pe toate meridianele lumii, a imigranților, a „diasporei”, denumire atât de puțin suportată de conducătorii patriei noastre, în exprimare și conținut; doar o singură componentă, legată de aceasta,  este agreată, este cu bucurie acceptată: transferul în țară a multor miliarde de euro/an, cu care se echilibrează bugetul țării și se împiedică uneori intrarea ei în colaps financiar. Iar aceștia sunt așa de mulți, în jur de un sfert din populația țării! Te întrebi: oare ce i-a putut determina să ia drumul pribegiei, oamenii să se despartă oarecum „de ei înșiși”, de cele mai firești și profunde intimități ale lor, de copii, de părinți,  frați și surori, de neamuri și prieteni, de locurile îndrăgite care parcă i-a și asimilat, de pământurile și țara lor?! Acest exod reprezintă într-adevăr un „fenomen”! În mod cert, nu pleacă din dorința de cunoaștere a altor pământuri, care să fie atât de brutal exprimată și nici din spirit de aventură, îndemnuri ce le lipsesc românilor. Au plecat și pleacă pentru a-i salva pe cei rămași acasă, apoi pe ei înșiși, de clica și corupția  cocoțate  la administrarea țării, care sub falsa motivare de „majoritate” fac tot ce vor; „facem, că putem”, cum tot se exprimă, însușindu-și în mod atât de hulpav avuția țării, în toate formele ei. Toate acestea blochează orice dezvoltare în infrastructură, în sănătate, educație, investiții și în toate și fac ca morții pe șosele țării să se numere zilnic, bolnavii din spitale să moară infectați pe acolo, greutățile traiului cotidian împingând pe așa de mulți la cumplitele desmembrări familiale, la salvările sau situațiile dramatice ce se produc. Chiar și atitudinea, prezentă acestor comportamente, cu de-a sila, repugnă psihic și-i alungă!

„O altă parte a României este a românilor din România”, parteneri de viață, copii, bătrâni, frați, surori, în empatie familială directă cu cei plecați afară, care se ajută între ei cât și cum pot, liniștind și pe cei plecați, care-i și sprijină și împreună cu aceștia suportă suferințele despărțirilor, dorurile și bucuriile revederilor, dar și atâtea drame familiale, care s-au produs și se vor mai produce, neputându-și acorda direct ajutor unii altora, din cauza depărtărilor. Împreună cu aceștia mai sunt și neamurile celor plecați, prietenii și simpatizanții lor, care, împreună le triplează numărul, aceștia formând adevărata majoritate truditoare a țării.

Mai rămâne acea parte a țării, în afara celor precizate, cu orientări politice diferite, majoritatea și din aceștia fiind opozanți ai politicii bazată pe corupție și fărădelege a coaliției conducătoare, „PSD-ALDE”.

Centenar 2018 în Minnesota. Se spunea cu ani în urmă că ar fi în jur de 5 mii de români în Statul Minnesota; acuma cred că sunt mult  mai mulți. Aceștia se adună, în jur de câteva sute, cu ocazia anumitor sărbători sau aniversări, de regulă pe lângă cele două biserici ortodoxe, români din toate confesiunile, fiind prezenți și musafiri americani și de alte naționalități, precum și din familii mixte. În anumite situații, când numărul lor este mai mare, întrunirile sunt găzduite de Biserica Catolică, Grecească sau Ucraineană, care dispun de săli spațioase, așa cum a fost și în ziua de 1 decembrie 2018, zi de mare aniversare, gazda fiind Biserica Ucraineană.

În vederea pregătirii acestei mărețe aniversări, Biserica Ortodoxă Sf. Maria și Biserica Ortodoxă Sf. Ștefan din Saint-Paul, MN și Societatea Română de Genealogie (RGS) au avut inițiativa organizării și susținerii acestei importante și simbolice aniversări de 100 de ani de la Unirea celor trei regiuni cu țara, Bucovina, Transilvania și Basarabia, aflate sub stăpânirea Imperiilor Austro-Ungar și a Imperiului Țarist, în destrămare. S-a  reușit o aniversare de excepție cu sprijinul Asociației HORA (Heritage Organization of Romanian Americans in MN).

Președintele American W. Wilson a sprijinit  această Unire cu 100 de ani în urmă, impunând drepul la autodeterminare a națiunilor sub stăpânire străină, profitând de această decizie mai multe State, cele două Imperii fiind de drept destrămate.

În ce privește românii din Minnesota, deși numărul lor nu este atât de mare, ei au beneficiat de Proclamația Guvernatorului acestui Stat, Mark Dayton, care a proclamat ziua de 1 Decembrie 2018,  ca fiind ziua românilor din Minnesota, încă din 15 oct. 2018,  fapt transmis în cadrul întâlnirii de către Consulul Onorific pentru români, Patrick Ledray. Această Proclamație a fost transmisă în mai multe State din America, de către Guvernatorii acestora, la inițiativa ambasadorului României din America, Dl. George Cristian Maior. Se mai precizează în această Proclamație că această zi este celebrată de comunitatea româno-americană din Minnesota, cu contribuția acesteia la viața socială, economică și culturală a Statului.

Programul aniversar a avut o parte artistică și o parte comemorativă, care alternau în desfășurarea si exprimarea lor, cu mult efect, „artiștii” amatori fiind la mare înălțime. Toate puteau fi urmărite pe două ecrane mari panoramice, ce prezentau imagini, videoclipuri  superbe, traduse și în limba engleză, cu imagini și sonoritate excelente. S-a început cu un număr de „toacă”, executat de un „artist” american, un instrument cu muzicalitatea ei aparte, din vechimi, de inspirație religioasă  profundă, mănăstirească, un „cântec al lemnului” atât de frumos și deosebit. Excelentele viori transmit tot prin fibrele lemnoase superbele lor sunete; lemnul are și el „naturalețea” lui, atât de placută și frumoasă.

Programul artistic a început cu un recital la pian de dansuri românești, Valurile Dunării, un recital al corului Ciprian Porumbescu, dansuri populare cu o orchestră locală de dansuri și sârbe românești, în costumații naționale din diferite regiuni, cu acele ii superbe. S-au angajat apoi în suite de dansuri cei mai mici, talentații și frumoșii copilași, nădejdea noastră, urmați de frumoase execuții de dans al cuplurilor și apoi cu toții la un loc, formând „unirea” de generații, iar  aceste bucurii festive au fost gustate de cei prezenți în ropote de aplauze.

Programul comemorativ a fost interpretat de un grup de 9 „artiști”, care s-au perindat pe scena în grupuri mici, cu numere din literatura și dramaturgia româneasacă, din istoria formării limbii române și a poporului român, din istoria Principatelor, cu figurile mărețe ale voievozilor acestora, despre Unirea Mică, dar mare, cu o suită de cântece patriotice (din repertoriul artistului Furdui Iancu), Hora Unirii, Războiul pentru independendență și apoi Primul Războiu Mondial, care a dus la Unirea Mare și destrămarea Imperiilor, pe care anumite minți desprinse de realitate vor să le reinstaleze, inducând un pericol mare pentru omenire. Sunt amintite figurile mărețe ale regelui Carol I al României, precursorul Unirii, ale regelui Ferdinand I, înfăptuitorul acesteia, sprijinit și de alți mari oameni de stat români, și de mulți alții, care au înfruntat și ani grei de închisoare pentru suprimarea asupririi naționale (amintesc aici Școala Ardeleană, cultul Gr. Catolic, I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Al. Vaida Voievod, V. Goldiș, Iuliu Hossu, Miron Cristea, memorandiștii Ion Rațiu, George Pop de Băsești, pr. V. Lucaciu….). Țara și interesele ei erau singurele prioritare pentru aceștia și s-a folosit eroic acel moment de cumpăna al istoriei, care numai o dată vine. Suntem tot într-un moment de cumpănă și acum.

Prezentarea și executarea acestui program, văzut și pe ecrane, a fost însoțit de numeroase mesaje scurte, dar deosebit de impresionante, de imagini video de mare efect, care lăsa sala în lacrimi. Masa a fost comună, aceeași pentru toți, din preparate de post, fiind aproape de Crăciun, la alegere din același meniu, nu fasole cu ciolan pentru unii și caviar pentru alții! Fiecare din cei prezenți a primit o „cocardă”, formată dintr-un disc în trei culori, pe care scrie România 100, înconjurat de o panglică „Trei culori”. Pe lângă Instituțiile amintite, a mai fost un grup de circa 8 persoane, care s-au ocupat în detaliu de această aniversare și care au primit diplome și plachete, așa cum au fost Dna. Gina Popa, Dl. Gabriel Petre, coordonatorul tehnic al programului, Familia Felea, ș. a. Programul s-a incheiat în jur de orele 22, prin Hora Unirii, într-un lanț „unit” de aproximativ 300 de persoane, care apoi, rând pe rând au plecat pe la „casele” lor.

Majoritatea celor prezenți sunt imigranți, de câțiva ani pe aici, în puține cazuri fiind prezent grupul familial de bază, părinți și copii, în multe cazuri fiind lăsați acasă și copiii, în grija bunicilor, a bătrânilor, alte rudenii în griji și suferințe, în destule cazuri chiar un partener de viață fiind rămas în țară, pentru îngrijirea celor rămași acolo. De aceea, la plecări și despărțiri se remarcau secvențe de tristețe, de dor și grijă pentru cei absenți, de câte și mai câte ce s-au petrecut și s-ar mai putea petrece, bucuriile înșirate nefiind depline, pentru majoritatea.

Toate mulțumirile pentru cei ce au organizat acest splendid eveniment aniversar, pentru „artiști”, pentru gazde, dar și pentru participanți și, nu în ultimul rând, pentru Administrația Statului, care a permis și favorizat această manifestare, cu urări de revedere pentru bicentenar!

Unele reflexii. Câteva ore împreună a românilor, unde își spun dorurile, bucuriile și durerile, cântecele și dansurile lor, considerându-se că în acel mediu sunt puțin „acasă”! Distanțele dintre diferite locații fiind mari, cei de foarte departe vin mai rar aici, uneori și ninsorile abundente fiind o piedică. Dar se fac și întruniri mai restrânse, pe grupuri, prietenii, pe la unii sau alții, prin alte sedii, în diferite ocazii, poate nu așa de organizate, dar tot plăcute și optimiste, de comuniune. Este o rețea de comunicare amplă între cei ce au părăsit țara, între ei și cei de acasă, uneori membrii aceleiași familii fiind în țări sau continente diferite și se simte această comunicare ca o necesitate. Cât de mult s-au împrăștiat românii și se tot împrăștie! Oare ce-i mână în „această luptă”?! (întrebare retorică!). Aproape în fiecare din aceste astfel de întruniri se realizează și programe culturale, deosebit de plăcute și mult apreciate și de către cei ai locului; viața se încearcă a fi trăită în firescul ei, oriunde s-ar desfășura. În regiunile unde densitatea românilor este mai mare, se organizează centre culturale, sportive și de altele.

Începutul acestei frumoase întâlniri a fost aici la orele 17, în România find orele 1 din noapte (diferența de fus orar fiind de 8 ore), având astfel prilejul să vizionăm și măreața aniversare din țară, în reverberație cu ai noștri, cu cei dragi, cu românii de pretutindeni, în pregătirea și petrecerea ei. A fost o plăcere să urmărim „căruțele” maramureșenilor, plecați din Sighet, de pe Valea Izei, până în Alba Iulia, capitala Marii Uniri, îmbrăcați în frumoasele lor costume naționale și împodobiți cu Tricolorul, așa cum au făcut-o și cu 100 de ani în urmă părinții, moșii și strămoșii lor, ca și pe alții din toate zonele țării. Am văzut venind și pe frații bucovineni și basarabeni  cu bucurie spre Cetatea Unirii, de parcă ar vrea să se mai unească o dată, ca și când acea unire ar fi fost încălcată?! Ticăloșie mare! Cât de vrășmașă poate fi istoria  cu vecinii, mari sau mici, doritori de imperiile de altădată, sau și mai mari, având mereu prezent spiritul de năvălire barbară, înrobitoare. Este o blamă cumplită ca, peste această sfântă zi națională, o scurtime de timp, să-ți fie aruncate jigniri din aceste vecinătăți, fără nicio reținere, care nu pot fi privite decât cu disprețul meritat al unor sălbăticii retardate din alte timpuri!

A fost o prezență mai mică, restrânsă, a unei mici comunități de români, care, departe de țară își aniversează aici România Întregită de acum 100 de ani, știrbită puțin de ticăloșiile și nesimțirea celor mari și puternici, care vor să o știrbească și mai mult. Dar această întrunire este o stea mare pe harta lumii, o lumină strălucitoare, o Românie Mică, dar mare altfel, care-și manifestă suveranitatea, libertatea și democrația aici și, alături de ea, stau alte multe Românii Mici din  America, unite în aceeași Proclamație a guvernatorilor din Statele Americii, ca și din  mulțime de alte orașe mari din toată Europa, din toată lumea. Toate împreună formează o cunună imensă de stele, care, împreună, formează o Românie Mare, mai mare ca oricând, cu atât de multe „Treiculori” fâlfâind, cu Imnul Național cântat pe atât de multe voci, în atât de multe locuri, cu cântecele patriotice, dansurile și frumoasele costume naționale din toate zonele țării, parada și renumitele ii, în multitudinea lor de modele, toate într-o simțire și într-un glas exprimând în sărbătoare și demnitate Centenarul României Întregite, așa cum a fost ea cu 100 de ani în urmă. Diaspora atât de amplă a României, cu o răspândire globală, a făcut ca Centenarul ei să aibă o desfășurare de excepție, plină de măreție, în toată lumea, așa cum nu cred să mai fi fost o astfel de aniversare a vreunui stat.

prof. Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

08.12.2018, Minneapolis/USA




Frontiere, „Frontiere”… (partea a II-a) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

Au trecut atâtea fenomene, am trecut peste atâtea frontiere, reale și imaginare, așezate peste spațiu, peste timp, peste viața însăși și acum le las deoparte și vreau să mă exprim, în câteva cuvinte, doar despre frontiere reale, pe care le-am trecut în toată legalitaea, îngăduința și buna primire, unde am cunoscut altfel de stări, cu totul alte manifestări de viață decât la noi.

În prezent ne aflăm în America, la fiica noastră, Ana Rodica, venită aici prin căsătorie și am obținut cu larghețe și rapiditate dreptul de viză pe 10 ani, apoi rezidența tot pentru 10 ani, cu drept de prelungire! Această rezidență ne dă deptul să ne bucurăm de asistență medicală fără nicio discriminare, practic aproape gratuită, manifestată cu scrupulozitate și confort, pe toată plaja afecțiunilor. Ne-am bucurat de aceeași bună primire și în Franța, unde copiii noștri au funcționat în jur de 10 ani, plecând acolo înainte ca România să aparțină de UE. După căsătorie, băiatul nostru a plecat în Anglia, la Londra, unde funcționează și în prezent.

Amândoi copiii au o solidă calificare, universitară și postuniversitară, dar, în posturile ce le aveau în țară, nu le ajungeau salariile pentru un trai decent și trebuia să-i ajutăm noi din pensiile noastre, mici. Învățământul și Sănătatea, unde ei funcționau, erau tot „cenușăresele” salarizării, pentru că s-a păstrat mai departe conceptul grav și criminal al ideologiei comuniste, că aceste două sectoare sunt „neproductive”!!! Oare poate fi productivitate fără instrucție, sau fără sănătate?!

Ei au fost, deci, obligați la acest demers de către conducerea discriminatorie și atât de vinovată a corifeilor țării, așa cum s-a demonstrat curând și de exodul masiv a milioane de români, care și-au părăsit casele, pământurile; și-au lăsat copiii în grija bătrânilor, în multe cazuri producându-se adevărate tragedii. Au plecat peste țări și mări, alungați de prostia și hoția manifestate la noi plenar, de cei responsabili cu destinele țării! Este îngrijorător faptul că se anunță noi măsuri, care să „blindeze” aceste „însușiri” până în anul 20 20! Este foarte trist că nici nu se întrevăd condiții de repatriere, ci dimpotrivă, depopularea țării este progresivă, cu sute de mii de emigranți așteptând să-i treacă frontierele.

Nu se poate să nu facem o comparație între acest masiv exod al românilor de acuma, spre alte zări, sufocând frontierele patriei, cu un altul, tot de milioane de cetățeni din aceeași patrie, de după 1945, sub regimul comunist ce se instala și se dezvolta, ei fiind târâți peste alte multe „frontiere” interioare, părăsindu-și casa, pământurile, familia, pe lungi perioade de timp, sau pentru totdeauna. Torționarii vremurilor au umplut cu ei închisorile existente, au umplut și lagărele de muncă de exterminare nou construite („mormântul reacționarilor”) de-alungul Canalului, 14 la număr și multe altele „în rezervă, în așteptare”, pentru a-i înlocui pe cei „eliberați” din viață! Au folosit și locațiile din stufărișurile dobrogene și încă tot le mai lipseau locații. Le-au completat cu acele deportări masive prin zonele pustii ale Bărăganului, sau prin alte părți, unde familii întregi – părinți, copii și bătrâni – la un loc, erau lăsați sub cerul liber, supuși unei încercări cumplite pentru construirea unui adăpost, sau pentru a găsi puțină hrană, asemănător sălbăticiunilor; pentru mulți n-a mai fost cale de întoarcere. Cele două exoduri, de multe milioane de oameni, atât de depărtate în timp, au totuși o legătură, sunt unite prin conceptul criminal al torționarilor de atunci, continuat cu cel de acum, adaptat timpului de stăpânii de azi, urmașii celor de atunci sau de către unii veterani, tovarășii lor de luptă, ascunși și protejați cu atâta strășnicie și forță, orientând și angajând țara spre „succesele” de azi, spre starea ei prezentă în care se află, mereu pe primele locuri, în rău și nu în bine.

În trecut, Partidul Comunist avea întrega putere politică și, ca o consecință, i-a revenit și întreaga putere economică a țării, de care a dispus dictatorial. În 1989 se auzeau două strigăte: „Jos Ceaușescu! Jos comunismul!”, un strigăt puternic al întregii țări și un alt strigăt, al unui tovăraș: „Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat socialismul știintific”. Este evident, cele două strigăte, cele două „programe” erau contradictorii și acestea au torsionat evenimentele, politice și economice, au determinat acea democrație originală, pentru care suntem mereu arătați cu degetul. Cred că se poate spune că „Revoluția” de atunci, dacă-i acceptăm existența, a fost neîmplinită, a fost deturnată și sacrificată înainte de a se fi încheiat. A fost o revoltă produsă și transmisă în admirația lumii întregi, iar evenimentele sălbatice ce i-au urmat, cu crime produse cu o rară bestialitate, au fost de o vinovăție condamnată tot de o lume întreagă, cu alte secvențe ce s-au tot produs și se mai produc, toate într-o notă originală. Victimele își dorm în liniște somnul de veci, iar crminalii, destui, calcă în pace și belșug pământul în care ei se află, cu procese amânate, casate, prescrise, redeschise și prelungite, probabil până când vinovații vor ajunge în prescripție naturală, prin trecerea și a lor la cele veșnice, în această „sarabandă” a proceslor infestate politic și care nu se mai termină. Până la urmă, Istoria îi va condamna în paginile timpului, în speranța că nu va fi tot de tip „Roller”.

S-a acordat de îndată toată puterea economică acelorași structuri, acelorași personaje, tovarășilor de luptă, „baronii politici” de atunci devenind „baroni economici” și, automat, le-a revenit tot lor și puterea politică. Pentru că cele doua entități, „Puterea Politică și Puterea Economică” se deteremină una pe cealaltă, în ambele sensuri. Sunt mici excepții, nesemnificative.

De aceea, se poate spune că s-a realizat doar un mic balans formal în această devenire, o simplă schimbare de poziție, o trecere de pe „stânga” pe „dreapta”, acestea amestecându-se mereu în mod ciudat, neștiind care-i una, care-i alta, în adaptarea „isteață” și „perversă” la noile condiții.

Ne-am bucurat și ne bucurăm în aceste țări străine de toată atenția și grija copiilor, care nu ne-au lăsat singuri, ne-au luat cu ei, cu toate posibilitățile de împlinire din partea administrațiilor acestora, sub toate aspectele, unde niciodată nu ne-am simțit străini, nestingheriți nici în păstrarea sentimentelor noastre naționale, în demnitatea și frumusețea lor. Ne-am desfătat însă și cu atâtea frumuseți peisagistice, pe așa largi spații, unele mai îmbietoare ca altele, atâtea obiective turistice, de civilizație și cultură, cu atâtea realizări ale creativității umane sau oferite de natura însăși, adevărate minuni ale Pământului, așa cum le-am întâlnit în Franța, în Anglia, în America și în alte părți. Au fost și sunt extrem de multe și spațiul, ca și puțina iscusință de a le descrie așa cum merită, mă împiedică să o fac și le amintesc doar. Nu pot, totuși, să nu spun, fie și numai în treacăt, despre splendida excursie de o săptămână făcută în Arizona, unde am vizitat „Marele Canion”, „Pădurea Pietrificată” și altele, unice în felul lor, printre acele minuni ale Lumii, care te încarcă cu atâtea frumuseți, desfătare și siguranță de prezența umană și despre care te poți exprima mai deplin doar prin imagini, prin ceea ce vezi: „fără cuvinte”!

Printr-o situație de conjunctură ne aflăm azi în aceste locuri, în această stare, să-i zicem un fel de „refugiu”, benefică sub toate aspectele: confort și îngrijirea vieții, care ne încarcă cu multe satisfacții și bucurii, deși sunt spre un final de drum, într-un fel de „tranzit”. Fără acestea, rămâneam în ținuturile Patriei, unde mi-a fost Frântă și suprimată Adolescența și Tinerețea cu atâta brutalitate și chinuri, înstrainându-mă atât de mult de aceasta, cu afirmația, justificată: „ce bine era dacă acea Patrie nu era”! și unde, altfel, rămâneam doar cu bucuria, de măreție se poate spune, ce o dă suferința pentru realizările „de acasă” din acea vreme, atunci când am făcut : „ceea ce trebuie, cum trebuie și cât trebuie”. Dar putem spune că a fost și s-a terminat (?), așa cum este un fel de a considera evenimentele, urmările! De aceea, eu consider aceste enorme bucurii și satisfacții, această stare de confort, ca o convertire, o compensație și substituție târzie pentru cele îndurate atât de greu și de mult în Patrie, în acea perioadă de o rară și vinovată cruzime, pe care încerc să o las deoparte, să consider acele trăiri cumplite „întemnițate” și trecute în lumea lor. Pentru aceasta aducem în primul rând mulțumiri Domnului, pentru lungimea de viață ce ne-a acordat-o pentru a le putea trăi; mulțumim apoi copiilor pentru multa grijă ce ne-au purtat-o și ne-o poartă, pe toate aceste spații departe de țară, nestrăini ei și nici locurilor pe unde suntem; dar trebuie să mulțumim și multor State, pentru toată larghețea cu care am fost și suntem primiți și tratați în aceste „refugii”, pe unde nu am găsit cuvântul „străin” în vocabular și unde ne putem desfășura viața în tot firescul ei; o mulțumire în toată plinătatea cuvântului, deși greutatea acesteia nu cântărește mai mult ca bobul de nisip de pe munții de dune pe care s-ar afla.

Prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

(Minneapolis, 11.08.2018)




Un dac printre noi (autor, Ileana Pisuc)

Într-o lume plină de zbucium, care aleargă bezmetic spre niciunde, fără pauză, dați-mi voie să vă ofer un răgaz de meditație asupra unui subiect destul de spinos. Și anume, voi aborda o temă incomodă, dar necesară, și anume, a destinului unor oameni cu har, pe care Dumnezeu i-a înzestrat cu un rost anume: acela de a-i încânta pe semenii lor, de a-i face mai buni, mai atenți la adevăratele frumuseți fără de care viața ar fi pustie…

N-aș putea să mă laud că am cunoscut multe dintre aceste personalități, dar nici nu pot să trec ca și cum n-am văzut, n-am auzit și să nu-mi pese de ceea ce e sub ochii mei.

Se tot vehiculează o expresie la modă: „Sunt mândru că sunt contemporan cu un asemenea om!” Cuvinte de complezență, prea uzitate, dar care dau bine. Mândria fără implicare, la fel ca și credința fără fapte, e slabă.

Când îți apare în față un personaj grav, asemeni lui Mihai Borodi, n-ar trebui să fii nepăsător. O așa figură aparte de dac, coborât parcă de pe Columnă, nu te lasă indiferent. De o statură medie, vânjos, cu o față încadrată de o barbă albă, părul de asemenea, te duce cu gândul la vechea istorie adevărată cu dacii liberi, istorie care, din păcate, este cam unica la care ne putem referi.

Modest în port și în purtare, fără aere de „artist”, îl poți vedea periodic prin Sighet. Șase luni pe an e al nostru, iar celelalte șase, e al țării adoptive, Franța. E rupt între două lumi… una unde e între toți ai lui, și o alta, unde e al tuturora. Una, în care ai o identitate datorită rădăcinilor bine înfipte în pământ, iar în cealaltă, unde toți te întreabă ce faci, cum ești, dar nu le pasă cu adevărat. Plecatul și venitul sunt ca un „răstimp” în care nu-și găsește astâmpărul.

Nu o dată l-am întrebat ce-l face să se tot întoarcă ciclic, asemeni berzelor, și mereu mi se justifică cum că el tot timpul se simte dator față de Sighet cu câte o operă de artă. Ba cu un bust al lui Coșbuc, ba cu cel al lui Mihalyi de Apșa. Acum a venit special să-și realizeze visul de o viață, acela de a ni-l da pe Eminescu. Oare de ce artiștii au această proastă meteahnă de a se considera veșnic datori…? Mor săraci și datori față de o societate care-i ignoră cât sunt în viață, iar apoi nu prididesc în a-și însuși roadele lor post mortem…

L-am întrebat:
– Încă nu te-ai săturat de oameni, de cei care te-au trădat, te-au mințit, te-au umilit?
Mi-a răspuns:
Oamenii, e drept, m-au dezamăgit, dar eu nu vin pentru ei. Mie mi-e drag Pământul. Pentru el vin. El ne iubește necondiționat și la el vin de fiecare dată, mă aplec și-l sărut. Îmi sărut cărarea care mă duce la căsuța mea săracă, în ruină, din Vad. Mulți mă judecă și pun asta pe seama viciului, cum că, beat fiind, n-aș ști ce fac. Păi, dacă eu beat fac asta, cu atât mai mult, ei de ce nu o fac treji fiind? Eu știu foarte bine ce fac. Dar, până când ești privit prin prisma viciului și nu prin cea a talentului, soarta artistului e incertă.

Ne plac sfinții în icoane, ne plac operele de artă, dar punem mereu în umbră trăirile celor implicați. Noi avem nevoie de moaște care să aducă profit. Artiștii nu ne sunt de folos atâta timp cât se învârt printre noi.

Mi-a recunoscut că zilnic se lovește de birocrație, de umilință, dar satisfacția lui ca artist este că va lăsa o urmă, o dâră în urma lui…

Asemeni melcului, am zis eu…
Ei, până și melcul are casa lui, eu mă zbat pe la diverse instituții după aprobări, autorizații, ștampile, pentru a-mi îndeplini ultimul vis: acela de a-mi planta o căsuță tradițională într-un loc (cumpărat deja) unde să-mi pot face o expoziție personală însă, în ritmul în care pot să-mi rezolv actele, frică mi-e că nu-mi va ajunge restul de viață ce-l mai am de trăit.

Pentru mulți sigheteni Mihai Borodi e un necunoscut, trece neobservat, circulă cu autobuzul (are abonament), mănâncă la cantină și în rest, trudește de dimineață până în amurg la Demiurg, pe care-l vrea terminat cât de repede, pentru a nu rămâne dator Sighetului. Pentru a lăsa și el o dâră, dacă nu pe cer asemeni Luceafărului, măcar pe Pământ, pe care-l iubește până la lacrimi…

A pledat pentru el,
Ileana Pisuc
06.08.2018

Foto: Ion Mariș




„Dallasul” tinereții noastre (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

M-am întors de mai bine de două luni… Am tot lăsat timpul să curgă și nu m-am putut hotărî să scriu, să mai scriu despre lumea pe care am lăsat-o în urmă. O lume pe care mulți ar vrea s-o cunoască, s-o priceapă, pentru care, poate, ar fi ultimul vis s-o vadă în realitate.

Există și-o vorbă: „viața bate filmul”. Câteodată da, câteodată nu. În cazul de față, și în cele ce voi relata, eu zic că „filmul bate viața”. Dacă viața e doar o înșiruire de zile și nopți în așteptarea acelui ceva ce parcă nu mai vine, filmul a fost un surogat perfect pentru a susține o lume mohorâtă, fără perspective, fără vreo licărire de speranță că, odată, de undeva, va erupe ceva punând capăt coșmarului (comunist) de dinainte de ’89, ce părea nesfârșit.

În tot acest coșmar și întuneric, din griul predominant, mai săreau și câteva scântei prin anii aceia, ’75-’78, sub forma unor seriale ieșite din tipare, de genul „Dallas”. Au fost, poate, printre puținele momente de respiro în atmosfera sufocantă a acelor ani, când, la ora difuzării serialului, lumea era conectată la „visul american”.

Se respira o altfel de lume. Iluzia unei societăți evoluate de tip american, era visul (fie el și iluzoriu)  oricărui român, care, după o oră de vizionare, se trezea brusc, trezirea fiind și mai crudă în adevărata realitate pe care trebuia s-o îndurăm fiecare dintre noi.

Poate că și atât cât ni se dădea cu pipeta, această falsă iluzie a unei lumi civilizate, a contribuit la alienarea de moment sau, a contribuit la acumularea de noi tare, de frustrări și care, într-un final, au adus „mămăliga” la o așa presiune că, la un moment dat, a explodat. A fost una din acele picături care tot s-au adunat formând un ocean de revoltă care, în ’89, a inundat aproape toată Europa.

Aveam pe atunci cam 20 de ani și cuvântul America era asociat cu Fata Morgana. Cum puteam să bănuiesc că după 40 de ani voi avea privilegiul de a-i călca pământul, de a intra în această Lume Nouă, de a face constatări, comparații, critici… (toate astea prin prisma unei „novice” scăpate de sub „ciuperca” otrăvită a 40 de ani de comunism)?!

Să nu vă așteptați, însă, ca în cele ce vor urma să găsiți doar elogii la adresa acestei societăți „edenice”. Dacă derulez filmul celor 40 de ani scurși de la primele episoade, ar trebui să constat cu un gust amar că deziluzia și amărăciunea sunt două sentimente care mă încearcă. De ce spun asta? Deaoarece, anul acesta, am avut oportunitatea de a vizita Southfork-ul Dallas, unde s-a turnat mare parte din serialul Dallas.

Cu toate că nu mai sunt așa de tânără, se pare că nu sunt vaccinată la impactul dintre ceea ce te aștepți să vezi și ceea ce ți se oferă. Încă de la intrare, a trebuit să-mi las marile speranțe în așteptare…

Ne-a întâmpinat un „car alegoric”, format dintr-un cap de tractor, pe capra căruia trona un fermier american, care făcea onorurile fermei, urmat de niște vagoane din tablă perforată, cu niște bănci reci pe care te așezai și făceai turul fermei, cu explicațiile de rigoare.

Ferma constă într-un teren imens întins pe hectare întregi, delimitată de garduri albe. Am zărit din mers două lame și doi ponei (de serviciu) care-și cunoșteau bine rolul de a se poza alături de vizitatori.

Primeam informații sporadic: acolo-i căsuța lui miss Ellie, aceasta-i sonda ce apărea în film (o machetă), acolo-s grajdurile și, în sfârșit, aici e reședința familiei Ewing, unde am și poposit. După o ședință de inițiere într-o anticameră a fermei, în care ni s-a explicat că, de fapt, ceea ce vedem este doar o copie a adevăratei proprietăți a celebrei familii după care s-a turnat serialul, am aflat că nu li s-a dat voie producătorilor să filmeze pe acea proprietate și, atunci, au încropit ad-hoc această fermă. Atmosfera generală era de blazare, o blazare care, după 40 de ani, mai producea bani. Avea un miros de închis, de praf de încremenire, care, pe mine, m-a făcut să mă simt tristă.

Da, ăsta era sentimentul când îți vezi iluzia tinereții din acel film sfărâmată. Peste tot, cordoane de pluș care-ți marcau culoarele pe unde ai voie să treci – oricum, nici nu te puteai abate de la traseu, deoarece spațiile erau minuscule, cât să introduci camera de filmat ca să vezi un cadru dorit. Ni s-a explicat că prin stilul adoptat în ceea ce privește filmările, toate încăperile păreau imense. Piscina apărea în film de dimensiuni olimpice. În realitate, era una normală, pe care orice american modest o are în curte. Toți pereții erau capitonați cu pozele protagoniștilor din film, în rame, prin camere, peste tot. Ba s-au montat și machete reprezentând anumite personaje, postate în anumite nișe iluminate, în așa fel încât, să pară adevărate. Parcă era o casă bântuită de umbrele trecutului care, încă, mai păstra ceva din anii aceia…Sub vitrine din sticlă, erau așezate diferite obiecte specifice fiecărui personaj. De exemplu, la J. R., erau expuse cizmele de cowboy, pistolul, pălăria și nelipsita sticlă de whisky. Stăteau acolo ca niște moaște.

Băile erau așa concepute din focuri de lumini și oglinzi, că păreau interminabile. Încercam să scormonesc prin cenușa amintirilor o asemănare cât de cât cu ceea ce vedeam de-adevăratelea, dar nu mi-a trezit nicio emoție. Doar un ușor sentiment de melancolie. Să fi fost oare timpul care a trecut, percepția diferită a acelor ani, sau nevoia de a vedea doar ce ți se oferă, numai să fie altceva? Mă uitam în jur, vedeam chipuri diferite, de naționalități diferite, venite să viziteze acest muzeu, dar n-am remarcat o prea mare decepție pe chipurile lor. Poate veneau din locuri unde nu au avut parte de „drogul” Dallas, n-au trecut prin niște ani în care, fie și datorită unui serial mai puteai „evada” și mai puteai spera…

Când am venit, ne-a adus cu tractorul, cu vagoneți. Când am plecat, ne-a lăsat pe jos. Probabil că în prețul biletului (destul de piperat), n-a intrat și plecarea. În America, și timpul și drumul costă bani.

Așa că, am luat-o la pas, având timp să ne facem câteva poze cu animalele din fermă. M-am uitat în urmă și mi-am zis: încă un vis spulberat dintre multele visuri ale tinereții…

Ileana Pisuc

 

 




„Iadul” de la Securitatea din Satu Mare (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Torționarii vremurilor de urgie au organizat și administrat la Pitești un «iad» al detenției politice mai rău decât iadul, care rămâne unic în lume, după cruzimea în care au fost tratați «pacienții» acolo și blasfemia sub care acestea se petreceau. L-au transferat și în alte spații de detenție, într-o formă ceva mai puțin „draconică”, așa cum a fost la Gherla, Aiud, la Canal ș.a.; în realitate, aproape tot spațiul țării a trecut ca printr-un iad anticristic, într-o anumită interpretare a celor petrecute în «locațiile» lui. Amintesc încă de atâtea alte «iaduri celulare mai mici», în lanțuri, în ape, în întuneric și cu alte prezențe cumplite, în care au și «finalizat» victimele în atâtea cazuri. Unui astfel de «iad» i-am fost și eu «pacient» la Securitatea din Satu Mare, centru de anchete și surghiun de mare cruzime a județului Maramureș.

După o lună de anchete la Bistrița, unde situația oarecum s-a lămurit, am fost transferat din Regiunea Rodna, în Regiunea Maramureș, cu centrul de anchete la Satu Mare, cu torționari mai pregătiți, de nădejde. Colegii de liceu din lotul Popșa, arestați și ei îndată după plecarea mea de la Liceul „Dragoș Vodă”, ca și protejatul nostru, eram cu toții de la Sighet și aveau toate materialele, dosarele, finalizate în anchetele de la Satu Mare.

Am fost anchetat acolo din 15 noiembrie 1951, până în 05 februarie 1952, deci aproape 3 luni. Aceeași agresare brutală ca și în cazurile precedente, cu apelative, insulte și amenințări de tot felul și cazarea în același gen de celule, sub același regim de înfometare cumplită și aceleași capcane, dar unele cumplit de greu suportabile și periculoase. M-au asigurat la fel, tot de la început, că ei o să afle tot și că o să ies de acolo curat, fără altă comparație; probabil, credeau că o să ies în realitate «curat murdar», dar am rămas și am ieșit numai curat, păstrând tăcere despre întâlnirile cu unii colegi pe la biserică, că făceam clandestin ore de religie cu alții, sau despre discuțiile ocazionale ce le purtam, acide, la adresa atâtor activități ideologice ce se organizau în școala, mai ales în cadrul UTC și despre orice trebuia a fi tainuit față de ei, de răul lor.

Cum mă și așteptam, ei au căutat să mă implice în tot felul de învinuiri și acțiuni subversive cu colegii și cu inginerul, cu intenția de a descoperi ceva nou. Mă aflam, de fapt, pe cărări bătătorite, lucrurile fiind oarecum lămurite la Bistrița; nu mă trimiteau ei acolo cu ele în confuzie și neclaritate. Trebuia să-mi reamintesc, însă, cu exactitate tot ce am declarat acolo și să susțin cu toată determinarea aceleiași poziții, să evit orice contradicție, care ar fi putut da un cu totul alt curs evenimentelor, anchetei; catastrofal. Am constatat că unele situații au fost chiar «clasate», ca și inexistente, cum ar fi problema adăpostului din casă, fiind adoptat cel de rezervă din șopron, ca și faptul că cel ascuns de noi a plecat atunci definitiv pe cine știe unde și nici gând că el ar fi revenit, sau că era acolo când l-au căutat, sub ochii lor, ceea ce era extrem de important. După cum am mai relatat, el a rămas ascuns la noi din 15.09.1948, până în 15.10.1951, deci 3 ani, o lună și o săptămână (!), până atunci când noi ne-am prezentat la securitate. Am rămas cu aceleași asumări de vinovăâii, deci că eu am adus inginerul în vizită la noi și am rugat pe tatăl meu să-i acorde o găzduire temporară care s-a prelungit mai mult; aceasta a favorizat protejarea și tăinuirea tuturor celorlalți implicați în acest caz. La fel mi-am asumat convingător și cu satisfacție toate problemele religioase legate de cult, de frecventarea bisericii romano catoloice din apropierea liceului, despre care ei știau, așa cum am precizat și în anchetele de la Bistrița.

Acolo, într-o celulă mică și luminată difuz, am petrecut primul Crăciun «întemnițat», singur, cu discrete comunicări cu alte victime, prin semnale morse aproximative, cu urări festive scurte, astfel transmise pentru a nu depăși exteriorul celulelor. Un colind ușor, abia murmurat, de neauzit, de unul singur, mi-a adus, însă, atât de multă împăcare, bucurie și mulțumire, o încântare profundă cu multă căldură, care mă făcea să mă simt, parcă, într-o biserică, unde audiam un colind al unei mulțimi de credincioși, reuniți acolo într-o comuniune spirituală; parcă eram teleportat și scos din prizonieratul celulei și mă simțeam liber, însoțit de sunete, de clopote și colinzi. Se întâmpla, uneori, ca, în anumite situații, să simți și să trăiești anumite stări, evenimente, cu totul diferit de realitatea lor, în note incomparabile, în imagini aduse, date de o conjunctură sau alta.

Îmi veneau în minte frumoasele nopți de Crăciun din Săliștea de Sus, comuna unde mi-am petrecut copilăria, nopți în care lămpile la case nu se stingeau până în zori și, în Ajunul Marii Sărbători, peste tot răsuna corul colinzilor atât de frumoase și înălțătoare, care țineau toată noaptea. Amintirea acestor evenimente, de altădată, îmi aduceau multă liniște și pace, care mă făceau să mai uit unde mă găseam.

Mă trezește, însă, din această plăcută visare un securist, care, deschizând ușa, îmi spune: Ieși, banditule!

Dar însoțitorul mă ducea din «celula mea», nu spre anchetă, ci mă îmbrâncește mai departe prin niște labirinturi de subsol fără lumină, întunecate și, ceva mai jos, a deschis o ușă și m-a expediat înăuntru, lovindu-mă cu piciorul și spunând: aici ți-e locul, ticălosule! Am rămas încremenit acolo unde am aterizat și nu găseam în mine niciun impuls de mișcare; înăuntru era un întuneric beznă, un intuneric «albastru», cum se spune, și mi s-a oprit parcă și respirația, bătăile inimii. Unde mă aflam, de ce m-au adus aici? Era pământ pe jos și un miros greu, de canalizare; revenindu-mi oarecum, îmi era teamă să mă deplasez, pentru că nu știam ce se afla în fața mea: poate-i o groapă, un gol cu cine știe ce înăuntru și poate vor să mă «termine» astfel? Gândurile și toate simțurile mele erau în alertă maximă, așa cum se întâmplă mereu când ești într-o situație de mare pericol. Dar, deodată, am auzit ceva zgomote și m-am speriat și mai mult: nu eram singur și nu știam în ce companie mă gasesc, de «oameni» sau de alte animale?! Ascultând, însă, mai atent, am auzit o deplasare lipăită, târâtoare, multiplicată, care, împreună cu mirosul specific de acolo, m-au convins că mă aflam într-un spațiu care era și în proprietatea șobolanilor, probabil «animalele de casă» ale Instituției. Greu și extrem de periculos și eram convins ca ei știau aceasta și anume m-au adus acolo, în gândurile și ticăloșia lor diabolică. O probă de rezistență, de verificare! Mi-am întins mâinile în față și cu mersul târâș, m-am deplasat în direcția în care mă găseam; am dat peste o scândură, cam cât o ușă, după aprecierea mea, puhaba. Am continuat «prospectarea» până am ajuns la pereți și am constatat că eram într-o celulă în care dădeau galerii de șobolani, cu acel «mobilier» puțin și sărac: o tablă de scândură care era patul, așa cum repede am constatat.

A fost cea mai groaznică perioadă a mea din toată detenția, depășind și acele grele perioade de timp când abia mă ridicam și aveam mersul atât de nesigur și incert, de la Capul Midia. Atunci nu-mi era teamă, eram liniștit și „trăiam murind”, îndemn ce-l aveam mereu prezent și care, probabil, m-a și salvat. Dar acum, în bezna celulei, când mai stăteam în șezut pe cantul acelei scânduri, mă cuprindea o teamă cumplită; în „noaptea lungă”, cu zile și nopți reunite în acea întunecime, petrecută printre guzgani și anchetatori, în «interviuri» preferabile locației mele, mai ațipeam din când în când, pe scândura goală și jilavă, cu capul acoperit de zeghe, pentru protecție. Dar când somnul mă dobora, de fiecare dată eram trezit de agresiunea unei mușcături de șobolan; căutam să mă apăr de ei cu mâinile, aruncând câte pe unul de perete. Mai ridicam uneori acea tablă de scândură, o trânteam jos și zgomotul produs al acesteia îi mai alunga prin galeriile lor. S-au obișnuit, însă și cu aceasta, ca și cu bătaia din picior și prezența lor, mai aproape de mine, devenea mai îndrăzneață, mai agresivă. Veneau tot mai mulți și-mi era teamă de ei; tot plecau și iar veneau, după un program doar de ei știut. Mă speriam când, în «jocul lor», mă atingea câte unul și mă gândeam că, poate, or fi făcut festin pe cadavre umane. La un moment dat, mă puteau ataca în grup, în flămânzeala lor și nu știam cum m-aș fi putut debarasa de ei, cum aș fi ieșit din acea luptă. Dacă îmi venea rău și cădeam jos, situație posibilă sub tratamentul pe care mi-l aplicau, oare nu mă atacau cu agresivitatea lor, încă de viu, când mă puteau ucide? Eram frământat de aceste gânduri și mă simțeam și foarte rău, cu febră mare, aerul expirat fiind extrem de ferbinte, fierbinte foc, începând să vorbesc de unul singur și, în acel delir, am decis să merg la ușă, fără nicio convingere, așteptare, doar să fac ceva; ușa era «blindată», nu ceda, nu o puteam sparge cu pumnul, eram acolo în «siguranță»! Sprijinindu-mă de ea, am început să bat, să bat întruna, să fac zgomot mult. Cât timp a durat acțiunea nu mai știu, dar a venit un securist și, când a deschis ușa, m-am prăbușit jos, doar cu el în față, fără șobolani, cu o parte a corpului afară. M-a dus târâș spre «celula mea», în neștire și am căzut într-o adormire lungă, credeam eu, cu un somn recuperator pentru atâta nedormire și coșmaruri. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat după aceea dar, când m-am trezit, m-am văzut predat de doi civili către niște milițieni și am crezut că era penitenciarul din Satu Mare. Dar, în realitate, era penitenciarul din Bistrița, unde m-au lăsat și nu cel din Satu Mare, penitenciar care mi-a asigurat un „adapost” pe 5 luni, în custodia altor personaje, a altor torționari (Referat DGSS-Reg. Rodna nr.81/3982, din 09 iunie 1952). Am aflat aceasta doar după lecturarea dosarelor de la CNSAS, mult mai târziu. Eram îmbrăcat cu hainele de acasă și nu știu când și cum m-au despărțit de zeghe și m-au îmbrăcat cu hainele mele, cât am fost în stare de inconștiență și nici cum m-au transportat de acolo la Bistrița. Reflectând târziu asupra acestei întâmplări, mi-am dat seama că starea aceea a mea n-a fost un simplu somn recuperator și că ea a fost de lungă durată, leșin sau cine știe ce adormire ciudată, nu știu ce a fost și de ce a fost determinată. A durat cred mai mult timp până când au decis și au organizat transferul meu, cu toate celelalte activități în acest scop și drumul lung până la Bistrița; m-au trimis de aici, în capitala județului Rodna, de care aparțineam, cu mașina, pentru că nu mă puteau transporta cu trenul, în văzul lumii, în starea în care mă găseam. Cred că nu am fost treaz și să mă fi adormit, pentru că mai ușor mă transportau cu trenul și un însoțitor la Bistrița, așa cum m-au și dus de la Bistrița la Satu Mare. Am dedus atunci că aceasta a fost starea mea «naturală», «normală», în netrezire prelungită. Când au decis să mă trimită «mai departe», spre capitală, am fost dus de la Bistrița la Deda, pentru acceleratul de «Satu Mare – București» și de aici confuzia, eu crezând, până târziu, că am urcat atunci în acel accelerat tocmai de la Satu Mare. Așa cum se întâmpla de multe ori, rememorând trăirile mai demult, cu evenimentele lor, am analizat acea stare de câteva minute premergătoare părăsirii «iadului» din acea celulă. Starea aceea de rău, cu febra excesivă cu care m-am trezit («febra mușcăturii de șobolan»), cu răni la picioare făcute de mușcăturile acestora, mi-au dat îndemnul de a merge spre ușă și să o tot lovesc, susținut. Acesta a fost de fapt gestul salvarii mele; eu mă aflam atunci pe frontiera dintre două lumi: o puteam părăsi pe «una» și să trec în «cealaltă». Au trecut doar câteva momente până când am cazut jos, în neștire, ajungând apoi în stare de inconștiență și acest lucru se petrecea și dacă rămâneam pe acea scândură mai departe și nu mă îndreptam spre ușă; doar că în acest caz mă aflam, cu starea inertă, la discreția șobolanilor flămânzi, iar acele animale grețoase ar fi avut un alt comportament, diferit totuși de cel al securistului care m-a scos afară, care nu m-a ucis și, foarte probabil, nu mai plecam din Satu Mare. Acel gând salvator, care a trecut peste somnolență, peste starea de rău, peste febră, peste toate, în neștire, a fost un strigăt al vieții, pentru apărarea ei, deși, dacă puteam gândi la «rece», eram convins că nimeni nu mă va auzi și nu se va deranja pentru mine, staționarea mea acolo fiind «asigurată», ușa era blindată! Era și foarte puțin probabil ca tocmai atunci să fi fost o coincidență cu deplasarea securistului spre ușă, pentru a mă întreba «cum mă simt», sau pentru transfer, el venind acolo în mod sigur din cauza zgomotului produs de bătăile mele disperate în ușă, care au fost mult amplificate prin rezonatorii acelei rețele subterane de acces din subsol, zgomot care le deranja liniștea și, dacă eram în stare să suport, poate mă și lovea, mă pedepsea… În situații din acestea deosebit de critice, în situații limită, de cumpănă, apar decizii care transced gândurilor tale prevestitoare de pericol și îți sunt transmise de undeva din altă parte și nici nu-ți rămâne decât să răspunzi la întrebarea cum s-a întâmplat (?), prin: Dumnezeu știe! Sunt adevărate minuni, când salvarea îți vine din exteriorul tău, ție rămânându-ți după aceea obligația de a o interioriza, conștientiza și a o strânge într-un buchet de adâncă recunoștință și mulțumiri către Domnul.

Am scapat de acolo dintr-un «iad» celular cumplit, dintr-un întuneric orb, cu vietățile lui scormonitoare și agresive, așa cum îi stă bine iadului!

Oare pentru ce m-au supus acestui tratament inuman, atât de diabolic? Mai ales că toate declarațiile colegilor mei negau apartenența mea la grupul lor: «nu a făcut parte din organizația «Tânărul Cuib» a lui Popșa» (fila 17 din dosar). Este, evident, o atrocitate înscrisă în calendarul lor, care mi-a pus nu numai sănătatea în pericol, ci chiar viața, ceea ce reprezintă o crimă majoră împotriva condiției umane și arată că acel tratament a fost desfășurat de niște monștri, niște mutanți umanoizi, transformări petrecute prin cine știe ce murdării subterane, precum aceea unde se aflau acele animale de casă ale lor. Nu cred că am fost primul și nici ultimul care a petrecut pe acolo acele momente de groază și, foarte probabil, au fost cazuri încheiate și altfel .

Autor, prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

N. R. : Redacția „Salut, Sighet!” îi urează profesorului Gheorghe Bărcan „La mulți ani!” cu multă, multă, multă sănătate, pentru a ne bucura cu articolele domniei sale.

 




Congresul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale

Ambasada României din Franța: Palatul Béhague

La fiecare doi ani, ÎPS Arhiepiscop și Mitropolit IOSIF convoacă un congres. Această a 5-a ediție a avut loc la Paris între 8 – 13 mai 2018 și s-a desfășurat succesiv la Ambasada României la Paris (Palatul Behague) și la Catedrala metropolitană a Sfinților Arhangheli Mihai, Gabriel și Rafail.

Delegații parohiilor și comunităților ortodoxe române veniți din țările ce aparțin de Mitropolie au fost primiți începînd din 8 mai, discuțiile find lansate încă din acceași după amiază iar programul propriu zis reluat în dimineața zilei următoare, joi, 9 mai.

Participanții la colocviu au fost întîmpinați de către ÎPS Iosif, înconjurat de PS Siluan, episcop pentru Italia, PS Timotei (Spania și Portugalia), PS Marc (episcop vicar), PS Atanasie (episcop vicar) și PS Teofil (episcop vicar). ÎPS Iosif a rostit cuvintele de deschidere a Congresului. Prea Fericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, a trimis un mesaj care a fost citit în cadrul Adunării; Excelența Sa Luca Niculescu, ambasadorul României în Franța, a întîmpinat congresiștii la Palatul Béhague.

După această primă parte oficială au urmat conferințele și atelierele de lucru.

Prima conferință a abordat subiectul ortodoxiei în dimensiunea ei antropologică : ”Antropologia ortodoxă și provocările contemporane” – ÎPS Părinte Mitropolit Irineu al Olteniei (România) – conferință emblematică care a plasat congresul într-o perspectivă antropologică ce va fi declinată în cele două zile sub multiple fațete atât de către conferențiari cât și de către participanți: schimburi, discuții, dialoguri de o mare complexitate, erudiție, deschidere și modernitate.

Conferința următoare a Diac. Sorin MIHALACHE (România) : ”Mare ești Doamne și minunate sunt lucrurile Tale! Formidabila întâlnire dintre reflecția patristică a teologiei creștin-ortodoxe și descoperirile recente din cosmologie și neuroștiințe” a suscitat un mare interes în rândul numeroșilor congresiști în căutare de conținuturi științifice ce se raportează la relația dintre credință și rezultatele cercetărilor științifice.

Programul zilei a continuat prin participarea la diferitele ateliere cu o dilemă pentru mulți dintre participanți, accea a alegerii atelierului, dat fiind diversitatea, interesul și pertinența subiectelor propuse.

Am ales să prezintăm succinct cele 7 ateliere :
1. A fi creștin în societatea civilă: a. A fi astăzi medic creștin; b. Preot și muzician; c. Scriitor și creștin; d. Artist și creștin. În acest atelier s-a discutat modul în care putem trăi credința și adeziunea noastră la ortodoxie prin prisma și exersarea unei profesii, a unei meserii.
2. Prezența și aportul Ortodoxiei în Europa. Dialogul cu ceilalți creștini: într-adevăr locul Ortodoxiei în Euopa este un subiect esențial pentru credincioșii din diasporă, ei fiind confruntați cu alte moduri de viață, cu alte biserici și comunități creștine.
3. Cum putem ajuta familiile ca să trezească dragostea copiilor lor pentru Hristos și entuziasmul pentru viața în Biserică?: acest atelier a abordat problema transmiterii credinței în cadrul familiei – subiect văzut prin prisma vieții în diaspora.
4. Cum să încurajăm vocațiile în Biserică? Valorizarea vocațiilor fiecărui credincios. Cum se pot implica credincioșii în viața Bisericii?
 Cateheza. Mișcarea tinerilor. Cântece. Pelerinaje. Întâlniri cu personalități duhovnicești. Fiecare are un dar de la Dumnezeu. Cum putem să-i încurajam pe fiecare să-și pună darurile și harismele în slujba celorlalți și a Bisericii?: întrebarea, de fapt, este care sunt modurile noastre de paticipare la viața parohiei și a comunității.
5. Părintele duhovnicesc ca vector al vieții în Hristos: atelierul pune în evidență rolul însoțirii și sprijinul adus persoanei în fața vicisitudinilor vieții, în fața credinței, a speranței și a dragostei.
6. Există un viitor pentru parohiile noastre? a. Ce constatăm astăzi? 
b. Mijloacele de comunicare
c. Tinerii pe care i-am botezat
. c. Gestiunea credincioșilor după botez
e. Dizolvarea familiei. 
d. Locașurile de cult. e. Contextul geografic și local al parohiilor: atelierul ridică problema continuității activităților parohiale în diaspora.
7. Ortodoxie și Occident. Inculturație. Modernitate fără Dumnezeu și Ortodoxie: subiect complex care ridică problema ortodoxiei de rit occidental (ECOF – Biserica Catolică Ortodoxă din Franța); s-a discutat de asemeni despre prozelitism, dar și despre urmele lăsate de trecutul istoric recent (epoca comunistă).

Cea de a 2-a zi a Congresului a fost consacrată altor 3 conferințe în plen urmate de alte 7 ateliere. Iată prezentate succint cele 3 conferințe:
1. Pastorația în Biserica Ortodoxă. Implicațiile pastorale ale conștiinței ortodoxe astăzi – Preot Constantin COMAN (România). Conferința, de o înaltă ținută intelectuală, a fost primită cu entuziasm de congresiști.
2. Provocările bioeticii în epoca noastră – Preot Jean BOBOC (Franța). Conferințarul a abordat primejdia aplicării tehnologiilor asupra omului și validara acestora de instanțele politice.
3. Istoria prezenței comunității ortodoxe române în Franța și în Europa. Considerații asupra urmărilor perioadei totalitare comuniste din România secolului XX – Domnul Victor LOUPAN (Franța). Am asistat la o mărturisire plină de umor, de tandrețe și intens trăită de un actor al acestei perioade dificile pentru Ortodoxia din diasporă.

ATELIERE
1. Familia: a. Împlinirea unirii dintre bărbat și femeie în Hristos; b. Trăirea paternității și a maternității într-un mod duhovnicesc; c. Trăirea familiei creștine în societate; d. Familia pusă la încercare. Atelierul a abordat diversitatea situațiilor familiale; unitatea familiei rămâne o problemă centrală în diasporaa.
2. Îndumnezeirea omului. Răspunsul ortodox la provocările de astăzi: această speranță subliniată cu tărie de Sfântul Grigore de Palama are un impact asupra vieții noastre spirituale astăzi într-o lume indiferentă.
3. Trăirea creștin-ortodoxă în lumea de astăzi. Rugăciune, asceză, pocăința, entuziasm și bucurie; mijloacele trăirii credinței: cum trăim azi credința? Ce ne lipsește? Ce avem la îndemână?
4. Reînnoirea gândirii teologice ortodoxe astăzi: antropologie, bioetică și ecologie, dialogul cu științele. Acest atelier, într-o continuitate a conferinței Diac. Sorin MIHALACHE, a avut un mare ecou în măsura în care aducea preoților elemente de răspuns la întrebările credincioșilor.
5. Rețele sociale și media: atelierul a pus în discuție noile tehnologii de comunicare și de informație care ocupă un loc important, din ce în ce mai important în lumea contemporană; cum am putea noi să ni le însușim și să le utilizăm pentru a transmite credința și viața în Hristos?
6. Integrarea vieții personale și comunitare în rânduiala Bisericii: a. Canonicitatea vieții și slujirii; b. Provocări canonice privind relațiile cu Statul; c. Provocări canonice privind relațiile interconfesionale. Acest atelier animat de Patriciu VLAICU (Belgia) și Ioan FORGA (Germania) a abordat aspecte ale canonicității și relația bisericii cu Statul, subiecte complexe care au fost dezbătute cu discernământ și erudiție. Înțelegerea canonicității, a integrării noastre în rânduiala bisericească cât și relațiile noastre ca biserică cu statul și cu celelalte confesiuni participă la integrarea noastră în societatea în care trăim.
7. Tineretul: a. Preocuparea comunităților pentru tinerii din Biserică; b. Așteptările tinerilor față de Biserica; c. Vocația tinerilor în Biserică.

Congresul tinerilor ”NEPSIS” s-a derulat la catedrala Mitropolitană (12-14 mai 2018). Preocuparea centrală a acestei întîlniri cu tinerii fiind legată de rolul și locul tinerilor în parohiile și comunitățile noastre din diaspora.

Concluzie

ÎPS Iosif a încheiat acest amplu Congres mulțumind participanților. Această manifestare a permis preoților și credincioșilor să se întâlnească și să împărtășească idei, gânduri, speranțe și proiecte.

Acest Congres ne-a permis tuturor să ne bucurăm de rolul important al Mitropoliei în viața parohiilor și comunităților ortodoxe din Occident.

Gafia Galay-Coman (Elveția)
Jean-Louis Chancerel (Elveția)




Nostalgii din Sighetul de altădată și de mai apoi (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Această cetate de la margine de țară, situată la confluența râurilor Iza și Tisa, cu atâtea amintiri legate de ele în curgerea timpului, Sighetul a rămas acolo unde a fost, cu frumusețile lui arhitecturale și peisagistice, păstrător de obiceiuri, datini și tradiții și multe alte comori, mereu în dezvoltarea acestor frumuseți și valori, așa cum numai în Maramureș se regăsesc, în toată originalitatea lor. N-am lăsat să ne fie furate de Odoviciuc, pentru a le duce în alte părți, în acele vremuri tulburi și încă neașezate de după războiul abia încheiat, prezente în decursul anilor 1944/1945.

Despre publicația „Salut, Sighet!”, îndrăgită mult de mine, am aflat mai târziu, prin intervențiile părintelui Vișovan, care ne-a onorat cu mai multe articole excepționale ale dânsului și ale altora, găzduite de această publicație. Mi se pare și titlul simbolic; acest salut adresat Sighetului exprimă parcă un respect, o invitație, o comuniune, o solidaritate, așteptare, fiind locul în care se manifestă mult aceste preocupări și el le merită.

Îmi place acuma și îmi plăcea și mai demult când mergeam la Sighet, când îi treceam porțile, îmi place Sighetul, poate și pentru faptul că am fosr găzduit acolo 5 ani, când am urmat clasele gimnaziale și puține din cele liceale. Acolo mi-am petrecut singura părticică din adolescența nearestată, în manifestarea ei firească, pe la școală, cu toate ale ei, pe Corso, prin parcul central, pe la stadion sau Grădina Morii, la scăldat în râul Iza, sau uneori în excursii pe Solovan, organizate sau mai restrânse, în grup, cu atâtea bucurii; acestea se află și acuma la locul lor, îmbogățite cu obiective noi, de excepție. E adevărat că fiecare etapă a vieții o duci cu tine, pe oriunde ai fi, cu vârsta ei, în desfășurarea firească dacă ești liber sau cu confiscarea manifestărilor exterioare ale acesteia, atunci când ești obligat să le petreci altfel, din cine știe câte motive. Nimeni nu te poate, însă, despărți de aceste etape de viață, nu ți le poate lua, se află în existența ta; li se poate doar suprima manifestarea lor firească, plăcută, pe care să o substituie cu suferințe în atâtea feluri. În acest sens, eu am dus cu mine în temniță și în alte „măsuri administrative” o parte din adolescența rămasă și întreaga mea tinerețe; dar tocmai prezența acestora cu mine, cu întreaga lor vigoare și forță interioară, mi-au dat tăria de a rezista până la capăt, să ies învingator și pot spune că mi-au produs o bucurie de neestimat, o fericire neîngrădită, o altfel de fericire, dată de victoria prin suferință, care o sfințește.

Ce m-a impresionat mult în această avalanșă de vizualizari și comentarii, referitoare la articolul publicat, este că ele nu se referă la forma în care sunt redate acestea și nici la autor, care transced acestora, ci se referă la suferința relatată acolo a unui subiect, nu contează cine este, la atât de multa și nedreapta prigoană îndurată de acesta, prin eludarea și sfidarea totală a legilor și a unei minime înțelegeri umane, de către cei ce au organizat aceste crude și ucigașe persecuții; m-a atenționat încă observația făcută de cei ce au lecturat articolul, dintre care pe unii nici nu-i cunosc, că nu știau că s-au petrecut atunci astfel de fapte și tragedii și se întreabă cum și de ce nu s-au făcut cunoscute până acuma și cer să fie făcute publice. A fost munca asiduă a „continuatorilor”, care au pus lacăt și blindaj pe arhiva amplă a Securității, sub averitzarea „srict secret”, arhivă ce ascundea atâtea vinovății și crime ale regimului comunist, cu preocuparea permanentă de a le ascunde și mai apoi de cei ce au urmat, cu îndemnul mereu anunțat : „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor „, viitor pe care îl vedem în toata micimea lui și lipsit de perspective. Am vrut doar să subliniez în acel articol că toate s-au petrecut prin încălcarea brutală a legilor, a Constituției, legi despre care am și scris, chiar cu amintirea unor articole ale acestora cu referiri concrete.

Câteva secvențe ce relatează cazuri concrete de prigoană, din anchete și alte locații, cu unele aspecte noi în analiză, legate de perseverența și continuitatea metodelor de exterminare, dovedite prin consemnări ale anchetatorilor, ale securiștilor, făcute în rapoartele lor de activitate, lecturate în Dosare mult mai târziu, voi încerca să le redau în publicația „Salut, Sighet!”, dacă o să am onoarea și plăcerea să le găzduiască.

Am salutat și salut mereu Sighetul, pe unde am fost și pe unde voi mai fi, cu mult respect și bucurii, ca atunci cand am participat direct la unele manifestații tradiționale de o deosebită frumusețe, așa cum sunt „Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă”, cu colinzile și celelalte toate ale lor, la „Tânjaua de la Hoteni” și multe altele. La fel când am vizionat spectacolele televizate de înaltă măreție, în care cântecul, dansul și portul maramureșean, atât de original, expresiv și profund colorate, s-au întrecut în măiestria arcușului, a frumoaselor voci cu versurile specifice din cântece și strigături, în care se reprezintă toată noblețea maramureșenilor, a jocului elegant și sobru ce exprimă forță și perfecțiune. Toate acestea sunt mult îndrăgite, aplaudate și premiate nu numai în țară, dar pe toate meridianele Globului.

Peste timp, după terminarea cu mult greu a liceului și după încheierea Facultății de Matematică- Fizică, în 10 ani în loc de 4 ani, deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am ocupat postul de profesor de matematică la Liceul Vișeu de Sus. De aici, am revenit prin Sighetul de altadată cu diferite activități didactice: cercuri pedagogice, prezentări de materiale diactice, examene ș.a. Am reîntâlnit puțini din profesorii mei din alte vremi, pe dl. prof. Gr. Balea, dl. M. Tomoiagă, directorul liceului pe atunci și alții din generații mai tinere, cunoscuți sau necunoscuți, printre care doi colegi de clasă, foști profesori la Liceul „Filimon Sârbu”, Ilnițchi Felician, prof. de educație fizică și, pe atunci, Chindriș Aurelia, prof. de matematică, în anul IV colegă de an cu mine la facultate, înainte de exmatricularea mea. M-am întâlnit însă pe acolo, de mai multe ori și cu alți colegi de clasă, de școală și de suferință, în discuții uneori mai reținute cu unii, dar reconfortante. Cu mulți din cei ce au îndurat suferințe, ne întâlneam, în timpurile mai apropiate de noi, pe la Memorialul din Sighet, un sanctuar al suferințelor românești, dar, din păcate, an de an tot mai puțini. Ne găseam parcă pe o câmpie pângărită, peste care au trecut furtuni grele,  „tornade”, privind la ce a mai rămas din ea, dacă acestea s-au terminat, s-au stins, ori ele vor mai continua și ce va mai urma?

Poate că unele din gândurile exprimate pentru atâtea persecuții și prigoană cumplită să nu fie plăcute unora, deoarece ele pot să nu fie în conceptul ideologiei de viață a lor; eu le-am spus poate și ca o motivație a demersului meu, cele îndurate de mine dându-mi acest drept să le rostesc și, oricâte aș spune, tot vor rămâne multe fapte și comportamente de cruzimi nespuse, pentru că în aproape 12 ani sunt multe zile și atât de multe momente în fiecare dintre ele, iar cu greutățile mari îndurate pot părea a fi și mai multe, pe care am fost obligat să le petrec în nefirescul și greul lor total.

prof. Gheorghe Bărcan
20.03.2018
Minneapolis, S.U.A.

N.r.: Fotografia este realizată la Cimitirul Săracilor din Sighet cu ocazia Zilei Memoriei, alături de Dunca Găvrilă din Ieud (decedat anul trecut), fost deținut politic.




Exclusivitate – Amintirile triste ale unui fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” (autor, Gheorghe Bărcan, S.U.A.)

prof. Gheorghe Bărcan

Mă numesc Bărcan Gheorghe, am vârsta de aproape 87 de ani și am fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, din septembrie 1944 și până la data de 01 aprilie 1949, unde am urmat cursurile gimnaziale și cele liceale, până în clasa a IX-a. La această dată, fatidică pentru mine, am fost obligat să părăsesc Liceul și Sighetul și nu am mai putut reveni prin aceste locuri decât după foarte mult timp.

Doar la vârsta de 17 ani, a trebuit să suport calea pribegiilor, a ilegalităților și persecuțiilor de neimaginat ale regimului ce se dezvolta și se consolida în acele vremi. Urmărirea, anchetele de mare cruzime ale securității m-au însoțit și apoi am fost trimis în lagărele muncilor de exterminare de la Canal, „Canalul Morții” (sub prevedere de „sancțiune administrativă”!?). În acest scop s-a și deschis acest uriaș „șantier”: „Măreață lucrare, va fi și mormântul reacționarilor” ( Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii). De pe acolo ducerile mele erau să fie fără întoarcere; la un moment dat, aveam greutatea de 37 de kg, în „uniformă”, la 21 de ani! Eu nu am aparținut nici unuia din cele două grupuri de elevi arestați din acest liceu, în anii 1948 și 1949, reținerea mea fiind între cele două serii de arestări; am avut o situație aparte, încadrată sub învinuirea de „omisiune de denunț” și „favorizarea infractorului”.

Atunci (poate și acuma), ziua de întâi aprilie se considera „ziua păcălelilor” și acestea se practicau în toata ingeniozitatea, nevinovăția și frumusețea lor. Pentru mine a fost o „păcăleală” grea, efectivă, în nevinovăție, total lipsită de frumusețe (doar într-un fel), pe o foarte lungă perioadă de timp. Toate la un loc: urmărirea, anchetele și lagărele de încarcerare, ca și sancțiunile „administrative” din „închisoarea de afară”, cum au fost domiciliile obligatorii, exmatricularea din facultate, urmată de o strămutare, le-am parcurs 11 ani și 7 luni, cu lipsire de libertate, schingiuiri de o deosebită cruzime și lipsire ilegală de atâtea drepturi civice cuvenite, doar sub „sancțiuni administrative”, fără nici o intervenție a vreunei Instanțe de Judecată! Doar Securitatea!

Toate acestea sunt relatate în volumul editat, sub titlul „Adolescență și Tinerețe Frânte”, publicat în 2008, din care am lăsat un volum la Biblioteca „Memorialului Sighet”, ca și în partea a doua a acestuia, încheiată, dar needitată încă. Am să redau doar câteva aspecte, constatări, din această suferință îndurată sub așa grea prigoană, în sfidarea brutală a legilor formal scrise, care arată toată bizareria, ilegalitatea și brutalitatea torționarilor, cu încălcarea celor mai elementare drepturi ale ființei umane, față de demnitatea acesteia, față de viața însăși, cu care „s-au jucat”, „s-au distrat” în mod sinistru, până la ucideri, manifestându-se în toată monstruozitatea lor.

Pe „Biletul de Liberare” al meu, la rubricile „Mandat de arestare nr…. ” și „Motivul arestării”… sunt trase linii; dar lipsindu-mi această „legitimație” (obligatorie!) și lipsind și motivul arestării, mă întreb: în prevederile cărei Legi am fost „favorizat”, cu atâtea „cazări” în așa „locații speciale”, așa multă vreme? Era situația când Legea se interpreta prin Fărădelege și invers, aceste substituiri aflându-se la discreția arbitrară a torționarilor, în „lupta lor de clasă” oarbă, aberantă și criminală, în care legitimitatea minimă era cu totul exclusă! Mai mult, în Constituția vremii (cea din 1948, sub prevederile căreia mă aflam (următoarea ediție fiind în septembrie 1952, dar care le prevede și ea), se spune, în Art. 28:

-„Libertatea individuală a cetățenilor este garantată „.

-„Nimeni nu poate fi arestat și deținut mai mult de 48 de ore, fără un mandat al parchetului, al organelor de instrucție, stabilite de lege sau cu autorizația instituțiilor judiciare” și, în Art. 30:

-„Nimeni nu poate fi ținut a executa o pedeapsă decât în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate în conformitate cu legea”.

Dar eu am fost numai în anchete 10 luni, apoi s-a decis de către DGSS- București (adresa nr. 856/52368/28.o6.52) trimiterea mea pentru 24 de luni la Canal, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc, renumit lagăr de exterminare prin muncă ș.a., administrat de renumitul criminal L. Borcea.

Eram grav bolnav, un TBC pulmonar determinat de frig, de foame și de alte multe mizerii celulare, diagnosticat de medicul agreat de MAI (Adeverința medicală nr. 4912 și raportul DGSS-Reg. Rodna, nr.81/3982, Dosar CNSAS) și am rămas pe acolo 29 de luni și nu 48 de ore, cât prevede legea! (17.10.1951-04.03.1954). Mai mult, eu nu am compărut în fața nici unei Instanțe de judecată, civile sau militare, iar în Cazierul Judiciar (nr.52392/25.09.2007) se menționează: „nu este înscris în cazierul judiciar”.

Nu a fost aceasta o deținere, o întemnițare crudă, în condiții de exterminare și nu era ea făcută în disprețul total al legilor, al Constituției, printr-un comportament abuziv și criminal ?

Sfruntând cu multă dezinvoltură realitatea, în Raportele Securității se menționează o reținere a mea la 24 de luni de detenție în U. M. (ilegală), o altă condamnare la 1 an închisoare (Adresa nr. 362/104112/27.12.1957) și încă una de 4 ani! (în Dosarul tatălui meu, fila 38). Prima am petrecut-o în anchetele și muncile de exterminare amintite, a doua, o minciună folosită ca presiune pentru exmatricularea mea din facultate, iar a treia, o prostie aruncată într-un dosar, fără nici o noimă. Toate trei fixează, însă, „emblema” de minciună pe care o purta abuziv și arbitrar această Instituție represivă a Statului, care a produs atât de multă suferință, la atâția oameni.

Amintesc că, după eliberarea din o4.03.1954, am promovat în 2-3 luni cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale la fără frecvență, că am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică din Cluj, după o perioadă de întrerupere de 5 ani, cu uitările și neuitările ei; în același an eram student la cursuri de zi ale acestei facultăți. Libertate, credeam eu! Am promovat primii trei ani și chiar prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, dar în data de o8.o2.1958 am fost exmatriculat din toate instituțiile de învățământ superior din țară, abuziv și ilegal, folosind acea minciună abjectă. Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o medie în jur de 9.50, majoritatera examenelor promovându-le cu nota 10, nici o notă sub 8, toate examanele de matematici fiind promovate numai cu zece.

În 27.12.1957 am fost dus pentru un „interviu” la Securitate, unde, între orele 9 ale zilei și orele 9 ale zilei următoare, am rămas la aceeași masă, cu insulte și jigniri în serie ale securiștilor, de zi și de noapte, care se tot schimbau, cu declarații și amenințări. Eu trebuia să fiu mereu atent pentru a nu intra în contradicții cu alte declarații, mult mai înainte scrise, știind că atunci am protejat „vinovății nevinovate”. La urmă apare un securist în civil și, „împăciuitor”, îmi spune: „ești un student foarte bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să „colaborezi” cu noi”.

Refuzul a fost ferm și agresiv, în recidivă, acuzându-i de șantaj, după care a urmat zbieratul : „banditule” și a urmat o bătaie brutală ce era să mă lase fără vedere; m-au depus în același loc de unde m-au ridicat și la coborâre m-au avertizat: „ai să zbori din facultate!”

Și am zburat după doar câteva zile, urmând 5 ani de alte „persecuții administrative”, domiciliu obligatoriu, strămutări. Mi-am încheiat această perioadă ca muncitor necalificat pe șantierul „Brazi-Ploiești”, reluându-mi studiile după 5 ani, oarecum tot prin Instanță și pe care le-am încheiat după 10 ani de la începerea lor (1954-1964)! Am renunțat la urmarea studiilor de la Institutul Politehnic București, unde eram student cu examen în anul I, din august 1962.

Aceasta s-a întâmplat pentru că în acele vremuri Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, producând multă suferință, multe victime, abuzurile și brutalitățile fiind peste orice înțelegere umană.

prof. Gheorghe Bărcan
24.02.2018
Minneapolis, S.U.A.




Românii mei sunt peste tot, şi-s oameni minunaţi (autor, Daiana Opriș)

Cum am ajuns eu la concluzia asta care ar putea fi negată de majoritatea oamenilor din iubita noastră patrie? Îmi amintesc perfect momentul în care m-am hotărât să plec. Bucătărie, ceai, discuții, Alexandra. Mie-mi trebuie 5 minute să mă uit la ea și deja-mi vin ideile. Merci!

Uite-mă-n Danemarca, cu oameni de acasă la tot pasul – nu glumesc – pe care-i recunosc fie după limbajul pe care nu-l pot detalia aici, fie după „Aaaa, ești româncă! Credeam că eşti din Rusia.”

Primul român pe care l-am întâlnit a fost un beţiv. Stătea pe-o bancă în centrul oraşului cu sticla de vodcă lângă el şi cu ţigara în mâna stângă. Se uita în jur. Tare-aş fi vrut să ştiu la ce se gândea. Ce credeţi? Ştia că-s de-a lui. Cred că m-a întrebat dacă am ceva de băut. I-am zis că facem să fie bine.
Şi am continuat să cercetez.

Ca şi un om cu o lupă, ochelari rotunzi şi o haină lungă, maro, m-am făcut detectiv. Mă uitam în stânga şi-n dreapta, poate, poate mai găsesc pe cineva „de-al meu”.

Ce credeţi?

Trec zilele şi se face ieri, când mă hotărăsc să mă duc şi eu pe undeva să-mi caut motivaţia. Faţă-n faţă cu trei doamne superbe care încep să vorbească despre carierele lor pentru simplul fapt că vor să inspire noii studenţi, cei care poate nu mai ştiu pe unde să o apuce.

Manager, webdesigner, antreprenor, taximetrist, director, director, cântăreţ, tehnician, câte şi mai câte. N-aveam idee că la sfârşit voi avea o revelaţie. Îmi iau felia de tort şi ascult. Toate vorbesc limba română. Îmi ridic capul din farfurie şi le întreb fără să mă mai gândesc la nimic « Sunteţi românce? ». « Da! »

Românii noştri sunt aici și dincolo, fac cea mai bună treabă şi, în majoritatea timpului, zâmbesc.
Venisem aici cu scopul de a fura puţină meserie, eu chiar voiam să văd de ce suntem aşa de diferiţi, de ce la noi uneori nu se poate iar oamenii pleacă şi brusc totul devine posibil. Pentru că aici au oportunităţi, pentru că aici românii sunt trataţi la adevărata lor valoare şi chiar suntem buni. Cand zic buni, mă refer la inteligenţi, motivaţi să muncim, să învăţăm şi să ne dezvoltăm.

Românii mei sunt peste tot şi îi conduc, uneori, până şi pe cei de aici. Românii noştri îşi deschid afaceri, iar când vor să fluiere, fluieră doar că nu în ţara lor. În ţara lor s-ar putea să nu fie băgaţi în seamă pentru că deja sunt alţii mai buni care fluieră de zeci de ani şi-ar mai fluiera crezând că sunt nemuritori.

De azi cred în noi mai mult decât am crezut vreodată şi ajung la concluzia că pe zi ce trece demonstrăm din ce în ce mai mult că suntem opusul a tot ceea ce credem noi că suntem. România e o țară faină, cu oameni faini din care majoritatea aleg să plece, dar ce credeţi? Reuşesc. Am sute de exemple și încă număr, sper ca într-o zi să fiu şi eu unul dintre ele, promit că-mi fac o poză şi le-o trimit „ălora mai mari decât cei mici”, să vadă ce fericită sunt. Poate aşa mă vor crede.

Autor, Daiana Opriș
studentă la Bussines Academy Aarhus, Danemarca




EXCLUSIVITATE „Salut, Sighet!” – Și totuși, Sighetul are un deputat în această legislatură!

La 31 de ani împliniți, Nicolae Miroslav Petrețchi a câștigat la alegerile din 11 decembrie 2016, un mandat de deputat în Parlamentul României. Dacă celelalte mari partide nu au putut să impună un locuitor al Sighetului sau împrejurimilor la alegerile din anul trecut, pe un loc eligibil, iată că vom fi reprezentați totuși în cel mai înalt for al țării de către președintele Uniunii Ucrainenilor din România. Tânărul proaspăt deputat are o experiență “colaterală” în zona legislativului, activând mult timp în antecamera politicii românești, fiind expert parlamentar al fostului deputat al UUR, în perioada 2009 – 2012, dar și președinte al Uniunii Ucrainenilor din România din 2015 până în prezent. Conștient de responsabilitățile pe care le are mai ales pentru minoritatea ucraineană dar și pentru restul populației din Țara Maramureșului, fostul absolvent al Liceului Dragoș – Vodă și al Facultății de Științe Economice și de Gestiunea Afacerilor Babeș – Bolyai, Cluj Napoca, ne-a acordat un interviu pentru a ne edifica și-a ne clarifica așteptările și oportunitățile pe care le putem intui venind de la un concetățean de-al nostru, “trimis” de mulți votanți să ne reprezinte.

Ion Mariș: Cum se simte un tânăr parlamentar din postura de legiuitor?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu mai multă responsabilităte față de oamenii care m-au ales și m-au ,,trimis” în Parlament pentru a le apăra drepturile, limba, identitatea, cultura, tradițiile.

Ion Mariș: În ce comisie veți activa în Parlament și de ce?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Ca urmare a prestației, Grupul Parlamentar al Minorităților Naționale m-a recomandat să dețin răspunderea de Secretar al Comisiei permanente pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților. Astfel, s-a reluat cutuma ca reprezentantului minorității ucrainene să-i revină o demnitate mai importantă decât aceea de simplu membru al unei comisii parlamentare (ca în legislatura 2012-2016). Comisia permanentă pentru cultură, arte și informare în masă este una dintre cele mai laborioase și influente comisii parlamentare permanente.

Ion Mariș: Care credeți că sunt “avantajele” unui deputat?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Nu cred că un deputat are avantaje… după părerea mea acesta are responsabilitatea față de cetățenii care l-au propus pentru funcția de deputat și l-au votat să-i reprezinte în Camera Deputaților. Singurul ,,avantaj” al unui deputat este acela că are posibilitatea de a iniția, demara și finaliza proiectele menite să vină în sprijinul populației.

Ion Mariș: Ce șanse sunt să se audă “distinct” vocea dumneavoastră în Parlamentul României?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu această întrebare ați atins miezul motivelor pentru care am candidat. Cum bine se știe, sunt parlamentari care trec prin legislatură ca rața prin apă. Riscul unui mandat vegetativ e și mai mare la deputații din grupul minorităților naționale care, fiind aleși pe plan național, au o responsabilitate mai puțin angajată față de o anumită circumscripție electorală. Există, desigur, reprezentanți foarte activi ai anumitor minorități, dar există la alții și comoditate. Observând, cel puțin în legislatura precedentă, că vocea deputatului U.U.R. a fost mută, am privit acest dezinteres ca o delăsare și m-am decis să candidez. Posibilitățile de a-ți face vocea auzită sunt foarte generoase și sunt hotărât să le folosesc. În fiecare săptămână, una dintre Ședințele Camerei Deputaților e destinată interpelărilor și întrebărilor adresate Guvernului. Sunt decis să urc la acea tribună cel puțin o dată pe lună și să focalizez atenția miniștrilor care derulează programe concrete asupra unor obiective din județele în care UUR are organizații teritoriale. Bineînțeles că în realizarea acelor obiective (școli, spitale, drumuri, etc) am în vedere atât interesele etnicilor ucraineni, cât și ale întregii populații. Un cadru generos de acțiune îl reprezintă și Comisia permanentă pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă al cărei secretar sunt și în cadrul căreia voi fi foarte activ. Nu în ultimul rând, voi folosi dreptul de inițiativă legislativă, în primul rând în domeniile care interesează mai multe zone așa cum este Maramureșul. Studiez deja oportunitatea unor amendamente la legislația silvică, precum și posibilitatea parteneriatului public-privat în susținerea procesului de învățământ.

Ion Mariș: Câți cetățeni români de naționalitate ucraineană reprezentați?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Oficial, numărul etnicilor ucraineni, conform ultimului recensământ este de aproximativ 52.000, neoficial numărul acestora este de peste 100.000, dintre care aproape 60% trăiesc în județul Maramureș. Uniunea Ucrainenilor din România este singura organizaţie reprezentativă, parlamentară, a comunităţii ucrainene; face parte din Consiliul pentru Minorităţile Naţionale din România, iar prin publicaţiile ei, din Asociaţia Presei Minorităţilor Naţionale din România, și nu în ultimul rând, reprezentantul acesteia în Parlamentul României reprezintă întreaga comunitate ucraineană din România.

Ion Mariș: Știu că diaspora ucraineană este foarte puternică. Aveți idee câți ucraineni din România au plecat în străinătate pentru a se… realiza?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu greu putem să vorbim despre o cifră exactă, dar cu siguranță putem spune că peste 20.000 de ucraineni din România, au plecat în străinătate, mai ales cei tineri, așa cum ați afirmat chiar dumneavoastră, pentru a se realiza. După cum bine știți această problemă nu este întâlnită doar la cetățenii români de etnie ucraineană, ea este întâlnită și la populația majoritară, unde, de asemenea, populația tânără părăsește țara pentru un trai mai bun. Important este faptul că acești tineri investesc la noi în țară, motiv pentru care observăm o îmbunătățire a traiului din Maramureș, în special în cel istoric. În cazul ucrainenilor, este de subliniat faptul că aceștia, indiferent de țara în care muncesc, își respectă cu sfințenie tradiția strămoșească, iar copiii acestora învață în continuare limba ucraineană, o vorbesc, ba mai mult, se mândresc cu acest lucru.

Ion Mariș: Ce veți face, concret, pentru concetățenii noștri ucraineni?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Primul obiectiv, ca și reprezentant al etniei ucrainene în Parlamentul României, este reprezentarea şi apărarea intereselor populaţiei ucrainene din România. Scopul prioritar îl constituie și susţinerea iniţiativelor şi prevederilor de ordin legislativ care asigură apărarea drepturilor privind exprimarea şi promovarea identităţii etnice, lingvistice, culturale şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţii ucrainene, renaşterea şi formarea unităţii şi conştiinţei naţionale, protejarea drepturilor individuale şi colective şi, nu în ultimul rând, întărirea raporturilor de colaborare româno – ucrainene.

Ion Mariș: Veți reprezenta și interesele celorlalți maramureșeni în Parlament? Cum?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Bineînțeles. Senatorii și Deputații au obligația de a acţiona în interesul întregii naţiuni şi ai locuitorilor din circumscripţiile electorale pe care le reprezintă, respectiv ai cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, pe care îi reprezintă. Tocmai din acest motiv primele acțiuni pe care le-am demarat după validarea și depunerea jurământului, a fost deschiderea biroului parlamentar la Sighetu Marmației și efectuarea unei vizite de lucru în județul Maramureș, în cadrul căreia am avut întrevederi cu dl. Gabriel Zetea președintele Consiliului Județean, d-na Inspector General Moldovan Ana-Lucreția-Maria din cadrul Inspectoratului Școlar Județean Maramureș, directorii Școlilor din Județul Maramureș, primarii din Maramureșul istoric, tocmai pentru motivul de a cunoaște problemele cu care se confruntă populația din Maramureș, pentru a vedea care dintre proiectele depuse de primăriile și școlile din județ au nevoie de susținere, și ce proiecte pot fi demarate pentru a veni în sprijinul cetățenilor din Maramureș.

Ion Mariș: Cum, în ce mod colaborați cu oficialitățile din Ucraina?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Uniunea Ucrainenilor din România, prin reprezentanții săi, încă de la înființare, a colaborat foarte bine atât cu oficialitățile din România cât și cu oficialitățile din Ucraina, în special cu Ambasada Ucrainei la București, Consulatul de la Suceava. Astfel, aproape la fiecare acțiune organizată de Uniune, pe lângă autoritățile administrației publice locale și centrale a României participă și reprezentanți ai autorităților din Ucraina. Aceste rapoarte de colaborare au fost întărite în ultima perioadă, astfel încât, în perioada 16-18 septembrie 2016, la Ivano Frankivsk, Uniunea Ucrainenilor din România, împreună cu Administrația de Stat a Regiunii Ivano Frankinsk și Administrația de Stat a Raionului Verhovyna au convenit să încheie un Protocol de colaborare. Semnarea Protocolului a avut drept scop cooperarea comună între părțile semnatare în domeniile științifico-tehnice, umanitaro-cultural și educațional. Astfel, părțile semnatare s-au angajat să realizeze acțiuni comune în domeniile menționate mai sus, în scopul păstrării și promovării identității etnice, lingvistice, culturale și religioase a persoanelor aparținând minorității ucrainene, renașterea și formarea unității și conștiinței naționale precum și întărirea raporturilor de colaborare româno-ucrainene. Totodată, ne-am angajat să realizăm aceste acțiuni pentru atingerea obiectivelor stabilite și în punerea în aplicare a intereselor comunității ucrainene și române, cu condiția ca relațiile să fie bazate pe parteneriate oneste, concrete și de protejarea reciprocă a intereselor. A mai fost stabilită și o listă de priorități care urmează să fie demarate de părțile semnatare în perioada imediat următoare, iar una dintre ele a fost deja finalizată și anume dezvelirea bustului poetului ucrainean T.H. Sevcenko, la Sighetu Marmației. Acest eveniment a creat un prilej pentru participarea Miniștrilor de Externe ai României și Ucrainei, Excelența Sa Domnul Lazăr Comănescu și Excelența Sa Domnul Pavlo Klimkin, ai reprezentanților administrației centrale și locale, reprezentanților Congresului Mondial al Ucrainenilor, Congresului European al Ucrainenilor, Consiliului Mondial Ucrainean de Coordonare şi Asociaţiei pentru legăturile cu ucrainenii de peste hotarele Ucrainei (Asociaţia „Ucraina – Lumea“).

Ion Mariș: Cum vedeți evoluția conflictului cu Rusia, din estul și respectiv sudul Ucrainei?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Atât timp cât evenimentele din Ucraina sunt încă în desfășurare, consider că, deocamdată, evoluția este imprevizibilă. Depinde mult de reacția președintelui Petro Poroșenko și, mai ales, de cum va acționa în continuare Rusia. Sunt posibile mai multe scenarii, dar, repet, este prematur să ne gândim la un deznodământ. Cel mai important aspect îl constituie aplicarea acordurilor de la Minsk împreună cu condiţiile puse Rusiei pentru reluarea angajării directe și anume respectarea dreptului internaţional şi a propriilor angajamente, retragerea trupelor şi armamentelor din estul Ucrainei, predarea controlului frontierei autorităţilor de la Kiev şi inversarea situaţiei anexării Crimeii, condiții care, din păcate, nu sunt respectate, până în acest moment, de Rusia.

Ion Mariș: Credeți că există “pericole” ce vă amenință într-o postură atât de… înaltă?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Pericolele principale care îl pasc pe cel căruia i se încredințează, la un moment dat și temporar, o funcție mare sau mică, sunt ciocoismul și uitarea responsabilităților. Nu mă simt vulnerabil dinspre asemenea riscuri. Modestia, simțul măsurii, conștiinciozitatea, cultul datoriei sunt valori principale în care am fost educat. Cei ,,șapte ani de acasă” nu prea pot fi dislocați. Se spune, și nu fără temeri, că puterea (mică sau mare) corupe. Eu cred că aceia care se lasă îmbătați de funcția încredințată au predispoziție spre această ,,beție”. Am fost, sunt și voi rămâne un om cu picioarele pe pământ și privirea spre cei de care depind: alegătorii.

Ion Mariș: Are șanse să se construiască al doilea pod peste Tisa, din zona Sighetului, în viitorul apropiat? Ce știți despre acest subiect?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Având în vedere că România și Ucraina se învecinează pe o distanță de aproximativ 900 km, iar singurele puncte de trecere a frontierei sunt la Halmeu, Sighetu Marmației și Siret, acest proiect este unul important atât pentru partea română cât și pentru partea ucraineană. În acest sens, au avut loc mai multe întâlniri, în 19 decembrie 2016, la Cluj, a avut loc întâlnirea la care au luat parte reprezentanții Apelor Române, Administraţiei Bazinale Someş-Tisa, conducerea Ministerului Transporturilor, reprezentanții Direcţiei de Infrastructură, tocmai pentru a se discuta despre noul pod peste Tisa, după care, în 20 decembrie, ca urmare a demersurilor făcute de prefectura Maramureș a avut loc întâlnirea Grupei de lucru Tisa, în cadrul căreia s-au purtat discuții privind obiectivul de investiții a Podului peste Tisa, pentru a se face acel concordat şi pentru modificarea Studiului de Fezabilitate. Recent, la Baia Mare, am avut o întâlnire de lucru cu dl. Zetea Gabriel, președintele Consiliului Județean Maramureș, iar unul dintre punctele de pe ordinea de zi a fost chiar Podul de peste Tisa, din zona Teplița din Sighetu Marmației. De subliniat este faptul că reprezentanții Uniunii Ucrainenilor din România, au participat chiar la primele întâlniri dintre oficialitățile române și ucrainene în ceea ce privește realizarea podului peste Tisa de la Sighetu Marmației, precum și deschiderea punctelor de trecere a frontierei de la Piatra (România) – Teceu Mic (Ucraina) și Poienile de sub Munte (România) – Shybene (Ucraina). Reprezentanții Uniunii au susținut toate proiectele care au fost în beneficiul maramureșenilor, ba mai mult chiar, le-au mijlocit, făcând lobby la toate nivelurile. Trebuie să amintim faptul că Ucraina a demarat un amplu proces de reabilitare a principalelor magistrale rutiere, iar în anul 2016 au reabilitat aproape 7% din drumuri și obiective de infrastructură transfrontalieră cu România.

Ion Mariș: Cum credeți că este percepută România de către țara vecină, Ucraina?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Amândouă popoarele au fost unite de religia ortodoxă și lupta împotriva forţelor tătare și otomane. Suntem apropiaţi prin cultura socială, modul de viaţă și arta populară, de secole trăind unul aproape de celălalt. Relațiile dintre cele două ţări, la nivelurile politic și cultural, au fost de bună colaborare încă din secolele XVI–XVII. După căderea regimului comunist, România a fost printre primele țări care a recunoscut independența statală a Ucrainei, iar la 1 februarie 1992 a stabilit relații diplomatice cu țara vecină. Astfel, România a acordat o atenție deosebită dezvoltării relațiilor politice, diplomatice și economice cu Ucraina. Ambele țări, România și Ucraina, sunt considerate printre cele mai importante din Europa Centrală și de Est. Ambele țări au experimentat tranziția adesea dureroasă la o economie de piață funcțională, consolidarea statului de drept și democrație, astfel încât România este considerată principalul aliat, susținând Ucraina în procesul de integrare europeană, în eliminarea vizelor de călătorie în ţările Uniunii Europene pentru cetăţenii ucraineni. România s-a pronunțat ferm pentru întrunirea condiţiilor pentru ratificarea acordului de asociere şi comerţ între Ucraina şi UE, a sprijinirii integrității teritoriale a Ucrainei, a suveranității și a reconfirmat, în repetate rânduri, sprijinul în vederea susținerii eforturilor pe care le depune Ucraina pentru rezolvarea crizei generate de agresiunea Federaţiei Ruse.

Ion Mariș: Ce intenționați să faceți pentru amplificarea relațiilor dintre România și Ucraina?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Unul dintre obiectivele majore ale UUR este întărirea raporturilor de colaborare româno – ucrainene. Uniunea Ucrainenilor din România colaborează cu administraţiile publice centrale și locale din România, Ambasada Ucrainei de la București, administrațiile regionale și raionale din Ucraina, Consiliului Mondial de Coordonare a Ucrainenilor, Congresului Mondial al Ucrainenilor și susţine deciziile și hotărârile care au vizat colaborarea dintre cele două țări, putând chiar să afirmăm că UUR este un liant de legătură între cele două țări. Foarte multe dintre acțiunile organizate de UUR au tocmai acest scop, menținerea și consolidarea relațiilor dintre România și Ucraina și aici putem enumera doar câteva dintre ele:
– acordul Uniunii Ucrainenilor din România în ceea ce privește adresa Consiliului Mondial de Coordonare al Ucrainenilor, susținerea declarației privind semnarea Acordului de asociere între Ucraina și Uniunea Europeană și trimiterea de scrisori deschise președintelui României, primului – ministru, ministrului afacerilor externe, eurodeputaților români ai Parlamentului European, urmare cărora a fost susținută independenţa și integritatea teritorială a Ucrainei;
– dezvoltarea și adâncirea, în continuare, a bunelor relații cu populația majoritară, cu autoritățile statului român, la cel mai înalt nivel, cu autoritățile locale și cu celelalte minorități naționale din România, dezvoltarea relațiilor cu Ambasada Ucrainei în România, cu Ucraina și cu diaspora ucraineană pe baza principiilor de solidaritate, frățietate și sprijin reciproc;
– semnarea, în perioada viitoare, de acorduri și parteneriate între Uniunea Ucrainenilor din România și administrațiile publice centrale și locale în domeniile științifico-tehnic, umanitaro-cultural și educațional;
– continuarea susținerii de către Uniunea Ucrainenilor din România, la toate forumurile internaționale desfășurate în țară și peste hotare, că legea fundamentală, Constituția României, consfințește pentru minoritățile naționale drepturi cu care s-ar putea mândri oricare stat democratic, precum și susținerea continuă a Guvernului României pentru exercitarea efectivă a acestor drepturi.

Ion Mariș: Ce credeți că-i lipsește Sighetului?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Dacă stăm bine să ne gândim… toți am putea găsi lucruri care lipsesc unui oraș, mai ales locurile de parcare. Acum, lăsând ,,mica glumă” la o parte, în primul rând Sighetului îi lipsește industria, care l-a consacrat, care asigura zeci de mii de locuri de muncă, nu doar pentru sigheteni ci și pentru locuitorii Maramureșului Istoric. În al doilea rând, văzând că numărul tinerilor care pleacă din Sighetu Marmației este unul foarte mare, după părerea mea, Sighetului îi mai lipsește o sală de spectacole, o sală de cinema și, de ce nu, o casă de cultură pentru tineri, astfel încât aceștia să poată petrece timpul liber relaxându-se în propriul oraș, nefiind nevoiți să treacă Gutinul pentru acest lucru, însă, sunt convins că, noua conducere a orașului are în vedere asemenea proiecte care vor veni în sprijinul sighetenilor.

Ion Mariș: Ce v-ar plăcea să vedeți schimbat – evident, în bine! – în Sighet?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu trecerea anilor, în Sighetu Marmației, am observat schimbări majore, în bine, finalizându-se proiecte importante pentru locuitorii Sighetului. Nu mă îndoiesc că și în viitorul apropiat schimbările, în bine, vor continua, proiectele demarate vor fi finalizate, iar la un moment dat trebuie să fie aplicată strategia de dezvoltare pentru infrastructura de transport din zona Sighetului. De asemenea mi-ar face plăcere ca, trecând prin centrul orașului, să vedem că fațadele clădirilor din centrul orașului respectă nota arhitecturală a Sighetului istoric, punând în valoare aceste bijuterii arhitecturale. Nu în ultimul rând, ar fi de bun augur ca în centrul orașului să fie amenajată o alee, unde să fie amplasate busturile tuturor personalităților marcante din Sighetu Marmației. Totodată, știu ce nu aș vrea să se schimbe oamenii, tradițiile specifice zonei, obiceiurile, portul, cultura și meșteșugurile care ne fac vestiți în toată lumea.

Ion Mariș: Aveți, cu Uniunea Ucrainenilor din România, o bogată experiență socio – culturală. De asemenea, sunteți și membru în Prezidiul Consiliului Mondial de Coordonare al Ucrainenilor și membru în Congresul Mondial al Ucrainenilor. Nu sunt prea multe activități pentru un tânăr? Când și cum vă… relaxați?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Conducerea UUR, observând potențialul tinerilor, i-a atras în cadrul Uniunii, tocmai pentru ideea de a demara cât mai multe proiecte benefice pentru ucraineni, luând în considerare ambiția acestora și puterea de muncă. Astfel, din acest punct de vedere, Uniunea a avut o evoluție ascendentă, și vedem că doar în ultimul an numărul acțiunilor organizate de UUR s-a dublat, nivelul acestora este mult mai ridicat, la ele participă un număr tot mai mare de oameni, iar impactul acestora este mult mai bine definit. În ceea ce privește activitățile în care sunt implicat, nu consider că numărul acestora este prea mare, mai ales că multe dintre activități se întrepătrund, ba mai mult, luând parte la ele, îmi oferă o acumulare de experiență care, la rândul ei, mă ajută în derularea noilor proiecte. Cu alte cuvinte, aceste activități ne ajută să evoluăm, dându-ne o nouă viziune asupra muncii noastre, menită să sprijine comunitatea ucraineană din România. Cu siguranță, în condițiile în care aceste ,,activități” vor fi peste capacitatea mea de muncă, o să mai împart din sarcinile care îmi revin. În ceea ce privește relaxarea, paleta lucrurilor pe care oamenii le fac pentru atingerea acesteia este foarte variată și anume: unii citesc, alții ascultă muzică, se plimbă prin parc și tot așa. La mine lucrurile stau puțin diferit, pe lângă petrecerea timpului liber cu familia, relaxarea vine jucând șah. Este un joc pe care îl practic de mic, ,,dependența” acestuia fiind preluată de la bunicul meu, și este singura ocupație care mă deconectează de tot ce se întâmplă în jurul meu, lăsându-mi posibilitatea de a analiza ,,mutările viitoare”.

Ion Mariș: Sper să vă vedem cât mai des și pe la Sighet. Și bineînțeles să faceți lobby puternic pentru zona noastră. Mult succes, Domnule Deputat!
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu siguranță o să ne vedem și vă asigur că un sighetean întotdeauna va face lobby pentru Maramureș. Mulțumesc!

Ion Mariș




Ziarul turc Zaman despre sculptorul sighetean Mihai Borodi

Sculptura lui Mihai Borodi, cel pornit dintr-un Maramureş indimenticabil

Sursă articol: zamanromania.ro

Ca şi Brâncuşi, sculptoul Mihai Borodi s-a format într-o zonă subcarpatică românească, şi-a încărcat bateriile din spiritul artistic al ţăranului şi munteanului român şi a plecat în Franţa. La o distanţă de vreo suta de ani aproape.

Ca şi Brâncuşi a iubit lemnul şi piatra , marmura şi amintirile stilizate, transfigurate. Ca şi Brâncuşi, Mihai Borodi duce în lumea artelor plastice europene şi internaţionale, aerul paradoxal, proaspăt şi deopotrivă arhetipal al sculpturii româneşti. Iată ce spunea el nu demult într-un interviu pentru, aţi ghicit, Graiul Maramureşului.”Sculptura pentru artist şi sculptura pentru public, la un moment dat, se întâlnesc. În atelier sculptorul îşi propune o tematică pe care o dezvoltă; idei care-l preocupă, iar în afară de intimitatea lui, care este atelierul, el creează pentru public, participând la simpozioane, creînd opere monumentale. Aş menţiona aici expoziţii de grup în: Dijon (2005, 2007, 2008, 2009), Paris (Louvre, 2009), Shanghai (China, 2010) şi personale: Dijon (2011, 2015); simpozioane în: Germania (1997, 2001, 2003), Italia (Sardinia, 2003), Danemarca (2006), Japonia (2007), România (2008); lucrări monumentale: piatră: „Speranţa” (2007), inox: „Dialog intim” (2010) şi bustul în piatră „Abbé Pierre” (2015) toate în Saint Apollinaire, apoi machete şi proiecte ca propuneri.”

Cine idealizează viaţa unui artist în străinătate, chiar într-o ţară care pare a artelor şi a libertăţii de expresie cum e Republica Franceză, greşeşte. Viaţa e grea şi acum, aşa cum a fost şi pe vremea lui Brâncuşi, cel care se încălzea cu greu la o sobiţă în atelierul lui din Rue Odessa, la Paris.

Tenacitatea, capacitatea de a trece de greutăţile vieţii, de piedicile inerente dintr-un asemenea fel de activitate artistică sunt de observat în traseul acestui artist pe care l-am cunoscut acum aproape 40 de ani, acolol, la Sighetul Marmaţiei al cărui Cetăţean de Onoare a devenit mai apoi.

Anul care a trecut, 2016 i-a adus şi un splendid premiu internaţional :International Prize „Leonardo da Vinci”- Universal Artist, acordat de data aceasta pentru pictură, la Florenţa (Italia), înseamnă pentru artistul român o recunoaştere a bravurii sale, ca artist complet, aşa cum a remarcat criticul de artă italian Salvatore Russo la Festivitatea de premiere care a avut loc în monumentala sală a Palatului Borghese din Florenţa în  2016.Lucrarea premiată şi publicată în Revista Art International Contemporary 2016, intitulată „Apocalipsa”, face dovada unei imaginaţii artistice de excepţie.

Din acelaşi interviu acordat lui Echim Vancea, bine făcut de altfel şi plin de sinceritate  artistul se întoarce cu recunoştinţă cu gândul către cei care l-au ajutat şi susţinut în formarea lui: ”Sincer vorbind, pot numi pe unchiul meu Gheorghe BORODI, primul care m-a incitat şi mi-a insuflat pasiunea pentru sculptură. Modul cum priveam lemnul i-a întărit credinţa în talentul meu. A văzut în mine pe urmaşul său în cioplitul lemnului şi, de ce nu, în arta lemnului. M-a învăţat totul despre lemn şi mi-a susţinut ambiţia de a îmi împlini visul copilăriei atât de mult dorit. Apoi nu pot uita şi aduc un „mulţam” din inimă sculptorilor din Bucureşti în ale căror ateliere mi-am format, oarecum, personalitatea artistică. Este vorba de sculptorul Alexandru Gheorghiţă, odihnească-se-n pace (!) şi doamna Geta Caragiu, soţia sa. Un mare respect îi port regretatului sculptor în inox, Constantin Lucaci, cel care mi-a predat, la propriu, lecţia inoxului.”

Artist plastic până-n măduva oaselor şi ultimul strat al conştiinţei sale, Mihai Borodi care se duce să-şi primească premiile internaţionale îmbrăcat în cojocel maramureşean, este un mare sculptor, un om reuşit deplin pe tărâmul artei sale.

De-a lungul vremii am scris de mai multe ori despre el, dar astăzi îl simt ca pe un prieten pe viaţă, graţie felului său de a fi. Simplu, deschis, altruist, artist în toate cele, român adevărat oriunde ar trăi, afirmând într-un chip splendid o identitate artistică românească. 

Cleopatra Lorinţiu