Viața: un munte de câștig! (autor, Anca Corneștean)

Anca Corneștean

Salut tuturor! Revin după lungi săptămâni în care inspirația nu mi-a prea bătut la ușă, însă acum s-a gândit să îmi facă o vizită. Ei bine, dragii mei, stând așa, m-am gândit că viața este ca un munte. La baza muntelui se află momentul nașterii noastre. Pe măsură ce înaintăm în viață, urcăm și muntele. În vârful muntelui se află scopurile noastre, ceea ce vrem să ajungem, familia pe care urmează să o avem, se află dorințele noastre, se află de fapt fericirea, dar fiindcă viața este un munte înalt și greu de urcat, până să ajungem în vârf vor dura decenii. De aceea poate pe drum, ne vom lovi de o stâncă ascuțită și ne va sângera piciorul, deci va trebui să luăm o pauză. Poate că mai sus vom da de zăpadă și va trebui să coborâm ca să ne îmbrăcăm mai gros și să o luăm de la capăt. Poate la mare înălțime vom vedea un urs și va trebui să ne prefacem morți și poate chiar în apropierea vârfului vom întâlni alți oameni care nu vorbesc și gândesc ca noi și va trebui să ne adaptăm ca să trecem la alt nivel.

În momentul când ajungem la ceea ce ne-am propus, am pus steagul în vârf, ne-am făcut stăpânii piscului și suntem fericiți. Avem familia noastră, suntem angajați, deci suntem niște oameni împliniți. Sunt mulți care atunci când ajung în vârf preferă să coboare și să “atace” un alt munte. Sunt mulți cei care ajungând sus, pun un picior greșit pe o piatră slabă și cad, fiind nevoiți să reia traseul muntelui.

Din toate acestea, ceea ce trebuie să fie înțeles este faptul că pe parcursul vieții vom avea multe piedici. Poate nu ne va plăcea școala la care mergem sau prietenii pe care îi avem, poate nu ne va plăcea în ce oraș locuim sau ce prepară mama la micul dejun. De-a lungul vieții nu ne vor plăcea multe, vom lua multe decizii proaste, vom călca greșit și ne vom ridica, vom plânge și apoi vom râde, dar cel mai important lucru este să avem voință. Dacă avem voință nimic nu ne poate doborî. Dacă noi vrem să ajungem în vârful muntelui, vom ajunge acolo indiferent de eșecurile și loviturile vieții. În schimb, dacă aceste piedici ne vor lovi și vom rămâne acolo răniți, nu ne vom atinge niciodată scopurile.

Nu uita, necazurile nu te rănesc, ci te întăresc. Ploaia nu te udă mereu, ci poate îți curăță o cale, iar viața nu-ți vrea răul, ci te pregătește pentru “propriul munte” și te învață cum să-l învingi.

Până data viitoare, vă doresc să fiți puternici și să aveți succes în tot ceea ce v-ați propus să faceți.
Vă îmbrățișez!

Anca CORNEȘTEAN
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”




Bunica face cele mai bune clătite cu gem! (Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

Același ceas de a cărui alarmă mi s-a acrit, aceeași față bosumflată şi același păr cârlionțat şi mereu ciufulit. Din nou aceeași eu din trecut, reîncarnată în prezent şi teleportată in viitor.

Offf, Doamne, voi putea şi eu vreodată să-l sărut pe Brad Pitt măcar în vise, sau mereu ceasul îmi va spulbera orice fărâmă de speranță?! Jur că data viitoare îl ”sparg”.

Bulversată, îmi caut hainele, trântesc dulapurile, mă împiedic în şlapii prea pufoşi şi, instantaneu, aud vocea tatei:

– Ştiu că e greu sa fii adolescent, dar, te rog coboară din al nouălea cer şi urcă în maşină, pentru că trenul nu aşteaptă după copii răsfățați ca tine.

Bat de două ori cu piciorul pe loc şi țip: Dar, tată, eu nu sunt răsfățată!

Mai zice el ceva, dar nu îl aud pentru că tocmai ce mă descarc de nervi în gând, apoi ne trezim pe drumul ce duce prin pădurea spre Gara Iza. Tata îşi ține pledoaria finală, iar eu continui să visez pierdută undeva în univers, la acei ochi albaștri, ochi rupți din valurile învolburate ale mării şi născuți din noblețea cerului. Câteva cuvinte, totuși, mi se frâng asupra urechii: Să fii cuminte, să mă suni de îndată ce ajungi sau, dacă intervine ceva, să nu vorbești cu străinii şi să ai grijă de tine!

Plictisită, răspund cât se poate de serios :

Bine, tată, așa am să fac.

Ajungând în gară, ne luăm la revedere, el, dându-mi din instinct sfaturile permanente, pe care, în naivitatea mea, le-am cam pierdut odată ce portiera mașinii s-a închis.

Trenul nu sosise încă, dar nici nu avea de gând să o facă, ba, mai mult, am fost anunțați că va întârzia din cauza unei defecțiuni. Astfel că, la aflarea acestei veşti, ce poate face un adolescent, decât să facă un snap sau măcar un boomerang pe Instagram. Însă, pe cei matinali de seama mea, acest timp liber, în dimineața rece, îmbrățişată de roua efemeră şi parfumul brazilor, îi aruncă în hățișul gândurilor. Privesc în jur şi cu toții par agitați, nervoşi şi morocănoşi, astfel că îi las în lumea tehnologiei, mă așez frumos pe peronul gării şi contemplu la revelațiile interioare.

Mă uit la vechii mei pantaloni de trening negri, a căror vreme a cam trecut, povara anilor a trecut peste mine, pe ei uitându-i în trecut, gleznele simțind lipsa anilor anteriori. La fel cum pantalonii au rămas la fel, tot așa a rămas şi gara neschimbată, doar oamenii fiind cei care s-au schimbat. Mă uit cu nostalgie în jur şi-mi zic: Gara a rămas aceeaşi de la primul meu pas făcut aici şi până acum. Mi-o aduc aminte cum era acum 11 ani, când, pentru prima dată am făcut cunoştință cu trenul. Dar oare câți dintre noi s-au gândit la “slujba” pe care gara o duce de atâția zeci de ani, ca un martor credincios. Numai gara a numărat lacrimile mamelor care-şi duceau feciorii în cătane şi numai ea ştie cum nevestele veneau o dată pe săptămână să vadă dacă nu cumva le soseşte soțul din armată.

Vine trenul, bag gândurile prăfuite în buzunar, mă ridic în picioare şi aştept să se îngrămădească cu toții pentru a fi primii, însă, eu nu mă grăbesc pentru că timpul şi-așa mă urmăreşte, de ce aş vrea să îl urmăresc şi eu? Nu mi-e suficient că mă mută dintr-o eră într-alta, iar eu nu pot ține pasul?!

Trenul zboară ca vântul, iar gândurile mele într-un ritm cu el. Ooo, nu din nou, cineva iar zdruncină lumea mea, zicându-mi:

Domnişoară, au trecut deja doua ore de când mergem cu trenul şi tu nu ți-ai dat jos din spate rucsacul, nici măcar o secundă. Apoi, zeflemitor: zici că duci comorile Parisului acolo!

Mă încrunt puțin, apoi îi spun:

Comoara cea mai de preț este viața împletită armonios cu fericirea, nu banalitățile lumii de care prea mulți dintre noi depindem….

Lasă-mă, domnişoară, cu filozofia asta de doi bani, că doar nu ai fericire în rucsac.

Ar fi culmea să am fericire în rucsac, fericire am în inimă, iar în rucsac am vise, dragă domnule!

Ce copil naiv! mai rosteşte el batjocoritor.

Încerc să îl ignor pe cât posibil, scot carnetul şi notez: Când lumea e rea şi totul pare a fi prea trist, aminteşte-ți că la fundul rucsacului ai un pachet de jeleuri :))).

Trenul şuieră strident, noaptea se lasă şi câteva lacrimi îmi mângâie bujorii, bujori moşteniți de la tata. Alte lacrimi, alte suspine, apoi mă destăinui din nou sufletului meu: Bunicule, sper să fii mândru de mine! Ştiu că acestă călătorie nu este ca acum 11 ani, şi nici nu va mai fi la fel, dar, mereu am să mă întreb: de ce ai preferat să iei trenul spre cer?

Noaptea se risipeşte printre lacrimi şi întrebări retorice şi, în zorii zilei, ajung şi la Predeal unde prietenii mei urmau să mă aştepte, dar, când mă dau jos, nici urmă de ei. Oare au uitat? Să fie pe undeva printr-o cafenea sau m-or fi aşteptând la cabana unde urma să ne petrecem următoarele patru zile.

Plec grăbită, cu visele în rucsac şi cu zâmbetul puțin cam forțat spre lumea care mi se înfățişa în fața ochilor. Ajungând la cabană, ce să vezi, nici urmă de prietenii mei. Zăpada era din ce în ce mai abundentă, iar inima din ce în ce mai rece. Ceva se întâmplase, iar eu muream de nerăbdare să ştiu ce. Atunci, de pe geamul cabanei zboară o fițuică ruptă de undeva, fix la mine în glugă, o iau, o dezdoi şi încremenesc. Casc ochii atunci când citesc: Acum două zile, turiştii nu au ajuns la destinație, ne-am îngrijorat şi i-am contactat, dar ne-au răspuns cei de la descarcerare, anunțându-ne că două autovehicule şi-au aflat sfârşitul într-o avalanşă.

Timp de două minute nici nu respir. Datele coincid perfect cu planurile prietenilor mei, care trebuia să ajungă cu două zile înaintea mea. Ce să fac acuma: să aştept, să plâng sau să îi mulțumesc îngerului păzitor că nu am fost și eu cu ei în acel moment? Nu fac nimic din toate astea, ci doar privesc tăcută în gol, buzele îmi tremură, iar inima luptă cu ghețarii vieții pentru a putea ajunge pe plajă, dar, păcat, plaja e din nisipuri mişcătoare…..

Gata cu poveștile, la culcare, mâine avem multe de făcut!

Bunico! Bunico! eu nu pot dormi până nu desluşesc acest mister.

Focul din şemineu se stinsese de mult, dar curiozitățile celor mici nu mor niciodată. Cu vocea răguşită întreb:

Ce mister ai vrea tu să desluşeşti?

Nu știu cum să explic, dar știi faza aia cum că nu ai mers cu prietenii tăi, a fost o minune!

Asta am zis şi eu, de aceea port eu mereu vise în rucsac, iar unul dintre ele spune cam aşa: “Vei trăi frumos, iar când vei pleca din acestă lume, vei pleca zâmbind, nefiind nevoită să pleci la drum cu suferința pe chip!”

Şi uite aşa, se făcuse ora 1 noaptea, şemineul dormea adânc visând, probabil, la flăcările mângâietoare, fără de care viața lui ar fi lipsită de sens, aş fi făcut şi eu la fel, dar, ce să faci cu copiii ăștia curioşi?

Bunico, ne mai spui o poveste?

Ohhh! Dragii lu’ bunica, o poveste a fost întreaga mea viața şi dacă ar fi să povestesc atâtea nu am mai dormi vreo 3 luni de acum înainte.

Noi suntem de accord.

Ei erau, dar cearcănele de sub ochii mei spuneau altceva, dar, cu toate astea, poveştile frumoase sunt create cu scopul de a fi împărtăşite, aşa că mă întind puțin, casc de câteva ori şi-ncep din nou:

În avalanşa de lucruri deosebite, dar bizare, care mi s-au întâmplat de-a lungul timpului, un singur lucru m-a motivat să merg mai departe şi anume, sufletul de copil, pe care veşnic l-am înnobilat şi l-am îngrijit. De exemplu, eram într-o seară pe o bancă gândindu-mă la ce-ar trebui să fac: să-mi ascult inima? Să-l ascult pe tata? Sau să fac ce-mi vine pe moment? Să nu vă gândiți că ajunsesem la depresie, ci doar aveam şi eu cruciadele adolescenței. Însă, în momente de cumpănă ale vieții îmi aminteam un citat al unei cărți, al cărei autor era unul dintre supraviețuitorii de la Auschwitz. Acesta sună cam aşa: „Cel ce are un De Ce, poate înfrunta orice.

Astfel că, cu capul în mâini şi inima ascunsă între rădăcini, o mână caldă mi-a luat mâna într-a sa şi mi-a strâns-o atât de tare, ohhh, atât de tare, de parcă o face şi acum, iar emoțiile sunt aceleaşi…..

Țrrrrrrrrrr!Țrrrrrrrrrr!Țrrrrrrrrrr!

– Fir-ar să fie! Ceasul ăsta mă enervează la fel de mult ca acum 30 de ani.

Îl opresc, mă reaşez comod pe perna moale, dar uşa se deschide brusc.

– Bunico! Bunico! Am o geantă plină cu vise, dar stomacul mi-e gol, iar unul dintre vise spune cam aşa: “Bunica face cele mai bune clătite cu gem!”.

 

Ioana Trifoi,
clasa a XI-a F,
Colegiul Național Dragoș Vodă, Sighetu-Marmației




Eu zic că nu-i rău să fii diferit! (Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

– De câte ori să îți mai repet să nu laşi geamul deschis când plouă!
– Care geam?
– Faci pe naiva… cum, care geam? Cel din camera ta.
– Acel geam va rămâne deschis permanent, fie că îți place, fie că nu.
– Eşti cam încăpățânată, nu crezi?
– Acuma sunt şi încapățânată, da’ lasă-mă să îl țin deschis că doar e camera mea!
– Offf, copiii ăștia cred că lumea funcționează după legile impuse de ei.
– Lumea funcționează după legile inimii, tată!
– Ehh! Te las, că văd că adolescența îşi spune cuvântul…

Închide uşa uşor, eu, probabil, aş fi trântit-o aşa încât să fiu sigură că sare din balamale, dar nu, că tata merge pe principiul „Trebuie să fiu un exemplu pozitiv!”, însă se cam amăgeşte singur, că doar de la el am moștenit temperamentul vulcanic.

– Ioana! Ioana! Ioana! Ieşi te rog până la geam!

Cine m-o fi strigând că ”ai mei” sigur nu sunt. Ies, că şi aşa ziua mi-e stricată… Ce rău ar putea să mi se întâmple?! Nu văd pe nimeni, dar continui să aud:

– Coboară, nu îți fie frică.
– Să cobor? Da’ ce sunt eu, Omul Păianjen să mă cațăr, să sar ori să scap oraşul de vagabonzi?!
– Hai, no, că deja eşti râzgâiată!

Bineînțeles că, decât să îmi pară rău că nu am făcut un lucru, mai bine să îmi pară rău şi să suport consecințele. Mă uit în stânga şi în dreapta, ca nu cumva să mă vadă vreun vecin, apoi urc pe pervaz, îmi fac curaj şi sar. Dar oare unde să fi sărit? Asta nu e curtea mea. Tot ce puteam distinge în jur era un peisaj de basm şi un vechi şi lăturalnic drum de țară. M-a cam cuprins frica în momentul în care din depărtare se zărea cineva care se apropia. Dau să fug, dar acea persoană necunoscută îmi spune:

– Nu te speria, nu am intenții rele!

Tăceam, însă inima îmi era deja ca la maraton. Cu toate că nu schimbasem o vorbă cu acea persoană, îmi era oarecum cunoscută, iar ceea ce m-a fascinat şi mai mult, au fost semnele mele din copilărie, pe care le recunoșteam pe fața ei. Iau atitudine:

– Cine ești și ce vrei?
– Sunt tu din viitor.
– Ce? Nu se poate!
– Uite că da.
– Şi ce vrei de la mine?
– Nimic deosebit, ci doar am o promisiune de care vreau să mă țin şi pe care vreau să o duc la bun sfârșit.
– Ce promisiune?
– Fetițo, ai răbdare! Uite o stea care în fiecare noapte răsare pentru tine, m-a rugat să vin să îți transmit un mesaj. Ştiu că pare ireal, dar totul e adevărat.
– Ce mesaj?
– În primul rând, vreau să-ți expic de ce tu ai ținut morțiș să nu închizi geamul. Ştim amândouă că trecutul îți lipseşte, iar tu nu ai închis acel amărât de geam, pentru că acolo în spate ai oameni pe care nu îi poți uita, oameni de care încă ai nevoie şi oameni de dorul cărora te macini profund. Undeva pe drum s-au pierdut anumite aspecte, dar altele le-au luat locul, însă, ce admir eu la tine, este puterea te a trăi prin vise şi speranţe, ceea ce mulți nu o fac. Şi mă bucur că eşti aşa!
– Aşa cum?
– Aşa euforică. Tu eşti prezentă încă, în amintirile de altădată, râzi cu oamenii care te-au făcut să plângi şi îi iubești pe cei care te-au lăsat cândva la cumpăna vieții. Uite, nu am venit aici doar ca să te fac pe tine fericită, ci doar să îți spun că acea stea luceşte atât de tare datorită ție, este mândră de tine şi eu din viitor la fel, îți mulțumesc şi mai lasă din când în când geamul deschis… este singura mea portiță spre COPILĂRIE.

– Tu nu înțelegi deloc. Mai nou, dormi cu geamul deschis pe gerul ăsta!
– Tată, sunt geamuri care trebuie să rămână pe veci deschise şi uşi care trebuie închise după primul vânt.
– Ce tot vorbești acolo?
– Nimic tată, lasă, închide geamul dacă asta te face fericit, o să îl deschid eu altădată.

Ioana TRIFOI
clasa a XI-a F
C. N. ”Dragoș Vodă”




Iubirea, mai mult decât un simplu cuvânt (autor, Anca Corneștean)

Anca Corneștean

De-a lungul timpului, am întrebat mai mulți oameni ce înseamnă pentru ei, iubirea. Unii copii mi-au spus că iubirea e atunci când mama te așteaptă cu mâncare caldă acasă, unii adolescenți mi-au spus că iubirea înseamnă un sărut, o îmbrățișare, un cuvânt frumos și bineînțeles că cei adulți mi-au spus că iubirea înseamnă respect, onestitate, grijă și afecțiune.

Albert Schweitzer spune că: “Ceea ce numin noi iubire, este în esență venerația vieții”. Dacă privesc la toate acestea, nu pot spune decât că iubirea e un sentiment pe care îl purtăm cu noi indiferent de situație. Iubirea e pretutindeni: în oameni, în natură, în tot ceea ce ne înconjoară. Suntem creați din iubire, pentru a oferi iubire. Ei bine, aici, rămâne de văzut. Din păcate, oamenilor le e frică să iubească. Ne este frică să spunem te iubesc. Ne temem de acest cuvânt minunat, care are o semnificație atât de mare. Când spunem te iubesc, mai spunem de fapt și te respect, am grijă de tine, o să fiu acolo pentru tine indiferent de situație.

Întrebarea mea este: De ce ne temem de iubire, dar de ură nu? Ne este atât de ușor să bârfim, să jignim, să ne răzbunăm, dar când e vorba de a oferi o îmbrățișare, un zâmbet, depunem cel mai mare efort sau poate unii, nici nu îl depunem. Oamenii sunt cerșetori de iubire. Fiecare își dorește afecțiune și dragoste din partea altora. Din nefericire, nu mai avem timp pentru așa ceva. Nu mai ieșim la plimbare cu persoana iubită, nu mai oferim flori. Toți suntem în goana după propria fericire și bineînțeles în nesfârșita goană după bani. Doar prin iubire vom ajunge la fericire. Dacă iubim, automat devenim mai fericiți. Dacă primim afecțiune din partea cuiva, automat moralul nostru se ridică. Antoine de Saint-Exupery spune că: „Adevărata iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepți nimic în schimb”. Așa este. Nu iubim pentru ca să fim iubiți, ci iubim pentru că doar prin iubire devenim mai fericiți și împliniți. Dacă vom fi oameni iubitori, cu siguranță în jurul nostru vom avea oameni asemeni nouă.

Sunt o fire iubăreață și ajung să iubesc repede pe oricine. Mulți spun că e un defect, că nu ar trebui să mă atașez așa repede de cineva, dar automat dacă simt că cineva are nevoie de iubire, nu ezit nicio clipă să i-o ofer. Consider că atașarea nu e altceva decât o altă teamă de-a noastră. Ne temem să ne atașăm ca să nu fim dezamăgiți, dar dacă nu ne atașăm, sentimentele nu vor fi decât unele false și până să ajungă sincere, practic înșelăm iubirea. Boethius spune că: „Dragostea nu cunoaște legi”. Nimeni nu ne dictează cum să iubim. O facem în felul nostru, important este să o facem. Din punctul meu de vedere, dragostea nu are nici limite. Putem iubi până unde vrem noi, până la lună și înapoi, așa cum mi-au spus copiii, sau putem iubi până la Dumnezeu sau putem iubi atât de mult sau așa de mult, putem iubi o secundă, un minut, ore, zile, luni, ani sau pe veci. Important e să iubim.

Nu vă ascundeți, iubiți, exprimați-vă sentimentele, râdeți, jucați-vă, apoi iubiți, plângeți, fiți nervoși, apoi iubiți din nou. Orice ați face nu renunțați niciodată la iubire. Ea este sentimentul ce ne mai ține vii. În final vă las cu frumosul citat a lui Don Miguel Ruiz care spune că: “Fericirea se naște din iubire, iar iubirea se naște chiar din inima omului”. Nu vă temeți să iubiți, pentru că iubirea e cel mai frumos sentiment pe care poate cineva să-l simtă.

Anca CORNEȘTEAN

clasa a X-a A,
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”




Cicero, succesul și adolescenții (autor, Adriana Ștețca)

Încă din primele secole s-au remarcat numeroase invenții și descoperiri realizate de anumite persoane, acestea fiind supranumite și ”oameni de succes”. După analiza atentă a carierelor acestor oameni, Richard St. John a observat un pattern comun, niște elemente care s-au regăsit în viața tuturor, indiferent de domeniul de interes al fiecăruia, printre ele remarcându-se în prim plan focalizarea, insistența, munca, pasiunea, altruismul si ideile. Toți pașii menționați anterior contribuie la determinarea succesului, dar niciunul nu este complet fără perseverență.

Perseverența este elementul definitoriu al succesului. Nu pasiunea, nu dedicația, nu ideile. Există mulți oameni cu un talent deosebit, cu niște idei complet inovative sau care muncesc 12 ore pe zi, dar care renunță după o lună, după un an, după trei ani. Succes instant? Nu, nu s-a inventat încă termenul acesta. Cu toții ne așteptăm ca atunci când investim efort într-un anumit lucru să vedem cât de curând un rezultat: faimă, bani, satisfacție interioară. Iată, totuși, că succesul nu vine imediat. Ba mai mult, se întâmplă de cele mai multe ori ca studiile și experiența să nu ducă la succes nici după 5 ani. Ajunși în acest punct, cei mai mulți se plafonează sau se reprofilează pe un alt domeniu, în loc să persiste.

Studiile demarate de Richard St. John arată că succesul real are nevoie de 10 ani de muncă pentru a se instala. Zece ani de muncă, răbdare și persistență, precum în cazul unor personalități precum: Albert Einstein, căruia i-au trebuit 10 ani până să descopere Teoria Relativității; Mozart, a cărui prima operă de succes a fost lansată abia la 10 ani după apariția publică, sau chiar și David Baldacci, Ken Bredshaw si Steven Spielberg. Să nu uităm, desigur, că și Cicero afirma că „Începuturile tuturor lucrurilor sunt mici.”

De amintit este și faptul ca nu există succes fară eșec. Oricât ne-am dori să fie altfel, se pare că eșecul este o parte integrantă a drumului spre succes și, poate, ca în loc să ne temem de el, ar trebui să îl înfruntăm la fel cum au mai facut-o mulți alții înaintea noastră. Persistența în eșecuri poate fi chiar mai dificilă decât persistența în timp, dar duce la același lucru, la succes. Geneticianul Josef Penninger, cel care a descoperit o proteină care oprește creșterea tumorilor în cazul cancerului de colon, spune că greșește în 90% din experimentele sale. Totuși, persistența sa în muncă a dus nu doar la succes si recunoaștere, ci și la un mare bine umanității.

Pentru unii, un eșec răsunător poate fi faptul că nu au intrat la facultatea la care au dorit sau că nu au obținut jobul pentru care au aplicat. Pe alții, însă, niciun eșec pare că nu-i poate opri. Acesta este și cazul lui Seth Godin, a cărui carte a fost respinsă de 950 de ori până a fost publicată. Un eșec te poate opri doar dacă îl lași tu! De asemenea, următoarea situație evidențiată are rolul de a contura spusele lui Cicero: ”Caracterul fără inteligență poate multe, însă inteligența fără caracter nu valorează nimic.”

În jurul anilor 1955, în sudul Bronxului, David Levin, tânăr absolvent, hotărăste sa înființeze Academia KIPP, instituție care s-a remarcat pe locul 5 al școlilor din New York. Toți cei 38 de elevi dintr-o clasa beneficiau de metode inovative de predare a cursurilor, lucru care a avut repercusiuni asupra absolvirii școlii generale, aceștia ocupând primele locuri ale liceelor de top. Analizând mai multe generații absolvente ale acestei instituții, David Levin a observat că doar un număr de 8 elevi dintr-o promoție a avut parte de o diplomă de absolvire a universității. Cunoscând acești copii, a observat că nu erau cei care au excelat în școala generală, ci aceia care prezentau anumite trăsături pozitive de caracter, precum: optimism, energie, bunătate, creativitate, generozitate etc.

Adolescența este perioada perfectă pentru a reuși, și nu doar pe plan profesional, ci și ca oameni, prin construirea personalității, a unor tipare proprii după care să ne ghidăm viața, fiind astfel nu doar oameni de succes, dar și de valoare.

Adriana ȘTEȚCA,
clasa a XI-a E,
C. N. ”Dragoș Vodă”




O îmbrățișare nu costă nimic! (autor, Anca Corneștean)

Apar oameni în calea noastră care poate sunt triști, fără vlagă sau lipsiți de bună dispoziție.

Luni, 05.11.2018, clasa a 10-a A a Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” s-a hotărât să ofere îmbrățișări gratuite tuturor celor din orașul nostru. Așa că ne-am făcut tricouri și am acumulat dispoziție bună ca să o putem oferi celor din jur. Nu vă putem explica cât de bucuroși au fost oamenii când i-am îmbrățișat.

Poate acest cuvânt “îmbrățișare” nu este unul de mare amploare dar are o Semnificație mare. În momentul când deschizi brațele și primești pe cineva în sufletul tău, înseamnă că lumea va deveni mai bună. Chiar dacă unii, mai rușinoși, nu s-au oferit să ne îmbrățișeze, important este că noi am avut această intenție.

Pentru noi a fost o zi minunată, în care chiar dacă am oferit fericire ne-am încărcat cu și mai multă. Sufletele noastre sunt pline de împlinire pentru că am reușit să facem oamenii fericiți. Doar așa îți dai seama că fericirea nu stă în lucruri materiale, ci în fapte și în gesturi mărunte. Azi, oamenii ne-au demostrat că o îmbrățișare îți poate schimba starea emoțională, te poate face fericit într-o secundă. Recunosc, a fost mai greu la început să oferim îmbrățișări, dar pe parcurs ne-am obișnuit și am încercat să oferim cât mai multe.

Sunt de părere că ar trebui să oferim îmbrățișări în fiecare zi și, nu neapărat doar celor cunoscuți. Dacă vedem un om pe stradă care e trist și mergem să îl îmbrățișăm, poate că îl facem mai fericit și îi oferim încredere în sine. Vrem să-i mulțumim dragei noastre profesoare de psihologie, Krișan Cristina, pentru acest minunat proiect care ne-a făcut ziua mai bună. Iar, în încheiere, vă îndemn să oferiți cât mai multe îmbrățișări ca să vedeți câtă fericire acumulați.

Anca CORNEȘTEAN

clasa a X-a A,
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”




Aripi în flăcări (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

Blocați într-un colectiv de oameni
Agitați, căutători de valori materiale, speriați că poate mâine și viața dispare.
Trăim în neantul psihicului,
iar oroarea produsă duce către disperare.

Facem revoluție sau rebeliune?
Prinși între granițe sau teritorii?
Ieșim afară și începem să strigăm
Că suntem ființe fără viață
și ne-am săturat să luptăm
Cu noi înșine.
Nu avem libertate,
Putem striga cât ne țin plămânii,
Ne cheamă doar pământul
Căci ne aud numai străbunii.

Asta e vremea în care ne înconjurăm cu ruine,
Epoca de tablă în care o să apară a IX-a Cruciadă.
Mentalitățile au rădăcini adânci,
Nu poți să evadezi din iadul ce singur îl gândești,
Totul e întipărit încă din copilărie
Când observi oamenii care trăiesc în sclavie.
Resemnare, nu vreau să trăiesc prin răzbunare
Dacă te lupți cu sistemul pentru a face oamenilor bine
Te poți pierde pe tine.
Inima de penița lui Cioran mi-e zgâriată
Când văd mâneci lungi în zile însorite,
urme de la lovituri, sânge pe asfalt
și când din case se aud țipetele
Se rup corzile din inimă.
Să nu te judeci niciodată cât timp ești copil,
Viața e un dar, nu un chin.

Moartea definește viața,
Viața e definită de noi.
Oamenii nu vor să își piardă aripile
și se sinucid.
Tu, copil nenăscut, ai vrut să rămâi în Rai.
Noi rămânem prinși în Închisoarea Raiului – Terra
Unde fericirea și nefericirea fac parte din același joc corupt.

Mădălina DANCI
clasa a XII-a F, C. N. „Dragoș Vodă”

Sursă foto: Pinterest




Tu, făuritorul propriului destin! (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

Atunci când prezentul sau viitorul ți se deschid ca şi o gură feroce de lup, te înăbuşi puțin, apoi fugi…. fugi atât de tare încât nici măcar gândurile tale nu mai sunt una cu sentimentele. Dar oare unde fugi? Unde mai poți găsi alinare? Te confrunți cu propria conștiință şi ajungi să te întrebi: „Ce să mai fac cu viața mea ? Pe ce drum ar trebui să o iau?” Şi sunt convinsă că, la un moment dat, fiecare dintre noi s-a dezechilibrat mai mult sau mai puțin de pe puntea vieții. Unii au încercat să-şi țină echilibrul, dar nu au reușit, alții, la primul vânt, s-au aruncat în tumultuoasele valuri deşarte ale amăgirii, alții au luptat, fie fizic, fie psihic pentru a ajunge la sfârșit, iar alții….. Alții, văzând obstacolul ce urmează a fi înfruntat, au ales să dea înapoi, s-au întors la 180° şi au parcurs drumul în sens invers. Cu siguranță că majoritatea dintre noi îi caracterizăm pe acești oameni ca fiind caractere slabe, niște lași, fricoși sau mai știu eu cum…. Dar nici unul dintre noi nu se întreabă dacă acestă întoarcere o fi însemnând ceva.

E suficient să mă gândesc la amarul lacrimilor secate de suspine ale unui biet bătrân, pe care întâmplător l-am întâlnit în curtea unei biserici. Senil, bătrânul, a cărui lumină din ochiul drept dispăruse în negura trecutului, ZÂMBEA, cu un zâmbet umbrit totuși de vechile amintiri şi chinuit de regrete, dar, chiar și așa, era un zâmbet sincer, iar atunci când zâmbetul vine din inimă acest lucru se simte.

Uneori mă întreb de ce trebuie să-mi satisfac eu toate curiozitățile… nu aş putea să mă adresez egoului meu, nu aş putea eu să nu mai pun atâtea întrebări? Bineînțeles că nu, am moștenit încapățânarea de la tata.  Şi din această încăpățânare fără frâu, intru în vorbă cu bătrânul doar pentru a-mi satisface curiozitatea în ceea ce privește concepțiile sale asupra vieții, ca mai apoi, să le pot compara cu ale mele, şi îl întreb: „Puteți afirma că, având toate cele câte mi-ați spus, vă simțiți un om împlinit? Ajuns la acestă frumoasă vârstă, sub ce chip credeți că se ascunde fericirea?”

Lacrimile îi mângâie uşor obrajii, le alungă pe furiș cu batista şi începe a rosti cu patos: „Am de toate: copiii sunt așezați la casele lor, am nepoți care îmi alină şi îmi înfrumusețează bătrânețea, mă iubesc necondiționat, dar, cu toate acestea, fericirea mea a dispărut în urmă cu 9 ani, corul îngerilor avea nevoie de glasul ei, iar cerul mi-a răpit-o, a luat-o pentru a-i fi o lumină prețioasă, o gingașă și fragilă stea… De atunci, îmi trăiesc adevărata fericire doar prin intermediul amintirilor, este singurul loc unde inima şi zâmbetul trăiesc la aceeași intensitate, este ceea ce am mai de preț: PUTEREA, pe care amintirea ei mi-o dă în fiecare zi, putere fără de care aş fi ……” Suspină cu atâta amar încât încerc să schimb subiectul, deja mă simt prost… Mai povestim puțin şi plec cu inima îndoită și cu gândurile de-a valma.

Acestea fiind spuse, oare oamenii cărora le e teamă de viitor, deoarece simt golurile acestuia și se scufundă în trecut, pot fi numiți lași? Părerea mea este că aceștia sunt adevărații eroi, fiindcă doar cei cărora nu le va fi rușine de trecutul lor, îl vor cerceta, îl vor reconstitui și se vor întoarce cu aceleaşi emoții la el.

Singura materie și una dintre cele mai dificile, pe care fiecare dintre noi o studiem, este VIAȚA. Aici nu există zeci de capitole, ci totul se rezumă la: TRECUT, PREZENT și VIITOR. Capitole pe care fie le învățăm de bună voie, fie suntem obligați să o facem, deoarece, după căderea examenului de fizică te poți resemna, însă dacă ratezi examenul VIEȚII, repercusiunile nu vor fi aceleași!

Ioana TRIFOI,
clasa a XI-a F,
Colegiul Național „Dragoș Vodă”




PoetikS – Debut de weekend!

Ana-Maria Pop

E toamnă!
Natura își oferă roadele
dar sufletul meu nu are ce oferi.
Îl asemăn cu un copac,
un copac gol,
iar sub el sunt visele
așternute precum un covor
pierite din cauza ignoranței de copil.

Îl simt pustiit de sentimente și
parcă mi-aș dori să îi readuc primăvara
dar simt cum se apropie o iarnă grea.
Suflet! Precum un copac în primăvară plantat
va suferi înghețat, la prima cădere a zăpezii.

Și e toamnă!
Nu toamna cu un hanorac și o cafea,
nu aleea ruginie de melancolie pavată,
ci toamna din sufletul meu
c-un vânt ce sfâșie tot ce-am plantat,
și crescut,
în vara sufletului trecut!

Ana-Maria POP,
clasa a XI-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”

Foto: Peter Lengyel




A fi sau a avea? (autor, Ioana Trifoi)

Ioana Trifoi

Am tot auzit de verbele a fi și a avea, care, în fiecare limbă se conjugă după anumite criterii și după anumite reguli păstrate cu sfințenie din veacurile de mult uitate, reguli pe care rațiunea umană nu e capabilă să le modifice, deoarece suntem convinși că așa trebuie să fie și nici măcar nu am încercat să le căutăm un alt sens sau o altă semnificație. Facem unele lucruri sau știm unele lucruri exact așa cum au vrut alții să le știm și, cu toate că semnele de întrebare sunt multe, nimeni nu aduce vreo schimbare și nu ia vreo inițiativă potrivită, ba din contră, cu toții se fofilează când vine vorba de a pune în practică acele sărmane teorii.

Marea problemă nu e legată de apariția și evoluția în timp a acestor verbe, ci cum se conjugă ele, însă nu după eternele reguli, cum oare se conjugă ele în raport cu o persoană? Și oare de ce tu, ca ființă rațională jonglezi ba cu ele ba între ele? De ce te cațări de pe un piedestal pe altul și uiți de verbul Sunt echilibrându-ți gravitația pe culmile mărețe ale verbului Am? Ți se pare mai convenabil ca odată încheiate socotelile cu această lume, să ți se aducă laude în concordanță cu ceea ce ai agonisit? Dacă da, află că greșești, deoarece atunci când vei saluta omenirea din imensitatea cerului nimănui nu îi va păsa că ai avut case luxoase în șapte stațiuni balneare, ci, din contră cei necunoscători vor întreba „Cine a fost?”

Cu toții sau, cel puțin majoritatea dintre noi ne ostenim să creionăm în totalitate verbul AVOIR aici, pe pământ… da, el este primul pe care îl cunoști încă din clasa a II-a, însă nu este și cel mai important.

Omului i s-a dat libertatea de a alege și puterea de a gândi, de aceea verbul ÊTRE e pe locul al doilea când vine vorba de programa școlară. Această ordine nu e întâmplătoare, mulți nu îi dau nici o importanță, dar ea are nu numai o importanță maximă, dar și repercusiuni simbolice.

În viața nu e relevant să ai anumite lucruri de valoare, ci, de apreciat, este ca fiecare dintre noi să încerce să fie un om de valoare, dar, mare atenție, valoarea nu se citește pe exterior, ea se caută în interior. Spre exemplu, există cărți pe care le iei, te uiți la copertă și, instantaneu spui: „Nu prea mă atrage”, însă, fiindcă ai auzit că e o carte bună, te încapățânezi, o citești și îți dai seama că adevărata frumusețe nu se găsește privind, ea se află tocmai acolo unde dubiile își fac simțită prezența.

Exact așa stă treaba și cu oamenii a căror copertă nu este întotdeauna bine asociată cu conținutul și, așa cum pierdem unele delicii ale unei cărți, tot așa de ușor putem pierde esența vie a fericirii dintr-un om. Nu trebuie sa ne lăsăm înșelați de coperta murdară pe care mii de oameni au atins-o, noi trebuie să facem ceea ce alții nu au făcut și anume, să fim răbdători.

Un lucru trebuie să înțelegi tu, dragă cititorule, și anume, că nu are relevanță cine a atins coperta unei cărți, semnificativ este cine a avut răbdarea să-i înțeleagă mesajul și, înainte de a judeca un om, asociază-l cu o carte, poate doar așa vei înțelege care conjugare este mai bine să o aplici în gramatica vieții!

Ioana TRIFOI,
clasa a XI-a F, C. N. „Dragoș Vodă”, Sighet




PoetikS! Debut de weekend!

Ceștile vorbitoare

Auzind ceva-n bucătărie
Degrabă mă duc, ca nu cumva să fie…

Ceștile cântând de zor
În lumina ”reflectoarelor”!!!
Că așa se dau ele mari
Stând pe rafturile super-tari!

Vorbele mele sună ciudat
Dar, ele chiar au… cântat!!!

Nu se poate așa ceva
Lucrurile sunt anapoda!

Dar vai! O ceașcă s-a spart!
Iar ele toate au strigat:”ce s-a-ntâmplat?!”
Pe fază fiind, le-am surprins:
Ele de frică s-au spart fără să le fi atins!

Când parinții acas’ au venit
Cioburi pe jos au… descoperit.

Eu ce să spun?
Că ceștile au cântat
Și s-au spart… automat??
Părinții m-au apostrofat:
“Dar aici ce se petrece?
Uraganul a trecut și jocul trece!?!”

Păi! păi! Da, asta s-a întâmplat!
Neștiind ce fac, ceștile s-au speriat!

Ei au decis să imi dea o pedeapsă:
Să curăț exemplar prin casă.

După ce totul am curățat
Cearta s-a terminat și…
Alte cești am cumpărat,
Mai frumoase, mai primenite
Dar… TOT LA FEL DE ZĂPĂCITE!!

MIHAI PATRICIA MARIA
Clasa a IV – a,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”,
Sighet




Un zâmbet nu costă nimic (autor, Anca Corneștean)

Anca Corneștean

Salut, dragii mei! Ghiciți despre ce vorbim azi! Bineînțeles că azi vorbim numai și numai despre zâmbete. Dacă avem curiozitatea să căutăm în DEX, vedem că semnificația cuvântului zâmbet este “strălucire, sclipire”. De altfel vedem și semnificația de „râs fără sunet, exprimat doar prin destinderea buzelor”.

Ei bine, vreau să vă spun ce cred eu despre zâmbete. Dacă leg cele două definiții și le prelucrez în funcție de ceea ce consider eu că înseamnă un zâmbet, definiția sună așa: Zâmbetul este un sunet al inimii prin care strălucești și oferi sclipire celor din jur. De ce am ales azi să vă vorbesc despre zâmbete? Pentru că eu sunt o persoană foarte veselă și văd că din ce în ce mai mulți oameni uită să zâmbească, dar mai mult de atât, nici nu mai știu cum să o facă. De mică am fost învățată că dacă am o zi proastă, nu trebuie să le ofer starea mea și celor din jur. Indiferent de ziua pe care am avut-o, dacă a fost nevoie să ofer un zâmbet, l-am ofeit din tot sufletul. Un zâmbet constă în iubire, sinceritate și onestitate. Nu îmi place că azi, zâmbim forțat, în fața unei persoane, iar peste două minute, ne întoarcem cu spatele, o bârfim și ne schimbăm expresia feței. Din punctul meu de vedere, zâmbetele sunt ca banii. Banii nu îi dăm pe orice și nu oricui. Îi dăm băncii și tuturor celor care se ocupă de “nevoile” noastre zilnice cum ar fi apa, lumina, etc. În rest îi dăm uneori oamenilor săraci, la supermarket și pe micile dorințe ale noastre. Așa este și cu zâmbetele. Nu trebuie să le dăm oricui. Putem considera banca la care suntem mereu datori, familia. Familiei trebuie să îi oferim zâmbete în fiecare minut, oră, zi, an și pentru toată viața. Supermarketul îl luăm ca o grămadă de prieteni, necunoscuți, sau alte persoane care intră în viața noastră. Nu ne este greu să oferim un zâmbet celei care ne vinde pâinea, nici celui mai bun prieten. Totodată putem oferi zâmbete celor săraci cărora le dăm un leu sau celor care ne salută fără să știm cine sunt. Este foarte ușor să zâmbim, dar câți zâmbim cu adevărat? Am ajuns la concluzia că niciodată nu vom ști când zâmbim cu adevărat, pentru că zâmbetul sincer, vine involuntar, vine direct din inimă și nu conștientizezi să realizezi că ai zâmbit. Un zâmbet fals este gândit, calculat, planificat cu mult timp înainte să stai față în față cu acea persoană. Așa că să știți că atunci când vă gândiți să zâmbiți, nu e un zâmbet real, ci unul… impus.

Luând o parte din zâmbete, pe cele false, vreau să vă spun că sunt cele mai dureroase. Nimeni nu-și dorește să primească un zâmbet fals în schimbul unui zâmbet sincer. E ca și cum ați schimba un inel de aur cu unul din tablă. Este ca și cum ai falsifica un obiect care bineînțeles nu mai are aceeași valoare ca și originalul. Nu este obligatoriu să zâmbim în fața persoanelor pe care nu le agreem sau în preajma cărora nu ne simțim bine. Nu suntem dozatoare de zâmbete. Trebuie să avem grijă cu ele. Un zâmbet fals te va afecta mult, atât psihic cât și fizic. Pe plan fizic deoarece te vor durea maxilarele, fiind o forțare a mușchilor, iar pe plan psihic deoarece te va încărca cu energie negativă. Să nu mai spun că un zâmbet fals, creează disconfortul celor din jur care își dau seama imediat că este forțat. Eu una, sincer, nu am falsificat nici măcar un zâmbet. Decât să îl forțez, mai bine nu am zâmbit. Așadar, toți cei care m-ați văzut zâmbind, să știți că totul a fost real, dar mai ales din suflet.

Acum, să luăm cealaltă parte, pe cele sincere și frumoase. Ei bine, aceste zâmbete sunt poarta către fericire, către tot frumosul. Printr-un zâmbet care zboară din suflet, poți schimba ziua sau chiar viața unui om. În momentul când doi oameni sinceri oferă zâmbete la fel ca ei, se creează o conexiune între inimi, e un fel de armonie, e sclipirea despre care vorbeam mai sus. Un zâmbet oferă încredere, sprijin, ridică moralul și face oamenii fericiți. Zâmbetul și îmbrățișarea sunt un “cuplu” care fac minuni. Dacă un om poate oferi acest cuplu sincer către cât mai multă lume, totul este perfect. Așa cum am spus și în titlu: Un zâmbet nu costă nimic! Așa că vă rog să oferiți zâmbete și să încercați să fiți mai veseli, să vedeți binele și mai apoi răul. Oferiți toată sinceritatea pe care o aveți pentru că nici nu vă dați seama câți oameni au nevoie de sinceritate pentru că au fost mințiți mai mereu, iar acum nimeni nu le oferă zâmbete sincere. Sunt sigură că putem schimba multe fiind sinceri. Desigur, e o calitate greu de dobândit, dar vă spun că este minunată. Te simți foarte împlinit când ești sincer cu cineva pentru că abia atunci realizezi cât de bun ești. Nimeni nu are părți rele. Părțile rele, sunt de fapt cele bune care încă nu sunt descoperite.

În încheiere, vreau să vă spun ca nu este ușor să fii sincer sau să oferi un zâmbet cald care să vină din inimă, dar vă garantez ca veți fi plini de energie pozitivă când o să reușiți. Iar cei care deja aveți această calitate, nu încetați să o folosiți. E minunat ceea ce poate face. Până data viitoare, vă las cu citatul lui David Boia care spune: “Zâmbiți fără teamă, zâmbetul n-a fost impozitat, încă”. Vă pup!

Anca CORNEȘTEAN




Oameni și oameni… (autor, Anca Corneștean)

Salut tuturor! Azi m-am hotărît să “evadez” și să plimb în sufletul meu și o bucățică din “Salut, Sighet!”. Mi-am luat ghiozdanul în spate, agenda de articole, încălțămintea de călătorie, geaca de blugi și am plecat să îmi găsesc inspirația. Și iată că am găsit-o tocmai într-o Mocăniță și în spatele unor aburi fumurii care lovesc munții și stârnesc în mine mii de emoții. Pătrunzându-mi aburii prin gând, m-am decis să vorbesc despre oameni.

Acum, în jurul meu pot vedea o mare de oameni. Înalți, scunzi, unii mai grași, alții mai slabi, dar fiecare bucurându-se de farmecul pe care natura îl oferă. Sunt fericită că de-a lungul vieții, Dumnezeu mi-a dat ocazia să întâlnesc mii de oameni și să învăț că fiecare om intră cu un scop în viața ta, pentru a-ți arăta ceva și pentru a-ți da o lecție. De multe ori, suntem dezamăgiți de oameni și de faptele lor, dar nu avem cum să știm dacă acea atitudine pe care ne-o oferă, nu are să ne ajute să realizăm anumite aspecte ale vieții.

Cunosc multe persoane de la care am primit lecții și care m-au învățat că oamenii vin și pleacă din viața ta, lăsând în urmă amintiri atât plăcute cât și neplăcute. Sufeream mult din cauza oamenilor, până să învăț cum să mă comport cu ei. Am învățat că pe oamenii aroganți trebuie să îi evit, cu cei mai puțin deștepți, dar pe deasupra și fuduli, trebuie să fac cum spun ei și să tac ca să ne fie bine tuturor. Pe oamenii agitați, am învățat să îi liniștesc, iar pe cei triști am încercat să îi alin cum am putut eu mai bine. Cu oamenii buni și inimoși am făcut în așa fel încât să le ofer și inima mea. Alături de cei fericiți, am râs, iar pe cei care nu știu să râdă, i-am învățat. Nu m-am ferit niciodată de nimeni, am încercat să văd mereu binele la toți și să nu judec nicio persoană până nu o cunosc cu adevărat. Bineînțeles că am îndepărtat o mulțime de oameni de lângă mine, pentru că nu aveau o influență pozitivă asupra mea. Am primit o mulțime de oameni în sufletul meu. Cei care mi-au demonstrat că țin la mine, sunt și acum în inima mea și aș risca orice pentru ei. Viața ne oferă o mulțime de oportunități care ne ajută să ne maturizăm, să devenim din ce în ce mai conștienți de persoanele pe care le avem lângă noi. Cunoscând mulți oameni, e mult mai ușor să alegi pe cine vrei să ai lângă tine. Din punctul meu de vedere, cu cât ești mai retras, necomunicativ, vei ajunge sa fii foarte dezamăgit de lume, pentru că nu vei știi cum să selectezi, cum să faci diferența dintre un om bun și unul mai puțin bun. Nu vreau să atac pe nimeni, toți oamenii au farmecul lor aparte, dar sunt mulți oameni falși care pe față îți vor binele, te iubesc, iar pe la spate, te bârfesc și îți vor răul. De acești oameni m-am ferit mereu, dar Dumnezeu mi i-a dat în cale pentru a mă învăța să nu îi bag în seamă, să îi las să își facă jocul și să merg mai departe.

De fiecare dată când văd un om bun, încerc să îl țin aproape de mine, să mă comport frumos și să îl îndrăgesc. Singurii oameni pe care nu i-am înțeles au fost cei invidioși. Cei care nu se mulțumesc cu ceea ce au și îți poartă ură pentru ceva ce tu ai și ei nu. Invidia mi se pare cel mai urât lucru, după părerea mea, fiind pălăria sub care se ascund toate celelalte păcate. Trebuie să apreciezi ceea ce ai, să te bucuri că nu e mai rău, iar dacă îți dorești ceva ce deține cel de lângă tine, muncește și poate cândva vei avea și tu. Eu nu am purtat invidie niciodată și muncind, am avut numai de câștigat, iar cei ce mi-au purtat mie invidie, acum sunt tot acolo, fără nicio evoluție. Când întâlnesc oameni inteligenți, caut să învăț ceva de la ei, să știu să îi apreciez și să acumulez cât mai multe informații. La oamenii care mi-au atins inima cu o poezie sau un cântec am încercat să îmi stăpânesc lacrimile, iar cu oamenii înțelepți mi-am luat doza de bucurie și puritate.

Acum, aici, văzând mulți oameni care mai de care mai “sofisticat”, îi mulțumesc lui Dumnezeu că am doar oameni frumoși în viața mea, cu care mă pot lăuda și cărora le mulțumesc că au apărut odată cu timpul pentru a-mi face viața minunată. Chiar dacă voi fi acasă când se va publica articolul, vreau să vă spun că aici, în Vișeu de Sus, am înghețat de frig în perechea mea cea nouă de Vans-uri, dar numai aici mi-am găsit inspirația, deci a meritat să mă plimb cu Mocănița și să îmi limpezesc gândurile. Mă bucur că am lăsat o amprentă de “Salut, Sighet!” și aici. Chiar vă recomand să dați o tură cu Mocănița, să vedeți cât de minunat e, dar până atunci, dragii mei, vă îmbrățișez și vă iubesc. Fără voi, nu eram ceea ce sunt acum…

Anca Maria Corneștean
Cls. a X-a A, Liceul Pedagogic “Regele Ferdinand”