Câteva date despre istoria aşezării Şugău (autor, Teofil Ivanciuc)

Pe teritoriul de azi al Şugăului am identificat prin cercetări de suprafaţă trei puncte arheologice din care am recoltat: unelte de piatră (în zona morii Drimuş, sub Dl. Morii [i]), respectiv fragmente ceramice care par a data tot din epoca preistorică [ii]. În anii 1960, Francisc Nistor, director al Muzeului Maramureşului, a descoperit fragmente ceramice feudale (sec. XVII-XVIII) în zona Falu Dâmb, acolo unde s-ar fi aflat vatra satului Tursad (informaţie personală de la Fr. Nistor). În anii 1980, într-un loc neprecizat de pe teritoriul aşezării a fost descoperit un tezaur monetar  din secolele XVI-XVII, din care s-au recuperat doar trei piese poloneze şi austriece [iii].

Aşadar, teritoriul de azi al Şugăului a fost locuit încă din epoca preistorică (probabil din ep. Bronzului), alte urme arheologice din perioada medievală venind să completeze lacunele istoriei scrise.

În anul 1406, pe 6 noiembrie, la Visegrad, regele Sigismund emite o diplomă în favoarea cnezilor de pe Cosău, hotărnicia moşiilor acestora atingând şi valea Tursad (rivulum Turczad[iv]. Numele acesteia este legat de radicalul „Tur”, care poate însemna fie zimbru, fie bour. Aşadar, numele acesteia a fost valea Zimbrului ori valea Bourului.

Diploma din 17 septembrie 1411 [v], dată la Lelesz pe baza mandatului regelui Sigismund din 24 iulie a aceluiaşi an, îi introduce pe Leucă şi Andrei în posesia moşiilor Vad şi Tursad, hotărnicia celor două sate menţionând o serie de puncte de demarcaţie astfel că teritoriul acestora poate fi reconstituit destul de lesne.

Despre Tursad, toţi istoricii ştiu că s-a aflat pe locul Şugăului de azi, pârâul care străbate aşezarea purtând numele de Valea Turţiadei până la începutul secolului XX. Tot I. Mihalyi de Apşa [vi] spune: „Satul Tursad demult nu mai există. Locul satului (ungureşte: Falu Dombja) e aproape de Vad către apus. Din tradiţiune, spun bătrânii din Vad, că satul Tursad era al familie Codrea, dear pentru lucrurile fără de lege, a bunăoara din cause politice, prin nota infidelitas, s-a confiscat, azi e încorporat în hotarul Szigetului”.

Diploma de rehotărnicire a Sighetului dată la mandatul regelui Matia Corvin pe 1 mai 1459 la Buda [vii], aminteşte că s-a trecut prin punctul Zugohegy (muntele Şugău), apoi s-a urcat de-a lungul pârâului Turczad etc.

Despre presupusa grăniţuire a Sighetului din anul 1488 în care ar apărea şi Şugăul [viii] nu am nici un fel de date.

În concluzie, în anul 1405 satul Tursad încă nu exista (altfel ar fi fost menţionat în hotărnicia cnezatului Cosăului), în 1411 apare împreună cu hotarele sale ca posesie românească, pentru ca în 1459 să nu mai existe, iar teritoriul său să aparţină deja Sighetului, pe baza unei confiscări despre care nu ştim foarte multe.

În secolele XVI-XVIII, aproape de vărsarea Şugăului în Iza, pe malul stâng al pârâului a existat o moară renumită, moara Thurzad, deţinută de feluriţi proprietari sigheteni, care apare de foarte multe ori în actele vremii. Apoi, ceva mai în amonte, a fost construită o a doua moară, pe locul unde există şi azi o moară nefolosită (la Drimuş). Aceste instalaţii măcinau mai ales grânele sighetenilor, la fel cum făceau şi morile din Iapa.

Cătunul Turczad, cu 6 locuitori, apare menţionat din nou în anul 1828 [ix].

În a Doua Ridicare Topografică Habsburgică (1819-1869), pe valea Şugăului apar câteva case în jurul celor două mori, cei doi afluenţi ai văii numindu-se Sugo Bach (Tiurtiulişul de azi), respectiv Val. Turczadel (Şugăul din prezent).

Recent am reluat discuţia despre Tursad într-un articol despre satele dispărute maramureşene [x], unde susţin că satul autohton Tursad a fost părăsit şi „reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, de data aceasta fiind populat cu mineri alogeni de la mina Coştiui”.

După 1900 valea Şugăului a început să se populeze masiv în amonte, mai ales cu locuitori proveniţi din Vad, Berbeşti sau Iapa. Primul recensământ care menţionează aşezarea a fost cel din 1966, când acolo locuiau deja 728 de locuitori, dintre care 722 români şi 6 maghiari, pentru ca în 2002 să se înregistreze 795 de locuitori, dintre care 760 români, 33 romi, 1 ucrainean şi 1 maghiar.

Chiar dacă datele de care dispunem deocamdată sunt limitate, acestea  pot să creioneze suficient de explicit istoria rareori menţionatei aşezări maramureşene Şugău-Tursad.

Teofil IVANCIUC


[i] Teofil Ivanciuc, Completări la Repertoriul Arheologic al judeţului Maramureş, „Marmaţia”, 14, Baia Mare, 2017, p. 24

[ii] Teofil Ivanciuc, Descoperiri arheologice inedite în Ţara Maramureşului, „Acta Musei Maramorosiensis”, 3, Sighetul Marmaţiei, 2005, p. 281.

[iii] Carol Kacso, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, vol. I, ed. Eurotip, Baia Mare, 2011, p. 511.

[iv] Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din veacul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 135.

[v] Ibidem, pp. 178-180.

[vi] Ibidem, p. 175, nota 2.

[vii] Ibidem, pp. 422-424.

[viii] Fratello Marius, Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (II), în „Salut Sighet”, 12 februarie 2019.

[ix] Lajos Nagy, Notitiae politico-geographico-statisticae inclyti Regni Hungariae, partiumque eidem adnexarum, Budae, 1828, p. 200.

[x] Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz: Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, „Revista Arhivei Maramureşene”, Baia Mare, nr. 10/2017, p. 17.




“Badanta” sigheteană (autor, Ion Mariș)

Îi voi spune Dana, pentru a nu-i dezvălui identitatea. În realitate, poartă un alt prenume frumos, delicat. Este sigheteancă și are 49 de ani. O vârstă onorabilă la care o femeie ar trebui să se simtă împlinită, mulțumită, împăcată cu viața și cu așteptări… optimiste.

Dana este tristă, câteva riduri ferme îi brăzdează obrazul, iar o urmă proeminentă, adâncă, i s-a întipărit între sprâncenele îngrijite. “Nu mai sunt eu, îmi spune Dana, “sunt o altă femeie, mi-am consumat viața pe meleaguri străine și acum nu mai știu cine sunt. Nu simt pulsul casei. Dana zâmbește imperceptibil cu acompaniament de grimase forțate.

Sunt un nimic, o badantă precum alte mii, zeci de mii de românce. Asta mi-a oferit viața. Puteam, oare, schimba destinul? Este cineva responsabil cu destinele pe pământ, ca să-i gândesc de bine? Și iarăși același zâmbet trist ce maschează amintiri cu încărcătură greu de intuit.

Suntem doar noi doi pe terasa neaglomerată din centrul Sighetului, iar Dana continuă să povestească monoton, parcă vorbindu-și sieși.

Dana încearcă să-și ajute băiatul și mă bombardează cu un șir coerent de întrebări despre finanțări europene și accesibilitatea grant-urilor. Nu e deloc în necunoștință de cauză dar nu are speranțe deșarte, întrebările au sens și succesiunea pașilor din potențialul business îi sunt bine fixați în minte.

A muncit aproape 20 de ani în Italia, a fost “badante” dar s-a săturat, își dorește liniște și un pic de odihnă pentru anii ce i-au rămas “din viața asta nenorocită. Povestește șoptit, cu scurte pauze, printre imperceptibile oftaturi, frânturi din viața ei; eu o ascultam fără să pot comenta sau interveni firesc.

A părăsit Sighetul la sfârșitul anului 1999, la sugestia unei prietene care se învârtea deja prin Italia. Avea 29 de ani și nicio soluție la provocarea pe care viața i-o trântea din plin; după ce fusese ani buni o excelentă tricotoare, “pregătită să avanseze CTC – istă, a prins niște schimbări dramatice în societatea comercială unde muncea, care au lăsat-o brutal pe drumuri. Forțată de contextul social a încercat să deschidă o afacere, chiar a avut un ABC, dar birocrația și nesimțirea unor funcționari publici, super-vizori în acei ani, au împins-o la faliment. A pierdut bani, era disperată și doi copii “așteptau să le ofer măcar strictul necesar.

Am îndrăznit s-o întreb despre cel care trebuia să-i fie alături, dar m-a lămurit scurt, soțul “și-a înecat viața în băutură”.

S-a decis greu, dar a plecat “afară”, precum alți mulți sigheteni, să-și ajute familia, copiii, a plecat lăsându-i pe cei mici – ambii elevi de gimnaziu – în grja și paza bunicilor. Soțul i-a dispărut, la doi ani după ce “am început munca prin Italia, și el s-a dus prin străinătate, n-am mai auzit nimic de el până azi. Oftează din nou, privește pierdută la o pereche de tineri ce se așezase în apropierea noastră și continuă cu o voce mai scăzută, parcă i-ar fi fost frică de acei ascultători insensibili.

Am lucrat la trei familii, la prima am îngrijit un fost militar, un colonel, era foarte dur, mă lovea cu bastonul și arunca după mine cu diverse obiecte. Nu înțelegeam nici eu foarte bine italiana și tot ce făceam era rău. Câteodată mai strecura și câte o țigancă, și mă jignea continuu. A fost un calvar cu acel bătrân de 87 de ani, avea o fiică ce venea acasă doar duminica după amiaza și-atunci aveam liber câteva ore. În rest, zi de zi, muncă și înghițit jigniri. Îl schimbam, îl toaletam, îi făceam mâncare, îl plimbam și multă curățenie. Avea pretenția să fiu în stare de alertă până târziu noaptea, spre ora 11, când finalizam și eu ziua și mă îngrijeam un pic și de mine. De câteva ori mi-a trântit mâncarea pe jos, mă punea să-l schimb și de 5 – 6 ori pe zi. Avea vreo 90 de kilograme, vă puteți imagina cum mă descurcam. Dar… vreau să uit acele 9 – 10 luni. Am ajuns în pragul depresiei, îmi era dor de copii și era cât pe ce să clachez. Și asta pentru enorma sumă de 500 de euro.” Rămâne cu privirea pierdută, goală, tace. Nu aveam curajul s-o întreb nimic.

Continuă brusc după câteva minute… Vocea îi e puțin mai fermă.

Mi s-au dus anii cei mai frumoși, a trecut partea cu… visuri din viața mea; m-am ales totuși cu un amărât bonus, vreo trei – patru săptămâmi – în total – de vizite prin orașele din nordul Italiei. Oare a meritat? Am colecționat în schimb o serie lungă de boli: am diabet, artroză, hipertensiune arterială și probleme mari psihice. Dorm doar cu Imovane și alte medicamente destul de dure. Azi am o garsonieră într-un bloc mohorât din Sighet și o pensie de boală de 500 de lei aici. Am lucrat toți acei ani fără contract de muncă. Norocul meu sunt copiii, amândoi sunt buni, băiatul lucrează cu carte de muncă în construcții în Germania iar fata mea este studentă, foarte bună, la medicină. Asta este mulțumirea mea pentru cei 20 de ani pe care i-am chinuit: copiii. Și noaptea visez în italiană. Râde forțat, apoi câteva lacrimi rebele îi nuanțează și mai mult ridurile. Scoate din poșetă un portmoneu fake marca Hermes din care extrage câteva poze, copiii, frumoși, zâmbitori, mama i-a vegheat mereu, deși de la distanță.

Am avut și zile bune, după familia colonelului am muncit la o bătrână mai simpatică, mai umană, dar acolo am făcut concesiii sentimentale fiului acelei doamne. Off! Trebuie să plec! Se ridică brusc și chipul ei devine automat inexpresiv, metalic.

Ne-am despărțit cu promisiunea de-a ne revedea și-a analiza câteva detalii pentru accesarea de fonduri “pentru băiatul meu că poate s-o întoarce acasă, deși nu merită să rămâi la Sighet.

De la Dana n-am mai primit niciun semn; aveam să aflu, după câteva luni de la întâlnirea noastră că făcuse AVC, avea o semipareză și era imobilizată la pat.

Zilele trecute m-am întâlnit cu fiica Danei, își internase mama într-un cămin privat, destinat persoanelor imobilizate, “n-a avut ce face” mi-a spus. Era cea mai bună soluție.

Ion MARIȘ

 

Notă: „Badantă”, „badante” este echivalentul românesc al termenului italian „badanti”, care înseamnă, „persoane care îngrijesc alte persoane”.

Disclaimer: Pentru cititorii nefamiliarizați cu… metafora vizuală: imaginea de fond nu are nicio legătură cu mesajul și/sau conținutul textului.

Foto: „Salut, Sighet!”




Oferta turistică din Sighetu Marmației a fost promovată pentru prima dată la Târgul Internațional de Turism – FITUR din Madrid!

Turismul este un motor al dezvoltării regionale prin crearea de locuri de muncă și creșterea activității economice. Pentru Maramureș și în mod special pentru municipiul Sighetu Marmației, creșterea sectorului turistic din ultimii ani este evidentă și se reflectă în datele statistice furnizate de diferite instituții precum Institutul Național de Statistică, muzeele și Centrul de informare turistică din oraș.

Având în vedere structura și dinamica fluxurilor turistice din ultimii ani, este evident faptul că promovarea municipiului Sighetu Marmației nu poate să se limiteze doar la realizarea unor materiale tipărite, la promovarea prin intermediul Internetului sau la achiziționarea unor aplicații pentru telefoanele mobile multimedia, multifuncționale (smartphone). În acest context, participarea la târgurile de turism este importantă, dar pentru reducerea costurilor este necesară participarea împreună cu parteneri precum Consiliul Județean sau Ministerul Turismului, mai ales în cazul târgurilor de turism din străinătate.

Centrul Național de Informare și Promovare Turistică (CNIPT) Sighetu Marmației a participat în ultimii ani la târgurile de turism de la București fie în cadrul standului județului Maramureș, fie în cadrul standului Ministerului Turismului (de exemplu în 2017 cu ocazia clasării pe locul trei în cadrul concursului de proiecte “Destinații Europene de Excelență”). Ultima prezență a CNIPT Sighetu Marmației a fost cea de la Târgul Internațional de Turism din Madrid, care a ajuns la ediția a 39-a și s-a desfășurat în perioada 23-27 ianuarie 2019.

Participarea României la această manifestare expozițională de anvergură a avut loc cu un stand național în care au fost co-expozanți reprezentanți ai mediului asociativ, privat și public. Din județul Maramureș au fost prezenți la acest eveniment doi reprezentanți: Dan Carpov – Biroul de Informare Turistică şi Salvamont din cadrul Consiliului Județean Maramureş şi Petru Daniel Măran – Centrul Naţional de Informare şi Promovare Turistică Sighetu Marmaţiei.

Feria Internacional de Turismo – FITUR este punctul de întâlnire la nivel mondial pentru profesioniștii din domeniul turismului și târgul de turism cel mai important pentru piețele ibero-americane. Acest târg reunește specialiști din domeniul turismului mondial, reprezentând organisme naționale, regionale și locale de turism, asociații profesionale, tur-operatori și agenții de turism, companii aeriene, firme de închirieri auto, societăți de transport feroviar, rutier sau naval, lanțuri hoteliere, camping-uri și alte structuri de cazare, parcuri de distracții și alte structuri specializate în petrecerea timpului liber, reprezentanți ai porturilor și aeroporturilor, organizații turistice străine, organizații oficiale spaniole, reprezentanți ai mass-media internațională.

La ediția de anul acesta a FITUR au participat 10.487 expozanți din 165 de țări / regiuni, 142.642 profesioniști și peste 253.000 vizitatori. Au fost acreditați peste 7.500 ziariști din 68 de țări pentru a realiza acoperirea informativă a evenimentului.

Primele trei zile au fost dedicate profesioniștilor, iar în ultimele două zile accesul a fost permis și publicului larg. În ceea ce privește prezența internațională, peste 55% din participanți au fost din afara Spaniei. Creșterea numărului de participanți a fost reprezentată pe de-o parte de prezența națională (cu 6% mai mare față de anul precedent), dar mai ales internațională (cu o creștere de 8,9%). Cele mai mari creșteri de prezență s-au datorat țărilor din Africa și din Europa.

Ministerul Turismului care are un parteneriat durabil cu județul Maramureș a transmis Consiliului Județean o invitație pentru participare în cadrul standului României. De asemenea Biroul de Turism și Salvamont al Consiliului Județean a transmis această invitație de participare centrului de informare turistică din Sighetu Marmației. Colaborarea CNIPT Sighetu Marmației cu biroul de turism al Consiliului Județean Maramureș are deja câțiva ani și a avut mai multe realizări printre care se numără și participarea împreună la târgurile de turism din București.

Participarea la acest târg de turism din Madrid este importantă pentru Sighetu Marmației pentru că avem o creștere a numărului de turiști spanioli în ultimii ani. În clasamentul pe țări, realizat din datele colectate la Centrul de informare turistică în anul 2018, Spania este pe locul cinci după Franța, Polonia, Germania și Ucraina. Acest fapt se poate datora fie numărului mare de români din Spania (peste un milion) care fac o bună promovare țării de origine, fie accesibilității ridicate datorată curselor aeriene low-cost care au ca puncte de plecare marile orașe spaniole și puncte de sosire în România aeroporturile din Cluj-Napoca, București, Sibiu, Timișoara, Craiova și mai nou Oradea.

Deși invitația nu a venit cu mult timp înainte, participarea CNIPT Sighetu Marmației la FITUR 2019 a fost posibilă pe de-o parte datorită poziției favorabile a administrației publice locale, dar și datorită existenței unui stoc de materiale de promovare a orașului și a Maramureșului, editate în perioada de funcționare a Centrului de informare turistică. La Madrid au fost expuse pe lângă materialele informative ale firmelor și ghizilor de turism din oraș o gamă variată de materiale promoționale (pliante, cărți poștale, broșuri și hărți turistice) care au prezentat municipiul Sighetu Marmației ca valoare culturală și istorică. Prin parteneriatele realizate cu centrele de informare din vecinătate și nu numai, Centrul de informare turistică din Sighet are la dispoziție materiale promoționale cu celelalte sate și orașe din Maramureșul Istoric, iar astfel de evenimente sunt perfecte pentru a le distribui, inclusiv în străinătate.

Standul României la FITUR 2019 a fost localizat în apropiere de intrarea în pavilionul destinat expozanților din Europa, lângă standul Turciei. Alături de Maramureș, care a avut un birou în standul organizat de Ministerul Turismului, au mai fost prezente firme de turism, companii aeriene și destinații turistice din județul Cluj, Bucovina, Colinele Transilvaniei etc.

Vizitatorii la standul nostru au fost numeroși și s-au interesat de modalitățile de a ajunge în Maramureș, au solicitat informații despre bisericile din lemn, Cimitirul Vesel, muzeele din Sighetu Marmației, dar și despre gastronomia și tradițiile din Maramureș. În afară de profesioniștii de la firmele de turism și de potențialii turiști spanioli la standul României au venit și mulți conaționali din comunitatea românească madrilenă.

Prezentarea în general a României și în mod particular a destinațiilor sale turistice a dus la stabilirea unor relații de colaborare în cadrul echipei care a reprezentat țara noastră în Spania la acest târg de turism. De exemplu o companie care promova o nouă linie aeriană pe ruta Barcelona – Oradea a oferit turiștilor și firmelor interesate informații și materiale tipărite despre Maramureș. La oportunități de colaborare și relații care se pot crea la astfel de evenimente se înscrie și vizita pe care am avut-o la standul localității Viseu din Portugalia. Le-am prezentat pe scurt Vișeul de Sus și mai ales Mocănița de pe Valea Vaserului ca punct important de atractivitate turistică în Maramureș. Pentru viitor ar putea fi colaborări posibile cu centrele de informare turistică din orașele mari, de exemplu cu cel din Cluj – Napoca, unde turiștii care ajung cu avionul ar putea fi informați și ar putea primi materiale informative despre Maramureș.

Pe perioada Târgului de turism din Madrid am avut interacțiune zilnică cu mulți profesioniști din industria turismului și cu potențiali turiști din Spania, am distribuit materiale promoționale despre România, dar și despre Maramureș și Sighetu Marmației. Am urmărit de asemenea tendințele pieței turistice mondiale, modul în care s-au prezentat celelalte destinații și țări; am fost interesat de materialele de promovare ale altor destinații și am adus la birou cele mai relevante modele pentru a le studia și a urma aceste exemple bune practici.

Prezența noastră la târgul de turism din Spania a fost reflectată în presa din oraș și de CNIPT pe pagina sa de Facebook “Visit Sighetu Marmatiei”, dar și pe YouTube prin fotografiile și filmele pe care le-am realizat în Madrid.

Cred că prezența mea și a colegului Dan Carpov la această manifestare de nivel mondial din domeniul turismului o să atragă un număr tot mai mare de turiști în Maramureș și sperăm să participăm la edițiile viitoare.

Petru Daniel MĂRAN – CNIPT Sighetu Marmației




Doar o… fotografie (autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu)

Printr-o fericită întâmplare, am în față o fotografie cât o pagină de istorie, făcută acum aproape un veac. Este reproducerea tabloului de absolvire al primei promoții de elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, înființat în orașul nostru în toamna anului 1919. Chipuri de adulți exprimând o sobră mulțumire și încredere, și chipurile unor tineri ale căror priviri pline de speranțe scrutează viitorul și toți, tineri și adulți împreună, așezați sub greutatea uriașă a devizei pe care singuri ș-au ales-o: „UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI PENTRU PATRIE ȘI NEAM”… câteva cuvinte înțelept alese și inspirat așezate pe capetele panglicii care-i „leagă” pe cei prezenți și-i obligă ca, oriunde vor fi, să rămână uniți, pentru a realiza ceea ce și-au propus: să-și servească neamul și țara. Niște idealiști, niște… zicem noi, astăzi.

Din rândul de sus ne privesc profesorii. În mijlocul lor – figura impunătoare a lui Mihail Șerban, fiul învățătorului din Săpânța (una dintre figurile cele mai luminoase între dascălii maramureșeni luptători pentru unire). După cursul primar, făcut cu tatăl său, Mihai a urmat la vestitul liceu românesc, „Iosif Vulcan”, din Beiuș și-apoi cursuri de matematică și fizică la Universitatea din Budapesta. După o specializare în filosofie, de un an, la Universitatea din Viena, a fost repartizat profesor la unul dintre liceele din Blaj. Recunoscându-i-se meritele și rezultatele deosebite, în 1920, i s-a oferit posibilitatea unei frumoase cariere la Universitatea clujeană, dar chemarea spre Maramureș a învins și, în toamna anului 1920, a fost numit profesor de matematică și director al Liceului din orașul nostru. A adunat copii de prin sate, a adus profesori, a pus în funcțiune un internat cu cantină și gospodărie proprie, s-a străduit ca numărul bursierilor să crească an de an, pentru a da posibilitatea copiilor săraci dar merituoși să facă studii, urmărindu-le cu atenție evoluția și, când se convingea că nu există resurse intelectuale suficiente, la terminarea ciclului secundar chema părinții și-i sfătuia, să-și ducă băiatul la o școală de meserii, fiindcă intrarea în cursul superior se făcea după o selecție severă și obiectivă. Nici cu colegii profesori nu era mai puțin exigent. Când se nimerea unul mai puțin corespunzător, ori se adapta cerințelor, ori pleca în altă parte. Mihail Șerban a fost printre puținii dascăli, care nu s-au amestecat în politică, grija sa permanentă fiind liceul, pe care l-a ridicat la nivelul celor mai bune din țară. A activat însă cu seriozitate și eficiență în rândurile Asociațiunii pentru cultura poporului român și al ASTREI locale, în cadrul cărora a ținut o serie de conferințe cu caracter științific și a colaborat cu presa locală. Cei mai mulți dintre intelectualii maramureșeni, care s-au ridicat și s-au afirmat după unire în diverse domenii, i-au fost elevi și i-au păstrat și cinstit memoria așa cum se cuvine. Juristul și diplomatul, dr. Mihai Marina, și profesorul universitar, dr. Andrei Radu, au scris despre el rânduri de mare frumusețe și încărcătură emoțională în cărțile lor, iar Ministerul Instrucțiunii i-a atribuit „Medalia de Aur” pentru merite deosebite în domeniul învățământului. În toamna anului 1940, pe când pregătea deschiderea celui de al 20-lea an școlar al liceului, Diktat-ul de la Viena l-a obligat să-și ia familia și să se refugieze. A primit imediat postul de director al unui liceu din Sibiu și, dacă nu s-ar fi întâmplat să moară brusc în vara lui 1945, în mod sigur s-ar fi întors la Sighet. Din păcate, nu s-a întâmplat așa și pentru liceul nostru a urmat o perioadă de frământări politice și de reforme de inspirație sovietică, specifice de altfel întregului sistem de învățământ românesc.

În dreapta directorului Șerban distingem figura profesorului dr. Iacob Dermer, o altă mare personalitate, venit tot în 1920, ca profesor de istorie și geografie. Bucovinean din zona Sucevei, cu studii superioare la Cernăuți și doctorat la Viena, Iacob Dermer s-a integrat repede în viața spirituală a locului. Mare iubitor de natură și amator de excursii și drumeții, deschis și comunicativ, a câștigat repede simpatia și încrederea intelectualității locale dar și pe cea a elevilor săi, cu care, de câte ori se ivea ocazia, „bătea” dealurile și munții din zonă. Fotograf pasionat, a imortalizat frumusețile întâlnite în nenumărate fotografii, împrăștiate prin tot felul de publicații. Unul dintre elevii săi, Francisc Nistor (regretatul Feri Bacsi), fostul director dar și re-fondator al muzeului etnografic din orașul nostru, și-a amintit la bătrânețele dumisale, cum și-a făcut ucenicia în tainele fotografiei și ale drumeției, alături de bunul său profesor.

Pornind cu intenția de a elabora un manual de geografie pentru ciclul primar, după câțiva ani de muncă, adunând un material mult mai bogat decât era necesar, Dermer a elaborat, împreună cu inginerul Ion Marin (din zona Vișeului) lucrarea „Maramureșul Românesc”, tipărită în 1934 de Editura „Cartea Românească” din București, primul studiu (în limba română) pe această temă, întocmit pe criterii științifice la zi. Coperta realizată de pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș, fotografiile deosebite și aparatul științific riguros întocmit i-au asigurat cărții o foarte bună primire. Dar profesorul Dermer a fost și o prezență activă și permanentă în activitățile ASTREI și ale Asociației presei, unul dintre ziariștii de frunte ai Maramureșului interbelic și corespondent al unor publicații centrale de prestigiu. În toamna anului 1940, a fost și el forțat să părăsească Maramureșul.

Următorul portret fotografic îi aparține preotului greco-catolic, Vasile Ciplea (văr cu folcloristul Alexandru Ciplea), profesor de religie. A făcut și politică și a ajuns (în timpul guvernării lui Nicolae Iorga) senator de Maramureș.

Din stânga directorului Șerban ne atrage atenția, în celebrul său costum popular de Muscel – pe care-l purta cu mândrie la toate ocaziile festive – profesorul de limba și literatura română, Ion Modreanu.

Ajuns la Sighet în 1922 a preluat numaidecât coordonarea Societății de lectură a liceului, a reorganizat-o și, în 1924, a scos publicația „Zări senine”, prima revistă literară a liceului. Președintele – elev al societății era Gheorghe Tite (clasa a VIII-a de liceu) și vicepreședinte – Mihai Pop (clasa a VII-a), binecunoscutul folclorist ajuns membru al Academiei. Orator și povestitor excelent, ușor teatral dar cu o cultură destul de serioasă, mai cu seamă din clasicii literaturii române, când a ajuns la Sighet, Modreanu avea publicat volumul de povestiri „Clipe din viața de tranșee”, trăite de el pe frontul primului război, unde s-a purtat cu adevărat vitejește și de unde s-a întors cu gradul de căpitan și cu o serie de decorații. A fost unul dintre cei mai iubiți profesori din liceu. Din păcate, a intrat în politică, a ajuns în parlament și, din anul 1936, s-a dedicat acestei activități, ajungând în cercul apropiaților lui Carol II, al cărui admirator a fost tot timpul și căruia, împreună cu alți doi admiratori, i-a dedicat volumul „Carol al II-lea Regele Românilor”, apărută în 1935. El este și fondatorul Asociației „Vitejii Neamului”, pe care a înființat-o, când era la Sighet.

Din ultima fotografie a rândului de sus ne privește foarte tânărul profesor, Gheorghe Popovici, care a predat timp de câțiva ani limba franceză.

La mijloc, între elevii săi, a fost așezat dirigintele clasei, profesorul de limba latină și filosofie, Iosif Cațavei, om de o vastă cultură clasică, excelent cunoscător de limbă și cultură latină și italiană, un adevărat corifeu al breslei, implicat în viața și activitatea culturală și artistică a urbei, ziarist și membru activ al Asociației presei.

Și, în sfârșit, cei 11 tineri absolvenți. De ce așa de puțini?… Simplu: fiindcă doar aceștia au reușit să urmeze, în școlile ungurești din oraș, cursurile gimnaziale și să acceadă, în toamna 1919, la cele ale liceului românesc tocmai înființat. Ne oprim la câțiva dintre ei: Ștefan Bell (în dreapta, între rânduri), unul dintre numeroșii nepoți de-ai lui Ilie Lazăr, a urmat științele juridice, s-a întors la Sighet și a practicat avocatura, dar a fost și ziarist și membru fondator al publicației periodice țărăniste, „Acțiunea Maramureșană”. Lângă el, puțin mai jos, este Acațiu Almași, tot cu studii juridice; a ajuns unul dintre avocații cunoscuți ai Clujului. Un frate al său mai mic, tot avocat, a rămas la Sighet și a profesat până prin anii 1960. Alături de Almași este colegul său, Iuliu Cerveny, fiul inginerului cu același nume, fost, mulți ani, director general al minelor de sare din Maramureș, naturalizat prin căsătoria cu o fată din familia veche și nobilă, Ivașco, care a avut doi copii: fiica, Dora, absolventă a conservatorului clujean, căsătorită cu profesorul de muzică, Dimitrie Stan, cel care, prin anii 1930-’40, ca director, a ridicat Școala de muzică din Sighet la rang de „Conservator popular de muzică și dicțiune”, din care coboară actuala Școală de artă „Gh. Chivu”. Refugiat la Lugoj, D. Stan a ajuns unul dintre cei mai mari dirijori de coruri din țară și a fost distins cu titlul de „Artist al Poporului”. După 1924, tânărul, Iuliu Cerveny, a urmat studii politehnice și a ajuns unul dintre marii specialiști din industria siderurgică românească. Următorul elev, Alexandru Ofrim, a urmat studiile la Academia militară, dar a murit înainte de a le termina. Ultimul la care ne oprim (în partea stângă, între rânduri), este tânărul, Gheorghe Tite, din Săpânța, care, după studii juridice la Cluj, a făcut un doctorat la Paris, specializându-se în drept internațional, ceea ce avea să-i fie de mare folos în viitoarea sa carieră diplomatică. Dar, după doctorat, el s-a întors la Sighet, a intrat în avocatură și a participat activ la viața culturală și politică. Avocat de succes, ziarist-membru fondator al „Graiului Maramureșului”– director al Clubului ziariștilor și membru în comitetul de conducele al Asociației presei, primar al Sighetului (1938-39) Gheorghe Tite a fost în perioada interbelică (și nu numai) una dintre figurile de întâie mărime ale Maramureșului. După Diktat, a fost dus de administrația maghiară în lagărul de muncă de la Carei, ceea ce l-a determinat să părăsească Maramureșul. Ajuns la București, cu sprijinul lui Petre Țuțea, cu care legase o frumoasă prietenie în timpul studiilor clujene și care era funcționar superior în Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost cooptat în cadrul Ministerului de Externe, iar în 1945, a fost numit consul general cu rang de ambasador la Legația Română de la Budapesta. În 1947, Regele Mihai i-a acordat „Steaua României”, dar, la scurt timp după aceea, regimul „puterii populare” l-a rechemat în țară și l-a exclus din ministerul condus acum de Ana Pauker. În pofida sfaturilor de a rămâne în București s-a întors la Sighet, a fost arestat și, după câțiva ani de Aiud, tot aici s-a întors și și-a trăit cu demnitate ultima parte a vieții. Cei care l-au cunoscut, își amintesc figura sa de aristocrat întârziat, trecând pe holurile tribunalului sau pe străzile orașului și ridicându-și pălăria cu un gest de o eleganță cum nu se mai întâlnește în zilele noastre. În vara anului 1969, la nici 65 de ani, Domnul ambasador Dr. Gheorghe Tite s-a așezat pentru veșnicie în Cimitirul Vesel din Săpânța, așa cum a dorit. Acum, ulița copilăriei și școala din comună îi poartă, cu mândrie justificată (!) numele.

Și povestea acestei fotografii cu fotografii poate continua, orice completare (sau corectare) venită de la cititori fiind binevenită.

P.S. Tabloul după care s-a făcut această fotografie, în 1924, cu siguranță nu mai există. Fotografia aceasta a fost păstrată cu grijă în familia distinsului domn, Alexandru Țiplea, cel care, în anul trecut, a donat bibliotecii liceului peste 5.000 de cărți din biblioteca personală. Așa a înțeles el să-și arate recunoștința față de Școala în care a fost de-a lungul anilor elev, profesor și director.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU




Morții nu sunt totdeauna ”morți”, când mor! (prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Unii sunt morți mai devreme decât atunci când mor (!) și unii niciodată, funcție de raportul lor cu viața, față de viață, în «petrecerea ei», iar alții «la termen». Torționarii, criminalii, erau morți înainte de a se stinge, sentința ce o vor primi la dreapta Judecată; erau însă morți și în percepție umană, în viețuirea lor ticăloasă. Cei uciși pe la Canal sau în alte închisori și locuri de caznă, se află într-o «vietate nestinsă» într-un mare și extins mormânt, multe mii de oameni, într-o «groapă comună», uriașă, distribuită pe întrega suprafață a țării, pe lângă acele locații de chin și suferință, cu tratament, muncă și înfometare ucigătoare. În ținuturile dobrogene se află cele mai multe zăcăminte, la saturație de rămășițe umane, cea mai bogată zonă din țară în aceste «relicve», fără semne de prezența lor sub glie, de multe ori fiind evidențiate doar prin denivelări de teren, în ascundere și necunoaștere totală; «respectul» morților! Ei sunt martirii, eroii neamului nostru, care s-au stins pentru apărarea credinței, a sentimentului național și a demnității umane, dar rămân în veșnica pomenire, deci «nu sunt morți». Parcă s-ar fi produs în acele zone epidemii de holeră, de ciumă; poate pentru aceea apar azi și lozincile cu «ciuma roșie», prin compararea realităților de atunci și de mai apoi, cu diferențele și asemănările lor! Pe oricine l-ar prinde fiori trecând pe acolo, ziua sau noaptea, prin pustiul fostelor lagăre de pe Canal, fiind cunoscute și știute «măcelurile» ce s-au produs în cei 5 ani de teroare, de munci forțate, de schingiuiri, ca și în multe alte locuri. S-ar putea să se «audă», să se «simtă geamătul» celor uciși, distribuiți la grămadă prin malurile gropilor, pe fundul ecluzelor încă neterminate, sau pe sub betoane, ori prin cine știe ce alte locații în care s-au practicat schingiuirile, uciderile, să se audă strigătele de îmfometare și sete, vaierul și poate ultimul suflu de viață al condamnaților care condamnă. Semnificative pentru acestea sunt versurile poetului basarabean, Andrei Ciurunga, fost deținut politic, numit și poet al Canalului:

«Aici am ars și-am sângerat cu anii,/ aici am rupt cu dinții din țărână/ și-aici ne-am cununat cu bolovanii,/ câte-un picior uitat sau câte-o mână». .. «Aprinși sub biciul vântului fierbinte,/ bolnavi și goi în ger și pe ninsoare,/ am presărat cu mii de oseminte,/ meleagul dintre Dunăre și Mare».

Se spune că au fost 72 de lagăre de muncă de exterminare pentru foștii deținuti politici, dintre care 14 pe traseul Canalului, între Cernavodă și Capul Midia (Cap Terminus), multe altele pe de lături, în rezervă și peste 500 de alte locații de detenție pe tot cuprinsul țării. Dacă tot suntem criticați azi pentru lipsa infrastructurii, în acest domeniu al terorii, «infrastructura» de atunci ne situa pe un loc fruntaș.

Dovadă că relatările memorialstice, prezentate de cei ce le-au trăit, reprezintă chiar viața de cruzime și teroare, de ucideri din acele detenții și că nu sunt doar descrieri ale unor imaginare persecuții politice, de blamare a «comunismului benefic», este dată chiar de exemplu cu comandantul de lagăr, slt. Arcuș, de la «Castelu», redată de mine într-un alt material, ca și cea despre «Moș Dumitrache» de la Târgșor, dată de Dunca Nelu, în cartea lui: «Aur și Noroi» și poate au mai fost și alte rarități. Răul groaznic, cumplit și imens produs atunci, ca și binele atât de rar intâlnit în acele spații de detenții, în atât de rare excepții, trebuie puse la locul lor, cu hidoșenia și măreția cuvenită fiecăruia.

Din ideologia comunistă. Se mai poate naște o întrebare: oare cum au apărut pe acest pământ românesc asemenea monștri, cum a putut fi îmbrăcată o fizionomie omenească, pământeană, pe asemenea specimene ucigașe?! Voi face o mică incursiune într-o publicație a lui A. Pleșu, din «Dilema», nr. 572-I 2015, cu privire la cugetările unor personaje care au fundamentat bazele doctrinei și ideologiei comuniste.

Lenin: «Teroarea înnoiește țara.»

Marx despre tortură: «Tortura a dat naștere celor mai ingenioase inovații, găsindu-se astfel pentru numeroși meseriași cinstiți locuri de muncă în producerea instrumentelor nesecare» (!) Cât cinism! De aici și confecționarea bâtelor pentru mineriadele criminale din anii tristelor amintiri, cu vinovății grave, fără vinovați!

Louis Aragon, mai apropiat în timp de noi: «Ochii albaștri (de ce nu roșii?) ai revoluției strălucesc cu o necesară cruzime!».

Jean-Paul Sartre, într-un articol publicat în «Actuel», din 1973, afirma: «Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării pot să iasă. Trebuie împușcați!» Scurt, practic și concis! Iar acesta era un om cult, despre care am citit pe internet că iubea comunismul, pe Stalin și că i s-ar fi acordat (sau a fost propus pentru?) Premiul Nobel, în nu știu ce domeniu, pe care însă l-ar fi refuzat. Probabil, dacă i se propunea acesta pentru contribuții la dezvoltarea ideoliogiei comuniste, ar fi acceptat!

Ideologia comunista are o singură țintă: «Iadul!». Aceasta o exprimă cu claritate Bakunin, prieten cu Marx și coleg cu el în Internaționala I: «În această revoluție va trebui să-l trezim pe Diavol în sufletul oamenilor, să ațâțăm patimile cele mai josnice!»

Eu nu cunoșteam atunci monstrozitățile ideologiei comuniste, astfel «turnată» de fondatorii ei, dar le-am trăit pe viu în gulagul lor, ca atâția alții. Să ne mai întrebăm atunci de ce s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat?! Cu toate aceste ideologii și filozofii demente au fost instruiți, au fost înzestrați torționarii, li s-a injectat în sângele, în ființa și inma lor, i-au imunizat cu ele și ei le-au aplicat, iar noi am fost cobaii lor!

Au fost poate cel mai eficient aplicate de I. V. Stalin, care a produs în Imperiul Sovietic și în Statele date lui «în stăpânire și administrație», peste 100 de milioane de victime, mai mult ca în cele două războaie mondiale! (Florin Matrescu, în «Holocaustul Roșu»). Este cunoscut faimosul lui aforism: «Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane de oameni este o cifră statistică»; i-a încadrat statistic pe cei atât de mulți uciși!

Din cele relatate despre spusele celor ce au fundamentat ideologia comunistă, se vede utopia acelui strigăt disperat, până la răgușire, din timpul evenimentelor petrecute în timpul Revoluției Române (sau ce a fost ea?): «Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat socialismul științific». Dar comunismul nu se poate curăța, nu i se poate da jos o haină murdară ce ar fi purtat-o, ar fi avut-o, apoi alta și alta, pentru că rămâne mereu murdar, ideologia lui având «măduva infestată», murdară, după cum s-a văzut și s-a trăit cu el. Oare suferințele atât de grele, ce le-a produs la atâta lume, mai înainte și le mai îndură și acuma, nu au fost de ajuns de lămuritoare? Nu te puteai debarasa de el, nici atunci, și nu poți nici acuma s-o faci, decât prin înlăturaea măduvei acestuia, a ideologiei lui și nu doar schimbându-i învelitorile ce-l maschează. Acestea însă trebuiau să se faca nu prin «iadul și patimile cele mai josnice», prin «cruzimi și teroare», prin «împușcare», ucideri, așa cum îndemnau corifeii acestuia să se facă cu opozanții comunismului și care, în fapt, s-a și executat, au și aplicat atât de masiv aceste metode diabolice, josnice, ci cu totul altfel! Era necesară aplicația punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, Legea Lustrației, cel puțin, așa cum oarecum s-a aplicat doar în Germania, care a deconspirat de îndată ororile, ticăloșiile și crimele regimului comunist, punând la dispoziție 189 de km de dosare ale organele represive! La noi doar cu țârâita, deși depășeam mult RDG ca suprafață, ca populație și ca teroare.

Din nou Canalul. Lucrările la Canal s-au reluat în 1975, după ce s-a curățat traseul de mizeriile părăsirii lui; de data aceasta probabil cu scop economic. S-au încheiat lucrările și s-a inaugurat «Magistrala Albastră» în 1984, considerată a treia ca mărime din lume, după Suez și Panama. N-ar fi oare mai bine să i se spună «Magistrala Roșie»?! S-au folosit în a doua etapă angajați civili și nu știu dacă și militari, din cei încorpoarați pentru muncă, cei cu origjne socială «nesănătoasă». În prima etapă a lucrărilor au fost și câteva unități de militari din aceștia și câteva formații civile, care munceau cu «norme civile». Dar se evaluează că cca 80% din lucrări a fost executată de deținuții politici, nu știu daca doar din primul volum al acestora, sau pe total. Oricum, cuantumul muncii deținuților politici a fost enorm, ei fiind obligați la norme triple de muncă, cu cheltuieli minime de întreținere, de exterminare.

Inaugurarea făcută acestei lucrări, executate în «doi timpi», cu totul diferit unul de celălalt, sub toate aspectele, s-a făcut cu mult fast de către dictatorul Ceaușescu și mai târziu, la o aniversare, a ținut o alocuțiune și președintele ce i-a «urmat». În amândouă s-a remarcat avântul patriotic, destoinicia, hărnicia și abnegația muncitorească, dar în nici unul dintre ele nu s-a amintit criminalitatea masivă ce a stat la baza construcției acestuia, că albia lui, pe toată întinderea ei, este peste trupuri umane, care vor rămâne mereu acolo, pe poziție și când ele nu vor mai fi!

Amortizarea. S-a facut o evaluare contabilă, de cost, financiară, pe baza căreia s-a stabilit ca amortizarea acestor lucrări, în ansamblul lor, se va face în 600 de ani (câteva date metrice, evaluări, denumiri le-am luat de pe Internet). Aș aminti că două erori mari s-au comis în această evaluare:

  1. În mod sigur a fost inclusă în cheltuieli și valoarea muncii deținuților politici, enormă ca volum și cost, pentru care nu li s-a facut remunerația cuvenită acestora, conform unui articol din CP al vremii. Deci aceste cheltuieli masive nu trebuiau incluse pentru rambursare, Statul a fost «premiat» cu aceste sume de către deținuții polici; de fapt și le-a făcut singur cadou. Perioada de rambursare este astfel exgerată.
  2. În timpul acetor lucrări, făcute cu munca silnică, cu munci de exterminare, în condiții de mare criminalitate, și-au pierdut viața, fiind uciși pe acolo mulțime de oameni, multe mii, poate sute de mii și aceste vieți nu se pot evalua în bani, nu se pot plăti, vinde sau cumpăra, nu se poate face o rambursare contabilă a lor. O viață stinsă nu se mai poate pune la loc, nu se poate în nici un fel rambursa și, la fel, dacă ea este întreruptă înainte de sorocul ei, acesteia nu i se mai poate da continuitate, e tot nerambursabilă.

În acest fel, rambursarea este nefirească, imposibil de realizat, cu totul formală, ca să fie. Și denumirea lui prin «Magistrala Albastră» este improrie. Pe întiderea lui nu are ce căuta, nu trebuie văzută culoarea albastră, care are cu totul o altă simbolistică, semnificație; această culoare este respinsă de însăși prezența lui, de modul criminal în care s-a construit. Oricât de mult vor curge apele pe traseul acestuia, el nu va putea fi niciodată curățat, spălat de atâtea nenorociri, suferință și crime, cât timp el va exista. Aceste vieți ucise aparțin Pământului, locurilor unde s-au produs ele și se vor sfârși doar odată cu el! Acel loc de suplicii, pentru care politrucii, criminalii vremii, au produs atâta suferință umană și atâtea ucideri, pentru ideologia lor, pentru conservarea ei, pentru josnicia lor, este foarte bine caracterizat și conturat prin versurile aceluiaș poet, Andrei Ciurunga: ”…Istoria, ce curge-acum întoarsă,/ va ține minte și-ntre foi va strânge/ acest cumplit Danubiu care varsă/ pe trei guri apa și pe-a patra sânge.”

Acest Canal va rămâne în veci «CANALUL MORȚII»!

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă” din Sighet

Sursă foto: www.info sud-est.ro




Ne-au încălţat! De Crăciun, Consiliul Local Sighet a aprobat, discret, umflarea serioasă a tarifelor de salubritate

Cu câteva zile înainte de Crăciun, Consiliul Local a cedat solicitării SC Herodot Grup SRL, firma care asigură salubritatea municipiului, şi a mărit, pentru a patra oară în cinci ani, tarifele percepute, care au ajuns astfel printre cele mai ridicate din România!

Începutul acestei mizerii (vi se pare că Herodot face o treabă de calitate, aşa ca prin Vest? Mie, nu!) a fost făcut în 2003, atunci când societatea numită a semnat un contract de concesionare a salubrizării Sighetului, înţelegere întinsă pe 8 ani (prelungită ulterior cu alţi 4 ani), compania preluând toţi angajaţii Serviciului municipal de Utilitate Publică, care a fost desfiinţat.

Tarifele au fost apoi mărite în 2008, în 2011 şi în 2013, când, o persoană ajunsese să plătească suma de 5,5 lei/lună.

În paralel, în anul 2014, plata pentru curăţenia străzilor oraşului (fără banii viraţi de cei 25000 de abonaţi) era de 1,65 milioane lei, ca în 2015 să urce la 4,34 milioane lei (deci aproape 1 milion de Euro!).

Tot în 2014 a fost prelungit cu 10 ani, fără vreo dezbatere publică, contractul cu Herodot (Hotărârea Consiliului Local – în continuare HCL – nr. 76, decizie luată unanim, cu 0 voturi împotrivă sau abţineri).

O nouă majorare a tarifelor a venit în 2017 (HCL 10, votată unanim, cu 0 voturi împotrivă ori abţineri), când preţul pentru persoanele fizice a urcat la 7,19 lei fără TVA/lună (în contextul în care directorul societății de salubrizare declara presei din localitate că „noi am propus o mărire de la 5,55 lei/persoană/lună la 6,52 lei”)! Şi atunci, cum s-a ajuns de la 6,52 la 7,19 lei?! Absolut incredibil!

Pe 7 august 2018, o şedinţă extraordinară a CL provocată de obligativitatea transportării gunoiului la Baia Mare, a majorat tarifele la 9,02 lei/persoană/lună, iar pentru agenţii economici, de la 71,73 lei/mc fără TVA la 90,23 lei/mc (HCL 78, decizie unanimă, cu 0 voturi contra sau abţineri).

În fine, pe 18 decembrie 2018 s-au votat tarifele valabile începând de la 1 ianuarie 2019. În premieră, s-a decis că deşeurile vor fi categorisite ca fracţie umedă, respectiv uscată (hârtie, plastic, sticlă, metal),  preţul pentru cea uscata scăzând la 8 lei/pers./lună (9,52 cu TVA), în timp ce pentru cea umedă va urca la 11,09 (13,19 lei cu TVA), aşadar o medie de 11,35 lei/pers./lună, proporţional crescând şi tariful aplicat agenţilor economici, de până la 131,94 lei/mc fracţia umedă. În acelaşi timp consilierii au umblat şi la celelalte preţuri, astfel că măturatul stradal manual a urcat la 16,19 (19,27 lei cu TVA) pentru 1000 mp! Aceasta în timp ce la Sibiu sau Cluj-Napoca, măturatul stradal manual se plăteşte cu 9 sau 10 lei/1000 mp…

Discreta HCL 116 prin care tarifele s-au dublat faţă de 2013 (!), a fost votată de 12 consilieri (de la PSD, PNL, UNPR şi un independent), nimeni (0 – zero) n-a simţit nevoia să voteze împotrivă, 4 consilieri (de la PNL şi PSD) abţinându-se, votul nefiind unul politic… Oricum, aceasta a fost prima HCL de majorare a tarifelor la care au existat câteva abţineri, pentru că precedentele decizii au trecut ca-n brânză…

Ce înseamnă aceste tarife ASTRONOMICE? Păi, hai să vedem preţurile din alte localităţi:

Primăria Sectorului 4 din București  percepe 9,6 lei/pers./lună pentru cei cu venituri nete lunare mai mari de 2.000 lei, respectiv  6 lei/pers./lună, dacă au venituri mai mici de 2.000 lei. Deci, aplică un tarif diferenţiat pe importanta componentă socială, lucru care la Sighet nu interesează pe nimeni!

O persoană plăteşte pe lună 6,5 lei la Târgu Mureș, 7 lei la Bistriţa sau Zalău, 7,2 lei la Cluj Napoca,  7,9 lei la Sibiu, 8,15 lei la Călăraşi, 8,68 lei la Piteşti, 9,08 lei la Alba Iulia, 10 lei la Satu Mare sau Bacău, 10,40 lei la Reşita şi 10,76 la Oradea. Deci, Sighetul, cu cei 11,35 lei, nu stă rău, nu? Deşi s-a străduit, municipiul nu a reuşit, încă, să atingă recordurile naţionale care par să fie deţinute acum de Baia Mare (12,86 lei), respectiv Botoşani (13 lei/pers./lună).

Separarea pe fracţie umedă şi uscată este încă rară în România, deşi cei de la Herodot i-au păcălit pe consilierii sigheteni că ar fi obligatoriu aplicabilă. Am găsit, totuşi, câteva locuri unde se practică deja, cum ar fi Fălticeni, unde persoanele fizice achită 8,33 lei/pers./ lună pentru toate tipurile de deşeuri menajere şi doar persoanele juridice (!) achită tarife diferenţiate pentru fracţia umedă (45 lei/mc plus TVA), sau fracţia uscată (55 lei/mc plus TVA).

Întrebarea vine firesc : de ce sighetenii plătesc asemenea tarife ? Pentru că se poate şi pentru că nimeni nu protestează !

Doar aţi văzut că la măririle din ultimii ani nu a existat nici un consilier care să voteze împotrivă !

În aceste condiţii, constatând şi că cei din Consiliul Local sighetean nici nu diferenţiază tarifele percepute în funcţie de venituri, nici nu au impus tarifarea fracţiilor uscată sau umedă doar pentru persoanele juridice – cum s-a decis în alte localităţi, şi ştiind că actualul contract cu Herodot (despre prelungirea căruia cetăţenii nu au fost întrebaţi) expiră abia în 2025, este foarte posibil ca tarifele să se mai dubleze în viitor încă odată, din moment ce ele s-au dublat deja, în doar 5 ani!

Situaţia este cu atât mai dureroasă cu cât acest tip de taxare, unul fix, nu poate fi redus prin economisire, cum se poate în cazul consumului de apă, gaze sau electricitate, exact cuantificabil.

Acum, care ar fi soluţia pentru a intra în normalitate?

Păi, după mine, o primă măsură ar fi reducerea imediată a tarifelor, ţinându-se cont de veniturile populaţiei Sighetului, mult sub media naţională, astfel ca preţurile să nu mai fie printre cele mai ridicate din ţară, ci printre cele mai reduse.

Iar o a doua măsură ar fi cea legată de calitatea serviciilor : Herodot pare certat cu apa (e adevărat, extrem de scumpă !) şi aceasta se vede bine în lunile calde, atunci când tomberoanele, platformele şi camioanele societăţii miros pestilenţial, în loc să fie spălate bisăptămânal, în timp ce praful de lângă bordurile de pe unele străzi şi alei nu a mai fost răzuit din secolul XX.

Curăţenia oraşului lasă de dorit, tarifele sunt până la cer şi acest lucru nu mai poate continua aşa!

Teofil IVANCIUC

 




Sighetul atractiv… pentru cine? (autor, Ion Mariș)

Ion Mariș

În urma publicării articolului “Să facem Sighetul… atractiv!” am primit relativ destul de multe comentarii/ reacții. Au fost comentariile vizibile de pe site (www.salutsighet.ro), comentariile de pe facebook și destul de multe e-mail-uri ce mi-au fost adresate personal. Nu m-am gândit inițial când am scris articolul și nu mi-am propus să fac o analiză mai… tehnică, științifică, pur și simplu am dorit să văd cui îi pasă și ce feedback pot primi pe acest subiect. Pentru a fi consecvenți și în ton cu un comentariu (unknown) trebuie să încerc să fac ordine în… demersul meu. Și o precizare, clădirile reabilitate, galeria de artă, parcuri superbe, festivaluri etc., frumusețea unei localități privită integral și integrat aduce în sine prosperitate, poate fi o atracție turistică, o zonă de divertisment foarte căutată. Nu doar fabricile și uzinele aduc prosperitate dar, bineînțeles, o variantă (turistică) nu o exclude pe cealaltă (industrială).

Așadar, să trecem și la… detalii. În primul rând, pentru a fi foarte exact și dacă aș dori dezvoltarea subiectului, ar trebui să delimitez principalele paliere pe care se poate acționa, pentru a face Sighetul vizibil/ atractiv:

1. Cetățenii/ locuitorii orașului;
2. Investitorii existenți;
3. Investitorii potențiali;
4. Turiștii/ vizitatorii ce ajung pentru perioade mai scurte (zile) sau mai lungi (săptămâni) în Sighet.

Cam acesta ar fi – conform abordării tehnice – publicul țintă. Având în minte fixate aceste paliere, nu ne rămâne altceva de făcut decât să disecăm fiecare segment. Pentru că – după cum pe bună dreptate remarca un comentator – pe investitori (mai ales) îi interesează resursele umane (calificate), resursele naturale existente, capitalul disponibil, facilitățile fiscale etc. și nu… latura estetică. Oare?
S-o luăm, fără glumă…. pas cu pas!

1. Pentru prima categorie, poate cea mai importantă, cetățenii/ locuitorii “normali” ai Sighetului, așteptările sunt clare: salarii onorabile pentru a nu fi nevoiți (după cum pe bună dreptate remarca un cititor, dl. Ion Borodi) să-și ia lumea în cap, oraș bine întreținut, curat, servicii de sănătate moderne, infrastructura urbană rezonabilă, viață cultural – sportivă atractivă etc… Fără discuție, salariul minim, generalizat pe economie, nu menține stabilă forța de muncă. Dar, aici sunt alte aspecte pe care le vom dezvolta cu altă ocazie.

Are foarte mare dreptate miliardarul și vizionarul Elon Musk, când punctează și se întreabă, absolut normal (și noi cetățenii putem și avem dreptul să facem acest lucru): „Cred că este important să avem un viitor care să ne inspire și care să fie atrăgător. Cred că trebuie să ai motive să te trezești dimineața și să vrei să trăiești. Să trăiești pentru ce? Care-i rostul? Ce te inspiră? Ce te face să iubești viitorul?”

Parafrazându-l pe stimabilul domn Musk, eu, simplul cetățean, ce motive am să mă plimb seara prin Sighet? Unde să merg? La cumpărături la cele 8 sau 9 supermarket-uri din oraș? Să joc păcănele la cele 6 – 7 săli de jocuri? Ăsta să fie viitorul? Trist!.. Așadar, cetățeanul simplu își dorește să trăiască și pentru altceva decât pentru plata facturilor, taxelor, de la o lună la alta, și eventual să se bucure de un concediu pe bani puțini, gen “last minute”. Poate mă înșel?! În mod sigur, simplul cetățean nu are aceleași ținte cu ale… investitorilor. Evident, banii nu vin din cer, sunt rezultatul unor bune și eficiente servicii (private sau de stat) și al unor business-uri (mai mici sau mai mari) de succes.

2. Investitorii existenți sunt între ciocan și nicovală. Trebuie să se capitalizeze, să investească, să se dezvolte, au nevoie de mână de lucru foarte calificată și la prețuri ne-exagerate, de materii prime la prețuri rezonabile, dar sunt sufocați de taxe, impozite, controale, amenzi, pretenții justificate pentru salarii în pas cu prețurile pieței și standardele de trai etc. Își doresc și ei infrastructură adecvată, facilități fiscale, tratament prietenos din partea instituțiilor locale etc. Sunt și business-uri unde, din păcate, mulți angajați sunt plătiți la nivel minimal, dar, în afară de cazurile de indecentă recompensare și evaziune, investitorii corecți sunt în căutarea unui echilibru, inclusiv a profitului necesar pentru menținerea în mediul de afaceri. Prea des investitorii au parte de un echilibru… instabil. Un comentariu făcea – corect – trimitere la factorii de producție, forță de muncă locală calificată și super – calificată, natură frumoasă cu resurse din abundență…. Evident, așa gândește un investitor avizat și cu multe cunoștințe practice și teoretice. Iar autoritățile locale trebuie să răspundă cu strategii… solide. Desigur, există și business-uri ce merg și pe asumarea “controlată” a… riscului! :))

3. Investitorii potențiali – în mod sigur – țin cont mai puțin de atractivitatea “cosmetizată” a zonei/ localității fiind interesați de facilități fiscale concrete, mână de lucru ieftină, infrastructură modernă, utilități complete și la prețuri nefluctuante, deschidere din partea autorităților locale etc., urmărind – firesc – un profit sustenabil. Și-ar dori parteneri de încredere la Sighet, rapiditate în derularea implementării proiectelor pe care le-ar propune, inexistența șpăgilor… și se mai poate completa cu încredere.

4. În fine, mai este categoria de vizitatori/ turiști care tranzitează Sighetul sau petrec anumite perioade aici. Pentru ei contează frumusețea, curățenia maximă a locurilor, oferta turistică foarte atractivă (de la cazare – ce nu ține strict de administrația locală – până la divertisment bogat ce trebuie sprijinit de autorități), infrastructură fără sincope, marketing local modern, resurse umane profesioniste la centrele de informare turistică, muzee etc…. și, deloc neglijabil, comportament/ educație impecabilă a celor cu care vin în contact… și… mai sunt multe alte detalii!

Și, vizavi de observația altui cititor, da, și noi, cetățenii, trebuie să avem inițiative și șă practicăm voluntariatul, să ne gestionăm locul unde stăm, dar, se poate observa ușor că sighetenii au, în general, “acareturile” ordonate, casele le sunt curate, poate că pun și mâna acolo unde este cazul, dar să nu le cerem să se substituie autorităților, Herodotului sau… Urbanei.

Un bun prieten, sighetean, profesor la o mare universitate din Budapesta, specialist în comunicare a evocat și subliniat un adevăr foarte, foarte just, corect. Mi-a transmis că Sighetul poate fi atractiv dacă există “o viziune/ strategie unde cei mai mulți și cei mai profesioniști sigheteni își găsesc locul”. Ce simplu și cât de adevărat! Cunosc câteva persoane care au fost promovate în posturi importante fără a avea nicio valoare și, la fel de mulți sunt cei pe care-i cunosc și care au plecat neavând pile pentru a ocupa niște posturi pe care ar fi fost sigur performanți. Se cunosc multe exemple în care, având la dispoziție (doar) resursa umană, inspirată, creativă, s-au făcut “minuni”.

Un alt mesaj l-am primit de la o cunoștință din Baia Mare, care a fost implicată în diverse activități la Sighet. Mi-a transmis, concis: viitorii tineri și tinerii trebuie să aibă condiții foarte bune să se nască și să se trateze la Sighet, nu prin alte municipii, să fie stimulați să rămână acasă, să-și dezvolte pe plan local abilitățile.

Am mai reținut un mesaj ce reitera ideea că un bun manager de societate comercială, de entitate publică, de țară, are nevoie de… excelenți consilieri. Mă gândesc la cei neplătiți, desigur, mai sunt și dintre aceia care de bunăvoie ar accepta să dea gratuit sfaturi. Un singur om nu poate cunoaște totul, nu poate fi Mafalda, trebuie să ceară cu încredere de la oameni de încredere sfaturi și după ce le primește să țină cont de ele.

Da, știu, suntem excelenți la teorie și dăm cu bâta-n baltă în practică. Dar, este cazul să lăsăm teoriile pentru zile mai bune și să dovedim punctual, prin fapte, că s-au rezolvat problemele A, B, C și urmează să ne concentrăm pe proiectele x, y, z, cu deadline-uri, termene rezonabile.

Haideți să nu lungim prea mult discuțiile și să subliniem – pentru cei care vor să înțeleagă – că, pentru ca o comunitate să funcționeze, este bine ca cei care o conduc să-i asculte cu atenție și respect pe cetățeni nu doar să-i… audă! Să se instituie un parteneriat comunitar. Pentru că nu toți cetățenii spun lucruri trăznite! Există un concept foarte utilizat și în lumea bună, exploatat inteligent dă rezultate excelente: coeziunea!

Și, foarte important, conducătorii este bine să respecte valorile, valorile din comunitate confirmate nu… trucate. Cu oamenii de valoare se pot face proiecte și strategii durabile, se pot cheltui inteligent chiar bugete mici, cu lașii și yesmenii se pot sifona bani!

Știu că tot ce am scris/spus probabil nu reprezintă “nimic nou sub soare” și nimic super – creativ dar, poate fi un punct de pornire și – de ce nu? – un imbold pentru cetățenii Sighetului de-a avansa propuneri, de-a gândi și acționa pentru ca evoluția localității noastre să fie… perceptibilă.

A, era să uit! Mai există o categorie în comunitate, foarte precis focalizată: politicienii. Dar, despre ei, azi… n-am cuvinte!

S-auzim doar de bine, dragi cititori!

Ion MARIȘ




De ce nu sărbătoresc Ziua Culturii Naţionale? (autor, Teofil Ivanciuc)

(Biserica din Buteasa
foto: Direcția de Cultură Maramureș)

Păi, aş avea o mulţime de motive, printre care:

– azi, 15 ianuarie, s-a prăbuşit acoperişul bisericii de lemn de secol XVIII din Buteasa, aflată în stare gravă de colaps de mai mulţi ani de zile, pentru care nimeni n-a găsit fonduri;

– Palatul Cultural din Sighet a încăput pe mâinile unora care nu l-au construit şi care au evacuat brutal de acolo instituţiile municipale de cultură;

– pentru că doi primari au promis redeschiderea unuia din cele două cinematografe de la Sighet, dar nu s-au ţinut de cuvânt, amatorii de film fiind nevoiţi să meargă până la Baia Mare;

– pentru că singura sală mare de spectacole din Sighet, „Viorel Costin”, este închisă de ani de zile şi stă să se dărâme;

– pentru că în Casa Memorială „Ioan Mihalyi de Apşa” plouă, pereţii cad şi nu se poate intra, dar, unde, la recenta dezvelire a unei noi plăci memoriale, au acoperit pereţii răpănoşi cu drapele…

– pentru că în mai multe case din Muzeul Satului din Sighet plouă şi „satul” arată ca o ruină;

– pentru că majoritatea clădirilor de patrimoniu din Sighet sunt înt-un hal fără de hal;

– pentru că plouă peste frescele bisericii medievale de lemn de la Strâmtura, pentru frescele în restaurare de la Sălişte-Buleni nu se mai găsesc bani, iar la biserica Călineşti-Căeni acoperişul este distrus;

– pentru că porţile, casele şi acareturile de lemn ale Maramureşului sunt demolate una câte una;

– pentru că, dacă trec Dealul, constat că, deşi de la Baia Mare s-au furat „perlele coroanei”, sigiliul de secol XIV al oraşului (din Muzeul de Istorie) şi o mostră unicat mondial de calcit bicolor (din Muzeul de Mineralogie), hoţii n-au fost prinşi, iar piesele nu au fost recuperate;

– pentru că cetăţile Chioar, Seini, Onceşti şi Cetatea Borcutului sunt năpădite de bălării şi se fac una cu pământul;

– pentru că toate comorile turismului minier din bazinul Băii Mari sunt părăsite, inundate, ruinate;

– pentru că biserica de lemn din Costeni se prăbuşeşte, precum Casa George Pop de Băseşti, Casa Alexiu Pocol, fostul Palat episcopal greco-catolic din Baia Mare, casa Iurca din Sarasău, sinagoga din Ruscova etc.

– nici cu Clujul, capitala culturală a Transilvaniei, nu mi-e ruşine: ştiţi câţi participă acolo la o lansare de carte? Vă aduceţi aminte cum a „raşchetat” Boc, fără autorizaţie de la Ministerul Culturii, ornamentele de pe o serie de monumente istorice, „pentru a nu cădea în capul trecătorilor”? Ţineţi minte cum tot Boc a refuzat să inscripţioneze trilingv numele Clujului, până ce l-a obligat justiţia să o facă, iar atunci acesta a montat în răspăr panouri şi cu denumirea „Municipium Aelium Napocense Ab Imperatore Hadriano Conditum (117-138)”? Ştiaţi că în urmă cu doar câteva zile primăria lui Boc a parafat dispariţia uneia din cele mai importante descoperiri arheologice din Cluj: singurul loc unde zidul medieval era construit direct peste zidul roman?

Şi aşa este în toată ţara…

Ca să închei, arunc o privire pe statistici: România are cei mai mulţi analfabeţi funcţionali din Europa, cei mai puţini studenţi raportaţi la numărul de locuitori, cei mai puţini cumpărători şi cititori de carte etc. Românii nu mai merg aproape deloc la operă, filarmonică, teatru sau bibliotecă, dar ţara geme de plină ce e de plagiatori şi semi-analfabeţi ajunşi „doctori în ştiinţe”.

Vreţi o sărbătorire a Zilei Culturii aşa cum ar trebui? Atunci lăsaţi festivismele şi haideţi să punem azi cu toţii mâna pe o carte!

Teofil IVANCIUC




GHEORGHE STRIMBEI – Un pictor sighetean uitat (autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu)

GHEORGHE STRIMBEI
Un pictor sighetean uitat

Portret cu bască

S-a născut în 16 februarie 1908, la Sighet. Tatăl său, proprietar – adică un mic moșier local – căsătorit cu o învățătoare din familia Gherasim, avea livadă mare cu pomi la marginea orașului și avea acolo casă de vară și acareturi, mergea acolo cu trăsura, la sărbători și la diverse ocazii, cu întreaga familie și cu prietenii.

Provenind din familii numeroase și având ei înșiși mulți copii, prin căsătorii strimbeienii au ajuns un neam cu mulți dascăli și într-o societate elevată, care prețuia frumusețile naturii înconjurătoare, artele plastice și muzica, sportul… cultura și civilizația.

Bunicul Strîmbei, ulei, de T. B. Dăncuș

Studiile primare, Gheorghe Strimbei, le-a făcut în limba maghiară, iar după Unire a continuat la Liceul „Dragoș Vodă”. Apoi, după unele specializări de scurtă durată, a devenit finanțist și a lucrat ca inspector financiar până la pensionare. Soția sa, învățătoare, provenind din familia Poleanschi, o familie de dascăli venită din Bucovina, l-a secondat și încurajat în preocupările artistice.

Întâile noțiuni în domeniul artelor plastice le-a primit de la profesorul său din liceu, Liviu Szabo – Bordeaux, cunoscutul pictor maramureșean trecut pe la școala lui Hollosy de la Teceu, (cel care a avut prima tentativă de a iniția în Sighet o școală de pictură),* dar, după venirea la Sighet a tânărului profesor și pictor, Traian Bilțiu-Dăncuș, Gheorghe Strimbei a intrat total sub influența acestuia. A fost începutul unei prietenii, care a durat cât viețile lor.

După ce s-a căsătorit și s-a stabilit la București, Traian Bilțiu – Dăncuș venea în Maramureș de câteva ori pe an – tânjea după Maramureș – și la Sighet casa lui era cea a familiei Strimbei, iar copii acesteia – pe care i-a botezat cu numele lui și al soției sale: Traian și Constanța, au fost copiii lui, el neavând norocul de-a avea urmași.

“Adeseori venea însoțit de alți artiști prieteni, precum marele pictor Catul Bogdan – fiul academiciamului Gh. Bogdan-Duică – cu care s-a împrietenit în tinerețe, la Școala de Arhitectură din București, și care a îndrăgit mult Maramureșul” ne mărturisește doamna Constanța Gavaler, născută Strîmbei, al cărei portret, pictat de nașul Traian Bilțiu – Dăncuș la scurt timp după botez, ne privește de pe peretele din fața noastră.

Portretul fetiței

“Era un om deosebit de modest și de discret. Când venea singur, îi spunea mamei că nu-i trebuie decât un pat și o pătură, într-un colț de odaie… În portretul de alături, făcut tot de el, este mama mea”.

Portretul d-nei Strîmbei

Dar Gheorghe Strimbei a fost și un prețios ajutor al lui Traian Bilțiu -Dăncuș în toate marile sale lucrări realizate în Maramureș. La executarea picturii din Biserica „Adormirea Maicii Domnului” , de pe strada Dragoș Vodă, ridicată de vicarul Maramureșului, preotul Tit Bud, între anii 1890 – 1892, pictată de Traian Bilțiu – Dăncuș și considerată de acesta ca fiind una dintre lucrările sale de referință în domeniul picturii religioase, l-a avut tot timpul alături pe Gheorghe Strimbei, fapt consemnat de altfel și în presa vremii.

La fel s-au petrecut lucrurile și la realizarea unei alte astfel de lucrări cu care, în primăvara anului 1938, a acoperit pereții sălii de spectacole din Palatul Culturii, după ce acesta a fost cedat Episcopiei Ortodoxe a Maramureșului și în sala respectivă s-au oficiat slujbe religioase. Pictura respectivă, acoperită în primii ani ai dictaturii comuniste, se găsește acolo și în prezent.

Tot despre pictorul Gheorghe Strîmbei, iată și câteva secvențe din amintirile unuia dintre nepoții săi, pictorul maramureșean Gheorghe Codrea, stabilit după absolvirea studiilor la Cluj, dar rămas legat sufletește de Maramureșul natal și de unchiul său:

„Încă de mic mă atrăgea mirosul și strălucirea culorilor și am simțit acest lucru pentru prima dată în preajma unchiului meu, Gheorghe Strîmbei, fratele mamei, care era pictor, din păcate dispărut prea devreme și uitat prea repede. Căutam să fiu cât mai mult în preajma lui, să văd cum pictează. Mi-aduc aminte că, odată, mă uitam cum pictează un peisaj. Undeva, acolo pe pânză, era și o vietate, un iepure. După un timp, când am văzut tabluoul gata, animalul dispăruse, îl ștersese. Am întrebat mirat și contrariat unde-i iepurașul și unchiul Gheorghe, cu un aer cât se poate de serios, mi-a răspuns, că a trecut pe-acolo un vânător și… Am fost total bulversat. Nu mai înțelegeam nimic…. dar acest lucru m-a stârnit și mai mult să aflu tainele picturii.

Ceva mai târziu, tot datorită lui, care era foarte bun prieten cu Traian Bilțiu – Dăncuș, am ajuns și la Școala de pictură din Palatul Culturii. Îmi plăcea grozav în sala aceea mare și luminoasă de la etajul II, plină de tablouri și de șevalete și priveam cu mare admirație la cei care lucrau. (…) Acolo am început, acolo m-am „contaminat” pentru toată viața de culori și de mirosul lor, care îmi fac și astăzi atât de bine! (…)

Încă nu aveam 10 ani, când am primit prima sarcină importantă. Traian Bilțiu – Dăncuș primise comanda să picteze pereții sălii de spectacole din Palat, acolo urmând să fie capela noii Episcopii Ortodoxe a Maramureșului și, împreună cu Gheorghe Strîmbei și cu un alt prieten și pictor local, Alexandru Dohi*, pregăteau pereții și culorile, iar eu „pauzam” cartoanele care urmau să se transpună direct pe tencuială (…)

Pe toți pereții sălii, la o înălțime de aproximativ un metru, era proiectat un chenar ca un ștergar maramureșean stilizat, asemeni celor care se puneau în casele țărănești deasupra icoanelor și care era conceput dintr-un joc repetat de lumini și de umbre, ce-i dădeau o aparență de relief. Deasupra lui începea pictura propriu-zisă (…) Am lucrat cu mare plăcere și eram extrem de mândru de importanța care mi se dădea.”*

Trebuie menționat aici faptul că, în Maramureșul interbelic exista o puternică activitate plastică întreținută de o serie de artiști plastici valoroși, confirmați în anii următori la nivel național, precum: Liviu Szabo-Bordeaux, Traian Bilțiu-Dăncuș, Tasso Marchini, Letiția Munteanu, dar și o serie de localnici, mai puțin titrați dar dotați cu talent indiscutabil: Badzei Pall, Magdalena Karpaty, Gheorghe Strîmbei, Alexandru Dohi, Vasile Kazar și alții.

Gheorghe Strîmbei n-a pictat ca să vândă și nici n-a avut ambiția să-și organizeze expoziții. Picta pur și simplu pentru propria sa plăcere. Fire calmă, blândă și liniștită el se simțea cel mai bine în natură, în peisaj, să observe până în cele mai mici detalii tot ce-l înconjoară. Au rămas după el o mulțime de coli simple de hârtie acoperite cu peisaje realizate în tuș sau acuarelă – dovezi grăitoare despre răbdarea, meticulozitatea, plăcerea de a „lua” cu sine, acasă, câteva clăi de fân dintr-un colț de livadă, printre care se zărește casa gospodarului cu toate cele din jurul ei, până în cele mai mici amănunte. Și-a risipit cu generozitate lucrările, dându – le cadou numeroaselor sale rudenii și prietenilor. Au rămas după el câteva lucrări în ulei, câteva schițe, o serie de studii, mici desene în tuș și un basorelief sculptat în lemn, deosebit de frumos, reprezentând ciclul muncilor țăranului maramureșean. Le păstrează copiii săi, Traian și Tanța.

Basorelief în lemn

În ultimii ani, își amenajase în podul casei un atelier cu fața spre grădină și spre Solovan și se pregătea ca după ieșirea la pensie să picteze cu adevărat, în tihnă și liniște, așa cum și-a dorit mereu, dar, în 1969 (19 iunie), la 61 de ani, a fost răpus de o boală neașteptată și nemiloasă.

Am scris aceste câteva rânduri cu un dublu scop: 1. Să (re)aducem în actualitate figura unui concitadin, care a existat alături de mulți dintre noi, un om și un artist modest care și-a dăruit o parte din timpul și din sufletul lui iubirii frumuseților care ne înconjoară și pe care mulți dintre noi nu le observăm și 2. Fecem cu această ocazie un apel către cei care dețin lucrări ale pictorului Gheorghe Strîmbei, să ne sprijine în intenția, de a-i organiza, în luna iunie (2019), când se împlinesc 50 de ani de la dispariția sa, o expoziție, oricât de “modestă”, ca un firesc gest de recunoștință.

Reproducem mai jos câteva dintre lucrările rămase fiicei sale, Constanța Gavaler și fiului Traian Strîmbei și așteptăm reacțiile celor care pot și vor să ni se alăture, cu lucrări ale pictorului sau cu sugestii.

Ioan Ardeleanu – Pruncu




Să facem Sighetul… atractiv!!! (Ion Mariș)

Ion Mariș

Pe la sfârșitul anului trecut am participat la o conferință de presă a unui partid important de opoziție, din zona politică a Sighetului. Am întrebat/propus (poate mai mult retoric!) dacă nu ar fi potrivit să se gândească serios fiecare actor politic local cum s-ar putea face Sighetul mai atractiv. Cetățenii dar și reprezentanții partidelor – mai ales cei din opoziție – se plâng că Sighetul stagnează socio – economic, că este un oraș mort, gri, neatractiv, chiar într-un “ușor” proces de degradare. Probabil nu noi, cetățenii obișnuiți trebuie să căutăm soluții, sunt destui cei care sunt plătiți (bine!) din banul public și care și-au asumat să conducă (bine!) destinele comunității. Nu are niciun sens să subliniez din nou care sunt micile și marile deficiențe/ probleme ale orașului, mi-aș dori să fim – așa cum ne cer demagogic politicienii – constructivi și nu să fim cârcotași.

De aceea m-am gândit la un exercițiu imaginar, potențial proiect, pe care să-l supunem atenției atât politicienilor cât și cetățenilor cărora le pasă (și credeți-mă sunt foarte mulți!). Vă rog să încercați să vă gândiți/imaginați (fără prea mari exagerări) ce s-ar putea face, dezvolta, implementa în municipiul nostru pentru a-i crește vizibilitatea/atractivitatea și, implicit, pentru a preveni depopularea acestuia mai ales de către tineri. Cred că acolo unde există manageri perseverenți, creativi, harnici, nimic nu este imposibil. Este deja un fapt foarte cunoscut și banal că există orașe mai mici, comune din România care au performanțe care ne… lasă muuult în urmă.

Am mai spus și cu alte ocazii, și orașul și țara pot fi comparate cu o societate comercială care trebuie gestionată pentru a obține performanță/ “profit”. “Profitul”, la nivelul administrației locale sau la nivel de țară este echivalent cu nivelul de trai ridicat al populației (nu al angajaților!), infrastructură modernă, context socio – cultural atractiv, într-un cuvânt, condiții rezonabile pentru a determina membrii societății/ comunității de-a nu “dezerta” din locurile de baștină, unde s-au născut și, de ce nu – deși sună romantic! – de-a fi mândri de zona căreia îi aparțin.

Sună bine când cineva spune “sunt angajat la Microsoft” sau, mai simplu, “lucrez la holdingul Dacia – Renault”, echivalentul comunitar cu ”locuiesc în Cluj sau Oradea”. Evident, în virtuatea inerției, deocamdată nu sună rău să spui… sunt din Maramureș, sunt din Sighet. Dar, oare printre puținele “atuuri” ale Sighetului să fie și “celebra” glumă că aici… se agață harta în cui?!

Așadar, mă întreb și vă întreb… cum putem face Sighetul atractiv? Ce-i de făcut?

Evident, sunt câteva răspunsuri clișeu: locuri de muncă bine plătite, evenimente culturale adecvate, spectacole atractive, partea de divertisment și sport foarte bine configurate, educație civică modernă (normală!) adică civilizație de sec. XXI, respect și, indiscutabil, infrastructura “onorabilă” și… și… multe altele.

Știm ce ne dorim, știm ce nevoi avem, cunoaștem problemele… cum/ unde găsim soluții?

Evident, din punctul de vedere – simplist – al multor politicieni, dar și cetățeni mai informați, soluția “rapidă” ar fi atragerea de… fonduri europene! (Să facem abstracție de faptul că mai nou, moda printre mulți politiceni români este să blameze Europa. Probabil că unii ar fi mai adecvați gândirii siberiene!)

Este bine de știut că pentru a accesa fonduri europene trebuie formate echipe foarte bine pregătite și corect dimensionate și un “pic” de răbdare. Evident răbdarea noastră a ajuns la limită, au trecut prea mulți ani cu promisiuni deșarte și păcăleli stupide.

De aceea îmi doresc să-i aud pe toți politicienii (care ne solicită voturile) ce idei/ propuneri/ soluții credibile, rezonabile, ne “oferă” pentru a face Sighetul… atractiv! Excludem – deocamdată! – tunel pe sub Iza, aerodorm pe Solovan (nici n-ar fi imposibil!), pod cu măcar 4 (patru) benzi peste Tisa spre Ucraina etc. Mi-aș dori idei/propuneri ceva mai de… bun simț! Sau, în termeni tehnici, rapid implementabile.

S-ar putea (oare se poate?) porni de la dorința conducătorilor noștri de a-și asuma INVESTIȚII de cel puțin 40% din bugetul local pentru Sighet. Dacă aproape 80% din buget se duce pe salarii, iar Sighetul nu profită cu nimic… unde-i eficiența? Dacă nu se fac investiții orice entitate publică sau privată moare!

Să analizăm câteva exemple pentru încurajare! Cât de mare ar fi o investiție pentru repararea principalelor clădiri de patrimoniu (rămase) din centrul vechi al orașului și/sau păstrarea, intensificarea și controlul curățeniei din urbea noastră? Remodelarea într-un concept arhitectural urban modern a parcului central ar fi foarte costisitoare? Dar un comerț civilizat în zona pieței de alimente ar fi un efort imposibil? Urbanizarea Sighetului, in integrum, ar necesita fonduri… insuportabile? Trei – patru Festivaluri într-un an, impecabil organizate și fără “risipă” de fonduri, ar fi o dorință absurdă? O mult dorită și necesară Galerie de Artă ar fi chiar o utopie pentru sigheteni? Personalizarea intrărilor/ ieșirilor din municipiu ar fi chiar fantezistă? Sau, mai simplu, ceva fără prea mari costuri, doar un pic de bunăvoință: eliminarea cetelor de cerșetori din Sighet, cum sună?

Păi, să vedem! Poate primim mesaje, idei în această direcție și vom avea multe surprize… plăcute!

Sighetul nu mai poate continua așa. Iubiți politicieni, vă invităm să vă exprimați, să luați atitudine, să propuneți fără să… exagerați. (NB: nu uitați, anul acesta avem/ aveți două categorii de alegeri!)

Stimați intelectuali, stimați cetățeni cărora vă pasă de orașul în care trăiți, care nu mimați implicarea civică, vă invit, vă așteptăm și pe voi: faceți-vă auziți! Măcar la nivel de… idei creative!

Cred că așa îi putem ajuta și le putem oferi surse de inspirație conducătorilor noștri.

Sunt convins, chiar puteți contribui cu ceva “smart” la creșterea atractivității orașului nostru!

Vă așteptăm să ne… bombardați cu mesaje – propuneri!

Ion MARIȘ




Program Sighet 2019 (Levente Pesek)

La ce să vă așteptați în acest an? O să fac o scurtă trecere în revistă (atenție, acest articol nu prezintă toate evenimentele care vor avea loc, sunt doar câteva care sunt mai importante și obișnuite). Vine iarna Adevărată, și autoritățile sighetene vor fi pregătite pentru acest anotimp, dar zăpada le va lua prin surprindere. Vor urma, probabil, și niște inundații, dar să nu ne facem griji, apa trece, iar pentru acest ”fenomen” orașul va plăti (pentru o fantomă) sume uriașe, chiar dacă, practic, nu se va face nimic, doar teoretic (să discuți despre cum curge apa și cum va dispărea până la urmă singură, totuși, costă enorm de mult! + zicala, Dumnezeu a dat, El va și lua). Prin februarie, vor apărea tarabele în centrul orașului care o să vă vândă multă iubire, iar când se termină iubirea urmează ”atenția” pentru femei și mame.

La sfârșitul iernii, vine, din fericire, primăvara, anotimp în care vor fi două evenimente importante. Pentru ambele să vă pregătiți!

Pentru primul eveniment (prin luna mai!), deschideți cămara, pentru că urmează perioada de alegeri, când o să primiți ulei, făină, zahăr dar și pixuri și calendare pe care nu le veți folosi, probabil, niciodată. Pregătiți-vă facebookul pentru pozele de la evenimentele celor care vor să fie aleși. Dacă aveți deja ulei, nicio problemă, vor fi concerte peste concerte oferite gratuit, cu artiști care au mai fost pe aici și vă vor cânta aceleași melodii ca ultima dată. Plus, să nu vă mirați să vedeți, din senin, că cei care candidează la europarlamentare, brusc, vor apărea la biserică, la evenimente organizate de ONG-uri etc.

Al doilea “eveniment” e mai mult pentru posesorii de automobile, fiindcă majoritatea lor merg la service auto pe la sfârșitul primăverii, poate începutul verii. Da, se merge la service, fiindcă sunt atâtea drumuri de nivel de Uniune Europeană în 2019, încât e o plăcere să conduci prin orașul nostru! De cumva vedeți undeva, prin oraș, că se repară o parte dintr-o stradă, plimbați-vă mult de tot pe acolo, fiindcă, după finalizare, cineva își va aduce aminte că e nevoie de o reparație la ceva țeavă. Astfel, apare o groapă uriașă, care se termină cu o binecuvântare, sau cu tipicul moral si responsabilitate a muncitorului român care se uită la groapă și o lasă așa, fiindcă… merge și așa! Și tu, drag șofer, o să mergi pe stradă după o ploaie ușoară, crezând că, pe marginea drumului e doar apă adunată, și așa ajungi la un service pentru o bucșă, o planetară etc.

Urmează vara, când tot orașul e plin de doritori de o plimbare. Veste bună, evident, doar să vă încărcați cu mult calm, fiindcă în centrul orașului la fiecare pas o sa fiți ”poftiți” să cumpărați țigări, fiindcă poliția nu e capabilă să pună punct acestui fenomen. Aaa… să nu uităm că în loc de programe culturale valoroase se vor deschide încă vreo cinci săli de jocuri de noroc în oraș. Vara, să nu cumva să vă surprindă căldura, pentru că nici pentru asta nu e pregătit orașul. La spital să nu mergeți dacă vi se face rău de la căldură, fiindcă și doctorii suferă la fel de mult!

Toamna, va fi mai liniștită, fiindcă aleșii noștri locali, care ne vor solicita votul doar în 2020, vor fi prin locații exotice, așa că, să nu ne asteptăm la reparații în oraș, la evenimente, la construcții etc, poate doar la taxe noi pe care le vom plăti (toate date de aceiași oameni care nu au făcut nimic până acuma, deși au promis minuni în oraș). Spre sfârșitul toamnei alte alegeri, cele prezidențiale, cu alte frumoase… povești și, poate, cu alte… atenții. Că doar are și cetățeanul obișnuit mici și periodice nevoi. Și politicienii nu uită asta!

Iarna, aceeași poveste cu anul ce se termină, centrul blocat, vin acasă personalități din alte țări, personalități care trebuie respectate, ei fiind boieri și peste orice lege sau bun simț (până la urmă ei vin din Europa, stiu ei ce înseamnă cultură și omenie), concerte și evenimente tradiționale care lasă în urmă tradiționalul gunoi și gust amar, fețe care s-au plictisit deja de același nimic.

Se pare că urmează un an nou plin de lucruri minunate, ONG-urile sau grupurile de voluntari se vor strădui din nou să coloreze orașul și să mențină un gram de decență. În rest, toate cele nemenționate, aproape sigur vor fi interesante! Până la urmă, în 2019, ca țară europeană, să ne mândrim de asta! Totuși, cei mai mulți care stau la povești în oraș și visează la țările din vest, la cultura de acolo, sunt cu mentalitatea dintr-o țară din est.

Bine ai venit, 2019!

Levente PESEK




Afară din „Dragoș Vodă”! (prof. Aurelia Vișovan)

prof. Aurelia Vișovan

În 1955, am fost dată afară de la liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, unde predam matematica și fizica, și transferată disciplinar la …Budești! Motivul declarat – frecventarea bisericii romano – catolice, atitudine considerată incompatibilă cu statutul de cadru didactic într-un stat comunist, care avea misiunea educării tineretului în spiritul ateismului marxist. Orice practică religioasă era rău văzută în anii comunismului dar cea catolică era combătută cu o înverșunare mai mare (Stalin declarase doar că Vaticanul era dușmanul nr. 1 al comunismului…).

Totul a pornit de la o reclamație făcută de doi elevi, fără îndoială „îndrumați” de cineva… Apoi o ședință U.T.C. fulminantă la care am fost obligată și eu să particip, în care eram acuzată și înfierată, cunoscutul lider comunist local Grigore Holdiș declarând că biserica romano-catolică era un „cuib de reacționari” și prin urmare, fapta mea era foarte gravă… Zarurile erau aruncate.

Motivul real era însă altul. Soția unui activist comunist proaspăt stabilit în Sighet îmi vânase postul și toată înscenarea fusese în folosul ei. Fiind fiică și nepoată de deținuți politici, eu eram victima ideală… era clar că nimeni n-ar fi îndrăznit să-mi ia apărarea. „Doamna” respectivă s-a instalat imediat la „Dragoș Vodă” … și la propriu și la figurat – a stat efectiv pe scaunul meu din sala profesorală timp de 3 ani! După 3 ani soțul ei a primit alte însărcinări pe linie de partid și au dispărut defintiv din orașul nostru. Nu i-am reținut numele și nici nu cred că istoria merită să-l consemneze undeva.

Dar nici la Budești nu m-am dus! Începuse anul școlar în septembrie 1955 și eu refuzam să mă prezint la post. Inspectoarea șefă de raion mă presa agresiv: Te duci la Budești! I-am răspuns pe același ton: Nu mă duc la Budești! am bătut cu piciorul în pământ, convinsă că am dreptate. Eu am părinții bolnavi și frați mai mici în întreținere, nu mă puteți arunca acolo! Ceea ce faceți este ilegal, eu am venit la “Dragoș Vodă” prin numire de la Minister!

Nu i-a plăcut deloc răspunsul meu, pentru că îi punea pe toți autorii nedreptății într-o postură inconfortabilă. Dincolo de pretextele propagandistice, un transfer disciplinar al unui profesor titular presupunea o anchetă oficială – inspecții, rapoarte, proceduri – ori, în cazul meu, abuzul era total! Au mizat pe intimidarea mea, dar faptul că refuzam să merg la Budești, îi lăsa în… off – side.

Și atunci s-a găsit o cale “de mijloc”. Am fost numită la Școala nr. 2 din Sighet, unde am predat timp de 3 ani. Nu se făcea dreptate, dar cel puțin rămăsesem în oraș… M-am străduit să-mi fac datoria și acolo și cred că am reușit. În 1958 mi s-a permis să mă întorc la “Dragoș Vodă”, unde am continuat să predau până la pensionare în 1990. …………………………………………………………………….

După ce regimul comunist a interzis Biserica Greco – Catolică în 1948 mulți români din Sighet (în special intelectuali) au început să frecventeze – regulat sau ocazional – biserica romano – catolică. Liturghia era în limba latină, ceea ce a fost ușor de asimilat, iar predica în limba maghiară, pe care mulți sigheteni o înțelegeau. Mai greu era pentru noi, cei tineri, care nu făcuserăm niciodată școala în limba maghiară, dar ne-am adaptat cum am putut. Esențial era să ne trăim credința catolică.

Asistența spirituală pe care românii greco-catolici o puteau primi era totuși limitată și se rezuma la ceremonii private (botezuri, sfințiri de casă, etc). Nu erau posibile slujbe publice de înmormântare, care ar fi dus la conflict cu autoritățile comuniste, care supravegheau agresiv clerul romano – catolic să nu aibă legatură cu etnicii români. Acesta a fost și cazul tatălui meu, învățătorul Chindriș Ioan, decedat în 1958 – i s-a făcut o ceremonie acasă, în cerc restrâns, apoi a fost dus la cimitir fără preot. Atmosfera s-a relaxat parțial în anii ‘80 când unele ceremonii publice în limba română au avut loc, cu mai puține emoții… așa ne-am putut bucura și noi de cununia fiului meu, Marius, la biserica romano-catolică, celebrată de viitorul episcop Pal Reizer.

prof. Aurelia VIȘOVAN

Foto: colecția Pal Robert Zolopcsuk




Sighetul NU are nevoi!

Să fim serioși și realiști,
de Palatul Cultural nu are nevoie orașul
de Școala de Muzică nu are nevoie orașul
de Sala Studio nu are nevoie orașul
de Construcția cea nouă de lângă Sala Polivalentă nu are nevoie orașul
de cea mai veche Construcție din oraș nu a avut nevoie orașul
de Parcul Dendrologic nu are nevoie orașul
de Parcul Central nu are nevoie orașul
de Stadionul Mic nu are nevoie orașul
de un petec de Verdeață nu are nevoie orașul
de un petec de Umbră nu are nevoie orașul
de Podul de la Grădina Morii nu are nevoie orașul
de Serpentinele de pe Solovan nu are nevoie orașul
de Inițialele orașului de pe Deal nu are nevoie orașul
de Toaletă publică nu are nevoie orașul
de Casa de Bătrâni nu are nevoie orașul
de Blocuri Reabilitate Termic nu are nevoie orașul
de Stație de Tratare a apei și Puțuri aferente nu are nevoie orașul
de Multe Altele Nu Are Nevoie Orașul SIGHET.
SE PUNE ÎNTREBAREA FIREASCĂ: DE CE AR AVEA NEVOIE ORAȘUL SIGHET DE FESTIVALUL DE DATINI ȘI OBICEIURI LAICE DE IARNĂ CARE SĂ FIE DE TALIE INTERNAȚIONALĂ, CARE ATRAGE TURIȘTI ȘI CARE E BENEFIC
PENTRU TOT ORAȘUL?!

Attila CSIK