Ion Bledea, Cetățean de Onoare al Sighetului, fără sculptură în Sighet! (autor, ing. Gheorghe Iancu)

Luna trecută (07 septembrie 2019), a avut loc lansarea excelentului album aniversar, „Ion Bledea – Sculptorul Nordului” (Editura „Valea Verde”), îngrijit de Ion Mariș, conținând fotografii ale celor mai valoroase și reprezentative lucrări artistice din ultima perioadă ale sculptorului în lemn, precum și texte biografice și de prezentare documentată cu descrieri admirative a activităților și operelor artistice ale sale.

Cu acel prilej au fost expuse și admirate în frumoasa grădină a artistului, numeroase sculpturi din lemn de esențe nobile – nuc, tei, paltin, stejar și altele – lucrate în stiluri artistice de artă tradițională, modernă și chiar ultramodernă cu teme și mesaje foarte variate, dar cu prioritate îndreptate către activitățile, atitudinile, preocupările omului, exprimate prin prelucrarea lemnului în formă de artă plastică de creație proprie.

Participarea mea la acel eveniment cultural-artistic alături de personalități, oameni de artă și cultură, membri ai familiei sculptorului, admiratori de frumos și alții, m-a bucurat mult, trezindu-mi amintiri și sentimente de admirație pentru sculptor și materialul sculptat – acest aur verde regenerator al Maramureșului și nu numai.

Bucuria și admirația față de acest sculptor în lemn al Nordului, se datorează și faptului că a fost remarcat și sprijinit pentru a-și exercita talentul și executa lucrări artistice la CPL, începând cu artizanate specifice zonei, dar cu tendințe și progres spre lucrări în stiluri moderne și ultramoderne, ajungând cu timpul să fie cunoscut, recunoscut și apreciat, admirat, atât în țară cât și în alte țări. Sculpturi în lemn de esențe nobile din Maramureș, au ajuns și în locuri și la personalități de vârf, de la patronate, instituții și chiar la conducători de state. Eu îl apreciez pe sculptorul Ion Bledea, ca pe un „Brâncuși al Maramureșului”. Sculpturile artistice din lemn transmit un mesaj mai viu decât cele din alte materiale neregenerabile.

Sculptorul Nordului Ion Bledea a participat și a câștigat premii la numeroase tabere și concursuri de talie internațională, unde a dus renumele și faima maramureșenilor și a Maramureșului, zonă geografică și istorică renumită în tradiții, obiceiuri și talente. În anul 1983, a apărut o carte-album intitulată „Maramureșul – Țară a lemnului”, autor Francisc Nistor, Cuvânt Înainte de acad. Mihai Pop.

Preocupările, hărnicia și talentul miilor de maramureșeni este exprimată și prin producerea și livrarea în țară și în lume a imense cantități și a nenumăratelor produse superioare prelucrate din lemn, inclusiv în perioada de tranziție la economia liberă, capitalistă, de către firmele de pe platforma industrială a fostului CPL., în timp ce combinatele similare care existau înainte de anul 1990 în țara noastră au dispărut, fapt de excepție, definit ca „Fenomen Sighet” al industriei lemnului din România. (Definire exprimată de ministrul industriei lemnului, I. R. – din primul guvern Roman, după 1989.)

Având în vedere ponderea, rolul și locul activităților de prelucrare a lemnului – acest aur verde al zonei – în produse materiale și exprimări artistice, cu preocupări chiar la nivelul Academiei Române, amplasarea unei sculpturi-monument din lemn, cu semnificația cuvenită – a sculptorului Ion Bledea, într-un loc de cinste și central al municipiului, ar înfrumuseța, îmbogăți, completa și actualiza imaginea locuitorilor și vizitatorilor privind urbanismul specific Sighetului.

ing. Gheorghe IANCU




Dascăli care au marcat istoria CNDV: prof. univ. dr. ION BĂLIN (1947 – 2006)

Filosoful Ion Bălin, Jean pentru prieteni, s-a născut la 1 ianuarie 1947 în Călineşti (Maramureş). Urmează Școala generală în satul natal, apoi Liceul Pedagogic din Sighetu Marmaţiei, pe care îl absolvă în 1966. Între 1966-1971 este student la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, remarcat ca un vârf al generaţiei sale. La absolvirea Facultăţii lucrează, pentru scurtă vreme (în 1971-1972), la un ziar în Bucureşti, după care va fi profesor de filosofie la Liceul „Dragoş Vodă” din Sighet, între 1972-1978. În anul 1978 pleacă, prin concurs, asistent universitar la Catedra de Logică a Institutului Politehnic din Bucureşti, unde va rămâne titular până în anul 2001, când pleacă la Universitatea „Titu Maiorescu” şi funcţionează aici ca profesor universitar până la sfârşitul prematur al vieţii sale (1). Doctoratul în Filosofie îl susţine la Universitatea din Bucureşti, în 1984, cu o teză referitoare la semiotica discursului artistic. După 1990, este fondatorul şi mentorul celebrului săptămânal de satiră politică, „Academia Caţavencu”, majoritatea redactorilor de aici fiind foşti studenţi ai profesorului Bălin. Între anii 1997-2001 a fost ambasador al României în Regatul Marocului, unde a avut o prestaţie diplo-matică excepţională, fiind decorat de către Regele Marocului cu Ordinul de Mare Comandor al Casei Regale. A fost îndrumător de doctorat în Filosofie la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj, fiind adus aici de către congenerul său Andrei Marga, de care l-a legat o strânsă şi îndelungată prietenie.

Filosoful Ion Bălin avea o inteligenţă strălucită şi o erudiţie vie, inegalabilă. Ironia sa era caustică, în maniera lui Voltaire. Când contrazicea pe cineva, prelua afirmaţiile preopi-nentului şi le dezvolta, cu voluptate şi persuasiune irezistibilă, până la cel mai desăvârşit absurd. Când se deda la astfel de exerciţii, ludice în fond, în jurul lui se crea o atmosferă de balamuc. Era ca un spectacol al puterii spiritului asupra lumii obiectuale, al spiritului care este capabil să dizolve totul. Cunoştea miraculos limba română, de la profunzimile ei arhaice, până la performarea ei savantă şi neologistică la extrem. Felul său de a vorbi avea câte ceva din profunzimea lui Noica, din măreţia lui Ţuţea şi din versatilitatea lui Călinescu.

1. Aspectul exterior

Cine îl vedea pe stradă, nu putea să nu îl remarce în primul rând după ținuta exterioară. La fel ca mulți oameni mari, artiști plastici mai cu seamă, și Jean Bălin obișnuia să se îmbrace într-un fel în afara normelor comune, individualizat până la excentric. Despre Mihai Olos de exemplu se știa că își croia el însuși cămășile pe care le purta, după propria sa fantezie, și că nici una dintre cămășile sale nu semăna cu alta. La fel și Jean era îmbrăcat la fel de original, numai că hainele lui nu proveneau de la Fondul Plastic sau din magazinele de artizanat, ci erau făcute anume, în satul său natal, într-o variantă a portului popular.

Prin iarna anului 1981-82, un avocat celebru din București urma să se întâlnească pentru prima dată cu Jean, în problema reprezentării într-un proces. Omul știa că este vorba de un lector universitar de la catedra de Științe Sociale a Politehnicii și se aștepta să vadă un tip tuns scurt, cam așa cum se tundeau pe atunci activiștii de partid, îmbrăcat cu o cravată fără gust pusă la o cămașă ponosită, cu un costum vechi în culori șterese și având pe deasupra un pardesiu banal. Dar când profesorul i-a fost prezentat într-un restaurant select din București, maestrul avocat Oliviu Tocaciu, traducător de limbă germană, a rămas cu respirația tăiată. Iată cum îl descrie el însuși pe filosoful nostru: „Era înțolit cu un fel de nădragi-cioareci, confecţionaţi din dimie albă de lână groasă ţesută la războiul de ţesut din casă, iar de la gât şi până mai sus de genunchi purta un cămăşoi lung făcut dintr-o pânză aspră şi albă ca laptele, fără guler, fără nasturi şi cu mâneci largi, cămăşoi despicat doar în partea de sus a pieptului şi mai mult descheiat decât încheiat la gât cu nişte şireturi împletite. Pe umeri purta o gubă sură din lână miţoasă, un fel de pelerină făcută din ceva ce aducea a cergă. În picioare, purta nişte bocăncioi zdraveni maronii, cred că din piele de bou, cu carâmbi înalţi până la pulpe şi legaţi cu nojiţe de piele, care erau încălţaţi peste nişte şosete roş-negre, croşetate din lână toarsă groasă şi care îi ajungeau până sub genunchi” (2). Pe vreme de vară, Jean umbla cu picioarele goale într-un fel de saboți, purta blugi și plete, adică tot ceva ce era aspru criticat de către exponenții moralei comuniste.

Felul în care se îmbrăca are, desigur, o anumită relevanță. După cum se știe, stilul este omul, iar stilul lui trăda nevoia de ieșire din anonimatul cotidian a omului genial, fapt care se corela perfect cu eminența minții sale.

2. Felul în care era perceput de către alții

Oamenii mari au orgolii pe măsură și sunt puține cazurile în care aceștia au aprecieri exclusiv pozitive unii despre alții. Jean Bălin constituia o excepție, în sensul că era privit cu o anume simpatie și admirație de către marile personalități culturale și filosofice cu care era din aceeași generație, ba chiar și de către ofițerii de Securitate, care se aflau în permanență, cu schimbul, în anturajul său de la una și aceeași cârciumă din zona Pieței Romane.

Iată cum și-l amintește Acad. Alexandru Surdu, vicepreședinte al Academiei Române: „Pe Jean Bălin l-am cunoscut când îşi avea sediul, ca să zic aşa, la restaurantul din Piaţa Romană, devenit mai târziu cafenea, şi abandonat de către toţi vizitatorii tradiţionali, de regulă cadre didactice universitare şi studenţi, dar şi scriitori şi bibliotecari, mai ales de la Biblioteca Academiei şi de la Muzeul Literaturii, şi redactori de la diferite edituri şi ziare. Cunoscându-i pe majoritatea vizitatorilor şi fiind deosebit de prietenos, Jean Bălin era unul dintre cei mai informaţi intelectuali de pe vremea aceea în legătură cu tot ce se petrecea în domeniul culturii româneşti. Dotat şi cu o bună memorie, putea, la nevoie, să facă istoricul oricărui eveniment, cu premisele de la care a pornit şi consecinţele care vor urma. Şi, trebuie s-o spunem, avea dreptate aproape întotdeauna, chiar şi în privinţa unor evenimente care îl priveau personal şi ar fi trebuit să fie mai subiectiv. Era totdată și un foarte bun cunoscător de oameni. Un comportamentist, cum li se spune psihologilor care studiază caracterele după comportamentul persoanelor […].

Tocmai această vioiciune de gândire m-a atras la Bălin, care se manifesta uneori sărbătoreşte, ca să zic aşa, în recitaluri prelungite la discuţiile noastre balcanico-filosofice, el fiind unul dintre puţinii interlocutori care gusta cu adevărat stilul nostru presărat cu braşoave (de măreţie homerică, le zicea el), care pe alţii îi supăra iremediabil. O parte din propria sa măreţie, i-aş zice mai degrabă socratică, din arta ironiei, dar şi a umorului sănătos, a lăsat-o moştenire apropiaţilor săi care au şi ridicat-o la rangul de „academie”, a lui Caţavencu, ce-i drept, din care răzbătea, adesea printre rânduri, o parte din învăţătura acestui maestru al cuvintelor bine potrivite” (3).

Sau cum îl evocă marele profesor clujean Andrei Marga: „Ne-am întâlnit în momentul mişcărilor studenţeşti din jurul lui 1968, ca studenţi în primii ani, Jean Bălin la Filosofie la Bucureşti, eu la Filosofie şi Sociologie la Cluj. După 1964, Facultatea de Filosofie atrăgea din nou vârfurile absolvenţilor de liceu, iar contextul favorabil neconformismului unei noi generaţii avea răsfrângeri şi în România.

Venit dintr-un liceu de bună tradiţie din Sighetu Marmaţiei, etalând de fiecare dată talentul său artistic şi speculativ (în sensul bun!), Jean Bălin uimea prin inteligenţa lui scăpărătoare şi a devenit repede un centru de coagulare a comilitonilor. Vârfurile studenţilor de la Filosofie din Bucureşti, Cluj şi Iaşi se reuneau atunci periodic în simpozioane pentru a dezbate ce este de făcut în societate, iar el se afla printre aceştia. Mulţi au intrat atunci în publicistica naţională (personal, am debutat cu un text despre Teillhard de Chardin). Jean Bălin aparţinea grupurilor mai radicale, făcând între timp joncţiunea cu cercurile bucureştene de tineri strânşi în jurul intelectualilor perioadei interbelice tocmai eliberaţi din închisori, din relatările cărora a profitat întărindu-şi cultura şi criteriile de selecţie a valorilor […].

Toţi cei care l-au cunoscut îndeaproape pe Jean Bălin au apreciat anvergura aparte a minţii sale strălucite – dotată cu lecturi de bază bine însuşite, capabilă de asocieri surprinzătoare şi de intuiţii şi idei ce scoteau discuţiile din convenţie şi rutină. Dar au existat destui dintre cei care îl cunoşteau, care nu agreau neapărat ţinuta sa incorigibil boemă şi dispoziţia ludică a unora dintre exprimările lui Jean Bălin, dar oricine l-a întâlnit, chiar şi rivalii, acceptau că înzestrarea sa era neobişnuită. Datorită unor aprecieri similare, Jean Bălin a fost numit ambasador al României în Regatul Marocului. Mult timp nu păruse să fie dispus la disciplina protocoalelor şi să exercite cu vreo pasiune un rol care are laturile lui de convenţionalism şi birocratism. Dar a făcut-o cu pricepere şi succes, în pofida acestei impresii. Destul de devreme, ca urmare a aceleiaşi preţuiri a culturii şi a spiritului său mobil şi inventiv, Jean Bălin şi-a câştigat prieteni în ierarhia puterii de la Rabat, încât a exercitat cu demnitate, dar şi cu rezultate vizibile, rolul de ambasador al ţării sale […].

A fost un tânăr înzestrat neobişnuit, venind dintr-o familie obişnuită (chiar dacă el revendica, poate pe drept, o ascendenţă în istoria nobiliară maramureşană, ce nu mai avea de fapt decât valoare istorică), care s-a clădit pe sine cu efort şi sub îndrumarea unor dascăli cu vocaţie, într-un context promiţător, fără a fi neapărat generos. În tot ceea ce a fost Jean Bălin, a contat valoarea sa personală, pe care nici cei care l-au privit mai curând critic nu i-au tăgăduit-o” (4).

„[…] Jean Bălin n-a fost profesor numai la catedră (își amintește prof. univ. dr. ing. Ștefan Marinca), el era profesor oriunde: la cafenea, în restaurant sau în excursie pe munte, iar elevii lui n-au fost doar cei înscrişi în catalog, ci cu toţii, mai tineri ori mai bătrâni, mai mult sau mai puţin educaţi. De cum te vedea ți se părea că-ţi fură frâiele gândirii şi te conduce în aşa fel încât şi tu erai capabil de adâncimi până atunci de nepătruns. Era perfect conştient de valoarea sa, dar nu l-am auzit niciodată lăudându-se” (5).

3. Creator de satiră politică

Poate că cea mai importantă publicație de satiră politică apărută în România imediat după decembrie 1989 a fost aceea numită inițuial scurt: „Cațavencu”. A fost de fapt un adevărat fenomen cultural și politic care, sub presiunea guvernanților, a cunoscut în timp o serie de transformări. Primul număr din ziarul numit inițial „Cațavencu” a apărut în februarie 1990 și a rămas cu această denumire până în octombrie 1991. A fost ceva cu totul insolit și a avut un succes nebun și tiraje de sute de mii de exemplare. Subsemnatul am fost colaborator la acest ziar chiar de la început, bineînțeles prin intermediul lui Jean, și la modul în care au fost făcute unele numere am avut chiar privilegiul să asist. Faptul se petrecea la lumina zilei, în celebra cârciumă din Piața Romană. Era o masă foarte mare, la care se afla un numeros grup vesel, zgomotos, iar în mijoc ședea Profesorul, adică Jean Bălin. De jur-împrejur majoritatea foști studenți de-ai lui Jean de la Politehnică, îmi aduc aminte doar de unii dintre ei: Sorin Vulpe, Doru Bușcu, Liviu Mihaiu, Eugen Istodor, Patrick Andre de Hillerin, ba chiar și un fost elev de-al lui Jean de Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, celebrul Cornel Ivanciuc și, bineînțeles, și alții. Pe masă, votcă de cea mai bună calitate, wisky și bere din belșug. Venea din când în când câte unul cu ultimele noutăți politice ale zilei. Faptul făcea înconjorul mesei, era povestit și repovestit, până când Jean îi punea un diagnostic necruțător, într-un registru nemaiîntâlnit de bășcălie gravă, ardelenească. Izbucneam cu toții într-un râs sănătos, oamenii își notau poantele în carnețele, apoi mergeau în redacție și dădeau textelor forma definitivă. Așa a luat naștere publicația numită de către Corneliu Coposu: „cel mai serios ziar din România”. Insolența satirică a respectivului autointitulat „săptamânal de moravuri grele” era menită să sancționeze prin zeflemea extremă viciile nației, exemplificând prin politicienii săi mai de seamă. S-a mizat pe un grotesc coroziv și pe hilar, pe bășcălie, răspăr, pe circ și maimuțăreală, pe o fantezie pamfletară spectaculoasă (6).

Fenomenul de satiră politică numit „Cațavencu” a cunoscut o evoluție sinuoasă. În octombrie 1991, săptămânalul și-a schimbat sigla dar și denumirea în „Academia Cațavencu”. Acest săptămânal a avut tot timpul o influență politică considerabilă și de aceea factorii de putere politică au încercat în permanență să-l submineze, să-l cumpere sau, dacă nu, măcar să-l îmblânzească. Primul care a reușit să creeze o dizidență în rândul „Academiei Cațavencu” în anul 2006, după moartea lui Jean Bălin, a fost președintele de atunci al României. Dizidența s-a numit „Kamikaze”, era un săptămânal filo-cotrocenist și satiriza numai pe adversarii politici ai președintelui. Dar „Academia Cațavencu” a rezistat și a mers înainte, până în anul 2011, când societatea comercială care edita săptămânalul „Academia Cațavencu” a început să aibă probleme financiare, create intenționat de către noua poliție politică. Atunci a apărut un afacerist dubios care, ca să scape de probleme sale penale, a cumpărat marca înregistrată „Academia Cațavencu” cu o sumă de peste un milion de euro și a făcut-o plocon Palatului Cotroceni. Echipa redacțională de la „Academia Cațavencu” a refuzat însă să lucreze pentru noul proprietar al numelui și au fondat, împreună cu poetul Mircea Dinescu, un nou săptămânal numit „Cațavencii”. Acest din urmă săptămânal este adevăratul moștenitor al spiritului de independență de gândire și al stilului de satiră politică imprimate odinioară de către Jean Bălin.

La vremea ei însă, apariția „Academiei Cațavencu” a părut inexplicabilă și a alimentat o zvonistică grosolană. Unul dintre fondatorii „Academiei”, Cornel Ivanciuc își amintește de feluritele zvonuri care circulau atunci pe seama lor. S-a zis despre noi că suntem un săptămânal supra-constituțional, că „Academia Cațavencu” este un experiment al S.R.I.; gazeta de perete al Institutului Național de Informații; oficiosul de facto al Președinției României, prin care se exportă în exterior libertatea de opinie câștigată de către români după decembrie 1989; Buletinul Informativ al Departamentului de Imagine a României în lume; organ de presă al Serviciului de Informații Externe; al Ministerului de Externe, oficină a KGB, antenă a CIA, anexă a Mossadului etc., un delir de-a dreptul generos. „Dar – mărturisește cu sinceritate Cornel Ivanciuc – originile puterii noastre sunt de ordin strict educațional, „Academia Cațavencu” este o creație mentală a profesorului de filosofie Jean Bălin, pe el îl revendicăm ca mentor al nostru spiritual” (7).

4. Opera științifică

Jean Bălin a lăsat în urma sa următoarele cărţi:  Reflecţii de semiologia literaturii, Pan Publishing House, 1995; Silogistica tradiţională şi modernă. Contribuţii româneşti, Ed. Nemira, Bucureşti, 1996 (Premiul Academiei Române, 1997); Forme şi operaţii logice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1998 și ; Sociologia  noologică, Ed. Nemira, Bucureşti, 2003.

Prietenul apropiat al lui Jean Bălin, Academicianul Alexandru Surdu a scris un studiu aprofundat, intitulat Diferența între limbajul artistic și cel științific în concepția lui Ion Bălin, din care spicuim rândurile de mai jos.

„[…] Astăzi, mai mult ca oricând, datorită dezvoltării tehnicii moderne, bazată pe ştiinţele exacte, gândirea teoretică este interesată de cunoaşterea adevărului, de modalitatea exprimării sale cât mai fidele. Este şi motivul orientării logico-lingvistice a investigaţiilor filosofice.

încă de la finele secolului trecut au apărut numeroase lucrări de logică simbolică, numită şi matematică, al căror obiectiv îl constituie, în ultimă instanţă, crearea unui limbaj cât mai exact pentru exprimarea adevărului, conceput ca adequatio rei et intellectus. De unde şi interesul pentru raportul dintre cuvinte, gânduri şi lucruri. S-a considerat că filosofia însăşi ar trebui redusă la analiza logică a limbajului în genere şi a celui ştiinţific în mod special. Ceea ce a condus la un fel de “fuziune” între logică şi gramatică. Aşa s-a născut teoria mulţi şi interdisciplinară numită “semiotică” sau “semiologie”, ca ştiinţă generală a semnelor, încadrată şi ea într-o teorie mai generală a comunicării cu largi aplicaţii cibernetice.

Acesta este cadrul general, de strictă exigenţă ştiinţifică, pe coordonatele căruia se înscrie astăzi şi analiza fenomenului artistic. şi trebuie s-o spunem că nu în favoarea acestuia.

Referindu-ne la artele clasice: muzică, arhitectură, sculptură, pictură şi literatură, fără să intrăm în amănunte, putem considera că semiologia aduce un spor de cunoaştere, în măsura în care mijloacele artistice pot fi interpretate ca semne speciale, dar legătura cea mai potrivită, din perspectivă logico-lingvistică, este, fireşte, aceea dintre semiologie şi literatură. Aceasta din urmă nefiind altceva decât domeniul limbajului artistic de tip verbal. Este şi motivul pentru care cercetările semiologice se referă în mod special la literatură.

în cadrul acestei lucrări, Ion Bălin se interesează în mod special de aşa-numita “semantică”, al cărei obiectiv principal îl constituie raportul dintre semne şi ceea ce ele semnifică. ÎI interesează problema semnificaţiei, pe baza căreia pot fi clasificate şi ierarhizate limbajele. în funcţie de precizia semni-ficaţiei se disting cinci tipuri de limbaje: limbajul logico-simbolic, limbajul ştiinţific, limbajul uzual, limbajul prozastic şi limbajul poetic.

Numai ultimele două ţin de literatură, dar pentru înţelegerea lor sunt necesare comparaţii permanente cu celelalte limbaje. Aceasta este şi cauza pentru care autorul le acordă un spaţiu considerabil în această lucrare.

în plus, majoritatea conceptelor semantice sunt aplicate de regulă la primele trei limbaje, fie de către semanticienii logico-simbolişti, fie de către gramaticienii modernişti, referinţele la ultimele două limbaje fiind de cele mai multe ori sporadice. Acesta este motivul pentru care, în primele două capitole, autorul a tratat despre conceptele semantice cele mai importante, ca: semn şi simbol, sens şi semnificaţie, conotaţie şi denotaţie, cu referinţe speciale la primele trei limbaje, aşa cum se face de regulă în lucrările logicienilor simbolişti şi ale gramatologilor contemporani, analiza propriu-zisă din perspectivă semantică, a limbajului artistic verbal găsindu-şi locul firesc în ultimele capitole.

Semantica limbajului artistic nu se reduce însă la simpla înscriere a acestuia pe coordonatele binare ale conceptelor semantice, chiar dacă uneori se procedează în felul acesta. Pericolul este atunci acela de a despărţi limbajul artistic de primele două (logico-simbolic şi ştiinţific) şi de a-l apropia prea mult de cel uzual, ceea ce coincide cu anularea caracteristicilor sale artistice.

Pe de altă parte, tendinţa reducţionistă nu este nici ea acceptabilă. Reducând coordonatele binare ale conceptelor semantice la câte un singur membru, se ajunge la un limbaj deosebit de cel uzual, în care cuvintele ar fi doar simboluri, ar avea numai sens, fără semnificaţii şi numai conotaţii, fără să mai denote, ceea ce nu se petrece în realitate. Limbajul artistic nu se reduce la cel uzual, dar nici nu este altceva decât acesta.

Conceptele semantice binare nu sunt decât în aparenţă contrare. în orice caz nu se exclud, chiar dacă uneori preva-lează unul dintre acestea. în contextul artistic, prozastic sau poetic, există o permanentă pendulare a cuvintelor, între semn şi simbol, sens şi semnificaţie, denotaţie şi conotaţie, până la pierderea aparentă a contrariului, dar niciodată la anularea acestuia. Contextul literar, în special cel poetic, reprezintă tocmai posibilitatea exersării nelimitate a flexibilităţii cuvintelor uzuale de pendulare între semn şi simbol, sens şi semnificaţie etc. Ceea ce nu se petrece în limbajul uzual, este interzis în limbajul ştiinţific şi este imposibil în limbajul logico-simbolic. Autorul a încercat să ilustreze această situaţie în cazul metaforei care se dovedeşte a fi o adevărată “sfidare aruncată raţiunii lingvistice”, adică acelor perspective gramatologice rigid-semanticiste.

în fine, apreciem faptul că autorul s-a referit şi la limitele principiale ale analizei semantice a limbajului artistic verbal, la gramaticismul analitic, textualist, care pierde din vedere ansamblul monolitic al creaţiei artistice, mărginindu-se la scrijelatul numelor pe diferitele sale părţi vizibile. Analiştii nu fac decât s-o “strice” prin disecţii grosiere, care o şi transformă dintr-o făptură vie într-o adunătură de oase moarte. Acestea, oricât de bine ar fi clasificate, notate şi chiar conservate, rămân izolate în eprubete, ierbare sau cutii.

Ca fiinţă vie, opera de artă trebuie lăsată în cadrul ei natural, unde a fost plămădită, în propriul ei mediu social, cu admiratorii şi adversarii săi, din vremurile sale şi din cele care le-au urmat. Opera de artă are evidente trăsături social-istorice care scapă oricărei analize semantice. Ceea ce nu înseamnă însă, principial, că semantica limbajului artistic ar fi o între-prindere inutilă. Dimpotrivă, concepută pe coordonatele extinse ale celor cinci tipuri de limbaje, ea deschide perspectiva filosofică a raportării artei la celelalte domenii importante ale gândirii teoretice. Aceasta, cel puţin din perspectiva modalităţii de exprimare. Din perspectiva limbajului.

Complexitatea limbajului artistic verbal, multiplele și variatele sale valenţe semantice dovedesc, dacă nu realitatea, cel puţin posibilitatea artei literare de a depăşi cadrul frumosului, cum au făcut-o întotdeauna marile opere literare, din care nu au lipsit niciodată adevărul, binele, dreptatea şi libertatea, aşa cum au fost ele înţelese şi trăite de creatorii autentici şi contemporanii lor, iar uneori chiar aşa cum ar trebui să fie înţelese şi trăite în orice lume posibilă.

Apreciem în mod deosebit maniera sistematică şi concisă în care autorul reuşeşte să ne ofere o imagine clară şi cuprinzătoare asupra numeroaselor controverse din domeniul semanticii lingvistice. Aceasta este, de altfel, şi dovada interesului de care se bucură problematica acestei cărţi nu numai în filosofie, ci şi în gândirea teoretică actuală în genere din lumea occidentală. Sunt discutate aici, valorificate şi apreciate critic viziunile divergente şi convergente ale semanticienilor de orientare matematist-ştiinţifică, extremistă, care adoptă limbajul logicii simbolice ca şi ale extremiştilor estetizanţi pentru care orice limbaj ar trebui să fie poetic. Autorul adoptă o linie de mijloc, bine chibzuită, după care fundamentul oricărei comunicări îl constituie limbajul natural. Absolutizările extremiste nu sunt, în viziunea lui, altceva decât extensiuni ale posibilităţilor nelimitate pe care le oferă acest limbaj, de a exprima în forme adecvate atât exactitatea rigidă cât şi nebulozitatea imaginară.

Spre deosebire de lucrările obişnuite din acest domeniu, scrise fie de matematicieni sau scientişti, fie de literaţi sau esteticieni, cartea de faţă a lui Ion Bălin este elaborată de către un filosof de orientare logico-clasicistă, care pune în joc şi arsenalul tradiţional al interpretării limbajului, începând cu Platon şi Aristotel. O carte bine documentată, concepută şi realizată cu competenţa şi rigoarea logicianului, dar şi cu perspectiva universalistă a filosofului de profesie, care nu se sfieşte să pună în discuţie aici una dintre cele mai acute probleme ale umanităţii contemporane, aceea de se exprima pe sine ca umanitate” (8).

                                                                                                                                         

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA

 

  

  1. Nicolae Iuga (coordonator), Omagiu Ambasadorului prof. dr. Ion Bălin, Grinta, Cluj-Napoca, 2013, p. 7-8.
  2. Idem, p. 18.
  3. Ibidem, p. 21-23.
  4. http://ziuadecj.realitatea.net/tag/jean-balin
  5. Nicolae Iuga, cit., p. 77.
  6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Ca%C8%9Bavencu
  7. Cornel Ivanciuc, Jean Bălin și sursele puterii Academiei Cațavencu, în „Jurnalul de Sighet”, nr. 195/18-24 noiembrie 1996.
  8. Nicolae Iuga, cit., p. 133-138.



CNDV-ista Gabriella Mich, „pact” cu viitorul!

Gabriella Mich

„Nu există un sfârșit. Sunt doar o mulțime de noi începuturi…” (Alexandru-Mihai Gulie)

Fiecare dintre noi întâlnește în viață un mare număr de oportunități. Unii știu să le sesizeze și să le valorifice, iar alții, nu. Însă noi suntem cei care decidem pentru viața noastră, indiferent cum ar fi ea; noi suntem cei care, înainte de a porni pe drumul marii aventuri trebuie să hotărâm unde anume am dori să ajungem. Și după ce facem primul pas, totul e vizibil…

Eu am făcut primul pas când am spus „DA” completării formularului de înscriere pentru #CU2019. Ei au făcut o mie de pași spre mine când m-au acceptat. Și așa am început să cresc, să îndepărtez TeamaFM, TimiditateFM, StresFM și să le înlocuiesc cu mult mai mult CurajFM, VeselieFM, DăruireFM, ÎncredereFM și IubireFM și să fiu sigură că atunci când pare că nu se întâmplă nimic… se întâmplă cele mai frumoase lucruri.

CHAMPIONS UNITED 2019 s-a încheiat, însă valorile învățate de la mentori, prieteniile legate prin toată România, încrederea dobândită în forțele proprii și ideile creative ne vor ajuta pe toți să devenim #creatori_de_viitor. 80 de liceeni cu performanțe deosebite la nivel național și nu numai, 80 de performeri au rostit într-un glas „Noi suntem schimbarea!”. Și printre aceștia am fost și eu. 

Creatori de viitor este o comunitate care reunește tineri excepționali din diferite domenii pentru a dezvolta împreună proiecte ale viitorului, pentru a se întâlni cu „creatorii de prezent” , pentru a crește și pentru a forma o nouă generație de creatori. Astfel, Asociația 11even a realizat cea de-a VI-a ediție a unuia dintre cele mai importante evenimente destinate tinerilor excepționali: CHAMPIONS UNITED 2019 – eveniment întins pe parcursul a 7 zile pline de inspirație. Ce face ca Champions United să fie atât de excepțional? Faptul că nu se respectă un anumit tipar, ci organizatorii experimentează în fiecare an lucruri noi, caută să realizeze experiențe inedite pentru toți creatorii de viitor și se dăruiesc pe sine ca să-i facă fericiți pe alții. Rămân neschimbate însă sesiunile TRANSFORM – sesiuni ce ne-au transformat datorită experienței fiecărui mentor.

Cel mai bun mod de a învăța este să predau ceea ce am aflat. Citind, sper să simțiți măcar o parte din ce este Champions United. Ce a însemnat #CU2019 pentru mine?

  • Comunitate
  • Hotărâri
  • Ambiție
  • Modele
  • Prietenie
  • Inițiativă
  • Originalitate
  • Nădejde
  • Soluții creative
  • Unitate
  • Neclintire de la principii
  • Inteligență
  • Tenacitate
  • Emoție
  • Dăruire

Champions United a fost mai mult decât un eveniment. #CU2019 a semnificat schimbarea mea, a noastră… schimbarea unei comunități și a unei țări. Dar ca să transformi ceva, trebuie să fii TU schimbarea! Și, ca să te poți schimba, trebuie să te cunoști și să întâlnești creatori de prezent care să îți arate că cel mai important e să fii OM și cel mai egoist sentiment este să faci ceva extraordinar pentru cei din jur. Iar la #CU2019 eu am învățat aceste lucruri:

„Există cel puțin un colț al acestui univers pe care-l poți, cu siguranță, face mai bun; acel colț ești tu.” – Aldous Huxley

Care e „De ce-ul” tău? Pentru ce faci tot ceea ce faci? Unde vei fi peste 10 ani ca să poți spune „Sunt fericit”? Ce faci azi ca să îți fie mai bine mâine? Cu toții ne-am lovit de aceste întrebări. Dar facem ceva ca să ne fie mai bine? Facem ceea ce e corect? Sau știm măcar ce e corect și de unde să începem schimbarea?

Ce am învățat din prima zi? Nu putem să ne alegem familia, rudele, corpul, însă putem alege să ne iubim și să lăsăm un impact în societate. Dacă știm cine suntem, ce putem face și ce scop avem, ceața provocată de întrebările anterioare va face loc unui drum senin. DA, de multe ori, drumul spre succes nu va fi o cale dreaptă, dar eșecul e parte din proces. Iar datoria mea și a ta este să vedem oportunitatea în obstacole; înțelepciunea în provocări; abilitățile de care dăm dovadă în rezolvarea problemelor și dorința de a fi mai buni când drumul e mai greu. Va fi dificil, dar nu imposibil.

Am mai aflat că în orice moment am nevoie de o mică „trusă de ajutor” formată dintr-o BUSOLĂ pentru a-mi regăsi scopul când îl pierd prin valurile lumii, un STILOU pentru a-mi scrie povestea, o FOAIE pentru a-mi stabili obiectivele și pentru a-mi organiza fiecare zi și un CEAS pentru a nu irosi vremea cu ucigașii de timp. Un adevărat lider învață mai întâi să-și fie propriul lider pentru ca apoi să fie lider pentru ceilalți.

Și dacă am trecut de prima etapă a schimbării care se referă la mine, trebuie să mai învăț că ecuația nu e EU+EU, ci EU+ALȚII. Esența vieții înseamnă să fii util, iar a avea o carieră nu înseamnă acumulare de bunuri materiale, ci să îi ajuți pe ceilalți, să stai lângă orice om când e singur. Nu uita că liderii adaugă valoare servindu-i pe alții!

Am mai învățat că dacă vrei ceva bine făcut, fă-o chiar TU! Fă ceea ce este corect chiar și când nimeni nu vede. Fii integru și vei avea doar de câștigat!

Și, nu în ultimul rând, nu uita de tine! Tu nu ești nici ceea ce spun alții despre tine, nici succesul tău, nici greșeala ta, nici avuția ta, nici corpul tău… TU ești doar TU. Valoarea ta nu ține de performanțe, ci de identitatea ta! Fii independent emoțional! Să-ți auzi sufletul și să-l ascuți! Nu-ți fie frică să pui întrebări! Visează vise îndrăznețe și așa cum visezi vei deveni! Fii întotdeuna OM! Într-o zi vei afla că timpul nu se mai întoarce; fă totul corect Acum! „Viziunile largi, generoase și caritabile nu pot fi obținute vegetând într-un mic colț al pământului toată viață.”– Mark Twain.

Și, până la urmă, ce n-am învățat la Champions United 2019? Dar, mai important decât noțiuni de antreprenoriat, idei pentru discursuri în public, sfaturi pentru o viață împlinită și nu numai, la #CU2019 am întâlnit oameni; oameni emotivi, realiști, iubitori, introvertiți, extrovertiți, deschiși, valoroși, educați, calmi, stresați, creatori de viitor, întemeietori de prezent, oameni de nota 10… diferiți, dar toți performeri. Cine au fost ei și ce m-au învățat?

SIMONA CIFF (psiholog și trainer) – „Valoarea mea e aceeași. Am încredere în mine chiar și când greșesc.”
echipa John Maxwell – „Claritatea răspunsurilor este dată de claritatea întrebării!”
IOANA CIUBAN (fondator „Este film Festival”) – „Ce-ți dorești tu să faci cu viața ta?”
CLAUDIU BUTACU (co-fondator EFdeN și energiaTA) – „Să nu ne lăsăm pe baza altora, ci să facem noi.”
ANABELA LUCA (Online Marketing Consultant) – „Fiți flexibili și adaptabil la noi idei.”
RUBEN MARIAN (fondator & CEO Utilben) – „Viața semnificativă înseamnă găsirea valorilor, identității și a unui scop. Ce alegi: confort sau dezvoltare?”
IOAN BOTEA (rector ULBS) – „Studenții noștri sunt partenerii noștri. Totuși, noi suntem formatori.”
ERWAN JOLIFF – „- Cu ce te ocupi?” – „Trăiesc în România!”
– părintele CONSTANTIN NECULA: „Lumea nu merge mai departe, deoarece nu avem exercițiul echipei. Nu există dailog cât lumea e în val. Singura rugăciune care salvează România e munca și singurul țel în viață este să rămânem oameni!”

Despre ce am mai vorbit și pe cine am mai întâlnit? Am vorbit despre noi, despre viitor, despre emoții, despre cariere, despre pasiuni, împlinire și obiective. Am vorbit cu toții – mentori, organizatori, voluntari, participanți- ca în orice familie și am crescut împreună timp de o saptămână.

Ce va fi de acum, voi vedea. Însă, tot ce va urma, va conține o parte din evenimentul Champions United. Într-o singură săptămâna la #CU am avut parte atât de atmosfera familială, cât și de ambianța unei firme; am învățat să ascult și alte păreri, să creez monumente din pietre aruncate, să lucrez în echipă, să mă implic cât mai mult, să fiu atentă la problemele comunității, să fiu lumină pentru oameni, să muncesc pentru visul meu și să trec peste orice obstacol. De azi îmi dau voie să visez și să creez mai mult, deoarece sunt un creator de viitor! Aș reveni? Cu siguranța, DA, deoarece #CU este un proiect de suflet; un proiect care nu se va termina niciodată prin amintirea sa.

Un om adevărat se face mic pentru a-i face mari pe cei mici! Mulțumesc Ovidiu Neamțu, Tudor Vasiliu, Elena Ilaria, Dana Elena, Maria Ginga, Adela Georgescu, Gabriela Diana Oprea, Robi Szarvas, Elena Nicolae, Maria Cicortaș, Arina Vasiliu și tuturor celor care m-ați ajutat să visez, m-ați învățat că e atât de frumos să îi ajuți pe alții, mi-ați arătat frumoasele voastre povești de viață, mi-ați oferit siguranță, speranță, curaj și aripi să zbor. Cu toții sunteți combinații atât de complexe și speciale de cunoaștere, experiență, educație, talent, capacitate, emoții, dorințe, temeri și vise. Iar de azi sunteți exemple pentru mine.

De ce să aleg România? Pentru că voi – creatorii de prezent – ați ales-o întâi. Iar eu voi fi mândră să vă urmez! 

Gabriella MICH
clasa a XI-a A
C. N. „Dragoș Vodă”




Război împotriva tăcerii (autor, Ileana Pisuc)

Ileana Pisuc

Titlul acesta, recunosc, nu-mi aparține, el mi-a fost sugerat de o carte scrisă de o scriitoare americană, Andrea Dworkin. O carte dură, greu de lecturat, bazată pe propriile ei experiențe de viață. Pe lângă faptul că este scriitoare, este și o victimă a societății de consum de carne vie, din care a reușit să scape, pentru ca mai apoi, să devină o adevărată luptătoare împotriva a tot ce ține de exploatarea femeii.

Când am citit-o, în urmă cu vreo 15 ani, recunosc că m-a  marcat și m-a lăsat cu un gust amar despre cele aflate atunci despre fața urâtă a societății americane. Nimic și nimeni nu mi-ar fi putut inocula ideea că și la noi se vor crea condiții propice pentru ca și în țara mea acest flagel numit „răpire”, „trafic de persoane”, „viol”, „exploatare sexuală”, să capete formă (și încă ce formă hidoasă), care pe noi, ca popor, nu ne-a caracterizat niciodată.

Din păcate, această „formă de terorism” ia amploare ca o caracatiță cu tentacule înfipte, ce se extind până în cele mai înalte sfere. Se fac aproape două luni de când ecranele tv abundă cu știri „de ultimă oră”, care mai de care mai ofertante, în cazul celebru de la Caracal. E adevărat, primul impact a fost devastator. Care mamă n-a rămas marcată de grozăviile celor întâmplate cu cele două fete, răpite, violate și mai apoi ucise?! Însă, lucrul cel mai periculos ce se întâmplă în ultima vreme, este bagatelizarea evenimentului și ducerea lui în derizoriu.

Nu poți să nu observi cum pe suferința celor direct afectați (părinți, bunici), se ridică niște „personaje” (obscure, până mai ieri), avocați, investigatori ad-hoc – toți dându-și cu presupusul, înghesuindu-se seară de seară pe TV, mărind orele de audiență. Și, în timpul acesta, mii de fete sunt pângărite, murdărite, li se ucide sufletul și trupul în continuare.

Timpul trece și frică mi-e că UITAREA se va depune asemeni prafului peste acest caz și se va așterne TĂCEREA. Întotdeauna anumitor stări de fapt li s-a pus capăt prin revoluție, prin războaie. În cazul de față, eu aș declara război împotriva acestei TĂCERI. Forma de luptă să fie bombardament continuu asupra celor responsabili cu asigurarea securității noastre, prin tiruri de întrebări și ultimatumuri:

– Unde ne sunt copiii?
– Ce-ați făcut cu ei?
– Dați-ne copiii înapoi!

Zi și noapte să-i împresurăm și să-i copleșim, până ce vom vedea că încep să se miște. Nu mai putem sta impasibili, muți și tăcuți în fața unor ecrane care ne manipulează cum vor ele. Ar trebui ca fiecare mamă din această țară să se considere mama Alexandrei și a Luizei (și a câtor altele!), pângărite și aruncate la gunoi. Să nu avem somn până aceste suflete nu vor fi răzbunate.

„Toate acțiunile noastre politice sunt derizorii și mincinoase dacă nu ne angajăm în lupta împotriva violului. Angajamentul trebuie să fie politic, public asumat. Nu poate fi aservit în nume personal. Ieșiți în stradă ca să spuneți în gura mare tot ceea ce vă doare și vă revoltă, pentru că doar astfel veți putea avea un impact asupra instituțiilor, care susțin abuzurile și doar atunci când proxeneții își vor pierde slujbele, pentru că nu vor mai avea clienți și consumatori, voi avea încredere că s-a făcut ceva. Moartea arată altfel pentru o femeie care a fost agresată fizic în mod sistematic. Nu pare la fel de crudă ca viața.” (Andrea Doarkin)

Țipați, și în acest țipăt să se adune toate țipetele femeilor violate și hohotele de plâns ale celor bătute și chiar mai rău. Și, dacă ar exista vreo pledoarie, sau o întrebare, sau un mod de adresare uman, în acel țipăt asta ar fi:

„De ce acționați atât de lent? De ce înțelegeți atât de greu cele mai simple lucruri? Nu complicatele lucruri de doctrină, ci lucrurile simple, clișeele – pur și simplu faptul că femeile sunt ființe umane, în aceeași măsură, în același grad ca și bărbații.” (Andrea Dworkin)

Ileana PISUC




România abandonată: incompetență și corupție! (autor, Ion Mariș)

Ion Mariș

Nu am cuvinte pentru ce se întâmplă în România, pentru imensa suferință a familiilor celor două tinere care au fost probabil ucise de un neom, de un criminal mizerabil din Caracal. De fapt de o lună, oficial, nu se întâmplă mai nimic! Doar constatăm – uimiți?! – câtă incompetență și corupție există în România, inclusiv în sistemul judiciar.

Iar noi, noi spectatorii… suntem din nou activi! Responsabili! Dar trebuie să recunoaștem: ne place să ne plângem! Ne place să ne auzim – brusc – vociferând! Luăm – parcă treziți dintr-un vis – atitudine!

În ultimii ani am publicat destul de multe articole despre mizeria din România, nu neapărat mizeria materială (românii au un grad de rezistență deosebit de ridicat!) ci mizeria MORALĂ. Știu că a constata doar, a vocifera la adăpostul mulțimii, la adăpostul „turmei”, a ne rezuma doar la nivel declarativ nu înseamnă mare lucru dar, pentru “fapte” este nevoie de curajul de-a te „mânji” și de-a te bate cu morile de vânt (cu ticăloșii și incompetenții, mai pe șleau spus). Recunosc, trebuie un curaj nebun pentru a intra în arenă, în „mocirla” politicii!

S-a tot vorbit despre rețelele mafiote care au pus stăpânire pe multe dintre segmentele economico – sociale din țară. Am avut atâtea exemple, de-a lungul timpului, de compromisuri și colaborare între politicieni și mafioți, cetățeni corupți, infractori și escroci, despre nepotism și favorizarea incompetenților. Am avut nenumărate exemple despre examene trucate și aranjamente pe sinecuri, pe posturi bine plătite.

Am avut exemple foarte bine documentate despre reprezentanți ai conducerii Academiei de Poliție “Alexandru Ioan Cuza”, acolo unde mulți profesori universitari și-au plagiat doctoratele. Cum naiba pot fi pregătiți profesioniști 100 % de către plagiatori și generali incompetenți?! Cum naiba pot conduce țara politicieni care și-au cumpărat studiile universitare și doctoratele?! Cum pot avea nerușinarea să nu recunoască furtul, plagiatul, puși în fața faptelor, a evidențelor clare?!

Da, fenomenul degradării morale în primul rând, este omniprezent, la toate nivelele: instituții publice, ministere, facultăți etc. Avem documentate numeroase cazuri de părinți ce-și transmit posturile universitare în familie, copiilor, progeniturilor ghiftuite de petreceri și tupeu. Mass media a publicat zeci de exmple în care politrucii noștri își angajează progeniturile incompetente în tot felul de ministere, acolo unde deciziile acestora duc doar spre… falimentul României.

Să nu mai vorbim despre politicienii analfabeți care învață managementul de țară pe spinarea noastră. Și apoi, evident, își votează salarii și pensii speciale pentru eforturile lor false. E atâta mizerie în România, că ar trebui să declanșăm o altă revoluție care să-i pedepsească pe nenorociții care au distrus România, pe incompetenții și neprofesioniștii care s-au insinuat strategic în toate instituțiile Statului român. Cum pot fi eradicați? Cum putem schimba fața României? Este – din păcate – o “penibilă” întrebare retorică!

S-au pierdut zeci, sute de ore de dezbateri în media și-n parlament în care era deplâns confortul pușcăriașilor și criminalilor, drepturile lor care sunt – vai – atât de importante pentru clasa noastră politică. Vă pasă dacă niște mizerabili au condiții bune de detenție?! Acolo am ajuns?! Să trepidăm, să transpirăm ca s-o ducă bine infractorii? Dar idei, legi pentru întărirea democrației în România nu pot fi gândite? O strategie pentru binele României, a românilor de bun – simț, nu s-ar cere? Ne preocupă ca să asigurăm celor condamnați pentru multiple infracțiuni condiții decente și trai bun, când de fapt ar trebui să primească mai puțin decât rația celor mai amărâți dintre români, care nu sunt puțini.

Îmi doresc două lucruri importante și voi încerca să fac lobby pentru asta:
1. Să se limiteze “viața” parlamentarilor la cel mult două mandate; 2. Am mai spus-o de multe ori, și de asemenea, vreau să scriu negru pe alb: voi milita pentru maximizarea pedepselor, inclusiv închisoare pe viață, pentru criminali, violatori, pedofili!
Voi încerca să transmit mesajul meu prin care îmi doresc dublarea, triplarea pedepselor pentru cei care comit accidente mortale rutiere, pentru distribuitorii și consumatorii de droguri. Toți nemernicii care sfidează România și-o terfelesc zi de zi merită pedepsiți exemplar!

În România nu ne trebuie… blândețe. Ne trebuie legi drastice și aplicarea lor exemplară! Dar cu cine, de către cine? Cu șmecheri și incompetenți? Cu absolvenți de facultăți și doctorate făcute… on-line?

Cum putem, oare, declanșa trezirea conștiințelor?

Printr-o singură metodă: să ne activăm și să devenim spectatori activi, “spectatori angajați” (Raymond Aron). Să demascăm – în mod firesc – impostorii și incompetenții! Orice greșeală, ticăloșie, furt trebuie… viralizate, arătate lumii întregi! Poate așa îi vom face să se oprească! Fiind cu ochii pe ei și oficializându-le mizeriile! Poate scăpăm de acel segment al parveniților! Poate!

Oricum, tragedia fetelor din Caracal a zguduit un pic pestrița clasă politică ce patronează impasibilă “statul paralel” corupt și incompetent. De fapt, ei sunt statul paralel care a distrus România. Cei care au guvernat până azi țara! Cei care numesc – pe “criterii” de incompetență – conducătorii diverselor instituții sunt vinovați de subminarea autorității statului.

Fi-va oare cazul Caracal un tsunami care să zguduie sistemul ticăloșilor și al ticăloșiilor?

Vom afla lunile următoare ce a înțeles poporul din toată agitația caracaleană!

Ion MARIȘ




#CNDV100 – Programul Semicentenarului C.N. „Dragoş Vodă” (1919 – 1969)

Invitație Semicentenar

În vederea pregătirii activităţilor dedicate semicentenarului liceului – pe atunci Liceul de Cultură Generală Sighetu Marmaţiei – la 20 august 1969 s-a stabilit un Plan de acţiune de către comisia formată din prof. Circa Cornelia – director, prof. Varhanyovszky Lucia – director adjunct, prof. Motogna Ştefan – director adjunct, prof. Holdiş Grigore – pensionar, prof. Török Ioan, prof. Tomoiagă Mihai, prof. Ilniţchi Felician – îndrumător U.T.C., prof. Negrea Eusebia, prof. Wittman Cecilia, iar din partea foştilor absolvenţi: Dr. Marina Mihai – avocat pensionar, Radu Andrei – prof. univ. Cluj, Nistor Francisc – directorul Muzeului şi Mihali Petre – profesor.

Revista ”Zări senine”

Din cele 17 puncte, foarte riguros întocmite cu termene şi responsabili, spicuim: anunţarea sărbătoririi semicentenarului prin presa judeţeană şi Gazeta Învăţământului (20.IX); lansarea de invitaţii personalităţilor marcante (25.IX); măsuri de întărire a bazei material didactice a şcolii (15.IX); apariţia revistei şcolare „Zări senine” (1.X); întocmirea monografiei şcolii (1.X); pregătirea unei expoziţii (documente, fotografii, tablouri cu aspecte din viaţa şcolii, 25.IX); organizarea unui „Colţ folcloric – Câtu-i Maramureşul!” (25.IX); pregătirea experimentelor demonstrative (1.X); primirea şi cazarea invitaţilor (10.X). Din acest Plan mi-am propus să aduc la cunoştinţa publicului larg Programul activităţilor închinate sărbătoririi semicentenarului şcolii, definitivat în 25 septembrie 1969.

Sâmbătă, 11 octombrie 1969

I. Festivitatea sărbătoririi, orele 9.00 – 12.00
1. a) Cuvântul directorului şcolii
b) Cuvântul organelor de partid şi de stat
c) Salutul inspectoratului şcolar judeţean
d) Salutul organizaţiei P.C.R. din şcoală
e) Salutul organizaţiei U.T.C. din şcoală
f) Salutul foştilor absolvenţi ai liceului:
– Dr. Mihai Marina
– Alexandru Ivasiuc
2. Programul cultural artistic susţinut de elevii şcolii orele 10.30 – 12.00

II. Vizitarea localului şcolii, a laboratoarelor şi a expoziţiei orele 12.00 – 14.00
– Experienţe demonstrative în laboratoarele de fizică, chimie, biologie

III. Pauza de masă orele 14.00 – 17.00
IV. Sesiunea de comunicări ştiinţifice orele 17.00 – 20.00
V. Masă tovărăşească (Restaurantul Tisa) orele 21.00

Duminică, 12 octombrie 1969

1. Vizitarea obiectivelor industriale din municipiu (C.I.L., Unitatea) – plecarea autobuzelor din faţa liceului, orele 9.00 – 11.00
2. Organizarea unei excursii. Plecarea din Sighetul Marmaţiei, orele 11.00
Itinerar: Valea Izei – Borşa
Vizitarea monumentelor istorice de pe traseu: Ieud, Bogdan Vodă, Moisei, Borşa

Programul cultural – artistic
1. Cor – „La mulţi ani frumoasă şcoală”.
2. Recitare – „Arcuri de triumf” compoziţie originală, recită eleva Mihai Ileana din clasa a XI-a E.
3. Cor – „Pe-al nostru steag” versurile şi muzica Ciprian Porumbescu.
4. Recitare – „Partidului” versuri de N. Labiş, recită eleva Pop Rodica din clasa a X – a B.
5. Cor – „Deşteaptă-te, române!” versuri şi muzica de A. Mureşan.
6. Cor – „Morarul” de D. Kiriac.
7. Recitare – „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie” versuri de M. Eminescu recită eleva Ciplea Felicia, clasa a XI – a D.
8. Cor – „Dragostea de ţară” text românesc: V. Kornbach, muzica de J. S. Bach.
9. Cor – „Suita Maramureşeană” versuri populare, muzica de Gheorghe Vancu.
10. Cor – „Tinereţe – tinereţe” versuri de Nicolae Stoian, muzica de George Deriţeanu.
11. Cor – „Gaudeamus igitur” aranjament coral de I. D. Chirescu.
12. Dansuri – suită de dansuri maramureşene.

Programul sesiunii de comunicări ştiinţifice – moderatori, profesorii Titircă Eracle şi Şuteu Ion
1. Viaţa culturală în Maramureş până în anul 1918 – dr. Marina Mihai, avocat pensionar, Bucureşti.
2. Istoria şcolii româneşti din Maramureş până în anul 1918 – prof. Ion Bota, Cluj.
3. Aportul adus de foştii profesori şi elevi ai Liceului de cultură generală Sighetul Marmaţiei la dezvoltarea culturii româneşti – Aurel Coman, Bucureşti.
4. Schiţă monografică a Liceului de cultură generală Sighetul Marmaţiei – prof. Holdiş Grigore.
5. Contribuţie la monografia oraşului Sighetul Marmaţiei – prof. Török Ioan.

La final, am ales să prezint întreg corpul profesoral din anul şcolar 1969 – 1970 implicat în buna desfăşurare a activităţilor:

1. Circa Cornelia, prof. de limba franceză – română, director
2. Varhanyovszki Lucia, prof. de istorie – geografie, director adjunct
3. Motogna Ştefan, prof. de chimie, director adjunct
4. Ilniţchi Felician, prof. de educaţie fizică, director adjunct
5. Ziegler Iosif, prof. de limba maghiară, directorul internatului
6. Văleanu Elena, prof. de limba română
7. Negrea Eusebia, prof. de limba română şi literatură universală
8. Vancea Ioan, prof. de limba română
9. Semeniuc Gabriela, prof. de limba română
10. Smărăndoiu Maria, prof. de limba română
11. Chindriş Iulia, prof. de limba ucraineană
12. Şmuleac Vasile, prof. de limba rusă şi limba română
13. Bitan Radu, prof. de limba rusă
14. Műller Clara, prof. de limba rusă
15. Şugar Elisabeta, prof. de limba engleză
16. Spaczay Tiberiu, prof. de limba engleză
17. Paul Sultana, prof. de limba franceză
18. Miron Maria, prof. de limba germană şi franceză
19. Reiszler Wilma, prof. de limba germană
20. Tomoiagă Mihai, prof. de limba latină şi limba română
21. Roşca Vasile, prof. de limba latină
22. Petreuş Vasile, prof. de istorie şi geografie
23. Török Ioan, prof. de istorie şi geografie
24. Iuga Iulian, prof. de istorie şi geografie
25. Titircă Eracle, prof. de istorie, psihologie, logică şi limba română
26. Szijgyártó András, prof. de economie politică, socialism ştiinţific, filozofie
27. Berindan Gheorghe, prof. de economie politică, socialism ştiinţific, istorie
28. Gheorghe Georgică, prof. de istorie
29. Berinde Gheorghe, prof. de matematică
30. Motogna Adriana, prof. de matematică
31. Marusciac Fedor, prof. de matematică – fizică
32. Godja Vasile, prof. de matematică
33. Vişovan Aurelia, prof. de mtematică – fizică
34. Diaconescu Constantin, prof. de matematică – fizică
35. Cornescian Ioan, prof. de matematică
36. Varga Iosif, prof. de matematică
37. Borca Mihai, prof. de matematică – fizică
38. Szlivka Alexandru – prof. de matematică – fizică
39. Ciplea Ecaterina – prof. de chimie
40. Karády Francisc – prof. de chimie
41. Benk Karoly, prof. de chimie
42. Stan Grigore, prof. de chimie
43. Lozinski Anatolie, prof. de ştiinţe naturale
44. Balea Livia, prof. de biologie
45. Ona Maria, prof. de biologie
46. Fornwald Elisabeta, prof. de biologie
47. Pop Maria, prof. de biologie
48. Diaconescu Alexandru, prof. de geografie
49. Wischegh Aurelia, prof. de geografie
50. Duda Ianoslav, prof. de geografie
51. Novodarszki Ludovic, prof. de educaţie fizică
52. Kovács Iosif, prof. de educaţie fizică
53. Wittmann Cecilia, prof. de muzică
54. Bucicovski Vasile, prof. de fizică

Despre componenţa Prezidiului, lista invitaţilor şi corespondenţa cu unele personalităţi ale vremii, într-un material viitor.

Bibliografie:

Holdiş Grigore, Varhanyovszki Lucia, Török Ioan, Şuteu Ioan, Tomoiagă Mihai, Monografia şcolii, Sighetu Marmaţiei, 1969.
Colecţia Anuarelor Liceului „Dragoş Vodă”
Arhiva liceului, Dosar A15, 4/1969, filele 98 – 129

Sitografie:

Reviste școlare

sursă foto: arhiva liceului

prof. Marius VOINAGHI




#CNDV100 – Societatea de Lectură „Dragoş Vodă” (autor, Marius Voinaghi)

Activitatea culturală din cadrul Liceului „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei din perioada interbelică a fost puternic marcată de înfiinţarea la 21 noiembrie 1919 a Societăţii de Lectură “Dragoş Vodă”, sub îndrumarea prof. Dimitrie Simon. Conform “Cărţii de aur” a acesteia, cu acest prilej a fost elaborat statutul Societăţii, din care se desprinde scopul: “ membrii să se obişnuiască să-şi spună opiniile asupra operelor literare române sau străine, să ştie aprecia producţiunile originale ale membrilor, cunoaşterea amănunţită a frumoasei noastre limbi atât de oropsită pe vremuri, în părţile acestea, şi familiarizarea cu figurile cele mai de seamă ale literaturii noastre”.

Societatea de lectură era condusă de un profesor, ce se bucura de funcţia de preşedinte de onoare, şi un comitet format din preşedinte, 1-2 vicepreşedinţi, secretar şi 4-5 membri, toţi elevi din cursul superior. Astfel, în primul an, comitetul a fost format din Victor Dunca (clasa a VII-a) – preşedinte şi Liviu Bogdan (clasa a VII-a) – vicepreşedinte. În urma spectacolelor date în faţa publicului din localităţile Apşa de Jos, Biserica Alba, Berbeşti, Sarasău, Iapa s-a putut constitui în primul an de funcţionare un fond de 1000 de lei.

În al doilea an de funcţionare, averea societăţii era de 1.133 de lei; preşedinte de onoare a fost desemnat Mihail Şerban, profesor conducător Găvrilă Pop, iar comitetul era format din Andrei Coman – preşedinte şi Antoniu Serbac – vicepreşedinte, amândoi din clasa a VII-a.

În al treilea an de funcţionare, Societatea de lectură era condusă de către prof. Nicolae Angelescu. Preşedintele societăţii a fost desemnat Timiş Dumitru (clasa a VII-a), iar cei doi vicepreşedinţi: Godja Vasile (clasa a VII-a) şi Gheorghe Tite (clasa VI-a). Societatea a ţinut 12 şedinţe literare – recitări, disertaţii, lucrări de literatură originale, cântări – şi 7 şedinţe administrative.
În anul şcolar 1922 – 1923 Societatea de lectură a fost condusă de profesorii Ion Modreanu şi Paul Szilaghi; preşedinte Vasile Godja (clasa a VIII-a), vicepreşedinte Ştefan Bell (clasa a VII-a), secretar Nicolae Dunca (clasa a VIII-a), secretari de şedinţe: Mihai Marina şi Gheorghe Balint, iar casier Simion Pop.

Anul şcolar 1923 – 1924 marchează apariţia primului număr al revistei „Zări senine”. Societatea de lectură era condusă de către profesorii Ion Modreanu şi Victor Mureşan; preşedinte Pop Mihai (clasa a VIII-a), vicepreşedinte Mihai Marina (clasa a VII-a), secretar Balint Gheorghe, notari: Gavril Timiş (clasa a VII-a), Pop Nicolae (clasa a VI-a), casier Radu Petru, cenzori literari: Pop Dumitru (clasa a VIII-a), Paul Ardelean (clasa a VI-a), Şiman Ioan (clasa a V-a), controlori: Dumitru Homei (clasa a VIII-a), Andrei Kissgyörgy (clasa a VII-a), Cornel Jurca şi Vasile Kesner (clasa a V-a). Societatea a ţinut 10 şedinţe literare, 8 administrative şi una publică. La 1 februarie 1924 Societatea de lectură a dat un spectacol la Palatul Culturii cu piesa „Dezertorul” de Mihail Sorbul, iar în primăvara anului 1927, elevii clasei al VII-a au prezentat în sala teatrului de vară comedia „Amedeu Stânjenel”, pregătită de profesorii Dimitrie Simon şi Mihalcea Constantin. Din acest an şcolar comitetul director era format din Corneliu Jurca (clasa a VIII-a) – preşedinte, Ioan Şiman (clasa a VII-a) – vicepreşedinte, iar cenzor Gheorghe Dăncuş (clasa a VIII-a). În anii următori Societatea va continua să fie coordonată de către prof. Ion Modreanu până-n anul 1931, când această funcţie este preluată de către prof. Mihail Iosivaş. Preşedinţi au fost elevii Alexandru Chindriş, Septimiu Sânjosanu, Gheorghe Rednic, Simion Anderco, Mihail Răducanu, Petru Stancu şi Teodor Oniga, președinte în anul 1935, ultimul an despre care avem date certe.

În această perioadă se afirmă prin creații literare elevii Emil Micle, Constantin Tușe Simion Andor sau Andrei Radu, care în Mierea amintirilor ne relatează:

„Februarie, 1928. Pregătesc o disertaţie despre Al. Brătescu – Voineşti, pe care o voi citi la „Societatea de Lectură”, cu ocazia a 60 de ani de viaţă a scriitorului. Acest autor îmi place; scrie simplu şi emoţionant. Povestirile Niculăiţă Minciună şi Puiul sunt minunate. Apoi, scriitorul este şi un mare pescar, sport care mă pasionează şi pe mine.”

Şi tot Andrei Radu ne lasă unul dintre cele mai frumoase portrete de dascăl, evident, cel al profesorului Ion Modreanu, sufletul Societăţii de Lectură:

„Profesorul Ion Modreanu – adică taica Modreanu – venea şi el, ca Angelescu, din Vechiul Regat. Era originar din frumosul oraş Câmpulung – Muscel, fapt pe care îl ilustra zilnic, purtând vestitul costum muscelean – pantaloni şi haină de dimie bej deschis, cu găitane brune, cămaşă albă de borangic cu motive naţionale – prezent pentru prima oară pe meleagurile maramureşene.

Aducea cu sine prestigiul titlului de „căpitan de rezervă” dobândit pe front, volumul Clipe din viaţa de tranşee, şi o numeroasă familie de nouă copii.

Era înalt, cu faţa masivă şi rotundă, cu un păr blond spălăcit şi rar, cu ochii albaştri azurii şi avea toţi dinţii de aur, ceea ce-l determina să se numească el însuşi „Ion Gură de Aur”. În adevăr, această poreclă şi-o merita din plin. Căci nimeni nu avea un dar al povestirii ca el. Conştient de acest lucru, ne spunea odată:

– Vedeţi voi cum curg cuvintele din gura lui taica Modreanu? Ca un fir de aur dintr-un caier fermecat…”.

După al Doilea Război Mondial, în anul şcolar 1947 – 1948 se va încerca reînvierea acestei societăţi de lectură avându-i în frunte drept preşedinte de onoare pe părintele prof. Gavril Godja şi elevii Grigore Şofron – preşedinte şi Vasile Ofrim – vicepreşedinte, însă din păcate fără sorţi de izbândă.

Bibliografie:
xxxxx, Istoricul Liceului „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei, 1969.
Colecţia Anuarelor Liceului „Dragoş Vodă”
Vasile Anişorac, Liceul „Dragoş Vodă” Sighetu Marmaţiei. Monografie, Editura Valea Verde, 2012.
Andrei Radu, Mierea amintirilor, „Vasile Goldiş” University Press, Arad, 2008.
Mihai Marina, Maramureşeni – portrete şi medalioane, Editura Dragoş Vodă, Cluj – Napoca, 1998.
Ion Botoş, Personalităţi marcante ale culturii româneşti din Transcarpatia, volumul I, Apşa de Joş, 2016.
***** 100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie, coordonator: Teodor Ardelean, Biblioteca Judeţeană „Petre Dulfu” Baia Mare, 2018.

prof. Marius VOINAGHI

sursă foto: arhiva liceului




Gânduri despre mama (Marius Vișovan)

Gânduri despre mama

Înmormântarea a trecut… dar a rămas atmosfera de rugăciune și pace, solemnitate și înălțare sufletească care a înnobilat comuniunea și solidaritatea umană pe care le primeam de peste tot. Am simțit dragostea și respectul rudeniilor, al confraților preoți, al foștilor colegi profesori și ai foștilor elevi ai mamei mele, al multor intelectuali sigheteni prezenți, al vecinilor și cunoscuților precum și al multora care au trimis mesaje de departe pentru a ne fi aproape. Din inimă mulțumiri tuturor !

Aș fi dorit să exprim câteva gânduri dar nu mă simt în stare…. impresiile încă nu s-au decantat. De aceea prefer să dau cuvântul doamnei Cezarina Condurache de la București, care în prefața cărții mamei mele „Treptele unei vieți” (publicată anul trecut), i-a adus un frumos omagiu, pentru care îi sunt profund recunoscător și pe care îl oferim și cititorilor sigheteni. (preot prof. Marius Vișovan)

Demnitatea la feminin

Vișovan… nume de legendă ce-l cântă munții și-l freamătă codrii Maramureșului… El, eroul, Aurel cel viteaz, pe linia destinului neamului românesc însângerat în prigoanele secolului XX avea să se întoarcă la viață din iadul temnițelor și să întâlnească pe linia destinului personal pe Aurelia, distinsa doamnă profesoară ajunsă azi la vârsta înțelepciunii depline.

În An Centenar edităm acest volum de amintiri a cărui eroină a urcat treptele vieții în pas cu multe dintre durerile și pătimirile istoriei românești din veacul trecut.

Fetița a trăit neajunsurile și spaima războiului, drama și incertitudinea refugiului. Adolescentei i s-a întemnițat pentru scurt timp tatăl și în același timp i s-a furat dreptul de a-și manifesta liber credința, Biserica sa greco-catolică fiind interzisă prin lege. Tânăra și-a croit cu greu viața și cariera în anii de început ai comunismului, dar cu ajutorul lui Dumnezeu a devenit o strălucită profesoară de matematică. Femeia s-a dovedit o adevărată doamnă a demnității românești, urmându-și cu îndrăzneală și curaj bătăile inimii pe care a dăruit-o unui proscris… Și mai mult încă, fără să-și lepede propria cruce, a susținut pe umerii ei mici o bună parte din crucea soțului, cruce încărcată cu Piteștiuri și Gherle și cu toate consecințele lor: boală, sensibilitate, supraveghere, lipsuri etc. Femeia s-a desăvârșit mai apoi devenind mamă, oglindindu-și bucuria în privirea curioasă a copilului. Iar mama, a devenit bunică pentru 6 nepoți frumoși, cuminți și talentați.

Aurelia Chindriș Vișovan și-a împlinit cu prisosință destinul întru Christos, iar viața ei poate sta oricând drept pildă și îndreptar pentru cei ce respectă dăruirea, jertfa și dragostea femeii române din toate timpurile și din toate locurile.

Cezarina Condurache, decembrie 2018




Wimbledon 2019 și neașteptata idilă a Simonei cu iarba (autor, Dragoș Ardelean)

Wimbledon 2019 și neașteptata idilă a Simonei cu iarba
(Simona Halep – Serena Williams 6-2 6-2)

Ziua de sâmbătă 13 – o zi de mijloc de iulie și de sfârșit de Wimbledon – a devenit prin grația divină a zeilor tenisului și prin prestația vecină cu perfecțiunea a unei imense campioane, ziua în care am plâns cu toții de fericire. Nu și Simona, ea nu plânge așa ușor, cu un șlem – cu două. De asta suntem noi unde suntem și de aia e ea unde e.

Sâmbătă 13 – a fost ziua în care Simona, cea mai bună dintre noi, fata cu ochii verzi sau albaștri (e o discuție nedecisă pe tema aceasta…) și cu privirea scrutând infinitul, atunci când nu e ocupată cu disecția adversarilor, a primit onorurile unei lumi întregi, începând cu protipendada de pe coridoarele elegante de la All England Club și până la ultimul fan umil al tenisului, care cu toții au înțeles că tocmai s-a închis o pagină de istorie pentru a se deschide o alta.

Sâmbătă 13 – a fost ziua în care din fericire, din nou, despre România s-a vorbit altfel.

Ziua în care o poveste care s-a desfășurat într-un permanent crescendo și s-a rotunjit atât de frumos de la un capitol la altul – idila Simonei cu iarba de la Wimbledon 2019 – s-a săvârșit/desăvârșit în singurul mod posibil, cu o prestație desprinsă din manualele de tenis și cu fericirea absolută și întru totul meritată pe chipul româncei, în timp ce picioarele–minunatele, zăboveau după atâta drum, într-o binecuvântată îngenunchere.

Ziua în care Simona – în sfârșit, dar ce ușurare! – a simțit și apoi a crezut cu adevărat ceea ce a tot spus în ultimii ani, în preajma fiecărui meci pe care l-a disputat în fața Serenei Williams. Că are o șansă. Simona avea de o bună bucată de vreme tenisul care îi permitea să o bată pe marea campioană americancă, dacă ar fi înfruntat-o cu adevărat, cu încredere, minte, trup și suflet, așa cum a făcut-o acum.

Răspunsul fetei noastre la faptul că marea masă a specialiștilor acestui sport, nevăzând dincolo de serviciul Serenei – considerat cel mai puternic din istoria tenisului – și de scorul întâlnirilor directe, sec și profund defavorabil Simonei, au considerând-o pe americancă marea favorită a finalei, ei bine răspunsul a fost unul fără echivoc și fără milă. Simona a găsit incredibil modalitatea de a ridica și mai mult nivelul de altfel uriaș al tenisului său – pe care îl arătase în semifinala cu Svitolina. Ea a păstrat liniștea, simțul deosebit al terenului și al mingii și tot ce făcuse minunat până atunci și a adăugat o supradoză de agresivitate în jocul său, cu care și-a surprins adversara și a împiedicat-o să ia inițiativa în majoritatea punctelor, așa cum stătuseră lucrurile mai de fiecare dată între ele.

Când am văzut că de peste fileu, Simona răspundea constant cu retururi lungi și apăsate în picioarele adversarei, la servicii catapultate cu 190 km/h, am știut că o parte din problemă e rezolvată.

Când Simona și-a dat drumul la picioarele nu degeaba considerate ca fiind cele mai rapide din circuit și a început să returneze mingi imposibile din vecinătatea tribunelor laterale, mingi transformate în passing-uri câștigătoare în cros sau în revere în lung de linie – marcă înregistrată Halep, mi-am dat seama că nu multe mai sunt necunoscutele deznodământului acestui meci.
Ultima speranță pentru Serena era să intre cu toată puterea în serviciul româncei – considerat multă vreme punctul nevralgic al jocului său.

Astăzi însă, Simona a excelat și la acest capitol, reușind să nu se expună prea des cu serviciul secund – care oricum, comparativ cu trecutul nu foarte îndepărtat, nu a mai fost decât arareori direct atacabil – și servind minunat cu primul serviciu, excelent plasat, variat ca plasament și efecte, un serviciu la adăpostul căruia Simona și-a construit punctele în liniște. Ea a reușit cu adevărat remarcabila performanță de a nu își ceda serviciul în fața uneia din marile jucătoare la retur din circuit.

Cu Simona „full speed” și securizându-și toate potențialele fisuri din joc, puține au mai rămas de făcut din partea Serenei, cea al cărei tenis nu a avut niciodată potențialul să devină surprinzător.

Într-o zi de 13 care finalmente i-a purtat ghinion, Serena nu a putut decât să aplaude cu uimire dar și cu sportivitate – atât în timpul jocului cât și la final – jocul “out of her mind” izbutit de româncă. A fost cu siguranță cel mai bun joc din carieră pentru Simona, deși în semifinala cu Svitolina, ea se apropiase deja de Everestul tenisului. O execuție sumară aplicată legendarei campioane și deținătoare de recorduri – cum altfel să numesc un meci de doar 53 de minute în care românca nu și-a cedat deloc serviciul oferind o singură minge de break, a făcut doar 3 greșeli neforțate și a lovit din toate pozițiile 13 lovituri direct câștigătoare?!

Într-o zi de 13 iulie, Simona și-a jucat rolul de Oscar pentru care la premiere, alături de trofeu ar fi trebuit să primească și o statuetă, rescriind astfel încă o dată istoria tenisului românesc.

Pe Henman Hill, români fericiți fluturând steaguri tricolore, au primit cu ochii în lacrimi și cu inima neîncăpătoare de-atîta mândrie, salutul Simonei – apărută în balconul luxuriant din spatele tribunei. Cea care tocmai devenise oficial Lady Simona și membră pe viață a exclusivistului și prestigiosului club britanic.

Dragoș ARDELEAN

foto:  siteul oficial Wimbledon




Apel bucureștean către primarul Sighetului!

Către Primăria Municipiului Sighetu Marmației
În atenția domnului primar, ing. Horia Vasile Scubli

Aurel Vișovan
5 ani de la a doua răstignire pe crucea nedreptății

Domnule Primar,

Astăzi se împlinesc 5 ani de la a doua răstignire a fostului deținut politic maramureşan Aurel Vișovan, profesor al Liceului Dragoş Vodă din Sighetu Marmaţiei. Vă reamintim că în 18 iunie 2014, în incinta Colegiului Național Dragoș Vodă (etaj 1, lângă fostul laborator de chimie), a avut loc ceremonia de sfințire a plăcii comemorative închinată lui Aurel Vișovan și grupului de rezistență anticomunistă, alcătuit din elevi ai liceului, pe care acesta l-a format și condus. La numai o săptămână distanță, în 25 iunie 2014, placa a fost înlăturată fără niciun temei legal sau moral.

Vă reamintim faptul că această placă a fost amplasată în urma unei solicitări scrise, formulată de Pr. Prof. Marius Vișovan, fiul lui Aurel Vișovan, solicitare aprobată în scris de conducerea de la acea vreme a Liceului. Înlăturarea a fost abuzivă, fără a se baza pe nicio decizie scrisă. Pur și simplu conducerea a dat-o jos, la intervenția neoficială și neasumată public a INSHR Elie Wiesel care nu a fost de acord cu existența plăcii.

Un capriciu fără nicio bază legală, care a fost satisfăcut cu rapiditate, în mod abuziv şi imoral. Oamenii care îi oferiseră lui Aurel Vişovan cinste şi respect în 18 iunie 2014 – în prezenţa familiei acestuia şi a supravieţuitorilor din grupul său de rezistenţă anticomunistă – îl răstigneau în 25 iunie 2014 fără remuşcări, fără să cerceteze situaţia, fără să îl apere…

Au trecut 5 ani de când Aurel Vișovan a fost umilit public împreună cu întreaga rezistență anticomunistă maramureșeană. Au trecut 5 ani, timp în care directorii CNDV s-au tot schimbat, nedreptatea rămânând însă aceeași. Au trecut 5 ani în care memoria lui Aurel Vișovan a continuat să fie cinstită de o țară întreagă, în timp ce la Sighet a continuat să fie batjocorită de autorităţi şi instituţii ale statului. Au trecut 5 ani, de când Maramureșul – leagăn de eroism și rezistență – a vândut memoria unuia dintre fiii cei mai buni, fără să se gândească la consecințe. Au trecut 5 ani, dar noi nu am uitat și nici nu o să uităm…

A sosit timpul ca umilința să ia sfârșit, iar autorităţile locale alături de actuala conducere a Liceului pot şi trebuie să reacţioneze. Măcar acum, după 5 ani. Iată de ce trebuie să puneți capăt nedreptății:

Cine este Aurel Vișovan?

Ca sighetean, cu siguranță cunoașteți biografia sa, reluăm aici doar câteva repere:
– născut în 1926, student al Facultății de Drept din Cluj
– profesor suplinitor la Liceul Dragoș Vodă din Sighetu Marmaţiei
– șeful Grupului Legionar Maramureș, șef al rezistenței anticomuniste din Maramureș
– deținut politic timp de 16 ani în temnițele Sighet, Cluj, Jilava, Târgșor, Pitești (unde va trece prin infernul reeducării), Gherla, Baia Sprie, Aiud, Bărăgan (domiciliu obligatoriu), Noua Culme, Satu Mare
– eliberat în 1964, nu i se permite să termine studiile de drept și se orientează către studii economice
– după 1990 își scrie memoriile carcerale și participă activ la răspândirea adevărului despre generația sa, generație martirizată de un regim dictatorial, ateu și străin de esența neamului nostru
– 1990-2002, preşedinte de onoare al Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Maramureşul istoric
– în 1997 îl întâmpină la Sighet pe Regele Mihai I, având onoarea de a rosti discursul de bun venit, în numele deținutilor politici și al tuturor maramureșenilor
– după o viață de pătimire, jertfă și demnitate oferite în Hristos neamului românesc, trece la cele veșnice în 2002.

Aurel Vișovan și legile statului român

În mod fals, s-a tot vehiculat ideea ca amplasarea acestei plăci comemorative contravine legilor 217/2015 şi 379/2003. Nimic mai fals! Nădăjduim că cei care se ascund sub aceste pretexte o fac pentru că nu cunosc suficient de profund legislaţia
şi nu cu intenţia vădită de a o încălca!

Legea 215/2015 incriminează promovarea criminalilor de război şi a legionarismului. Aurel Vişovan nu a fost condamnat pentru crime de război şi nici pentru „infracţiunea” de legionarism pentru că aceasta nu exista în Codul Penal atunci, după cum nu există nici acum. Aurel Vişovan a fost condamnat în baza Codului de Procedură Penală din 1936, modificat de regimul comunist la 2.02.1948, pe articolul 209 „uneltire împotriva ordinii sociale”.

Cât priveşte legea 379/2003, aceasta prevede necesitatea existenţei unui aviz din partea Oficiului Naţional Cultul Eroilor pentru orice operă comemorativă de război. În mod evident acesta nu este cazul nostru, fapt transmis şi în scris de reprezentanţii Oficiului, întrebaţi în cazul plăcii comemorative Aurel Vişovan.

După 1990 au intrat în vigoare mai multe legi ale statului român care recunosc suferințele și pătimirile foștilor deținuți politici, legi potrivit cărora cinstirea memoriei lui Aurel Vişovan şi amplasarea unei plăci comemorative în memoria lui reprezintă acţiuni perfect legale:

Legea 118/1990 care prevede drepturi și indemnizații lunare pentru foștii deținuți politici. Până la trecerea la cele veșnice, și Aurel Vișovan a beneficiat de toate prevederile acestei legi, statul român recunoscându-i astfel suferința și martirizarea nedreaptă suferită sub comuniști.

Legea 221/2009 privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, care stabileşte că sentinţele date pe articolul 209 din Codul de Procedură Penală al comunismului, sunt condamnări cu caracter politic, nu penal. Tot această lege stabileşte că „toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept. Aceste hotărâri nu pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.”

Ordonanța de urgență nr. 214/1999, privind acordarea calității de luptător în rezistența anticomunistă persoanelor condamnate pentru infracțiuni săvârșite din motive politice, precum și persoanelor împotriva cărora au fost dispuse, din motive politice, măsuri administrative abuzive. Lui Aurel Vișovan i s-a recunoscut această calitate, potrivit legii.

În 2011 statul român adoptă legea 247 prin care oferă cinstirea cuvenită tuturor deținuților politici trecuți la Domnul, prin declararea zilei de 9 martie „Ziua Deținuților Politici Anticomuniști”. Această zi se sărbătorește atât de către instituțiile statului, cât și de Biserică. Aceasta face, la nivel național, slujbe de pomenire pentru toți deținuții politici decedați.

Potrivit ordonanţei de urgenţă 11/19.03.2014, în subordinea Guvernului apare Secretariatul de stat pentru recunoaşterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989.

Potrivit deciziei nr. 277/2014, domnul Octav Bjoza – președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România – este numit de primul ministru în funcția de subsecretar de stat la Secretariatul de stat pentru recunoașterea meritelor luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada 1945-1989.

În 2017 președintele Klaus Iohannis a promulgat legea 127/2017 privind instituirea „Zilei naţionale de cinstire a martirilor din temniţele comuniste”, în data de 14 mai. Legea 127/2017 acordă cinstire tuturor pătimitorilor din temnițele comuniste.

Mai mult decât atât, Biserica Ortodoxă Română cinstește memoria foștilor deținuți politici, închinând anul 2017 „apărătorilor ortodoxiei în temnițele comuniste”.

La rândul său, Biserica Catolică a pronunţat în cursul acestei luni – iunie 2019 – actul de canonizare a celor 7 Episcopi Martiri, exterminați în temnițele comuniste – inclusiv la Sighet.

Așadar, statul român are legi prin care protejează, susține și promovează memoria și drepturile foștilor deținuți politici. Biserica susține, promovează și cinstește memoria pătimitorilor. Potrivit legilor menţionate mai sus autorităţile centrale şi locale au ca îndatoriri organizarea de evenimente în memoria acestora, promovarea şi cinstirea memoriei lor.

După toate astea vă mărturisim sincer că nu înţelegem de ce autorităţile sighetene şi conducerea CNDV au permis înlăturarea plăcii comemorative. Dar mai ales de ce și potrivit căror legi CNDV refuză şi acum să o reaşeze la locul ei şi să-i dea lui Aurel Vişovan cinstea cuvenită moral și prevăzută prin atâtea legi ale statului român?

România cinstește memoria lui Aurel Vișovan

Monumente:
Există numeroase monumente ridicate pe teritoriul țării noastre în care numele lui Aurel Vișovan apare spre veșnică amintire și cinstire, enumerăm căteva:
Penitenciarul Aiud – ansamblul plăcilor comemorative
Monumentul Calvarul Aiudului – plăcile comemorative din Biserica Sfânta Cruce
Monumentul Foștilor Deținuți Politici Ieud
Monumentul Foștilor Deținuți Politici Dragomirești

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei Sighet:
În cadrul Memorialului există o celulă care îi poartă numele, este vorba despre celula numărul 74 în care a fost deținut „lotul Vișovan”. Aici se regăsesc numeroase fotografii și documente ale rezistenței din Maramureș, conduse de Aurel Vișovan.

Mass-media:
Aurel Vișovan este o prezenţă constantă în mass-media românească. Există numeroase materiale apărute în presa scrisă și online, numeroase documentare și emisiuni închinate lui și grupului pe care l-a condus. Menționăm aici doar emisiunile
TV dedicate acestuia în anul 2017:
B1 TV – „Aurel Vișovan, omul legendă”
TV Sighet – Zestrea Maramureșului. Ziua memoriei, dedicată victimelor comunismului și rezistenței

Cărți:
Zeci de cărți de memorialistică a detenției, cărți care tratează fenomenul sfinților din închisori, cărți de cercetare istorică și culegeri de documente vorbesc despre jertfa și pătimirea lui Aurel Vișovan.

Aveți datoria reașezării plăcii comemorative pentru că:

După 45 de ani de comunism și încă 30 de ani de libertate nu avem voie să fim lași și să răstignim la nesfârșit pe cei care, crucificați de un regim ateu și antiromânesc, au înviat deja în împărăția cerului.

Datorăm familiei lui Aurel Vișovan respectul cuvenit pentru suferința îndurată în timpul comunismului. Atât soția, doamna profesor Aurelia Vișovan, cât și fiul, Pr. Prof. Marius Vișovan locuiesc în Sighet și după atâția ani de nedreptate și umilință (familie de „bandit anticomunist”) au fost încă o dată loviți prin înlăturarea abuzivă a plăcii care aducea dreptate memoriei soțului și tatălui Aurel Vișovan.

Nepoții lui Aurel Vișovan (o parte din ei foşti elevi ai Liceului Dragoș Vodă) au dreptul să își vadă bunicul reabilitat din toate punctele de vedere. Sunt 6 nepoți care duc mai departe moștenirea lui: demnitate, cinste, credință și dragoste de neam. Asta au învățat acasă, asta i-a învățat bunicul…

Odată cu abuzul comis la Sighet, supraviețuitorii „lotului Vișovan” au fost din nou victime și au fost tratați ca niște infractori a căror memorie nu merită considerație. Asta, în condițiile în care beneficiază de protecție, drepturi și recunoaștere din partea Statului și a Bisericilor!

Doi dintre ei locuiesc la Sighet și probabil îi întâlniți uneori pe stradă… Ceilalți se află în alte orașe din țară și în străinătate. În sufletele lor de eroi și martiri trebuie să ducă povara umilinței la care au fost supuși de conducerea Liceului Dragoș Vodă sub privirile indiferente ale conducerii de la acea vreme a Primăriei. De pe băncile acestui liceu au început să urce Golgota Neamului pe vremea comuniștilor, acum, în libertate și democrație, sunt izgoniți din memoria lui.

Aurel Vișovan în memoria neamului

Numele lui Aurel Vișovan este gravat cu litere de aur în memoria neamului, spre mândria și bucuria maramureșenilor. Nu puteți permite ca la el acasă să fie în continuare batjocorit!

Cine refuză să îi acorde astăzi cinstea și onoarea cuvenită se așează din proprie inițiativă alături de cei care l-au schingiuit în temnițele comuniste. Atunci era un regim criminal de dictatură, astăzi suntem în libertate într-o țară democratică. Torționarii Piteștiului de ieri au astăzi urmași de care pot fi mândri. Acum cei care lovesc și biciuiesc sunt torționari ai memoriei, dușmani ai adevărului istoric și ai valorilor românești.

Domnule Primar, nu erați în funcție la data comiterii acestui atentat la memoria națională. Cu siguranţă în timpul mandatului dvs. ați avut multe alte priorități și situația plăcii comemorative de la CNDV Sighetul Marmaţiei nu vă era prea bine cunoscută. De aceea vă trimtem acest memoriu. Acum aveţi ocazia de a îndrepta ceea ce predecesorul dvs., din varii motive, nu a dorit sau nu a putut să îndrepte.

Domnule Primar, în baza legii 215/2001, dvs. sunteţi garantul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Cetăţeanul Aurel Vişovan are dreptul de a fi pomenit şi cinstit în oraşul său. Legile statului român enumerate în această adresă îi conferă negru pe alb acest drept care continuă să i se refuze tocmai la el acasă!

Orice răstignire lasă urme… urmele cuielor care au pironit o nedreptate. Asta s-a întâmplat și la Sighet. La etajul doi al Liceului Dragoș Vodă se văd şi acum în perete 4 urme de cuie… Urmele lăsate de nedreptatea comisă acum 5 ani. Urme pe care conducerea de atunci și cea ulterioară nu au făcut efortul să le astupe.

Vă cerem să respectați memoria foștilor deținuți politici, să respectați legile emise de statul român întru recunoașterea și cinstirea lor, să respectați dreptul acestui neam la adevăr, istorie și dreptate. Sprijiniţi reașezarea plăcii comemorative la locul ei. Transformați răstignirea într-o înviere a demnității maramureșene.

Cezarina CONDURACHE
Fundația Profesor George Manu
24 iunie 2019




În România, traficul este o junglă în care supraviețuiesc doar cei cu bolizi puternici și portofelul gros! (autor, Antonia Dubovici)

Au trecut două zile de la înmormântarea lui Vasi (n. r. Vasile Dubovici), sigheteanul care ne-a fost răpit când traversa regulamentar pe o trecere de pietoni din Cluj-Napoca. M-am simțit datoare să-i scriu, nu doar fiindcă l-am cunoscut pe Vasi, ci și fiindcă nu pot să stau indiferentă, să văd cum ni se duc oameni buni, muncitori, valoroși din această țară, din cauza unor legi prea blânde, când vine vorba de siguranța noastră, a tuturor.

Mărturisesc că atât mie cât și familiei și majorității prietenilor cu care am discutat în aceste zile a ajuns să ne fie frică să mergem pe stradă, chiar și după ce ne asigurăm, chiar și dacă nu trecem singuri; Vasi era însoțit de încă un tânăr pe trecerea de pietoni, un tânăr care a trecut cu câțiva centimetri pe lângă moarte.

Să fie neputința, indiferența și incompentența cele care stau la guvernarea acestei țări? Câți mai trebuie sacrificați pentru ca România să se schimbe, să-și protejeze cetățenii? Mi-e teamă că lista nu s-a încheiat, că instanțele și instituțiile responsabile se ascund în birouri, după draperii groase și închid dosarele prăfuite înainte de vreme și fără ca problemele să fie rezolvate, fără le să prevină, fără să formuleze soluții pentru viitor, România ajunge un morman de victime, a căror glas a amuțit pentru veșnicie, iar acum, cine poate să vorbească în numele lor?

Mi s-a întâmplat nu o dată, ci de mai multe ori să scap ca prin minune de a fi lovită de vitezomani, de neatenți care nu conștentizează că traficul nu este un teren de senzații tari, de deplasări contra-cronometru, în virtutea unor interese pur egoiste. Ei au super-puteri, în timp ce noi, pietonii, suntem ținte sigure și da, nu ne protejează nimic și nimeni, nici măcar supra vigilența noastră nu este de ajuns.

Am citit numeroase articole, de la moartea lui Vasi, în care mulți internauți, poate unii care nici măcar nu-l cunosc personal, și-au exprimat revolta și indignarea nu numai față de lucrurile și instanțele care permit ca și la ora aceasta România să nu fie un mediu sigur de a circula și frecventa locurile publice, ci și față de răspunsul legal pentru încălcarea normelor și regulilor de circulație, care, în loc să ridice victima lovită, sau măcar familia ei îndoliată, o mai calcă o dată în picioare.

Vasi este unul dintre oamenii care au adus cinste acestei țări, nu doar fiindcă a iubit-o, ci și fiindcă a făcut tot ceea ce i-a stat în putință în acești 33 de ani scurți de viață, să încerce s-o schimbe, s-o facă mai bună, din păcate, n-a mai apucat să-și vadă visul împlinit. Ca noi, toți, a vrut o țară mai bună, pentru familia și copilașul lui, de aceea a înțeles încă de la o vârstă fragedă, încă de pe băncile școlii (Vasi a fost un elev eminent, absolvent al CNDV din Sighet, un student cu rezultate remarcabile, un profesionist și un mentor la locul de muncă) că România nu poate fi schimbată decât de noi, pionii cei de toate zilele, cei care lucrăm și trudim cinstit, fără ocolișuri sau scurtături, cei care ducem greul acestei țări, cei care mergem la vot și votăm cu speranța unui viitor mai bun, cei care credem încă într-o Românie frumoasă, curată și dreaptă, cei care nu ne aplecăm genunchii și ne ținem inimile sus, făcând toate eforturile care depind de noi, de cele mai multe ori, sângerând invizibil în ochii celorlalți, să ne aducem țara acolo unde îi este cu adevărat locul.

Dubovici ANTONIA , 30.06.2019




Uite placa, nu e placa la… Colegiul Național „Dragoș Vodă”!

În urmă cu cinci ani, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” a avut loc o întâmplare „stranie”. După ce conducerea de atunci a CNDV – ului a acceptat în mod firesc să fie amplasată – la data de 18 iunie 2014 – o placă ce marca locul de unde a pornit calvarul așa numitului „lot Vișovan” (și al elevilor arestați ulterior), după câteva zile, inofensiva bucățică de marmură este îndepărtată intempestiv.

Să vedem, pe scurt, ce înseamnă „lotul Vișovan”. Un grup de 17 tineri având între 15 – 23 ani, elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, alături de profesorul lor de chimie Aurel Vișovan, aveau să fie arestați în 1948 de pe băncile liceului pentru activități… anticomuniste. Au primit ani grei de închisoare, pedepsele fiind cuprinse între 3 și 17 ani de pușcărie. Toți erau elevi foarte buni ai Liceului „Dragoș Vodă”, fii de maramureșeni, iubitori de neam și țară.

Zilele trecute am purtat o mică discuție pe tema plăcii (în prezența unei jurnaliste din Franța) cu doi dintre supraviețuitorii lotului Vișovan, Petru Codrea (88 ani) și Ioan Ilban (89 ani). Amândoi și-au exprimat nedumerirea și totala dezamăgire produsă de îndepărtarea plăcii din incinta liceului care a dat al doilea grup, din țară, ca număr de elevi arestați de regimul comunist (după Liceul „Radu Negru” din Făgăraș).

Încercăm să clarificăm unele detalii ale acestei „ciudate” întâmplări și discutăm cu preot prof. Marius Vișovan, fiul prof. Aurel Vișovan (cel care a dat numele lotului de tineri arestați).

Salut, Sighet!: Stimate părinte Marius Vișovan, se pare că nu ați renunțat la ideea de a vedea placa în memoria „lotului Vișovan”, ce a fost amplasată în incinta Liceului „Dragoș Vodă”, repusă pe poziția inițială. De ce?
Marius Vișovan: Nu am renunțat și nu voi renunța, pentru că eroii anticomuniști au salvat demnitatea neamului românesc în cel mai îngrozitor moment al istoriei sale – ocupația sovietică și instaurarea brutală a regimului comunist cu tot valul de teroare ce a durat decenii. Ei au dovedit că românii au valori în care cred și au curajul să riște și să se sacrifice pentru ele. Iar aceste valori sunt în primul rând credința creștină și dragostea de patrie. Eliminarea plăcii exprimă clar o interdicție – tinerii de azi nu au dreptul să-și cunoască istoria recentă. Dovada e simplă – Aurel Vișovan a mai trăit 12 ani după Revoluție, a dat interviuri la televiziune, presei române și străine, l-a întâmpinat pe regele Mihai în numele sighetenilor în 1997 dar… nu a fost niciodată invitat la liceul „Dragoș Vodă” să vorbească elevilor!

Salut, Sighet!: Care credeți că a fost rațiunea/ mobilul îndepărtării plăcii?
Marius Vișovan: Personalități de anvergură ale culturii naționale, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea, Vintilă Horia etc. sunt „vânate” prin toată țara, Institutul „Elie Wiesel” (președinte Alexandru Florian) „presând” autoritățile locale să le elimine numele din spațiul public – să nu mai fie străzi, școli, licee, instituții cu numele lor, să fie demontate statuile lor și plăcile comemorative, să le fie retrase titlurile de „cetățean de onoare” acordate în trecut etc… prevalându-se de interpretarea forțată a unor texte de lege din 2015. În unele locuri presiunea a reușit, în altele autoritățile locale au rezistat, dar de fiecare dată a ieșit scandal, opinia publică simțindu-se umilită și agresată de asemenea abordări. A fost de notorietate atitudinea primarului Clujului, Emil Boc, care a refuzat să schimbe numele străzii „Radu Gyr”, sau – mai aproape de noi – dârzenia comunei Bârsana, unde primarul, preoții, intelectualii și sătenii s-au solidarizat și școala se numește în continuare „Mircea Vulcănescu”. În cazul „Dragoș Vodă” din 2014, domnul Alexandru Florian știind că nu are nicio bază legală a recurs doar la „subtile” mesaje telefonice, apelând la intermediari, fără niciun document scris. „Presiunea” a reușit fiindcă sighetenii nu au fost uniți.

Salut, Sighet!: În ce stadiu se află demersul dumneavoastră de reamplasare a plăcii?
Marius Vișovan: Pot să afirm că există actualmente pe plan local un plus de bunăvoință în rezolvarea problemei și acest lucru mă bucură, dar ezitările nu au fost încă depășite. Am fost sfătuit să fac o cerere la Oficiul Național pentru Cultul Eroilor de unde am primit un răspuns foarte cald și respectuos dar… dânșii se ocupă doar de cei morți în războaie! Asta e… până la urmă e o problemă de „voință politică”. Când autoritățile orașului și liceului (care azi nu mai sunt cele din 2014 iar mâine nu vor fi cele de azi) vor înțelege dramatismul situației, placa va fi pusă firesc înapoi.

Salut, Sighet!: Am discutat cu doi dintre supraviețuitorii „lotului Vișovan” (Petru Codrea și Ioan Ilban), care nu-și puteau explica decizia îndepărtării plăcii. Credeți că reamplasarea acestei simple și modeste plăci le mai poate aduce vreo „satisfacție” celor care au supraviețuit?
Marius Vișovan: Cu siguranță! Eliminarea plăcii a fost în primul rând pentru dânșii o imensă jignire! Mai sunt în viață 7 elevi ai liceului „Dragoș Vodă” care au suferit în temnițele comuniste, dintre care 4 din lotul Vișovan. Dar a fost o mare jignire și pentru soțiile celor deja decedați, care participaseră la sfințirea plăcii cu câteva zile înainte! Și nu în ultimul rând, o mare durere pentru mama mea, care a predat peste 30 de ani la Liceul „Dragoș Vodă”! Credeți că aniversarea Centenarului liceului este deplină, în aceste condiții?

Salut, Sighet!: Atât fascismul cât și comunismul au generat multă suferință și nu în ultimul rând numeroase victime nevinovate. Dacă ne gândim și la Holodomorul din Ucraina putem avea o imagine globală a tragediei produse de “implementarea” comunismului în Estul Europei. Și totuși, de ce oare comunismul este considerat mai… uman?
Marius Vișovan: E simplu, propaganda de stânga e mai tare! Dar dacă în Occident prinde pe fondul naivității celor care nu au cunoscut efectiv comunismul, la noi așa ceva este aberant! A lăuda sau relativiza regimul comunist este o mare minciună și o batjocorire a milioanelor de români care au suferit având caracter și ținută verticală! Și a urmașilor acestora care au suferit indirect prin șicane și marginalizare socială!

Salut, Sighet!: Grupul/ „lotul Vișovan”, care și-a asumat lupta și rezistența anticomunistă pornită într-un liceu dintr-un nord invizibil de țară, a fost recunoscut și onorat oficial de către autoritățile/ instituțiile democrate românești. Dacă este așa, o placă în memoria luptei lor poate să stârnească anumite sensibilități?
Marius Vișovan: Amplasarea acestei plăci nu a deranjat pe nimeni în Sighet. Așa cum v-am spus, presiunile au venit din altă parte!

Salut, Sighet!: Un psalm din Biblie ne spune că… “Nimeni nu este drept înaintea lui Dumnezeu”. Păi dacă nu avem șansa de-a fi drepți în fața Creatorului, ce sens mai au… faptele noastre insesizabile?
Marius Vișovan: Nu suntem perfecți, este evident. Dar este esențial să vrem să fim mai buni, să ne respectăm și să ne ajutăm între noi. Și când avem modele de frați ai noștri care pentru Dreptate și Adevăr și-au jerfit tinerețea și chiar viața, trebuie sa le cultivăm memoria și să-i urmăm, cu toate slăbiciunile noastre. Dacă liceenii sigheteni de azi ar cunoaște frumusețea sufletească a tinerilor arestați în 1948 ar fi… fascinați! Să nu ne lamentăm ipocrit… noi, românii, avem valori, avem modele! Să le scoatem în față, dacă vrem o țară cu oameni cinstiți și curați!

Salut, Sighet!: Există unitate de credință în… credință?
Marius Vișovan: O unitate de măsură a credinței are numai Dumnezeu… noi, oamenii, putem măsura doar practica religioasă, care reflectă parțial credința, dar nu se confundă cu ea. Dacă vrem însă să evaluăm în profunzime credința, avem totuși un indicator. Indicatorul este capacitatea de jertfă pentru idealul îmbrățișat. Cât despre unitatea în credință, este clar că există religii și confesiuni diferite, dar asta nu trebuie să ne facă să cădem în relativism. Cu toții căutam fericirea, cu toții avem nevoie de comuniune. Respectul față de demnitatea persoanei umane e un reper de la care trebuie să plece orice dialog religios sau filosofic.

Salut, Sighet!: Revenind la subiectul discuției noastre, când credeți că va fi reamplasată placa în memoria „lotului Vișovan”?
Marius Vișovan: Nu știu… dar eu nu voi înceta niciodată lupta, și dacă va fi cazul, o vor continua copiii mei! Dar ar fi rușinos pentru Sighet și pentru România ca ultimii eroi anticomuniști să plece din această lume dezgustați de batjocura la care (a câta oară?) au fost supuși…

Salut, Sighet!




Prețul libertății (autor, Oana Țînțaș)

prof. Oana Țînțaș

Nu știu să-l definesc. Nu știu cum treceau zilele până venea acasă. Simt doar fericirea de-a fi la tata în brațe. Senzația de pace, de acasă pe care mi-o dădea. Nimicurile pe care le vorbeam cu el în neștire. Sau tăcerea. Mâncatul la el în brațe. Cred că așa dor îmi era să vină acasă, încât atunci când îl vedeam nu mă mai puteam desprinde de el. Eram imaginea lui în miniatură, tunsă băiețește, gălăgioasă și curajoasă, cu vorbele la mine, „fata lu’ tata”. Deși își dorise toată viața băieți, declara că nu m-ar da pe 100. Aveam un limbaj secret parcă, o conexiune neînțeleasă, dar pentru noi foarte clară. Toți copiii sunt întrebați tâmp: „Pe cine iubești mai mult?”. Cu riscul de-a o supăra pe mama, dădeam la vârste fragede același răspuns, cu voce: „pe tata, da’ să nu-i spuneți la mama”. Răspunsul a devenit unul interior mai apoi, dar a rămas același vreme foarte îndelungată.

Toți îl strigau Dan. Mulți ani am crezut că ăsta-i era prenumele. Numele lui era un derivat al acestuia. Un diminutiv. Era inginer. Agronom? Zootehnist? Eram foarte confuză. Nu știam clar ce face, că era calificat în creșterea animalelor, dar măsura terenurile țăranilor. Naveta fiind prea lungă, stătea într-un sat în timpul săptămânii și venea în week-end acasă. „Trăiți, domn’ inginer!”, reverențios îl mai saluta lumea… alți domni înclinau capul și-și ridicau pălăriile. Mama era asistentă de farmacie, dar și ei i se adresau la fel de respectuos „doamna farmacistă”. Ea frumoasă, el rebel.

Așadar, când tata venea acasă, îi săream de gât, încă de la ușă și nu mă desprindeam de el. Mânca cu mine în poală, îi ciuguleam din farfurie. Când se lua curentul și stăteam toți adunați în jurul mesei, zărindu-ne sub lumina difuză a lămpii cu petrol, tata îmi curăța semințe de floarea-soarelui și mi le aduna în grămăjoare. Mă uitam fascinată la fiecare mișcare de la pungă la gură și apoi la grămada care creștea prea încet. Mă sileam să am răbdare, să aștept să se strângă mai multe. Îmi umpleam gura cu semințe și apoi începeam din nou așteptarea. El nu mânca nimic.

Mă pregăteam alături de el de bărbierit. Avea cremă în tub, ca pasta de dinți. Își punea puțină în palmă și apoi cu pămătuful umezit, făcea o barbă de spumă peste barba lui. Era ca un Moș Crăciun. Și eu voiam barbă de spumă. Și o căpătam. Făcută cu același pămătuf. Ne poziționam la oglindă, cot la cot, și ne bărbieream. Eu primeam o „lamă fără lamă” și luam evident doar spuma. Dar imitam absolut toate strâmbăturile lui când se străduia să parcurgă toate cutele feței. La final ne limpezeam cu zgomot și urma o soluție ce mirosea înțepător, dar plăcut. Mă dădeam și eu, dar nu pricepeam de ce-l ustură pe el așa tare. Că pe mine nu mă durea deloc. Lui îi mai curgea sânge. Mie niciodată. Ciudat…

Și azi tata crede că am părul des și frumos datorită lui. Avea obsesia căderii părului și pentru că-i semănam leit, îi intrase în cap că voi cheli și eu. Mă ducea la frizer, în C.I.L., și un nene mustăcios mă tundea extrem de scurt, băiețește. Plângeam și fața mi se făcea un amalgam de păr care-mi rămânea lipit din cauza lacrimilor. Îmi pipăiam capul și eram extrem de descumpănită de felul în care arătam. Drumul înapoi spre casă nu îl mai parcurgeam ținându-ne de mână, ci mergând îmbufnată și scăldată de lacrimi de crocodil. Protestam că sora mea are voie să-și crească părul și eu nu. La toate văicărelile mele, el răspundea scurt: „Ea nu seamănă cu mine. Lasă, dragu’ tatii, că mi-i mulțumi când vei fi mare.” Evident, nu-i mulțumesc. O aberație. Aveam păr bun de mică. Nu mi l-a îndesat el cu tunsorile rușinoase de băiat. Asta i-a mers până într-un an, când am refuzat să mă las dusă la frizer. Pe sus nu mă putea lua că răcneam și auzea toată strada, de târât de-o halipă nici pe atâta, că mă zbăteam ca o posedată. Așa că a renunțat, suspinând și căinându-se că voi cheli ca el.

Îi plăcea muzica populară și făcea pe dirijorul dând frenetic din mâini și cântând în același timp. Îl imitam. Imitam pe toată lumea. Tineri, bătrâni, actori, cunoscuți, fără discriminare. Tare-mi plăcea să fiu centrul atenției. Sora mea mi-a spus odată că se simțea invizibilă în preajma mea.

Duminicile erau decupate după un șablon. Dimineața mă trezeam învăluită de miresmele ce veneau dinspre bucătărie. Prăjituri, supe, ciorbe cu multe verdețuri, că așa-i plăcea lui. Friptură pe care el o pregătea cel mai bine, încins cu șorț de bucătar. Mirodenii, ierburi din nou, usturoi, vin, toate emanând mirosuri colorate. Clinchet de farfurii și pahare la amiază, râsete, povești, apoi vasele spălate cu zgomot la chiuvetă. Momentul urât de mine toată copilăria era legat de meciul de fotbal, de vacarmul insuportabil pentru mine, făcut de comentatorii care anunțau „cine-i la balon”. Ce stupid mi se părea să-i spui mingii de fotbal „balon”! Nu aveam voie să râdem, să facem gălăgie pentru că se risipea vraja și magia meciului. Era complet absorbit și mie mi se instala o senzație ciudată în stomac pe care o resimt și acum, ori de câte ori aud un comentator sportiv. N-am luat niciodată bătaie de la tata. Amenința cu șlapul în vânt, ne mai croia peste plapumă, dar nu simțeam nimic. Râdeam. Asta se întâmpla seara, când refuzam cu sora mea, să ne domolim. Ne certam, ne băteam, urlam și doar șlapul fluturat ne putea potoli. Copilărie în toată regula. Cu mamă, tată, soră, cu prieteni și mese, jocuri, râsete, glume, viață adevărată. Eram în clasa a IV-a.

Cam pe atunci am început să recunosc respirația îmbibată de aburii alcoolului. Nu-mi plăcea. Îmi crea repulsie instant. Și venea mereu din partea tatei. La vârsta asta nu-i mai stăteam în brațe, nu mai eram centrul universului său. Altceva îi capta atenția. Era mereu irascibil, nervos și căuta motive de harță. Nimic nu-i mai era pe plac. Refuza să mai vină cu noi în excursiile săptămânale la Muzeul Satului ori pe malul Izei, locuri de relaxare pentru mai toată lumea pe atunci. Prefera să rămână acasă, să stea pe balcon și să privească pierdut în zare. Am aflat mai apoi că privea țintit, nu pierdut, către ceva nou, interzis, acel „altceva” care-i captase atenția.

Zilele senine erau încheiate. Senzația mea de gol în stomac, de spaimă erau permanente. Ora 16 era simțită organic. Nu aveam nevoie de ceas. Începeau să mă doară toate. O panică de necontrolat se instala. Tot ce depășea 16.30 era agonie. Știam că vine doar târziu, duhnind a băuturi amestecate și a tutun, scrâșnind din dinți și violent. Agresivitatea i-a crescut în timp, furia, nevoia de a lovi, de a înspăimânta, de a sparge, de a distruge. Trei suflete sufereau la unison, se temeau, plângeau și își frângeau mâinile. Mama și fetele, neputincioase în fața unui monstru. A doua zi după beție era plin de remușcări, promitea că a fost ultima dată, că nu mai face pentru nimic în lume. Era momentul mamei să preia puterea. Sau al meu. Când îi aruncam vorbe grele direct în obrazul pe care-l iubeam, pe care-l bărbierisem toată copilăria. Se căia, îmi cerea iertare. Voiam să-l cred. Îl credeam. Speram. Mă rugam. După o săptămână, cam atât îl ținea până să o ia de la capăt, reîncepea calvarul.

Ceasul interior îmi bătea mereu ora 16. Zi după zi. An după an. Mirosul alcoolului nu mă mai părăsea. Mi se infiltrase în creier, îmi stăruia în toți porii. Vorbele deșănțate, injuriile, jignirile, blestemele, trivialitatea m-au scos forțat din copilărie. „Jocurile au stat” pentru mine. Doar două prietene bune mă vizitau. Ele știau ce trăiesc. Pentru restul lumii, eram un copil ca oricare altul, cu teme, jocuri și năzbâtii. Pentru cei ce aveau ochi să vadă, lumina îmi dispăruse din privire, inocența abandonase sufletul meu pustiit. Somatizam. Durerea îmi locuia ființa. Mi-o cotropea. Eram un copil cu suflet hăituit. De om mare, epuizat. Mă imaginam cuprinzând nemărginirea, atingând ramurile cioturoase, zburând razant pe lângă inflorescențele cireșilor, uitând de lumea reală. Încercam să evadez, să uit că-mi târam picioarele obosite, că-mi plecam capul epuizat de gânduri și țipete. Să uit că nimicnicia umană mă doborâse, mă spulberase, măcinându-mi sufletul. Mă vedeam plutind, visând libertatea, ridicându-mă deasupra tuturor. Privind mereu deasupra.

În lumea reală însă, coșmarul nu se oprea. Nu mai aveam duminici cu un tată iubitor, încins cu șorț, gătind friptură. Acum era îmbibat în alcool și duhnea a tutun. Și arunca friptura în tavan, mânca grobian, cu sosurile și toată zemuiala scurgându-i-se pe față. Tacâmurile nu-i erau de folos. Mânca doar cu mâinile, împroșcând în toate părțile, bătând cu pumnul în masă, amenințând. Într-o seară, când noi eram în toiul unei curățenii generale, cu covorul greu, curat, bătut, rulat, a decis că cel mai nimerit ar fi să-l arunce de pe balcon. Așa a făcut. De două ori am cărat toate covorul în casă, până la etajul doi. A treia oară, rușinată, mama a rugat-o pe vecina de la parter să ni-l țină la ea în casă până a doua zi.

Rușine. M-a acoperit de rușine. O zi infernală a fost cea în care a spart prin casă: telefon, dulap, trântea cu sticla în masă creând semicercuri în lemnul de stejar. Urme vizibile ale invizibilului monstruos petrecut. Atunci am fugit de acasă. Așa cum eram îmbrăcate. Am dormit la Buni. A doua zi, am apărut la școală cu mama de mână, care, înlăcrimată, îi explica tovarășei învățătoare de ce nu am uniformă. Știu că m-a privit blând și m-a împins ușor în clasă în timp ce ele vorbeau pe coridor. Rușine am simțit când toate privirile echipate în uniforma regulamentară s-au ațintit asupra mea. Oare știau cu toții ce pătimisem? Pesemne știau. Cu siguranță ghiciseră. Era totul scris pe fața mea desfigurată de nesomn, de spaimă.

Cum poți dori ca omul pe care l-ai iubit cel mai mult pe lume să moară? Ce resorturi s-au declanșat amarnic încât să simt că pământul nu ne mai poate curpinde pe amândoi? Unde s-a dus iubirea lui? Grija pentru noi? Ce anume poate determina o schimbare atât de cumplită?

Aveam admitere pentru liceu. Nu învățam acasă. Că nu era cu putință. Aveam atacuri de panică. Nu puteam respira. Oniricul coșmaresc era realitatea mea de zi cu zi.

Violența ajunsese la cote maxime. Mama avea obrazul vânăt. Copilul care ședea în brațele tatălui așteptând grămăjoarele de semințe, care se bărbierea în oglindă ca o reflexie a lui, care-l venera și-i sărea de gât de cum intra în casă, copilul acela devenise un adolsecent furibund, căruia i se activase un singur instinct. De protecție a mamei. Rolurile erau inversate, îmi asumasem poziția asta de nevoie. Îmi amintesc că i-am prins hainele în dreptul pieptului, și l-am azvârlit în ușă, care s-a zguduit sub impactul loviturii. N-am să uit niciodată privirea lui injectată, furioasă, șocul că eu, „puiul tatii”, îl atacam cu atâta ură. La scurt timp a părăsit casa, însoțit de jandarmi. Dulapurile i-au rămas goale. Ca sufletul meu. Ceva s-a rupt atunci definitiv în mine. Noaptea aceea, prima în care n-am știut cum să ne purtăm, dacă să îndrăznim să dormim, a fost una în care n-am știut cum să ne primim libertatea. Ne uitam una la alta și ne întrebam: „E real? Am scăpat? Am scăpat de el cu adevărat?”. N-am dormit. Nu ne-am liniștit. Mult timp după aceea. Nici nu eram învățate cu liniștea. Venea după atâția ani de chin, încât nu recunoșteam ce e.

Până la urmă, a avut el grijă să nu cunoaștem liniștea cu adevărat. S-a mutat la noi în bloc, în balconul la care privea dus pe gânduri, găsindu-și noua iubire la doi pași de noi.

Rușinea am îndurat-o mai departe. Mama, furia. Așa s-au scurs anii. Din când în când mă întreba în ce clasă sunt, câți ani am. Mai apoi în ce an sunt la facultate.

Traumele te însoțesc peste tot. Durerea se estompează, viața curge, și ți se pare că ai lăsat totul în urmă, că ți-a trecut, că te-ai vindecat. Psihologii știu mai bine. Că trebuie să ierți. Să vindeci copilul din tine, care n-a avut nicio vină, care-i speriat și rănit și care nu te lasă să evoluezi cu adevărat. Frumoase vorbe. Înțelepte. Complet abstracte pentru mine. Noaptea libertății mele a însemnat și abandonul. Senzație care m-a paralizat toată viața. Dezrădăcinarea, lipsa de apartenență la ceva ce ai iubit și apoi ai urât în egală măsură. Iubirea ca abuz.

Trecând pe stradă am auzit dintr-o casă un strigăt de femeie: „Nu mai da!” și visceral am devenit femeia. Înspăimântată. Transportată în timp, într-o copilărie zbuciumată. A nimănui. Nevăzută și neauzită în vacarmul oamenilor mari. Abandonată.

Oana ȚÎNȚAȘ