Ultima discuție cu Johnny Popescu (autor, Marius Vișovan)

Alerga după mine, la propriu. Gâfâia… Intrasem în Muzeul Memorial, mă ajunge când urcam treptele spre etajul I. “Stai, Marius…” . Îl observ și mă opresc. “Nu pot fugi după tine, eu am totuși 64 de ani…”. Văd că e efectiv obosit dar chiar părea preocupat să vorbească cu mine. “După mine fugi ? Spune, Johnny …”. Atunci observ că avea în mână un reportofon. “Marius, tu știi că eu sunt “specialistul în evrei” al Sighetului..” . Am zâmbit (Johnny folosise o expresie mai colorată). “Da, știu…”. “Accepți să răspunzi la o întrebare și să fii înregistrat ? Fac un fel de vox -pop, întreb lumea pe stradă…” Pregătea reportofonul…”Desigur..”, am răspuns. “ Ce părere ai despre reconstruirea sinagogii mari ortodoxe din Sighet, cea distrusă în ’44 ? Nu se cere finanțare de la bugetul de stat …” . Subiectul nu -mi era necunoscut… știam (tot dintr-o carte a lui Johnny) că a existat o sinagogă de rit ortodox acolo unde se află acum monumentul evreiesc, sinagogă distrusă de trupele germano-maghiare în momentul retragerii, în octombrie 1944, după ce servise drept depozit câteva luni… Am răspuns direct: “Da, de ce nu ? S-o reconstruiască, e dreptul lor.” Apoi am explicat: “Pe mine nu mă deranjează faptul că evreii își cinstesc morții și istoria, mă deranjează că nu ne lasă pe noi să ne cinstim eroii și memoria națională!” S-a uitat la mine întrebător: “La cine te referi? “ Am răspuns: “Institutul Elie Wiesel“. Părea că nu înțelege. A replicat: “Elie Wiesel? Păi cărțile lui conțin și multă ficțiune, plasează în Sighet evenimente care nu au avut loc aici.” I-am întors vorba : “ Nu la persoana lui Elie Wiesel m-am referit, ci la cei care vorbesc azi în numele lui – Alexandru Florian și ceilalți… ei au cerut în 2014 demontarea plăcii comemorative de la Liceul “Dragoș Vodă”, pusă în cinstea elevilor arestați de regimul comunist”. S-a uitat la mine nedumerit, părea să nu știe nimic despre asta…ceea ce mi-a confirmat impresia că trăim în lumi (destul de) diferite…

Discuțiile cu Johnny au fost întotdeauna interesante și agreabile, mai bine de 10 ani ne întâlneam săptămânal la Radio Sighet. Era un om plăcut și știa multe iar eu eram pasionat de tot ce ține de istorie, de aceea priveam cu interes ce povestea el, câteodată eram de-a dreptul fascinat, dar…. lumea pe care o reînvia el era, mai mereu, lumea Sighetului iudeo-maghiar de altă dată (cu valori și realizări respectabile, fără îndoială), o lume în care însă noi românii eram absenți sau cetățeni de categoria a doua. M-am întrebat dacă eu ca sighetean român trebuie să-mi asum acest trecut istoric… nu am găsit încă răspunsul… Culmea e că nici atunci când Johnny și-a exprimat simpatia pentru un român, nu ne-am înțeles. Era vorba despre Adrian Păunescu…

Totuși, a fost o dimensiune pe care vibram la fel – muzica clasică. Johnny a fost printre primii care au semnalat în presă succesele pianistice ale fiicei mele Aurelia, pe atunci elevă… iar la ultimul ei concert la Sighet, în martie, Johnny era atât de fericit încât a venit la mine și m-a îmbrățișat. Am simțit o căldură sufletească de a cărei sinceritate nu m-am îndoit niciodată…

…Dar a venit și șocul tragicului sfârșit, pe care l-am resimțit și eu ca și mulți alții. A murit Johnny ! Oare e adevărat ? Oare chiar e posibil ? Poate cineva atât de viu, atât de prezent să dispară pur și simplu dintre noi ?

Luni, la ceremonia (romano-catolică, religia în care a fost botezat) de înmormântare, m-am rugat, alături de cei prezenți, pentru sufletul lui căruia îi doresc odihna veșnică. M-am oprit câteva clipe în fața mormântului și m-am gândit… oare cum ne va judeca Dumnezeu pe fiecare, cine va fi găsit cu adevărat bun? Johnny nu și-a asumat explicit credința creștină, dar cred că în felul lui a trăit-o, cel puțin pe anumite planuri.
Pax aeterna !

Marius Vișovan




Ioan J. Popescu – un sighetean emblematic, acasă peste tot

Un copil indigo şi un copil de cristal părând ca tot omul. Aveam sentimentul că mă înţelege cu toate hăurile mele metafizice, cu toate neliniştile mele existenţiale. Al tuturor şi al nimănui şi de aceea mult mai aproape de cum aproapele.

Am avut norocul sorţii să-i fiu prieten acestui om rar, inconfundabil şi de neînlocuit, cu o prezenţă de spirit cum la nimeni n-am mai văzut. Inteligenţa întruchipată. Era acasă peste tot. Nimic nu îi era străin. Cu o intuiţie şi spontaneitate pe măsură, ceva aproape de miracol – în orice caz magie, magie albă. Nu l-am văzut niciodată furios sau purtând râcă, nici măcar sentimental. Şi mereu la obiect sau subiect, ceea ce pentru el era acelaşi lucru şi totdeauna oferind o perspectivă personală şi deschizătoare de surprinzătoare orizonturi şi umor.

Era acasă şi firesc nu doar oriunde fizic, ci şi în domenii spirituale şi ale artei, de la arta afişului la pictură, fotografie, dans, tapiserie, muzică clasică şi mai ales film – şi nu doar aşa, în mare, ci în detalii şi cu trimiteri la istoria artei respective, biogafii sau curente, de la grecii antici până la avangardişti. Şi tot aşa şi cu omenii, instantaneu prindea lungimea de undă a interlocutorului. De la interlopi până la academicieni, cu oricine îşi găsea măcar un punct comun – de la băţosul critic de artă, până la madamele de Sighet, ale căror reţete culinare le completa cu mirodenii trăsnite.

Aveam sentimentul că vorbeşte toate limbile – cu contrabandistul de ţigări pe ruseşte, cu nişte turişti polonezi vorbea polona şi dezbătea despre regizorul Grotowski, cu nişte studenţi brazilieni la Cluj se înţelegea în spaniolă, nu în portugheză, cu un francez folclorist conversa fluid în franceză şi îi recita din Prevert, pe Schopenhauer îl citea în germană, de engleza lui nemaivorbind. “Nu, nu numai că nu a stat o vreme în Anglia sau în Franţa, dar nici nu a făcut vreo facultate, e autodidact” – i-am răspuns unui prieten licenţiat în limbi moderne, care rămăsese uimit de cum le stăpânea Johnny. Era autodidact în toate, până şi în religie, iniţiat de la, mai ales, iudaism, până la creştinism, islam, budism. Of, of, of şi ha, ha, ha! Nu te plictiseai cu el niciodată.

Era nobil, manierat şi elegant. Şi mai ales talentat în tot ce-i artă, de la caricatură, până la Rembrandt. Era fermecător fără să vrea; oriunde şi în orice mediu apărea fermeca printr-un adevărat potpuriu de idei şi umor fin. Un om care celebra Viaţa! Tot corpul lui vorbea. Mâinile dansau. Am văzut câteva video-uri cu el. Doamne, ce actor ar fi putut fi, dacă îl descoperea un regizor! Fiecare muşchi al feţei, fiecare unduire a privirii deschidea un evantai de stări. Şi apoi creativitatea lui! De la grafică la macrameuri, am auzit că a început şi un roman…

Şi apoi, nu în ultimul rând, a fost un sighetean emblematic, un fruct perfect al cosmopolitismului în creuzetul căruia se face aur: ţăranul moroşan şugubăţ, evreul cu încrengături în toată lumea, mândrul ungur, descurcăreţul ucrainean, ţiganul, ţipţerul şi toate acele naţii magice de care încă nu ştim…

Sunt tare mândru de Johnny, cum nu-i era frică de moarte şi cum nu s-a agăţat de viaţă cu orice preţ. Şi este pentru întâia data când îmi pleacă cineva apropiat, de pur şi simplu nu-mi vine să plâng. Pentru că ştiu că el e acasă şi acolo şi nu face mare caz. De va vedea de-acolo pe cineva cum plânge la înmormântare, se va amuza condoleant.

Alex Dohi, 17 sept. 2017, Stockholm
(consemnare Marin Slujeru)

***
toamnă şi frunze –
noi îmbrăţişându-ne
de cel tocmai dus

Marin Slujeru




Domnul ministru și… limba (autor, Vasile Pop)

Multe necazuri mai pot cădea pe capul omului! Auzi, doamne, tocmai din cauza unui amărât de „i”. A râs iarăși o țară întreagă de „talentul” gramatical al d-voastră. Știți cum se zice în comuna natală a soției mele? „O tacă plătește o vacă” sau pe „domnește”, „Dacă tăceai, filozof rămâneai”.

Să știți că am postat pe feisbuciuc niște materiale despre cunoștințele gramaticale ale DOMNIEI-VOASTRE, dar văd că nu v-ați uitat peste ele. Chiar la rubrica „PI(Ș)CĂTURA DE… LIMBĂ” am compus niște exerciții legate de scrierea cu doi sau trei „i”a substantivelor și adjectivelor.

Nu știu cine v-a împins (dacă nu necuratul), să vorbiți iar pe la televiziuni, acuzându-l pe unul dintre consilierii d-voastră că ar fi vinovat de ștergerea unui „i” din cuvântul „copiii”. Totuși, când reportera v-a întrebat ce reprezintă cel de-al treilea „i”, ați cam dat-o din colț în colț, făcându-vă de rușine pentru nu mai știu a câta oară.

Cineva titra ieri că ar trebui să fiți demis pentru greșeala impardonabilă cu ,,pricăjitul” ăsta de al treilea ,,i”. Altcineva vă cerea să vă dați d-voastră demisia. Cum să vă dați demisia sau cum să fiți demis, când noi abia așteptăm să auzim sau să vedem cum „mângâiați” d-voastră „limba noastră cea română”!

Râdem și glumim pe seama d-voastră, domnule ministru, dar situația este, din păcate, dacă nu tragică, atunci, dramatică.

Am acum o propunere pentru d-voastră. În cel mai scurt timp, să-i convocați la minister pe cei mai buni specialiști pentru elaborarea unui manual de gramatică destinat claselor liceale. Cred că o oră de gramatică pe săptămână ar fi suficientă pentru a remedia situația dramatică în care se află scrierea și exprimarea liceenilor și, nu numai.

La umila mea rubrică „PI(Ș)CĂTURA DE… LIMBĂ”, am introdus exerciții cât mai variate, nu pentru a-mi arăta ,,deștăptăciunea”, ci pentru a-i ajuta pe aceia care întâmpină greutăți în scrierea limbii române. Nu mi-aș dori ca unul dintre voi, dragi prieteni, ajungând ministru, să se exprime ca actualul Farfuridi.

Am compus, de exemplu, un exercițiu ortografic, care conține nu mai puțin de 70 de situații cu scrierea corectă a unor substantive și adjective.

În data de 8 septembrie am postat un exercițiu legat de foloosirea corectă a conjuncției compuse ,,CA SĂ”. Am fost sigur că nu voi avea prea mulți „admiratori” din cauză că exercițiul mi s-a părut și mie prea „tehnic”. Din păcate, o banală conjuncție subordonatoare, „CA SĂ”, poate provoca vorbitorilor mari dureri de cap. Amărâta de ea, nu introduce decât două tipuri de subordonate: de scop și consecutive, iar noi, vorbitorii, am extins folosirea ei la aproape toate tipurile de subordonate. Priviți, vă rog:
1.) Trebuie ca să învăț., în loc de „Trebuie să învăț.”
2.) Datoria ta este ca să înveți ., în loc de „Datoria ta este să înveți.”
3.) Nu mai vrem ca să plecăm., în loc de „Nu mai vrem să plecăm.”
4,) Se temea ca să intre în pădure., în loc de „Se temea să intre în pădure.”
5.) Vin la voi cu condiția ca să mă ajutați., în loc de „Vin la voi cu condiția să mă ajutați.”

OBS. Când elementele conjuncției sunt disociate, putem construi subordonate SB, PR, CD, CI, AT (de exemplu):
Trebuie ca zilnic să învăț.

PS.1.) Vom continua peste câteva zile.
PS.2.) Salutări „călduroase” domnului ministru, consătean cu nevastă-mea.

Autor, prof. Vasile POP




A mai rămas un an (autor, Vasile Pop)

A mai rămas aproximativ un an până la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri și trebuie să ne prezentăm în fața istoriei acestui neam cu ceva. Am mai scris într-o postare anterioară (n.r. pe pagina de facebook) că nu prea avem cu ce ne lăuda, trebuie să facem trimitere tot la înaintașii noștri: Iuliu Maniu, George Pop de Băsești, Ilie Lazăr, Simion Bărnuțiu, Corneliu Coposu și alții.

M-am oprit la Iuliu Maniu pentru că a fost principalul artizan al Marii Uniri și, în plus, ultimii ani din viață i-a petrecut în închisoarea din Sighetul Marmației. Din nefericire, nici până în ziua de azi nu se știe unde a fost înmormântat. Am trăit o profundă dezamăgire după vizita la Bădăcin. La data de 12 noiembrie 1998, Curtea Supremă de Justiție a dispus reabilitarea lui Iuliu Maniu și a înlăturat pedeapsa complementară de confiscare a averii, pronunțată în 1947. Casa de la Bădăcin a fost recuperată (în timpul regimului comunist funcționa aici o tabără de pionieri), urmând să fie amenajat aici un muzeu. Au trecut de atunci 19 ani și nu s-a făcut aproape nimic. De ce a trebuit să fie reabilitat? Pentru că a fost acuzat ,,de înaltă trădare” de regimul comunist și condamnat la închisoare pe viață. A rezistat peste 6 ani în închisorile din Galați și Sighet. Regimul la care a fost supus a fost unul de exterminare. Se poate afirma fără a exagera că Maniu și ceilalți închiși la Sighet au fost asasinați.

Poate veți crede că am luat-o rău pe arătură cu postările mele despre Iuliu Maniu și că ar fi cazul să să mă opresc. Vă promit că mă voi opri și că nu voi mai posta numai în caz de forță majoră.

Totuși, sper că mă veți ierta dacă voi încheia prezenta postare cu o scurtă referire la un om politic care a marcat profund istoria noastră postdecembristă: Ion Iliescu. Sper că veți înțelege de ce. Vreau să vă convingeți cine este și cine îi sunt înaintașii. Bunicul dinspre tată se numea Vasili Ivanovici, evreu rus bolșevic, pușcăriaș fugit din Rusia. S-a stabilit în 1895 în Oltenița. După 1900 și-a schimbat numele în Iliescu. Fiul său Alexandru,viitorul tată al lui Ion Iliescu, va deveni membru al Partidului Comunist Român, partid care, în 1924 va fi scos în afara legii pentru că milita pentru dezmembrarea statului român, abia constituit. Congresul al V-lea al PCR a avut loc în anul 1931 la Moscova, congres la care a participat și iubitul tătic al domnului IIiescu. Să-i fie de bine, am zice, numai că la sfârșitul lucrărilor congresului s-a adoptat o declarație semnată și de tatăl liber-cugetătorului nostru, declarație din care citez: ,, România contemporană nu reprezintă prin sine o unire a tuturor românilor, ci este un stat tipic cu mai multe națiuni, creat pe baza sistemului prădalnic de la Versailles, pe baza ocupării unor teritorii străine și pe baza înrobirii unor popoare străine”. ,,Panimaeș, tavariș Ilici Ivanovici” care de aproape 3 decenii ne purtați prin „meandrele concretului”, iar în anii studenției d-voastră la Moscova, ,,trădătorul de țară”, Iuliu Maniu, ispășea ani grei de temniță comunistă. Ați avut ocazia să vă reabilitați în ochii noștri dacă, mai ales, în perioada ultimului mandat, ați fi făcut ceva cu adevărat pentru marele om politic român, Iuliu Maniu. Din păcate, pentru noi, cei de jos, nu v-ați gândit măcar să faceți ceva pentru renovarea unei amărâte de case. Dumnezeu să vă răsplătească pentru faptele bune (dacă există) pe care le-ați săvârșit, mai ales în anii după ce v-ați instalat la putere împreună cu emanații.

PS 1: Am fost la „Memorial” și am făcut niște poze din care am postat câteva, din păcate, din cauză că în celulă nu exista lumină electrică, calitatea acestora nu este una foarte bună.
PS 2: Dacă există cineva printre d-voastră care dorește să facă o donație, o poate face conform conturilor precizate într-o postare anterioară.
PS 3: Donațiile nu se fac în numele niciunui partid, ci numai în al nostru, care credem în valorile pe care acest neam le-a dat de-a lungul istoriei sale zbuciumate.

Autor, prof. Vasile POP




Fum din bani europeni (autor, Ileana Pisuc)

Vă mărturisesc încă de la început că primul impuls a fost să tac, să nu văd, ca să nu-mi aud expresii de genul „bine că ești tu mai deșteaptă!”, „ce câștigi că-ți umblă gura (eventual ură), că oricum nu se schimbă nimic”, etc.

Însă, subiectul pe care-l voi aborda, ar trebui să fie de interes nu numai pentru mine, ci pentru toți, deoarece a ajuns să fie deranjant cu fiecare an și, mai ales, cu fiecare vară.

Pe mine Dumnezeu nu m-a „înzestrat” cu cine știe câte hectare de pământ, provin dintr-o familie mai modestă, am doar o căsuță și o grădină în jur, sub un deal, dar pentru mine reprezintă o lume. Însă, în jurul meu se întâmplă niște fenomene care sfidează tot ce am învățat despre cum să-ți gospodărești bucata de pământ pe care o ai.

Se zice că și drumul până la iad e pavat cu intenții bune. Când s-a hotărât ca acei care dețin mai multe hectare de pământ, să fie ajutați să-l lucreze și să li se dea o anumită sumă de bani pentru aceasta, sunt convinsă că nu s-a avut în vedere că acei bani se vor transforma în scrum, iar fumul ne va otrăvi sufletul an de an, vară de vară.

În condițiile de afară, la aproape 40 de grade Celsius, să dai foc fânului, fără să-ți pese că otrăvești aerul și așa irespirabil, numai pentru a elibera terenul de recoltă și a nu-l lăsa pârloagă, mie mi se pare de-a dreptul criminal! Nimeni nu urmărește parcursul acestor bani? Cum să premiezi niște proprietari mai „binecuvântați” decât alții cu sume de bani, doar pentru faptul că au mai mult pământ decât alții, fără să urmărești ce se întâmplă cu fânul rezultat? Vorbim de încălzirea globală, dar nimeni nu vede cum de pe toate dealurile se ridică vălătuci de fum în aerul înconjurător cât e vara de lungă (pe secetă focul arde mai bine). Chiar nu se poate găsi o soluție pentru a li se da acestor furaje o destinație? Sudul, de obicei, e pârjolit de secetă și, la intrarea în iarnă, suferă de o gravă penurie de furaje pentru animale. La noi, în nord, se aprind clăile de fân, deoarece, efectiv nu li se găsește o întrebuințare. Ar trebui să nu-mi pese – doar nu eu dau banii – însă mă afectează direct.

De multe ori vara, trebuie să stau cu geamurile închise, mai ales seara, când se aprind focurile. Pericolul unui incendiu e cea mai mică problemă pe arșița asta, dar de ce să fiu privată de aer curat? E dreptul meu și mi-l apăr!

Domnilor de la APIA, care împărțiți cu atâta dărnicie aceste „premii” pentru cei cu pământ mult! Gândiți-vă și la cei cu pământ mai puțin, dar care trebuie să inhaleze fumul ce iese din acești bani europeni! Bani care ar putea fi utilizați, poate, în alte scopuri, nu neapărat a-i transforma în fum și scrum.

Doamne, ce fel de popor suntem? În vechime se dădea foc holdelor, se otrăveau fântânile pentru a mai ostoi pofta de înaintare a hoardelor de cotropitori. Acum, în anul de grație 2017, se dă foc clăilor de fân, se dau găuri copacilor la rădăcină pentru ca pădurea să moară încet, în picioare. Acum, din calea cui fugim? Sau, dimpotrivă, alergăm în întâmpinarea dușmanului? Și acesta este BANUL –  care se știe al cui ochi este!

Ileana PISUC,
Sighet, 13.08.2017

sursă foto: evz.ro




Scurtă disecţie a luatului gurii pe dinainte! (autor, Echim Vancea)

De la toţi boierii Maramureş-ului Tv (cu tot respectul pentru realizatorii unor emisiuni ale postului tv, precum şi cea moderată de dl. Romeo Dobocan cu o săptămână în urmă, „Atac la cenzură”) şi de la toţi voievozii (a se citi ziariştii invitaţi în studioul postului tv) şi de la toţi românii maramureşeni de dincoace de Deal, îţi scriem ţie, domnule Ciprian DRAGOŞ, maramureşean (sic!) şi Ciprian voievod. Ai tu oare omenie, ai tu minte, ai tu creieri de-ţi prăpădeşti cuvântul (şi poate şi hârtia) pentru un prefect de dincoace de Gutâi, „finul psd-eului maramureşean”? Nu credem! Atunci de ce te mănâncă undeva atât de tulburător să verşi atâta de mult venin asupra noului prefect de Maramureş, Dl. av. Vasile MOLDOVAN? (Se prea poate să nu fie cea mai bună soluție). Dar de ce te deranjează faptul că îi de dincoace de Deal? Că nu are pagină de facebook? Că nu are blog? Ş.a.m.d. Că d.ta nu l-ai cunoscut? Că nu ai informaţii dacă este căutat de DNA? Da’ de ce te stropşeşti atât de tare împotriva noului prefect de Maramureş, voievodule?

Nu sunt un fan al psd-ului. Nu am fost şi nu voi fi niciodată. Dar sunt un fan al DOMNULUI avocat Vasile MOLDOVAN, numit mai ieri Prefect al Maramureşului, un OM de o rară corectitudine morală şi socială! A arunca cu „zoaie” într-un OM, fie el şi politic, pe care nu l-ai cunoscut, nu ai stat cu el de vorbă nici măcar un minut (fie ca gazetar sau om obişnuit), numai pentru că este de dincoace de Deal, mi se pare a fi o atitudine de „urechist”. Un purtător de cuvânt al domnului, partidului care scoate euro-ii din teşcherea!

Dle Ciprian DRAGOŞ,

Dacă ai rău de Deal (îţi înţeleg furia care este datorată, probabil, căldurii excesive care a „atacat” Maramureşul în ultima vreme (!) şi că vrei să îţi faci un bine, atunci lasă-l pe Dl. prefect Vasile MOLDOVAN să fie PREFECT! Acceptă şi dumneata să-ţi fie domn (Doamne iartă-mă Prefect!). Şi îţi învaţă cuvântul să te slujească, iar de noi să te fereşti. Căci de cauţi duşman, ai să-l găseşti. Şi aşa să ştii: prefect avem, mare (nu ştiu şi cât de bun!) şi avem şi pace din toate părţile! Şi să ştii că toţi pe capete vom veni asupra sa şi vom sta pe lângă Prefectul Vasile MOLDOVAN, măcar de-ar fi să ne „pierdem” capetele. Nu de alta dar am avut prea mulţi prefecţi de dincoace de Deal pe care cei de dincolo de Deal i-aţi cumpărat!

P.S.: Dle Dragoş,
Nu vi se pare cam, prea la zi, acţiunea în forţă a Composesoratului Borşa asupra Prefecturii în chiar ziua următoare numirii în funcţie a d.lui Vasile Moldovan, în condiţiile în care sentinţa definitivă privind situaţia juridică a acestuia datează de prin 2004?

Echim VANCEA




Concediul nostru cel de august (autor, Crina Voinaghi)

Luna august e luna concediilor, oriunde v-aţi duce, în ţară sau peste hotare veţi regăsi o lume pestriţă, hotărâtă să profite la maxim de săptămâna – sau în cel mai bun caz 10 zile – de libertate totală plătită cu sudoarea frunţii din restul anului. Libertate totală e, totuşi, mult spus, majoritatea oamenilor pe care eu îi cunosc încearcă să-şi facă un program destul de strict pentru a nu pierde un minut.

În ţară, în staţiunile consacrate, fie la munte fie la mare, e o aglomeraţie de nedescris, parcările sunt arhipline, hotelierii încântaţi, iar ospătarii tot timpul grăbiţi. În timpul plimbărilor dese vânzătorii de la tarabe atrag turiştii cu tot felul de lucruri colorate, mai mult sau mai puţin utile. Le cântăreşti din prima zi, te gândeşti ce să-i cumperi lui X sau lui Z fără a cheltui prea mulţi bani, te hotărăşti la un lucru, pipăi, măsori, compari preţuri pentru că mai peste tot e aceeaşi marfă şi, în cele din urmă, îţi umpli mâinile cu sacoşe voluminoase având pe chip mulţumirea omului care a reuşit.

Preocuparea de bază – dacă nu ai cumva all inclusive, cel de la bulgari m-a uimit prin diversitate şi cantitate, nu întotdeauna în sens pozitiv – e să alegi cel mai bun loc unde poţi să mănânci ieftin şi bun cu toate că aşa ceva în luna august nu există. Dar unii mai reuşesc imposibilul, sau aşa li se pare. Apoi, îşi mai cumpără un porumb sau un popcorn sau o bere – totul e 5 lei, 10 lei dar nimic nu e prea scump pentru că o dată într-un an mergi în concediu. Nu vorbim de cei mai norocoşi care se duc de 2-3 ori într-o vară, nici de destinaţii exotice, asta e altă poveste.

Cine ia all inclusive îşi bate capul doar cu plimbările sau discuţiile sau cadourile. Poate e mai plăcut, poate nu, depinde de ce îţi doreşti. Oricum zilele de concediu par prea puţine şi tot timpul te întorci la muncă având impresia că ţi s-a făcut o nedreptate şi ţi s-a furat din timp.

În străinătate e aceeaşi nebunie, doar că oamenii par mai relaxaţi, vorbesc mai încet şi mai calm, nu caută cea mai ieftină variantă de a mânca, se aşează pe o terasă şi cu asta basta. Că profită şi cei de peste hotare de lunile de vară pentru a mai ajusta preţurile, probabil, doar că nu e chiar atât de evident.

Oriunde ar fi, în ţară sau pe tărâmuri mai îndepărtate, există mai multe tipuri de turişti: cel mulţumit de toate, încântat că poate să doarmă şi să mănânce unde vrea şi când vrea, cel care orice i s-ar da nu e niciodată mulţumit dorindu-şi mai mult, turistul care, pornind de la ce are, visează ca anul viitor să aibă şi mai mult făcându-şi planuri pentru vacanţe fabuloase, turistul care vrea aventură , cel care vrea să se odihnească, cel care merge la sigur, cu rezervarea făcută din iarnă şi cel care se bazează pe ofertele last minute. E departe totuşi de a fi o clasificare exhaustivă.

Oricum ar fi, dacă îţi doreşti puţină linişte şi odihnă probabil nu ar fi o idee bună să alegi luna august, dar dacă tot te-ai pornit, atunci încearcă să te bucuri, să-ţi umpli bateriile, nevoia de somn şi aventură iar când vocile celorlalţi devin mult prea sonore, pune-ţi căştile în urechi şi las’ să fie cald!

Autor, Crina VOINAGHI




Sindromul „cuibului gol” (autor, Ileana Pisuc)

Mă urmărește de ceva vreme, la început de primăvară, o imagine TV a unui stâlp de curent de pe care s-a aruncat un cuib de barză, pentru a aduce liniștea unui cetățean deranjat de vecinătatea unei sărmane înaripate care avea prostul obicei de a se întoarce an de an la același cuib și asta de peste 30 de ani…

Câtă impertinență pe această necuvântătoare cu picioare lungi, de a-și căuta cuibul, de a-l primeni pentru a-și aștepta puișorii gingași și neajutorați!

A trebuit o hotărâre „de sus” pentru a o pune la punct pe această „obraznică” pasăre și a o deposeda de prețioasa ei casă. Un fapt banal, veți zice, pe un post TV de știri, tratat cu ironie de unii, și cu revoltă de alții. Eu mă număr printre „alții”.

În acest stâlp pe care s-au montat țepușe pentru descurajarea berzei de a mai îndrăzni să-și refacă cuibul, eu mi-am văzut casa mea și a familiei mele prin anii ’91-’93, când, în loc de țepușe, noi primeam somații s-o părăsim pentru a ne fi luată de bancă. Casă făcută în urma încurajărilor date de către guvernanții de atunci (Petre Roman) cu credit de la Bancă.

Din cauza instabilității financiare și a fluctuațiilor leu-dolar, într-un final, am ajuns la o dobândă înrobitoare, imposibilă. Toată munca familiei s-a dus de râpă, fiind nevoiți (neputând plăti ratele) să plecăm doar cu ce aveam pe noi. Aveam și doi copii minori pe atunci.

Nimeni nu și-a pus problema unde vom înnopta, ce se va alege de noi. Patru destine în voia vântului… La început tolerați pe la prieteni, fără chirie, iar mai târziu cu chirie. Între timp, copiii au crescut. Au crescut însă cu o frustrare de a nu avea o casă stabilă, un cuib propriu, pentru care, totuși, noi ne-am zbătut și am avut curajul de a ne angaja în a o construi. N-am protestat, nu ne-am judecat, nu ne-am lamentat niciodată.

Ne-am însușit „crima” de a vrea să-ți construiești o casă cu credit bancar și ne-am dus pedeapsa până la capăt cu demnitate. Ne-am încrezut în Dumnezeu, am făcut toate sacrificiile și ne-am canalizat forțele pentru a investi în educația copiilor. Ne-am că, având o pregătire superioară, ei n-or să treacă prin ce-am trecut noi. Niciodată n-am fi crezut că lucrurile vor lua o cu totul altă întorsătură. Căpătând mai multă înțelepciune și orientându-se în jur, ei n-au mai vrut să riște rămânând în țară. Și-a făcut fiecare o carieră a lui, dar pe două continente diferite. Au preferat să lase „cuibul” nesigur din țara lor și să aleagă alte cuiburi, oferite de străini. Noi, ca părinți, am rămas cu o amărăciune în suflet pentru toată viața.

Au trecut mai bine de 20 de ani de atunci și a trebuit ca o barză să-mi scurme prin cenușa timpului ca să ies la rampă și să le strig guvernanților de acum:
– Aveți grijă de cuiburile de berze/oameni! Nu le dărâmați, nu-i alungați, nu vă jucați cu destinele lor, pentru că toate se vor întoarce odată împotriva voastră (apropo de creditele în franci elvețieni)!

Dacă acea barză s-a îndărătnicit să stea cu picioarele pe țepușele de pe stâlp și să nu plece, la oameni e un pic diferit. Dumnezeu le-a dat rațiune și gândesc, și pleacă din țara în care li se bat cuie în tălpi!

Ne-am construit o altă căsuță prin mijloace proprii, micuță și cochetă, dar e GOALĂ! Eu trăiesc mai tot timpul singură în ea… Arareori (atunci când pot) mai vin copiii în vizită, dar pentru scurt timp.

Senzația de „cuib gol” devine tot mai acută și, din păcate, ca și mine sunt mii și mii de „berze”…

Ileana PISUC
20.07.2017

sursă foto: Peter Lengyel




​România poate înscrie două Peisaje Culturale în UNESCO (autor, Teofil Ivanciuc)

După cum bine se ştie, ţara noastră are înscrise în Patrimoniul Mondial UNESCO următoarele situri: bisericile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Maramureş, bisericile fortificate din Transilvania, fortăreţele dacice din Munţii Orăştiei, Delta Dunării, mănăstirea Horezu şi cetatea din Sighişoara.

În plus, Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii are incluse din România: ritualul Căluşului, Doina, ceramica de Horezu, Colindatul de Ceată Bărbătească şi Tehnicile Tradiţionale de Realizare a Scoarţei (ultimele două împreună cu Republica Moldova).

Apoi, lista românească a Rezervaţiilor Biosferei UNESCO are ca reprezentante: Delta Dunării, Munţii Retezat şi Rezervaţia Pietrosu Mare din Munţii Rodnei, în timp ce reţeaua globală UNESCO a geoparcurilor include Geoparcul Dinozaurilor din Ţara Haţegului.

Tot prestigioasa instituţie culturală patronează Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, care numără în prezent 116 oraşe din 54 de ţări, printre care NU se află şi România, însă vecinele noastre Bulgaria, Ungaria sau Ucraina, da (cu oraşele Nessebar, Budapesta, Pécs, Kiev şi Lvov).

În fine, la începutul lunii iulie 2017, UNESCO a decis exinderea unui sit transnaţional preexistent (Pădurile virgine de fag), incluzând în acesta şi pădurile cvasivirgine din Carpaţii Româneşti.

Un alt tip de zone protejate, probabil cel mai complex, este Peisajul Cultural, unde, de asemenea, România încă NU a înscris nimic, deşi respectiva reţea UNESCO conţine deja 88 de situri, câteva dintre acestea fiind transfrontaliere, inclusiv din ţări din apropierea noastră – precum Ungaria, care are trei Peisaje Culturale: pusta Hortobágy, regiunea viticolă Tokaj şi lacul Fertő/Neusiedlersee (ultimul împreună cu Austria), Polonia (cu zona de pelerinaj Kalwaria Zebrzydowska şi marele parc Muskau – gestionat comun cu Germania) ori Ucraina (care a înscris vechea colonie greacă Cherson cu peisajul agricol antic înconjurător, amplasate în Crimeea ocupată azi de către Rusia).

În accepţiunea UNESCO, Peisaj Cultural înseamnă acel spaţiu unde umanitatea şi natura s-au îmbinat într-un mod intim şi îndelungat, rezultând o simbioză specială şi bine echilibrată între oameni şi mediul înconjurător.
Aceste Peisaje pot fi sate, grădini, livezi, pajişti, păşuni, agroterase, drumuri, poteci şi împrejmuiri, spaţii sacre, locuri cu biodiversitate remarcabilă sau unde se conservă viaţa tradiţională, meşteşuguri ancestrale sau tehnici agricole vechi, care pot fi încă practicate ori ce au dispărut deja – dar ale căror urme sunt încă vizibile…
Pe baza criteriilor de mai sus, România ar putea înscrie cu certitudine în UNESCO, dacă s-ar dori acest lucru, două Peisaje Culturale: Ţara Maramureşului, respectiv Podişul Târnavelor.

1. Ţara Maramureşului

Reprezintă, din punctul de vedere al vieţii tradiţionale, cel mai bine conservat teritoriu din Uniunea Europeană. Bine delimitată de munţii care înconjoară depresiunea de 3400 kmp, cu 220 mii locuitori şi peste 60 de localităţi, aceasta a fost unită de comunişti împreună cu Chioarul, Codrul, Lăpuşul şi părţi ale Sătmarului într-un nou judeţ Maramureş, care n-a reuşit până azi nici să devină un tot unitar, nici să aibă un caracter comun, drept pentru care amprenta Peisajului Cultural nu se poate suprapune decât peste vechea zonă etnografică cunoscută sub numele de Ţara Maramureşului.

Locuitorii arealului sunt majoritari români, dar există şi o enclavă importantă de vorbitori ai limbii ucrainiene (a căror cultură tradiţională are multe similitudini cu cea a românilor) precum şi comunităţi mai mici de maghiari, rromi, germani (ţipţeri) şi câţiva evrei.

Sătenii au creat, cel puţin începând din secolul al XIV-lea, de când pot fi urmăriţi în documentele de arhivă, o complexă cultură agro-pastorală cu particularităţi unice, multe reminescenţe medievale fiind perpetuate până în ziua de azi (elemente ale arhitecturii civile şi eclesiastice, păstoritul, mobilierul de interior cu ruda, paturile şi laviţele, frizele de blide, părţi ale costumului, tipuri de ornamente, o serie de meşteşuguri, elemente de folclor etc.).

Cei mai mulţi locuitori din satele înşirate de-a lungul văilor au fost şi sunt crescători de animale (oi, vaci, cai, capre, porci, păsări, mai rar bivoli). Cel mai multe animale sunt adăpostite mare parte din an în grajdurile din curtea casei, fiind hrănite cu iarbă şi fân uscat, o parte a lor urcând vara pe păşunile montane, în transhumanţă, iar altele fiind lăsate să pască liber prin fânaţuri, cu precădere primăvara şi toamna. Motivul acestui tip de gospodărire a terenului constă în insuficienţa spaţiului economic, dominat de pădurile montane care ocupă jumătate din Ţara Maramureşului şi care nu permite păşunatul tuturor animalelor. Animalele dau lapte şi derivatele sale, carne, lână şi piei, iar caii (rar, bivolii şi încă mai rar, boii) tractează mii de căruţe.

De-a lungul secolelor, terenurile situate în extravilanul satelor, între aşezări şi muntele împădurit, au fost modelate complex, codrii fără sfârşit de odinioară devenind un amestec de livezi, fânaţuri, păşuni, pădurici şi arbori izolaţi, delimitate de garduri vii, de lemn sau de piatră, de pâraie, şanţuri, poteci şi drumuri, în aşa fel încât locul să poată fi exploatat cel mai judicios.

Astfel, acest teritoriu este cât se poate de reprezentativ (conform criteriilor Agenţiei Europene de Mediu), pentru conceptul High Nature Value Farmlands, care defineşte spaţiile rurale unde agricultura tradiţională este ocupaţia principală, locuri caracterizate printr-o vegetaţie naturală sau semi-naturală foarte variată, terenurile fiind uneori integrate într-un imens mozaic precum cel descris mai sus, arealele respective aflându-se de obicei în afara ariilor protejate.

Acolo, iarna se taie unii copaci pentru lemn de foc şi se gunoieşte solul cu îngrăşământul natural scos din grajduri. Primăvara se curăţă terenurile, se recoltează aracii de alun (care servesc la construirea gardurilor, împletitul coşurilor sau ca beţe pentru fasole), se ară şi se plantează. Vara şi toamna devreme se face fân (de obicei una-două recolte pe an), se recoltează plantele medicinale şi fructele de pădure: ciuperci comestibile, fragi, mure, măceşe, afine, alune etc.

Prin exploatarea pădurilor din zonele joase dar şi cele montane, se obţine lemnul de foc sau de lucru, în timp ce poienile, marginile şi rariştile codrului sunt păşunate.

Maramureşul a fost supranumit « ţara lemnului » deoarece cândva totul era făcut din lemn, de la biserici până la case, porţi, acareturi şi garduri, unelte sau obiectele de zi cu zi. Astăzi lemnul este mult mai puţin important; totuşi aici se păstrează peste 80 de biserici de lemn vechi, dar şi recente (regiunea este singura unde tipologia bisericilor monument UNESCO este în continuare reprodusă identic şi la scară mare), câteva mii de case şi acareturi de lemn (numărul lor este într-o scădere îngrijorătoare şi accelerată), sute de porţi monumentale etc.

Practic, întregul teritoriu de azi al Ţării Maramureşului este încă utilizat de către practicanţii modului de viaţă tradiţional, începând de pe cursul râurilor folosite ca sursă de apă, forţă motrice pentru instalaţiile tehnice hidraulice ori sursă de hrană (peşte) şi până la cele mai înalte piscuri muntoase, care sunt păşunate vara.

Casele satelor sunt înconjurate de parcele arate, livezi şi fânaţuri, mai sus întinzând-se agroterasele construite cu trudă în secolele trecute pentru a îmblânzi pantele dealurilor.

Plantele cultivate sunt comestibile (cartofi, fasole, porumb, legume, zarzavaturi), furajere (sfeclă, dovleci, lucernă), tehnice (in, cânepă, medicinale), ornamentale etc. Un studiu a relevat faptul că maramureşenii dintr-un anumit sat identificau 435 specii de plante: 250 melifere, 172 medicinale, 87 comestibile, 82 de specii furajere (din care rezultau 24 tipuri de fân) etc.!

Prin curţi, grădini sau prin fânaţuri sunt cultivaţi pomi fructiferi, soiuri vechi autohtone altoite pe suporţi sălbatici, ori hibrizi contemporani (meri, pruni, peri, nuci, cireşi etc.), fructele folosindu-se crude sau preparate (gemuri sau pălincă- brand local) sau chiar la hrana animalelor.

Dacă gradul de conservare al arhitecturii vernaculare a Maramureşului lasă de dorit, alte lucruri sunt păstrate ca nicăieri altundeva: locuitorii regiunii practică cel mai mare număr de meşteşuguri şi ocupaţii populare din Europa contemporană, pentru uzul propriu, nu doar demonstrativ, pentru turişti, dintre care am identificat 63: diverse forme de prelucrarea lemnului şi a textilelor, fierăritul, olăritul, confecţionarea de opinci, de pălării de paie, de coşuri, de măşti ritualice, de butoaie, de icoane pe sticlă şi lemn etc. Sute de femei utilizează regulat războiul de ţesut, produsele lor fiind în principal covoarele şi hainele populare – pe care mii de oameni le poartă la sărbători, Maramureşul fiind ultimul loc de pe continent unde mai persistă în uzul curent ambele tipuri complete de straie tradiţionale: de iarnă şi de vară.

Aici se păstrează şi cel mai variat şi arhaic grup de instalaţii hidraulice ţărăneşti din lemn aflate încă în funcţiune în Europa: vâltorile folosite la spălatul şi îndesatul covoarelor şi a altor ţesături, morile de cereale, pivele pentru postav, daracele pentru scărmănat lâna şi chiar o batoză de treierat cereale, fără a mai socoti sutele de distilerii de alcool.
Obiceiurile laice şi religioase sunt conservate ca nicăieri altundeva, fie că vorbim despre riturile legate de naştere, nuntă şi moarte, ori de acţiunile şi obiceiurile legate de Paşti, Rusalii, Sfânta Maria, Crăciun etc. S-au păstrat şi obiceiuri cu iz precreştin, precum Tânjaua (ritual agrar dedicat primului plugar, încheiat cu o rugăciune adresată Soarelui), dar şi celebrul şi unicul Cimitir Vesel de la Săpânţa, despre care se spune că ar avea anumite origini în antichitate – prin versurile rimate care iau moartea în derâdere şi care par a proveni din « verşurile » recitate şi azi la înmormântări. În Ţara Maramureşului mai toţi locuitorii ştiu să danseze tradiţional, făcând acest lucru de câte ori au ocazia (mai ales la nunţi, botezuri şi la festivalurile locale), dar şi să cânte melodii populare. Munca în comun – claca, încă este practicată, atunci când se construieşte o casă, se ridică o biserică, se recoltează o parcelă întinsă de cartofi etc.

Într-un alt registru, Ţara Maramureşului are una dintre cele mai ridicate biodiversităţi din Europa, cu 11 mii de specii de plante şi animale, un rai al florilor sălbatice, fluturilor (1600 de specii de lepidoptere) şi al păsărilor cântătoare, cu păduri care adăpostesc carnivore mari (urs, lup şi râs). În regiune sunt cunoscute sute de izvoare minerale (majoritatea neutilizate), dar şi mlaştini periglaciare şi lacuri sărate.

Aproape jumătate din spaţiul neantropizat intensiv este teoretic protejat, făcând parte din Parcuri Naturale (Munţii Maramureşului), Naţionale (Munţii Rodnei) sau din situri Natura2000, însă satele tradiţionale cu zestrea lor, nu beneficiază practic de nici un fel de protecţie!

Clasarea Peisajului Cultural Ţara Maramureşului ar putea duce şi la conservarea şi valorificarea suplimentară a elementelor recunoscute deja de către UNESCO în regiune: bisericile medievale de lemn, covoarele tradiţonale şi Rezervaţia Biosferei Pietrosul Mare din Munţii Rodnei.

2. Podişul Târnavelor

Cunoscut prin bisericile fortificate ale saşilor şi cu un patrimoniu natural şi antropic bine păstrat, Podişul Târnavelor se întinde între râurile Târnava şi Olt, acoperind cam 4000 kmp şi având vreo 150 de sate cu cca 100 mii locuitori, fără a pune la socoteală oraşele de pe margine (Sibiu, Făgăraş, Braşov, Sighişoara şi Mediaş).

Acolo se păstrează cinci din cele şapte biserici medievale fortificate protejate de UNESCO: Biertan, Valea Viilor, Saschiz, Prejmer şi Viscri, precum şi oraşul Sighişoara, cu centrul vechi inclus în Patrimoniul Mondial.

Colonizat de germani în secolele XII-XIII, Podişul Târnavelor a cunoscut o emigraţie masivă a acestora în ultimele decenii, azi saşii devenind minoritari, populaţiile dominante fiind românii, rromii precum şi puţini maghiari, în timp ce armenii din Dumbrăveni au dispărut prin asimilare. Saşii rămaşi sunt ceva mai numeroşi în localităţile: Braşov, Sibiu, Mediaş, Cisnădie, Sighişoara, Petreşti, Râşnov, Hălchiu, Agnita, Alţâna, Hărman ori Măieruş, aşezarea cu cel mai pregnant caracter săsesc fiind Mălâncrav, Viscri rămânând satul cel mai bine conservat.

Arhitectura aşezărilor s-a păstrat aproape intactă vreme de sute de ani: case de cărămidă arsă sau nearsă, acoperite cu olane ceramice, având forme şi volume unitare, cu porţi zidite înspre drum, suficient de înalte pentru a lăsa să treacă o căruţă încărcată cu fân (precum în Maramureş), cu curţi pietruite, locuinţele fiind continuate de grajduri şi coteţe, ansamblurile fiind închise cu şuri imense, plasate perpendicular, în spate aflându-se grădini de legume şi apoi de livezi, graniţele proprietăţilor fiind marcate de multe ori prin şiruri de nuci în dosul cărora se află păşunea satului sau alte terenuri arabile.

Terenurile au toate aproximativ aceeaşi suprafaţă (grădinile – cam jumătate de hectar, iar livezile – dublu), dispunere faţă de reţeaua de drumuri şi mod de utilizare, habitatul fiind atât de bine păstrat de parcă ar fi fost protejat de lege, ceea ce nu s-a întâmplat!

Mai în toate satele există biserici medievale (doar câteva fiind reconstruite în urma incendiilor sau prăbuşirilor) care, pentru a face faţă atacurilor din secolele XV-XVII, au fost fortificate în cele mai variate şi atrăgătoare forme, cu turnuri multietajate, coruri întărite, rânduri de curtine simple, duble sau chiar triple, punctate de turnuri şi bastioane, dar şi de şanţuri de apărare etc. Interioarele acestora sunt pe măsura exterioarelor, conţinând fresce, altare poliptice, orgi, covoare şi mobilier vechi etc. În unele localităţi s-au păstrat palate şi conace nobiliare, iar oraşele de pe margine: Sibiu, Braşov, Sighişoara şi Mediaş au fost puternic fortificate.

Zonele care compun arealul respectiv au fost denumite de saşi: Altland (ţinutul vechi, între Olt şi Hârtibaciu), Waldland (ţinutul pădurii, spațiul dintre Hârtibaciu și Târnava Mare), Weinland (ţinutul vinului dintre cele două Târnave), Haferland (ţinutul ovăzului dintre Rupea şi Sighişoara), Burzenland (Ţara Bârsei) etc.

Habitatul natural al regiunii se apropie de perfecţiune, Podişul Târnavelor fiind considerat unul din ultimele peisaje medievale ale Europei, rămas practic neschimbat de sute de ani, extrem de caracteristic pentru conceptul High Nature Value Farmlands, precum Maramureşul. Acolo se păstrează cele mai bogate păşuni din relieful deluros al continentului, pajiştile tapisate cu stejari secular formând un peisaj unic, care aduce cu savana africană. Micile văi ce brăzdează regiunea sunt despărţite de culmi deluroase acoperite cu păduri în care trăiesc ultimii urşi şi lupi din sectoarele joase ale Europei. Biodiversitatea remarcabilă (zona este sit Natura2000) este cuantificată, printre altele, de cele 650 specii de fluturi şi molii descoperite până în prezent.

Privind hărţile de secol XVIII observăm că dispunerea suprafeţelor împădurite şi defrişate a rămas aceeaşi până azi, la fel ca şi majoritatea reţelei de poteci şi de drumuri de căruţă, lucru care este absolut remarcabil!

Locuitorii satelor sunt, în majoritate, practicanţi ai agriculturii sustenabile. Producţia agricolă înseamnă în primul rând cerealele (mai ales porumb şi grâu), cartofii, legumele, fructele etc. Apoi se remarcă creşterea animalelor: vacile pasc pe imaşul comunal, oile sătenilor sunt strânse în stâne toată vara, iarna animalele fiind hrănite cu fânul recoltat în sezonul cald. Produsele obţinute sunt carnea, laptele din care se obţin brânzeturi, lâna – valorificată parţial etc. Numărul atelajelor tractate de cai este foarte ridicat, în zona Făgăraşului încă mai există bivoli, în micro-ferme fiind crescute şi porcine (renumit este porcul de Bazna) sau păsări (găini, raţe, gâşte şi curcani). Unul dintre cele mai tipice produse ale regiunii este vinul de Târnave – Jidvei.

Meşterii care mai sunt prezenţi prin sate prelucrează nuielele, fierul sau cuprul (cazangiii rromi). Pe alocuri se ard cărămizi, ţigle şi plăci de teracotă, se produce ceramică, curele de piele şi cărbune de lemn, se stinge varul, se confecţionează şi pictează mobilă de lemn, iar gospodinele prepară pâine pe vatră, turtă dulce, gem de rubarbă, supă de mere, prăjitura hecleş etc.

Dintre tradiţii şi obiceiuri, cea mai deosebită instituţie săsească este cea a Vecinătăţilor, care reprezintă asocieri între vecini, după criteriul aşezării spaţiale. Astfel, toţi locuitorii majori ai unei străzi sunt organizaţi într-o Vecinătate de sprijin şi ajutorare reciprocă. Cu toată diminuarea drastică a numărului saşilor, azi luptă să mai supravieţuiască câteva mici Vecinătăţi la Saschiz, Turnişor, Cristian sau la Miercurea Sibiului, organizate tot mai puţin pe criterii de spaţialitate şi din ce în ce mai mult pe bază de prietenie şi compatibilităţi, în Vecinătăţile contemporane fiind prezenţi mai nou şi etnicii români.

Turnul slăninilor este un alt exemplu de supravieţuire a convieţuirii comunitare, constând într-un spaţiu (în general un turn al bisericii fortificate) unde întregul sat îşi păstra în siguranţă rezervele de hrană, care erau utilizate în anumite condiţii şi după un ritual precis. Mai există şi azi câteva turnuri ale slăninilor funcţionale, precum odinioară, la Gârbova, Cristian sau Cincşor.

Obiceiuri tradiţionale încă păstrate sunt Fasching-ul (varianta transilvăneană a carnavalului occidental), Kronenfest-ul din zona Rupea (sărbătorirea trecerii la vară) sau parada Lolelor – personaje mascate, groteşti, care aveau rolul de a proteja lăzile Vecinătăţilor, manifestări reînviate în ultimii ani în mai multe locaţii din regiune.

Chiar dacă elementul etnic săsesc este tot mai redus numeric, iar germanii rămaşi sunt, în majoritate, orăşeni şi nu agricultori ori meşteşugari din mediul rural, moştenirea spirituală şi materială, adică « rânduiala » atât de deosebită a lor, este încă palpabilă în regiunea propusă.

Desigur, dosarul Podişului Târnavelor mai include multe date neamintite aici, care, bine structurate, ar trebui să determine Comisia UNESCO să accepte această posibilă candidatură.

În afara celor două Peisaje Culturale prezentate succint mai sus, pe listele organismului cultural internaţional ar putea intra Ţinutul Secuiesc (cu scrierea runică, viaţa tradiţională, gastronomia, pelerinajul de la Ciuc etc.), acel sector din Munţii Banatului unde se practică agricultura pretehnologică şi mai funcţionează morile cu ciutură, peisajele viticole din unele sectoare ale Subcarpaţilor, simbioza om-natură din Munţii Poiana Ruscă sau Trascău, Patrulaterul Aurifer al Munţilor Apuseni (unde, însă nu prea mai sunt mineri tradiţionali ori şteampuri funcţionale, iar distrugerile provocate de exploatările din perioada comunistă sunt imense) etc.

Concluzionând, în vederea prezumtivei prezentări a celor două candidaturi propuse mai sus, pe lângă implicarea obligatorie a Comisiei Naţionale a României pentru UNESCO, a Institutului Naţional al Patrimoniului şi a Ministerului Culturii cu insituţiile subordonate, ar trebui să participe cu expertiza lor şi fundaţiile non-profit care acţionează în cele două regiuni. Impedimente clar sesizabile sunt faptul că Podişul Târnavelor este împărţit administrativ între trei judeţe: Sibiu, Braşov şi Mureş, iar în Ţara Maramureşului numărul asociaţiilor implicate activ în conservarea zonei este unul foarte limitat. Totuşi, cu sprijinul instituţiilor de cultură publice şi private, precum şi cel al specialiştilor independenţi, se poate reuşi.

Personal, sunt dispus să particip cu baza de date pe care o deţin, pentru completarea dosarelor de clasare în UNESCO a Peisajelor Culturale Ţara Maramureşului, respectiv Podişul Târnavelor.
Merită, şi trebuie, ca România să facă acest pas important într-un mod cât mai rapid şi profesional cu putinţă!

P.S. Nu trebuie uitată nici Reţeaua Oraşelor Creative UNESCO, unde ţara noastră întârzie să-şi desemneze vreo candidatură şi unde am putea înscrie un oraş dinamic cultural precum Cluj-Napoca, Sibiu etc.

Autor, Teofil Ivanciuc




Cheile (in)vizibile ale timpului – (autor, Ion Mariș)

Foarte mulți prieteni are Valentin Rozsnyai. Am constatat acest lucru la vernisajul expoziției lui de la Sighet, din 29 iunie 2017, ora 17:30, Sala de Expoziții temporare a Muzeului Maramureșean. Ne-am întâlnit într-o atmosferă plăcută, destinsă și distinsă, ne-am bucurat de lucrările lui Vali și ne-am apropiat de artele plastice trecând labirintic prin mitologie și filozofie. Nu-i o complicație extremă să aloci câteva zeci de minute pentru a te bucura de jocuri de culoare și idei. Este chiar o plăcere – în penuaria actuală de apetit cultural – să asiști, de bună voie și nesilit de… context, la o întâlnire artistică naturală, ce combină artele vizuale cu muzica.

Am spus celor prezenți la vernisaj, făcând trimitere la direcția în care se îndreaptă arta zilelor noastre, că noi, public și artiști, ne aflăm într-o „arenă”. O „arenă” în care se confruntă gusturile subiective cu mesajul artistic transmis de maeștrii creatori sau, economic și mercantil vorbind, cererea cu oferta. Lumea secolului XXI (ne) direcționează, de fapt „forțează” artistul și iubitorul de artă să se întâlnească într-o „arenă” în care luptele sunt dure. Artiștii trebuie să ne convingă de marea lor iscusință, iar noi să vedem dincolo de pânză și să ne imginăm că-(i) înțelegem și admirăm. „Arena” ne împinge și la o negociere ad-hoc, pentru a putea achiziționa și dispune de artă după bunul plac. Din păcate, artiștii sunt mai mult decât oricând la mâna cumpărătorului – arbitru nu întotdeauna avizat.

Timpul ne presează pe toți: unii din cauza indiscutabilă a unor prea mari/multe tensiuni în viața personală, alții dintr-o greșită abordare a priorităților. Și toți avem de pierdut – în sens strict fizic – rulându-ne secundele într-o spirală cronofagă, perpetuă.

Valentin Rozsnyai se joacă cu liniile simple, drepte, se joacă bidimensional, pentru a ne trimite calculat, „rece”, pe un drum imposibil de evitat, arta cu… dressing temporal. Deși a expus multe lucrări figurative, „pașnice”, din lumea florală (seriile: Begoniilor, Florile Timpului, Iriși, Condurași), cumințenia lor disimulează mesaje la fel de profunde. Și florile sunt asamblate în aceleași turbulențe existențialiste ce invocă subtil timpul. Acomodarea cu lucrările „ușoare”, ne permit trecerea și abordarea celor sofisticate, încărcate de mituri și simboluri arhaice (Helios și Aurora, Lun Heliopolis, Din Catacombe, Laocoon și Caii, etc.), care nu sunt simplu de înțeles, dar, disecându-le atent putem găsi sensuri… contemporane. Valentin Rozsnyai are o direcție bine definită de Spirala Propriului Timp, presantă dar creativă.

Nu este foarte ușor să vorbești despre lucrările unui artist, mai ales ajuns la o maturitate plastică indiscutabilă, dar, păstrând un dialog rezonabil, nelimitativ, deschis, putem găsi calea spre… frumosul comun. Asta se întâmplă doar la/cu cei care sunt cel puțin prietenii artelor, ai culturii.

Impresia de finețe și nivel cultural ridicat, a fost garantată de momentul muzical ce a încheiat partea „vorbită” a vernisajului. Dacă profesorul Ioan Szekely este un virtuoz al clarinetului, fără alte comentarii, tânărul sighetean Kristian Maliczki, elev în clasa a XI-a a Liceului Sigismund Toduța din Cluj, a fost surpriza plăcută de acompaniament pianistic perfect, pentru o după amiază reușită.

Totul a fost dozat cu bun gust și calitate, fără efuziuni exagerate, într-o notă de confort cultural firesc, semn că și Sighetul poate oferi „divertismentul” sufletesc adecvat și pentru categoriile un pic mai… pretențioase.

Ne-am bucurat de bucuria lui Valentin Rozsnyai, ne-am bucurat că i-am fost aproape, că-l înțelegem și-i oferim cel puțin respectul pe care-l merită după aproape 50 de ani dedicați picturii.

Vă invit să vizitați cu încredere expoziția „Cheile timpului”, ce va fi deschisă în intervalul 29 iunie – 25 iulie 2017, zilnic între orele 11:00 – 13:30.

Ion Mariș




EXCLUSIVITATE – Sigheteanca Oana Roșca: „Am fost premiați la sediul Google din Mountain View, California”!

Oana Roșca, elevă în clasa a XI-a A la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, este o tânără extrem de serioasă, modestă, implicată total în ceea ce înseamnă educație nu doar școlară, ci și extrașcolară, pregătindu-și terenul pentru o afirmare durabilă, indiscutabilă. Nu cu mult timp în urmă am fost plăcut surprinși la aflarea veștii că o sigheteancă a participat și a câștigat concursul Google Code-in. La invitația „Salut, Sighet!”  Oana Roșca a răspuns prompt demersului nostru și se prezintă sighetenilor într-un articol pe care-l semnează.

Cam prin clasa a V-a, când eram, recunosc, foarte materialistă, o prietenă cu rude care lucrau la Google mi-a povestit că la unul dintre sedii erau tobogane, biciclete, mâncare în abundență, săli de sport, spații libere și tot felul de minuni care m-au convins atunci că asta vreau să fac până la pensie. Sigur că nu așa funcționează slujbele din acest domeniu, dar în clasa a V-a probabil că nu mulți dintre noi aveau dorințe realiste.

De Google Code-in am aflat în clasa a VI-a, de pe tricoul unui elev, la o tabără de informatică, însă eram prea mică pentru a participa. Google Code-in este un concurs adresat elevilor cu vârste între 13 și 17 ani, având scopul de a-i introduce în lumea proiectelor open-source (cu sursă deschisă). Există mai multe organizații (în 2016 au fost 17) care pun la dispoziția elevilor diferite taskuri. Elevii pot lucra cu oricâte organizații, iar dacă ajung într-un impas, pot apela la un mentor din organizația cu care lucrează în acel moment. Taskurile pot fi atât de programare, cât și de documentație, testare sau cercetare. După aproape două luni de concurs, fiecare organizație analizează munca elevilor situați în primii zece, ca număr de taskuri la organizația respectivă, și aleg, în funcție de cât de grele lucruri au realizat, calitatea muncii și implicarea în comunitate, trei finaliști și doi câștigători. În 2016, au participat aproximativ 1.400 de elevi din 62 de țări.

Nu aș ști să spun cum mi-am amintit de concurs în clasa a X-a, când am participat prima dată. Și atunci rămăsese un pic din materialismul meu, pentru că m-am înscris știind că dacă duc la bun sfârșit 3 taskuri primesc un tricou. Am completat 16 până la urmă și curba de învățare cred că a crescut exponențial, fiind expusă la o mulțime de tehnologii de care nu auzisem până atunci și fără de care nu aș fi putut termina ce începusem deja. Am ales să lucrez cu Fossasia, o organizație care se ocupă de dezvoltarea tehnologiilor în Asia, pentru că taskurile de atunci mi se păreau cele mai potrivite și cam la limita a ceea ce știam.

În clasa a XI-a, am lucrat cu aceeași organizație, de data aceasta pe taskuri mai grele care presupuneau mai multă muncă și atenție. De asemenea, am activat mult mai mult pe Slack, mijlocul de comunicare dintre noi, elevii, și mentorii organizației, care s-a dovedit a fi un fantastic mediu de învățare. Fossasia este o organizație numeroasă, astfel că am avut ocazia să discutăm cu mai mulți mentori care se ocupau de diverse lucruri în cadrul ei, să ne familiarizăm mai bine cu scopul și cu proiectele sale. Pe lângă mentori, am cunoscut mulți elevi care m-au impresionat plăcut prin cunoștințele lor, iar cu unii, în special cu cei din primii zece, am rămas prietenă și ne mai ajutăm unii pe alții în proiectele noastre. Pe lângă experiența acumulată în materie de tehnologii, limbaje și tehnici de programare, cred că am strâns și niște abilități de comunicare, mi-am construit răbdarea (pentru că mulți care se alăturau organizației aveau puțină experiență, mentorii s-au gândit să ne lase și pe noi să îi ghidăm în diverse aspecte) și toleranța (pentru că am întâlnit tot felul de persoane, fiecare mai mult sau mai puțin deschisă la a primi ajutor). Peste 600 de elevi au lucrat cu Fossasia în ediția din 2016 a concursului.

Dacă la început am avut încredere că pot să câștig, sau cel puțin să fiu aleasă finalistă, până la sfârșit speranța a scăzut, crezând că nu merit să câștig mai mult decât aproape orice alt elev din primii 10, fiindcă erau niște programatori chiar buni, scriau cod de calitate și se implicau în comunitate. Se pare însă că mentorii nu au rezonat cu părerea mea despre cât de bine am lucrat, astfel că eu și Yuki (Kaisar Arkhan), un băiat din Indonezia, am fost aleși câștigătorii concursului din partea Fossasia. Premiul a fost o excursie la sediul Google din Mountain View, California, unde urma să ne întâlnim cu ceilalți câștigători și cu un mentor de la fiecare organizație. Au fost 34 de câștigători din 16 țări. Din România a mai câștigat Alexandru Bratosin, care a lucrat cu CCExtractor Development (o unealtă pentru subtitrări).

Deși afectați de schimbarea fusului orar (în primele zile ne întâlneam în recepția hotelului noaptea târziu sau dimineața devreme ca să discutăm pentru că eram prea activi să dormim), am petrecut câteva zile superbe împreună. Am fost premiați la sediul Google din Mountain View de către Chris DiBona, directorul Open Source-ului de la Google. Tot acolo fiecare a avut ocazia să întâlnească un googler din țara lui. Am vizitat și sediul din San Francisco (și orașul, cu ocazia asta, oraș care s-a dovedit a fi poate cel mai curat și îngrijit din câte am vizitat până acum), am avut numeroase întâlniri și discuții cu inginerii Google (printre care și vicepreședintele departamentului de ingineri de la Google), am primit poate prea multe cadouri pentru cât de buni ne consideram, ne-am consolidat mult mai bine prieteniile dintre noi acum că ne-am întâlnit în persoană, pe scurt a fost o experiență într-adevăr unică la care sper că vor aspira tot mai mulți de acum înainte.

Am întâlnit zeci de oameni deosebiți, de la care am învățat și pe care i-am învățat la rândul meu. Tratând fiecare task ca pe o oportunitate să învăț ceva nou, observ nu doar câte am acumulat până atunci, ci mai ales cât de copleșitor de multe lucruri sunt încă neexplorate. Sunt sigură că ceea ce am învățat în acest timp îmi va folosi pentru ani de acum înainte, și îi încurajez pe toți cei cu aspirații mari, realiste sau nu, în domeniul acesta sau nu, să încerce și ei și să persevereze, pentru că, deși în aparență eu am câștigat un tricou, un hanorac sau o excursie, în esență am câștigat mult mai mult.

Autor, Oana Roșca

N.R. Felicitări, Oana! La cât mai multe și mai strălucitoare premii!!!




Scrisoare deschisă (autor, Mariana Ona)

Domnule Primar,

Văzând că urmăriți cu interes ceea ce se scrie în publicația “Salut, Sighet!” și că sunteți nemulțumit de ceea ce se scrie aici la adresa dumneavoastră și a instituției pe care o reprezentați, vreau sa vă scriu ceea ce mulți sigheteni gândesc și vorbesc, dar nu au curajul să o spună direct și deschis.

Articolele scrise de mine nu au rolul de a vă defăima și nici de a face acuzații nefondate. Dreptul la libera opinie și la libertatea cuvântului dă curajul oricărui cetățean onest de a semnala lucruri care nu plac și nu contribuie la evoluția orașului. Dumneavoastră, liber și nesilit de nimeni, în timpul campaniei electorale ați făcut niște promisiuni. Chiar dacă lumea nu a crezut în totalitate în ele a sperat că ceva se va mișca în sens pozitiv, că viața cetățenilor care v-au ales se va schimba în bine, că orașul se va trezi la viața pe care a avut-o odată. În nici un caz nu s-au gândit că le va fi mai rău, că indiferența și nepăsarea vor aduce după ele tot ceea ce poate fi mai “poluant” într-un oraș cândva curat, civilizat și muncitor.

Ne omoară gunoaiele din toate părțile. Este praf și mizerie peste tot nu numai în parcul dendrologic, lacul lui Năsui sau maidanul cu bălării și gunoaie de pe strada Plevnei, în plin centru al orașului. Gunoaie sunt peste tot in cartiere, în piață, în piața rușilor și ne sufocă gropile și șanțurile din trotuare.

Nu aveți nici o scuză! Chiar dacă nici parcul, nici lacul și nici maidanul printr-o întâmplare bizară spuneți că nu sunt ale Primăriei, Primăria este instituția care reprezintă orașul și are DATORIA să se ocupe de întreținerea și curățarea lui. Ați văzut cum fac pe străzi curat cei care sunt plătiți pentru asta? Cine îi verifică și cine îi trage la răspundere? Sau responsabilii pieței agro-alimentare unde se vând pantofi, lenjerie intimă și marfă rusească, deși există o altă piață anume făcută pentru astea? Unde sunt că să vadă cum se vinde pe sub mână carne de vițel neverificată și țigări de contrabandă? Ce fel de comerț se practica în piață de către intermediarii pe care nimeni nu îi verifică deși se știe că unii fură la cântar de rup? Până când trebuie sa ne lăsăm mințiți, jefuiți și înșelați? Nici aceste lucruri nu țin de Primărie? Nu avem firme de curățenie, nu avem poliție, nu avem poliție ecologică, nu există controale, nu există amenzi, fiecare face cum îl taie capul?

Și atunci rolul Primăriei care este? Să se tot facă ședințe peste ședințe? Să iasă din “templu” numai la depuneri de coroane și la inaugurări de cuie? Și dacă tot a venit vorba despre acel cui al discordiei nimeni nu v-a spus că nu acolo îi este locul? După cum bine știți, Sighetu – Marmației este considerat punctul zero al Europei pentru că este echidistant între Est și Vest. Faptul că este la extremitatea României putea să fie scos în evidență prin amplasarea lui la una din intrările în oraș sau la punctul vamal de la podul de peste Tisa. DAR ÎN NICI UN CAZ ACOLO. L-ați amplasat tocmai pe singura stradă îngrijită de pe centru, înaintea Memorialului Durerii, care ESTE cu adevărat un lucru serios, făcut cu cap și cu suflet.

Și, ca să nu uit un lucru la fel de important: când veți reabilita Primăria, care e gata să se dezintegreze și nu veți mai avea unde ține ședințe, când veți repara străzile, când veți replanta pomi pe străzile cele mai circulate din oraș, când va fi curat , când se vor repara clădirile de pe centru, când nu vom mai fi un oraș uitat de lume pe care și cuiul în care stă aninat l-a uitat?

Vă adresez dumneavoastră aceste întrebări nu pentru ca să vă “stresez”, ci pentru că vă consider cel mai important om din oraș. O vorbă din bătrâni spune că omul sfințește locul, iar o alta, că ” Să sii mare nu-i mirare/Să sii OM îi lucru mare”.

Poate că scrisoarea mea deschisă va ajunge la „adrisant” și poate că nu v-a supărat atât de tare încât să nu luați măsuri.

NUMA’ BINE, DOMNULE PRIMAR!

Mariana Ona

sursă foto: https://www.facebook.com/djikum/posts/10211506173346306




O scrisoare pierdută: ce se va întâmpla cu Şcoala de Muzică din Sighet? (autor, Teofil Ivanciuc)

TVR Cluj a prezentat zilele trecute un material despre desfiinţarea Şcolii de Muzică şi Arte Plastice din Sighetu-Marmaţiei (SMAP, unica şcoală de acest tip din Maramureş şi una din puţinele din România), post unde primarul Horia Scubli a declarat că Ministerul Educaţiei nu i-ar fi răspuns la scrisoarea prin care îi solicita ajutorul, lucru care nu este chiar adevărat!

Pentru cei care nu cunosc situaţia, iată, pe scurt, filmul evenimentelor:

-Pe 31 ianuarie 2017, Consiliul Local Sighet întrunit în şedinţă a votat în unanimitate, în urma propunerii Direcţiei Economice a Primăriei (care obţinuse în prealabil, pe 13 ianuarie, într-o discreţie totală, avizul Inspectoratului Şcolar Judeţean Maramureş) pierderea personalităţii juridice a SMAP, care a fost comasată începând din anul şcolar 2017/2018 cu Şcoala Gimnazială „Ioan Mihalyi de Apşa”.

-Numai că, pe 30 ianuarie, Consiliul de Administraţie al Şcolii „Ioan Mihalyi de Apşa” a aprobat menţinerea în activitate a profesorului Nicolae Paraschiv de la „structura Şcoala de Muzică”… Cum ar veni, cei de la „Mihalyi” se ştiau deja stăpâni peste SMAP ori au simţit că, o zi mai târziu, Consiliul Local va vota comasarea SMAP cu „Mihalyi”!

-La 8 martie a fost lansată o petiţie online, „Nu desfiinţaţi Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Sighet”, care a fost semnată de peste 670 de persoane, inclusiv de mari personalităţi ale lumii muzicale româneşti, precum celebrul pianist Dan Grigore.

-Pe 19 martie a apărut un prim articol de presă dedicat subiectului (http://www.salutsighet.ro/nu-mai-avem-nevoie-de-scoala-de-muzica-si-arte-plastice) , articol cu mii de vizualizări, urmat, pe 21 martie, de un material filmat de televiziunea locală în care primarul şi-a expus punctul de vedere (https://youtu.be/6gpiRYIRyOk). De ce Şcoala „Mihalyi”? Primarul Horia Scubli: „Pentru că acolo sunt elevi de vârste apropiate cu cei de la Şcoala de Muzică şi vârstele fiind apropiate, desigur, şi nevoile sunt cam aceleaşi”!

-Pe 23 martie, Consiliul Local, la presiunea opiniei publice, şi-a modificat propria Hotărâre, decizând revenirea la forma iniţială, adică lăsând Şcoala de Muzică de sine-stătătoare. Numai că, până azi, nimeni nu a luat act de noua Hotărâre (HCL 34/2017).

-Pe 29 martie a fost organizat un marş şi protest public, la care au participat părinţi, elevi, profesori ai Şcolii, dar şi alţi cetăţeni; filmările şi imaginile fiind preluate de aproape toată mass-media maramureşeană.

-În data de 4 aprilie, primarul Horia Scubli a trimis o Scrisoare deschisă Ministrului Educaţiei, prin care solicita ajutor pentru păstrarea statutului independent al prestigioasei Şcoli.

-Pe 19 mai, Ministerul i-a răspuns primarului (vezi ataşamentul), demolându-i părerea eronată conform căreia Ministerul sau Inspectoratul Şcolar sunt autorităţile care decid soarta Şcolii de Muzică: „reţeaua şcolară este organizată de autorităţile locale pe baza avizului Inspectoratului Şcolar … Ministerul nu are atribuţii în emiterea de aviz”.

Cu alte cuvinte, primarul, în loc să depună documentaţia necesară la Inspectoratul Judeţean Şcolar, a preferat să ceară sprijinul unei autorităţi care nu are competenţe pe acest subiect…

-În fine, TVR Cluj a difuzat pe 19 iunie un material despre Şcoala de Muzică (https://www.facebook.com/tvrcluj/videos/1343770309009552/), unde primarul a declarat senin că nu a primit nici un răspuns de la Ministrul Educaţiei, dar că va reveni cu o scrisoare adresată noului Ministru, atunci când acesta va fi numit…

Da, avea dreptate în felul său, pentru că nu Ministrul însuşi i-a răspuns, ci Ministerul, prin Directorul General Corina Marin, din cadrul Direcţiei Generale Management Preuniversitar!

Concret, elevii, părinţii şi cadrele didactice doresc ca SMAP să funcţioneze ca instituţie independentă cu personalitate juridică. Doar în această formulă s-au obţinut cele mai bune rezultate din istoria instituţiei, ducându-se numele Sighetului peste hotare.

Pe de altă parte, primarul şi Consiliul Local vor să economisească banii Ministerului Educaţiei (fondurile necesare funcţionării nu provin din bugetul local!), urmărind reducerea cheltuielilor salariale prin desfiinţarea postului de director. Cel puţin, asta ne-a spus în mod repetat edilul.

Unde se află adevărul?
Cine are dreptate?
De ce nu se respectă munca şi talentul celor 215 copii (din toamnă ar fi fost 308 elevi, depăşindu-se şi această barieră legislativă!) şi a profesorilor acestora?
De ce Sighetul nu poate avea o Şcoală cu care să ne mândrim cu toţii?

Aşteptând un nou „adrisant” la Ministerul Educaţiei, toamna aduce un nou an şcolar în care Şcoala de Muzică va fi doar anexă la o şcoală generală „cu copii de vârste apropiate”.

Teofil Ivanciuc