Centenarul Marii Uniri (1918-2018). Perspective (autor, Dragoș Ilieș)

Miercuri, 22 noiembrie 2017, sala „Alexandru Ivasiuc” a Colegiului Național „Dragoș Vodă” a găzduit o masă rotundă pe tema Centenarului Marii Uniri, care se va sărbători anul viitor.

În deschiderea evenimentului, elevii Simona Tivadar, Dara Mihăilescu, Ionuț Orza și Bogdan Grigor din clasa a X-a A au prezentat un scurt istoric al Colegiului Național „Dragoș Vodă”, în care au evidențiat îndelungata tradiție în excelență a acestei instituții de învățământ care a fost înființată ca o consecință a Marii Uniri.

Cei doi directori ai Colegiului, prof. dr. Vasile Mih și prof. Ioan Pop au adresat și ei câteva cuvinte de caldă primire celor prezenți.

În cadrul mesei rotunde, moderator a fost inspectorul școlar pentru istorie și științe sociale, prof. Pavel Filip, care de altfel ne-a și rezumat temele abordate.

Au fost abordate două obiective: primul, organizarea olimpiadei școlare la istorie. Și a doua chestiune, un proiect al județului Maramureș, respectiv al Inspectoratului Școlar, pentru aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire. Colegiul Național „Dragoș Vodă” a fost gazda acestei acțiuni la care au participat membrii Consiliului Consultativ. După rezolvarea agendei, am beneficiat de o acțiune inițiată de Colegiul Național „Dragoș Vodă” Sighetu Marmației împreună cu prietenul și colegul nostru prof. Marius Voinaghi, care a invitat un profesor universitar de la Universitatea „Babeș Bolyai” care a avut o prezentare adresată inclusiv elevilor liceului. Din punctul nostru de vedere, evenimentul a fost o reușită. (prof. Pavel Filip)

Legat de sărbătorirea Centenarului Marii Uniri, discuțiile au condus la lansarea unei invitații din partea catedrei de istorie a Colegiului Național „Dragoș Vodă”, prezentă prin prof. Marius Voinaghi și prof. Claudia Dura, la un concurs complex și la nivel național organizat de CNDV anul viitor, despre care sperăm să auzim mai multe în curând. Domnului inspector de specialitate prof. Pavel Filip i-a surâs această inițiativă, și a încurajat-o. L-am întrebat așadar dacă crede că acest tip de acțiuni care premerg centenarului Marii Uniri vor avea un rol important în informarea și mobilizarea tineretului.

Cu siguranță că ele vor avea, pentru că noi, în discuția pe care am avut-o, am creionat un amplu proiect la nivel de județ pentru a realiza acțiuni care, subsumate acestui ideal, vor marca în mod corespunzător acest eveniment. (prof. Pavel Filip)

După încheierea mesei rotunde, conf. dr. Ionuț Virgil Costea a ținut o prezentare intitulată „Nobilimea medievală în istoriografia românească”, în care, printre altele, a prezentat și aportul pe care apariția unei elite românești în sânul comunității transilvănene l-a avut în realizarea Marii Uniri. Printre altele, a menționat și informațiile existente despre regiunea noastră, și anume despre cnezii de vale și urmașii lor, date cuprinse de Radu Popa în lucrarea sa, „Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea”. Despre importanța acestor elite, dar și despre Centenarul Marii Uniri am avut ocazia să vorbim cu acesta, în următorul interviu:

Dragoș Ilieș: Cum considerați că va fi sărbătorit centenarul în mod… natural?
Ionuț Virgil Costea: Este o întrebare foarte complicată. De ce? Pentru că, dincolo de apariția și înființarea unor structuri la nivel central, care doreau să coordoneze activități la un moment dat, dar despre soarta cărora știm foarte puțin, lucrurile sunt extrem de fragmentare. Din păcate, nu pare să existe o strategie, o viziune unică, la nivel național, care să promoveze o serie de activități, de manifestări științifice, de popularizare, diverse alte festivități legate de momentul acesta de sărbătoare. Sigur, în diverse medii, legat de anumite universități, de anumite asociații, ONG-uri, probabil că vor exista inițiative, din păcate, le putem afla atunci când ele se vor întâmpla. Nu există un program care să cumuleze toate acestea și să ne pregătească într-un fel pentru ceea ce se va întâmpla.

Dragoș Ilieș: Așadar, credeți că vor fi foarte multe activități spontane?
Ionuț Virgil Costea: Nu neapărat spontane, vor fi activități pe de o parte gândite, stabilite, programate de către diverse organisme, poate mai puțin guvernamentale sau care să aibă o relație cu puterea centrală. Sigur, vor exista și din acestea spontane, sporadice și probabil inventate și derulate cu ajutorul factorilor de decizie ai puterii.

Dragoș Ilieș: Care considerați că este relevanța aportului nobilimii medievale în formarea ulterioară a statului român?
Ionuț Virgil Costea: Aceasta este o întrebare extrem de complexă. Nobilimea medievală, prin faptul că a constituit o elită, o elită care odată cu perioadele acestea de pacificare ale societății, în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, din rândurile acestei nobilimi, mai ales nobilimea măruntă, comitatensă, se vor recruta elitele culturale ale României. Din aceste medii nobiliare se va înfiripa conștiința națională.

Dragoș Ilieș: Credeți că prezența nobilimii de origine română în Transilvania a influențat cumva societatea română încât să se ajungă la Unire?
Ionuț Virgil Costea: Sigur, indirect, se întâmpla și acest lucru. Putem să privim lucrurile și într-o astfel de viziune deterministă. Dar eu cred ca rolul elitei sociale, poate nu atât de bine individualizat în plan politic, pentru că o elită socială românească se construiește în zona preoțimii, a avocaților, deci este mai degrabă o elită care are la bază meritocrația și nu neapărat sângele sau un astfel de criteriu, dar sigur, la nivelul unei nobilimi din acestea extrem de numeroase, locale, din acest bazin social se vor recurta și preoții și avocații, și atunci cu siguranță putem să îi acordăm un rol important nobilimii.

Dragoș Ilieș: Cât de valabile și corecte considerați că sunt informațiile pe care le avem despre nobilimea română? Stau ele în picioare?
Ionuț Virgil Costea: Sigur, avem numeroase informații și ele stau în picioare, sunt lucruri care se validează, prin documente, prin alte tipuri de înscrisuri, prin acte emise de diversele instituții din epoci diferite. Sunt apoi urmele materiale, cultura materială, care poate atesta această bogăție sau prestigiul social pe care nobilimea îl are într-o anumită comunitate.

Dragoș Ilieș: Evenimentele de mai mică amploare, premergătoare sărbătoririi Marii Uniri, vor duce ele la un eveniment major, pe măsura importanței centenarului, sau vor fi cumva în… van?
Ionuț Virgil Costea: Sigur că ele pot duce la un eveniment major. Nu trebuie neapărat să considerăm că e nevoie de imbolduri mărunte pentru a ajunge la o mare explozie. Evenimentele acestea, pe ideea bulgărelui de zăpadă, pot genera în cele din urmă, privind retrospectiv, un fenomen care să aibă o anumită coerență.

Dragoș Ilieș: Cât de conștienți credeți că sunt tinerii și elevii din ziua de astăzi despre importanța acestui mare eveniment care ne așteaptă?
Ionuț Virgil Costea: Aceasta este o întrebare foarte complexă, și cred că tu ai putea răspunde mai bine decât mine la ea pentru că ești familiar cu mediul ăsta al tinerilor. Eu îmi doresc ca ei să rezoneze cu un astfel de eveniment, pentru că face parte dintr-o identitate, identitate culturală a românilor. Sigur, lumea asta este extrem de pragmatică, tinerii sunt și mai pragmatici, mai puțin înclinați spre astfel de trăiri.

Dragoș Ilieș: Consider că majoritatea tinerilor din ziua de azi nu au un profund sentiment patriotic, și nu cred că sunt neapărat interesați, din păcate. Există, însă, și tineri care, totuși, pun preț pe aceste valori.
Ionuț Virgil Costea: Unii vor fi interesați, alții nu vor fi, nu cred că trebuie să fie toți la fel și sigur există destule dezavantaje ale condiției de român care să explice această situație.

Dragoș Ilieș: Vă mulțumesc mult pentru interviul acordat!
Ionuț Virgil Costea: Succes!

Centenarul Marii Uniri se apropie cu pași repezi, dar până atunci, peste doar câteva zile, ne așteaptă Ziua Națională a României. Să încercăm să ne găsim identitatea culturală și națională în epoca granițelor estompate și multiculturalismului, nu este un gest egoist sau naționalist, ci, din contră, unul care ne ajută să decidem cum suntem noi diferiți de alții, și cum putem comunica pașnic cu aceștia în ciuda acestor diferențe. Maramureșul a fost o regiune multiculturală încă din primele secole ale atestării lui documentare, iar noi, ca maramureșeni, indiferent de naționalitate, ar trebui să celebrăm și să respectăm asta. Alături de domnul profesor Marius Voinaghi și de alți reprezentați ai Colegiului Național „Dragoș Vodă”, elevii care au participat la prezentarea de miercuri, membri ai Cercului de Istorie „Gemina” sau colaboratori la revista acestuia, vor fi prezenți și la Alba Iulia, cu ocazia paradei și a evenimentelor de 1 Decembrie.

A consemnat,
Dragoș Ionuț Ilieș,
clasa a XII-a A, Colegiul Național „Dragoș Vodă”




Frânturi de calendar (autor, Anca Corneștean)

-Bună seara! Ce mai faci? vorbea cu mine calendarul de pe noptieră. Îl privesc şi încerc să îmi dau seama cum poate alerga atât de repede – maraton, ce mai! – acest calendar… are un antrenor bun, oricum.

Ei bine, cu ochii obosiţi după o zi lungă, privesc luna noiembrie. Are desenat un frumos peisaj cu frunze multicolore, dansând în bătaia vântului, iar apoi sfârşind prin a fi jos pe o alee umedă de la ploaie. Uitându-mă aşa, nu îmi venea să cred că ma aflu în această lună, că s-a scurs aşa de repede toamna. Îmi încrucişez picioarele şi încep să mă gândesc la lucrurile pe care nu am apucat să le fac. Ajung la o concluzie, realizez că mereu, nu doar eu, chiar şi ceilalţi, uităm să facem câte ceva. Poate un lucru mic, poate un lucru important, dar uităm şi asta duce doar la… dezamăgire.

Calendarul încă mă privea şi aştepta un răspuns din partea mea… voi face ceva în privinţa aceasta sau nu? De cele mai multe ori uităm de lucrurile importante din viaţa noastră. Uităm să iubim ceea ce este în jurul nostru. A trecut toamna, iar noi, preocupaţi de treburile din viaţa noastră, nici măcar nu ne-am oprit să admirăm o frunză, sau poate nu am văzut copilul din parcare care stă în frig şi doarme pe frunze… dar timpul trece, iar noi suntem preocupați ca totul să ne iasă perfect.

Avem o vorbă “Ce repede trece timpul, iar eu nu am făcut nimic”. Ei bine trece repede pentru că noi îl facem să treacă, iar dacă ne-am opri măcar pentru o secundă să vedem ce frumoasă e viaţa, timpul ni s-ar părea ceva… relativ. M-am gândit să întorc mai repede o pagină din calendar şi să văd ce face Decembrie. Îmi oferă un desen alb, cu multă zăpadă, copii şi brazi îmbrăcaţi în veşminte albe. Meditez şi zic: Ah, decembrie, luna Crăciunului, luna cadourilor, luna bucuriei. Abia astept! Dar, realizez că la începutul toamnei am spus: E toamnă, ce bune fructe voi mânca, ce “recolte” frumoase voi strânge. Recolte am avut, dar poate mi-aş fi dorit şi câteva recolte sufleteşti atât din partea mea cât şi din partea celorlalţi.

Mă uitam concentrată la Decembrie şi am decis: de Crăciun voi sta cu familia mea, vom cânta colinde, vom mânca cozonaci făcuţi de mama şi vom fi fericiţi. Vom admira bradul, ne vom face cadouri, vom merge la biserică şi vom uita de toate problemele pe care le avem în viaţa de zi cu zi. Până la urmă, de ce ne comportăm aşa doar de sărbători? De ce nu deschidem ochii şi inima în fiecare zi? Gândul acesta era în mintea mea privind luna Decembrie. Chiar avem nevoie mereu de un motiv pentru a fi mai buni? Avem nevoie de o “maşină” care să ne împingă de la spate ? Nu. Avem nevoie de o schimbare. De ceva care să ne facă să fim mai buni. Eu zic să nu lăsăm calendarul să alerge fără să-i dăm un pahar cu apă. Să ne gândim şi la ceilalţi şi aşa poate nu va mai trece timpul fără să facem ceva care să ne bucure sufletul.
Toamna aceasta m-a făcut să meditez la această lume, dar, mai ales, m-a impulsionat să schimb ceva la mine şi… am încercat să ofer ceva și celor din jurul meu!

Anca Corneștean
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”




Emisfera politică – o punte între Antichitate și contemporaneitate? (autor, Manuela Hotea)

Societatea noastră se dezvoltă continuu sub stindardul capacității omului de a lua deciziile corecte pentru destinul său, cât și pentru prezentul menit să reprezinte o etapă definitorie în evoluția sa. Stagnăm din comoditate. Preferăm ca alții să ia hotărârile în locul nostru. Ezităm atunci când suntem chemați la vot, dar organizăm greve și scandări în piețele mari ale țării atunci când conducătorii aleși provoacă pierderi. De ce? De ce nu am putea să evităm neplăcerile ulterioare? De ce nu am putea să îmbunătățim prezentul pentru copii, în loc să ne rezumăm la sintagma „Noi oricum nu mai putem schimba nimic.” Iubim să milităm pentru păstrarea valorilor Antichității, însă atunci când se pune problema de a le practica, preferăm să ne lăsăm pradă dulcelui somn al indiferenței.

Poate, ne dorim să fim în tendițe, de aceea ne rezumăm la simple idei irosite în vânt sau poate, am uitat ce înseamnă ele cu adevărat. Ne amintim de personalități precum Cicero, ale cărui fapte le privim cu superficialitate, gândindu-ne că fiecare dintre noi ar proceda la fel, însă atunci când țara se îneacă în corupție, preferăm să-l judecăm pe cel de lângă noi spunând că nu ajută cu nimic, în loc să fim chiar noi cei care am face-o. Totul începe cu acel impuls interior, astfel că azi, aleg să schimb ceva, să depășesc măcar cu un procent ignoranța… să-mi reamintesc ce înseamnă valorile Antichității.

Marcus Tullius Cicero, personalitate emblematică a emisferei politice, oratorice și filosofice din toate timpurile este cel care concepe cele patru „Catilinare” (In Catilinam orationes quattuor) prin intermediul cărora dezvăluie conspirația pusă la cale de Lucius Sergius Catilina, candidat, pentru a treia oară consecutiv, la funcția de consul în cadrul Senatului Roman. Calea legală spre consulat fiindu-i închisă, Catilina pune la cale un complot. Începutul direct al primei Catilinare, „Exordium ex abrupto”, abundă în interogații retorice menite să destrame planul lipsit de scrupule al lui Catilina – cel de a răsturna forma de guvernământ și de a-i asasina pe cei doi consuli aflați în funcție, Marcus Tullius Cicero și Caius Antonius Hybrida.

Corupția generează similitudini negative între ceea ce a însemnat societatea antică și ceea ce ne este dat să vedem azi. Individul, deși incompatibil cu statutul dorit din cauza anumitor calități esențiale necesitate, își dorește să-și atingă scopul apelând la metode ilegale. Diferența este că, din păcate, societatea noastră acceptă aceste metode în multe dintre cazuri, refuzând să acționeze asemenea lui Cicero, pentru a beneficia de anumite aspecte ulteriore. Merită, oare, să ne vindem destinul și demnitatea pentru incorectitudine? Merită să suportăm incompetența oamenilor care și-au primit funcția pe nedrept în schimbul unui teanc de bani sau diverse servicii infime?

Cicero a considerat că răul trebuie tăiat de la rădăcină, motiv pentru care incipitul abrupt marchează calitatea de orator al acestuia, întrucât, deși Cicero nu se afla în posesia dovezilor, fusese crezut de majoritatea auditoriului – „Quousque tandem abutere, Catilina, patientia nostra? Quamdiu etiam furor iste tuus nos eludet?” (Până când, în sfârșit, Catilina, vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp, chiar, furia asta a ta își va bate joc de noi?).

Adesea, este de ajuns să ascultăm acea voce care ne îndeamnă să nu rămânem indiferenți la ceea ce este incoerent în demersul vieții noatre sociale. Tumultul cuvintelor rostite de Cicero va persita și asupra următoarelor Catilinare, în cadrul cărora, consulul amintește pericolul pe care continuă sa-l reprezinte aliații lui Catilina, chiar și după exilarea lui. Cicero nu se limitează la cuvinte risipite în vânt, ci aduce dovezi solide pentru a demonstra veridicitatea discursului său, probe constituite de scrisorile către alobrogi, prin care aceștia erau atrași in complot. Cicero nu militează doar pentru apărarea funcției sale, ci și pentru a îndepărta orice pată de nedreptate de pe veșmântul societății pe care o conduce, Catilina devenind un exemplu negativ prezentat în plen. Acesta este momentul în care mulțimea se remarcă în mod indirect, deoarece calitatea conducătorului dovedește competența poporului, motiv pentru care trebuie să fim conștienți că cel ce devine conducătorul propriei națiuni, reprezintă vocea noastră. Nu permiteți să se audă altceva decât ceea ce gândițti cu adevărat!

Așadar, actualitatea socială și politică, deși fundamentată pe baza valorilor promovate în spațiul antic, necesită cu ardoare să nu dea uitării ce reprezintă ele cu adevărat, să nu renunțe la a acționa și a se exprima în numele binelui național, întrucât dincolo de aparențe, țara devine reflexia individualității noastre umane.

Hotea Maria-Manuela
clasa a XI-a E, C.N. „Dragoș Vodă”




La un „ceai – oră literară cu poeții”, la CNDV Sighet (autor, Mirela Costinar & XI F)

Vineri, 17 noiembrie 2017, ne-am hotărât să schimbăm ceva. Să creștem spiritual. Așa că ne-am dat întâlnire cu trei personalități sighetene și ne-am propus să numim evenimentul „Ceai cu poeții”. De care ceai? Nu contează. De care poeți? Formidabili – sau, cum îi place Antoniei Luiza Dubovici (Zavalic), una dintre invitatele noastre, să spună: „Poet(ul) – un preafericit bolnav incurabil” (fragment „Din cugetările (mele) de astăzi”).

Marin Slujeru ne-a făcut onoarea de a ne împărtăși cunoștințele sale despre cultura japoneză și Haiku,  poezie japoneză cu formă fixă, alcătuită din 17 silabe. Poetul Marin Slujeru nu este străin de această „formulă”. Obiectivitatea și tema naturii sunt surprinse într-o manieră surprinzătoare.

Cel de-al treilea oaspete cu care am avut șansa să schimbăm idei este Ion Mariş, fondatorul și coordonatorul Editurii Valea Verde. Ion Mariș s-a dovedit a fi o persoană ambițioasă care a reușit să-și îndeplinească visele printr-o muncă nu tocmai ușoară și prin pasiune.

Și, nu în ultimul rând, moderatoarea întâlnirii „Ceai cu poeții”, prof. Brîndușa Oanță de la C.N. Dragoș Vodă, care a impulsionat exprimarea sinceră a câtorva păreri ale tinerilor prezenți la acest eveniment inițiat de dumneaei.

Este o adevarată oportunitate să ai in fața ta oameni care îți vindecă întreaga ființă prin cuvintele pe care le aștern pe foaie. Mi-e greu să transpun în câteva cuvinte amalgamul de emoții pe care le-am trăit la această întâlnire, căci ele îmi vor rămâne mereu sub forma unui autograf al sufletului. (Mihaela)

Consider că această întâlnire a avut un impact mare în dezvoltarea mea personală, deoarece acești trei oameni au venit la întâlnirea cu noi gata să dea din casă tainele scriitoricești și învățăturile pe care le-au aflat de-a lungul unei vieți de om. Cuvintele spuse de aceștia m-au motivat să lupt pentru visele mele, indiferent de obstacole. Respect! (O. Andrei)

Întălnirea de astăzi cu scriitorii din Sighet m-a relaxat atât fizic, cât și mental! Impresionantă a fost răbdarea și atenția la detalii de care au dat dovadă poeții, răspunzând la fiecare întrebare pe care eu și colegii mei o adresam. Nu mă așteptam! Recunosc faptul că voi citi cu plăcere versurile acestora, fiindcă fără doar și poate transmit o emoție aparte. (Larisa)

Astăzi am realizat că poezia poate fi şi o treaptă către iluminare. Autorii care au venit în clasa noastră şi-au prezentat versurile, o parte din ființa lor, o trăire. Logica poeziei reprezintă pentru fiecare altceva. Fiecare cuvânt care apare în opera pe care o creează are o poveste şi o imagine (un miraj, o halucinație) anume pentru ei. Poeții sunt la fel ca umbra pe care o cauți vara când vrei să te fereşti de soare. Ei te introduc în lumea lor.  Pentru mine această zi a venit cu multe învățături şi m-a încurajat să scriu. (Mădălina).

A consemnat Mirela Costinar & clasa a XI-a F, CNDV

 




Luminează vieți! (autor, Georgiana Nistor)

În primul rând, am o întrebare: v-ați gândit vreodată ce înseamnă să fii voluntar? A fi voluntar înseamnă să oferi timpul, energia și abilitățile tale unei organizații caritabile fără a avea așteptări financiare. A fi voluntar înseamnă a oferi dragoste, a împărți fericire și a lega prietenii, cel mai important lucru într-o organizație non-profit.

De ce alegem să fim voluntari?
Alegem să fim voluntari pentru a împărtăși ideile noastre și pentru a le pune în practică;
Pentru a-i ajuta pe cei care au nevoie de timpul, experiența și abilitățile noastre;
Pentru că a fi voluntar înseamnă să ne maturizăm, să învețăm mai mult despre viață și să simțim satisfacția unui lucru bine făcut;
Pentru a aduce bucurie, dragoste și pentru a împlini visele celor care au nevoie de un vis împlinit pentru a se ridica în picioare să își ia viața în brațe și pentru a-și construi propriul drum.

Sunt sigură că măcar o dată ați auzit de acest cuvânt ,”voluntar” , dar nu v-ați întrebat ce se află în sufletul unei asemenea persoane când împlinește un vis unui copil. Cu toții, de când eram mici copii, aveam, cel puțin, câte un vis – unii am avut norocul să ne fie împlinit visul, alții nu – atunci, haideți să ne implicăm în împlinirea viselor celor care nu au avut norocul pe care noi l-am avut! Haideți să cooperăm nu doar prin vorbe, ci și prin fapte .

Știți ce înseamnă să fii copil ?
Să fii copil înseamnă să crezi în dragoste, să ai credință. Înseamnă să fii atât de mic, încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche, înseamnă să transformi bostanii în calești și șoriceii în vizitii, josnicia în noblețe și nimicul în orice, căci orice copil are o zână – nașă în sufletul lui .

Haideți să nu lăsăm visurile copiilor sa treacă pe lângă ei ca un pescăruș furând pește de la pescari. Să nu lăsăm copilăria să fugă pe lângă ei, fără ca ei să simtă cu adevărat dragostea de copilărie.

O grupă de elevi voluntari ai Colegiului Național „Dragoș Vodă” din Sighetul Marmației a realizat activități caritabile în cadrul Centrului Școlar de Educație Incluzivă, participând, împreună cu profesorii coordonatori (Luminița Colopelnic – responsabil SNAC – Strategia Națională de acțiune Comunitară, Daniela Andrașciuc, Simona Nodiș și Lenuța Petrovan), la…”Ziua fructelor și a legumelor”. Copiii s-au simțit foarte bine alături de elevii care au încercat să se apropie cât de mult au putut de viziunea – eco a micuților îngeri. Elevii le-au spus povești și au participat alături de ei la reprezentarea grafică a grădinii de fructe și legume din visele acestor copii, manifestând o dragoste și afecțiune speciale pentru micuți.

Voluntarii au oferit fructe mărturisind că au învățat ce înseamnă să dăruiești și să primești dragoste sinceră din partea unor copii deosebiți. În ochii copiilor se citea bucuria, dragostea dar și faptul că va urma o perioadă foarte frumoasă în viața lor deoarece elevii voluntari vor continua să îi viziteze și să împartă cu ei bucuria și dragostea care sălășluiește în sufletul lor.

Concluzia pe care o tragem din această activitate: voluntarii nu au doar mult timp liber, ei au o inimă în care îi implică pe acești spiriduși drăgălași și doritori de afecțiune. Haideți să fim fericiți și să împărtășim fericirea noastră cu toate persoanele care au nevoie de noi și de sprijinul nostru sufletesc, să fim alături de ei și să îi ajutăm să găsească drumul cel bun, drum care să le aducă vise împlinite și mai ales împlinire sufletească!

Autor, Nistor Georgiana
Colegiul Național ,,Dragoș Vodă’’
Clasa a XI- a F

N.R. CSEI Sighet: „Săptămâna legumelor şi fructelor donate” este o acţiune care se bazează pe voluntariatul elevilor şi al cadrelor didactice care donează legume şi fructe ce vor ajunge, mai apoi, la copii nevoiaşi sau adulţi aflaţi în dificultate. Evenimentul este cuprins în Calendarul Activităţilor Educative Naţionale, fiind un demers al Strategiei Naţionale de Acţiune Comunitară (SNAC).

Sursă foto: pagina de facebook a CSEI Sighet




Balul Bobocilor à la… Sighet (autor, Anca Corneștean)

Suntem în clasa a IX-a, anul de grație 2017, şi, cum bine ştim cu toţii, la fiecare început de an, liceele îşi ţin… BALUL.

Şi cum a început sezonul lor, tot tineretul vorbeşte numai despre asta. Până acum, Liceul Pedagogic “Regele Ferdinand” şi Colegiul Naţional “Dragoş Vodă” au încântat Sighetul cu două baluri de excepţie. Tinerii din clasa a IX-a şi-au luat inima în dinţi, cum s-ar spune, şi s-au prezentat la preselecţii. După părerea mea, aceasta a fost cea mai grea parte pentru că sunt sigură că în fiecare liceu s-au prezentat tineri frumoşi şi talentaţi care au încercat să impresioneze organizatorii cu tot ce știau ei să facă.

Balul Bobocilor este, pentru fiecare generaţie în parte, un eveniment unic în viaţă. Este o şansă pentru elevii curajoşi şi talentaţi de a se afirma, de a ieşi în faţă, de a-şi stăpâni emoţiile, încercând să pară cât mai originali şi carismatici şi, în acelaşi timp, să-şi pună în valoare calităţile, dând dovadă de atitudine, stil şi, uneori, de muuuult…. umor.

Ca în fiecare an, şi anul acesta la baluri au participat fete frumoase, drăgălașe, care au intrat în lupta pentru coroana de Miss Boboc cu eleganță, degajate, având calităţile fizice necesare pentru participarea la un astfel de concurs. Nici băieţii nu au fost mai prejos, demonstrând că fac față cu brio la toate probele impuse.

Ţinutele sunt esenţiale în astfel de ocazii şi, cum fiecare bal a avut o temă – Liceul Pedagogic “Regele Ferdinand” având tema Egiptului Antic care ne-a teleportat în lumea zeiţelor şi a faraonilor, iar Colegiul Naţional “Dragoş Vodă”  abordând tema genurilor muzicale – tinerii boboci s-au străduit să arate care mai de care mai adecvat. Drăguţi, descurcăreţi, toţi au încercat să se prezinte cât mai bine la probe.

Pentru obţinerea titlului de Miss şi Mister Boboc, participanţii au fost nevoiţi să treacă prin mai multe probe: de cultură generală, de îndemânare, de mișcare scenică, de interpretare, de joc de rol, şi multe altele. Fiecare boboc în parte a încercat să uimească și să cucerească juriul. La finalul balurilor, bobocii au fost premiaţi cu o mulţime de titluri de Miss & Mister.

Aşadar, Balul Bobocilor al Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” şi al Colegiului Naţional “Dragoş Vodă” s-au dovedit a fi un suuuuper succes!

Mă bucur că am avut ocazia de a purta eticheta de boboc al Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” şi ţin să mulţumesc tuturor pentru dăruirea şi implicarea de care au dat dovadă. Pentru viitorii bobocei, sfatul meu este: să rămâneţi mereu încrezători, să fiţi mereu voi înşivă, să nu renunţaţi la ceea ce vă propuneţi şi, nu în ultimul rând, să vă ascultaţi inima în fiecare moment!!!!

Anca Corneștean,
clasa a IX-a A – Liceul Pedagogic “Regele Ferdinand”




Răsăritul începe cu a doua cafea (autor, Simona Popan)

Câteodată îmi doresc să nu fi fost o persoană matinală, aș vrea să pot dormi și eu mai mult pentru a sta cât mai departe de realitatea care mă-nconjoară (doar de partea negativă a acesteia). Alteori, îmi place să fiu o persoană a dimineții, cel mai mare avantaj îl are faptul că prind primele lumini ale răsăritului, luna și stelele făcându-i loc pe cer soarelui, fiind rândul său de a veghea Pământul.

Îmi place să fiu singura persoană trează în prezența liniștii apăsătoare de care este cuprins orașul. Străzile mizere sunt fără picior de om, iar eu ies din apartament pentru a profita de momentul de liniște oferit și binemeritat. Nu pot prinde schimbul luminilor fără o cană de cafea căreia îi pun un capac și o iau cu mine pentru a nu mă simți singur. Bucuria primei guri de cafea, dimineața, însemnând pentru mine un lucru esențial pentru începerea unei zile cu adevărat bune. Trec încet pe lângă un șir de cafenele care urmează a fi deschise, auzindu-se estompat muzică în fața fiecăreia. M-am oprit un moment pentru a-mi aprinde o țigară, dar am încremenit când mi-a ajuns la ureche o melodie, provocându-mi o stare de reverie.

În vis, aud o muzică ritmată, dar blândă, venită de foarte departe: nu mă deranjează, e chiar suavă, îmi amintește de ceva aproape uitat, atât de îndepărtat și de uitat, încât îmi dau lacrimile. Totuși, nu-mi dau seama de ce-mi aduce aminte, mă las legănat de ea, cu ochii umezi de vis. Nu știu dacă să stau sau să fug și să găsesc refugiul acelei melodii. Este una dintre piesele mele preferate și care-mi mângâie mereu sufletul, dar de această dată… a reușit să-mi frângă inima, iar prima reacție fiind de a-mi porni șiroaie de lacrimi. Sunt un bărbat intransigent, dar acum mă simt cel mai vulnerabil. Ajung în fața vitrinei unei cafenele, nu una oarecare, îmi pun mâinile în formă de ogivă deasupra ochilor pentru a vedea mai bine în încăpere chiar dacă o știu și cu ochii închiși. Acolo este apariția ei, reamintindu-mi de ce totuși un uragan îi poartă numele. M-a răvășit din nou, ca de prima dată, aceiași fluturi în stomac, inima îmi bate mai puternic decât acum trei ani și creierul o întreabă ,,Ce e? Ce-ai văzut?’’. Picioarele le simt mai grele decât înainte și este oribil pentru că aș vrea să fug, dar ele mă țin pe loc cu un motiv.

Doamne, m-a văzut. Katrina, cea care m-a învățat să fiu puternic, dar vulnerabil, fericit, dar și trist. Nu vreau să recunosc, dar ea va rămâne totodată slăbiciunea mea. În interior ard și totuși încerc să nu arăt acest lucru la suprafață, în timp ce ea se apropie de ieșirea cafenelei unde eu aștept afară cu o cafea rece. Gâtul mi-e uscat, iau o ultimă gură de cafea cu care îmi sting focul interior, știind că urmează să ținem o discuție și nu vreau să fac gestul de a bea pentru a nu sugera o lipsă de respect. Știam prea bine și faptul că urmează un ,,Bună!’’ rostit cu o voce suavă și ușor răgușită, semn că fumează.

– Bună! într-un sfârșit răsună.
– Hei! Katy…
Cel mai nesigur salut pe care l-am rostit. Nu pot să-i rostesc numele cu liniște, mă simt asemenea unui animal torturat, tortura fiind năvala unui val de sentimente care mă izbesc, nu un simplu val, mai sincer ar fi un tsunami de câteva etaje, poate și tu ai simțit asta cândva sau poate o vei face.
– Te-ai întors în oraș, c-cum așa? bâlbâindu-mă puțin.
– Am ajuns seara trecută și am vorbit la telefon cu Scott să lucrez la cafeneaua lui.
Povestea în continuare iar eu mă pierdeam printre cuvinte până ce m-am trezit când am auzit:
– Chiar mă gândeam când o să te văd.
– Păi, iată-mă!
– Nu am uitat că iubești răsăritul.
Nici eu nu am uitat că iubești drumurile cu mașina seara, cu geamurile date până jos pentru a simți apusul, nu doar pentru a-l vedea. Nu am uitat că iubești să asculți Twenty One Pilots, să citești Lauren Oliver, să ne uităm împreună la comedii romantice, să ieșim la alergat dimineața, aș putea continua, dar acum amintirile au un gust amar…,,Ce-ai făcut cu mine?’’…mă gândeam. Într-un sfârșit i-am răspuns la amintirea invocată doar cu un simplu răsuflu.

Ne uităm unul spre celălalt fără a spune ceva, îi simțeam neliniștea din corp, sigur și ea de a mea, nu era în regulă, ne putem încă transmite energia, limbajul corpului nu s-a stins niciodată din câte pot observa și asta este un semn, dar încerc să nu mă duc așa departe cu gândul. Unul trebuie să facă o mișcare, aș vrea să plec, însă am mai multe motive de a rămâne.

– Ai mai dori o cafea? gesticulând și arătând spre cafeneaua care cândva a fost ,,a noastră’’. Fără lapte și fără zahăr, nu? a completat Katrina.
– Da. Și rece.

Parcă îmi descriu anul precedent… fără vreo bucurie sufletească, spre deosebire de acum doi ani, dar asta e altă poveste. Fără o iubire de care să am parte, cel mai rău a fost însă, fără ea. Mereu i-am simțit absența, involuntar. Acel ,,fără’’…

O văd venind cu cafeaua spre masă, mereu mi-a plăcut să o privesc, s-a așezat în fața mea în timp ce îmi aprindeam, într-un sfârșit, o țigară.

-Mi-a fost prea dor de tine Enzo, trebuia să mă întorc.

Îmi ridic privirea către ea, ochii mei fiind fixați spre ai ei și viceversa, îi întind pachetul de țigări pentru a servi din el știind că nu va refuza. Astfel, în acest moment mă simt infinit, răsăritul preferat cu nuanțe de albastru și roz, cafeaua perfectă și marea mea iubire. Parcă acum începe să fie totul mai dulce chiar dacă din cafea lipsește zahărul.

Autor, Simona Popan,
studentă, Universitatea „Babeș – Bolyai” Cluj, Facultatea de Geografie

N.R. Lucrare înscrisă la Concursul de creție literară pentru liceeni „Scriitor pentru o zi” (2016)




Urmează-ți visul! (autor, Giuliano Ieremiaș)

Salut tuturor! Mă numesc Giuliano Ieremiaș, iar în acest articol vreau să vorbesc despre pasiunea mea… radioul! M-am născut în Italia și mi-am petrecut 5 ani din viață acolo, 5 ani în care am învățat limba italiană la perfecție, iar acum nu mai știu aproape nimic. Încă de mic eu eram plin de viață și adoram să mă distrez, să îmi petrec timpul cântând sau povestind cu oricine și orice! În școala generală, toți profesorii se plângeau că vorbesc prea mult, deci, efectiv nu puteam dacă nu vorbeam, asta simțeam că trebuie să fac. Cu timpul, m-am mai maturizat, și am învățat că nu e bine să vorbesc atât de mult, așa că am început să fac alte lucruri mai practice.

După ce mi-am dat seama că am voce, am început să cânt la diverse festivități ale școlii, și lumea a început să mă aprecieze foarte mult! Am câteva diplome obținute la concursuri de talente, dar odată ce am crescut, mi-am pierdut acea voce de “cântăreț”.

La vârsta de 9 ani, petrecându-mi multe ore în fața calculatorului, am descoperit un program… era un program pentru radio! Nu știam cu ce se „mînâncă” acesta, așa că am început să vorbesc singur folosind acel program, crezând că sunt live la un radio mondial… câte vise de copil aveam…! După câțiva ani, un prieten și-a deschis un post de radio online, și m-a chemat să prezint. De atunci, pot să spun că m-am îndrăgostit de radio… Ore întregi stăteam și vorbeam, dar acel post de radio s-a închis la un moment dat, iar eu am rămas “în ploaie”. Practic, mi s-a spulberat întreaga mea pasiune fiindcă nu mai puteam să vorbesc cu ascultătorii! La vârsta de 12 ani am spus “GATA! Fac un post de radio!”. Am stat multe zile să mă gândesc la un nume potrivit, și până la urmă mi-a venit ideea de “Radio Întotdeauna/Mereu”, așa că l-am denumit “Radio Always”. Lunile au trecut, eu am avansat zilnic, și, după 2 ani de radio, încă ador să fac asta, și nu cred că mă voi plictisi vreodată! La început, eram un simplu copil dornic să facă divertisment pe un post de radio online, iar acum, am ajuns să fac emisiuni serioase, amuzante, pe scurt, am reușit să fiu dinamic, și să mă pot adresa la orice fel de public! Visul meu este să îmi fac vocea auzită la un post de radio în FM. Toți mă întreabă cum am făcut acest post de radio, de unde știu să programez toată “chestia” asta , iar răspunsul este unul simplu: fiind pasionat și de informatică la maxim, am reușit să îmbin tot ce știu, și să îmi fac propriul website unde lumea să poată interacționa. Nu m-am născut învățat, așa că, toate cunoștințele mele s-au acumulat pe parcurs, căutând și exersând, practic, muncind în fața calculatorului.

Nu fac radio pentru a câstiga, pur si simplu îmi place ceea ce fac, și să faci un lucru din pasiune e cel mai important, atât pentru cei din jur, cât şi pentru tine!

Autor, Giuliano Ieremiaș,
clasa a IX-a G, C.N. „Dragoș-Vodă”




Prefă-te! (autor, Georgiana Nistor)

Măştile pe care le purtăm în fiecare zi ne definesc într-un fel sau altul. Aceste măşti sunt, de fapt, rolurile pe care noi, oamenii, dorim să le jucăm la perfecţie precum nişte actori.

Fiecare persoană alege să poarte aceste măşti dintr-un motiv primordial, frica, cel mai bun motiv să devenim persoane cu totul diferite în societate. Frica reprezintă coşmarul vieţii mele, frica de a mă exprima, frica de a vorbi în public şi, mai ales, frica de a nu face greşeli. Frica nu ne lasă să vorbim liber despre ceea ce ne place să facem, acest monstru din cartea de poveşti ne închide toate uşile din faţa noastră.

Motivul pentru care purtăm aceste măşti este pentru a ne ascunde personalitatea şi pentru a ascunde cine suntem noi cu adevărat, ne este teamă să fim demascaţi, să ne fie expus sufletul în faţa tuturor ca la o expoziţie de artă. Această teamă se naşte odată cu prima noastră dezamăgire, odată cu prima noastră dragoste eşuată. Toate aceste eşecuri ne fac să ne ascundem şi să ne izolăm în lumea noastră, lume în care nu poate pătrunde nimeni, paradisul în care ne simţim în siguranţă, în care nu putem fi judecaţi pentru deciziile pe care le luăm, şi lumea de basm în care nimeni nu ne ia la rost cu privire deciziile noastre sentimentale.

Perioada aceea în care suntem doar nişte bebeluşi e singura perioadă în care nu ştim ce înseamnă frica, e singura perioadă din viaţa noastră în care măştile nu există, în care sufletul nostru poate fi lăsat la vedere. Această perioadă este perioada în care nu putem fi răniţi. Perioada copilăriei este cea mai bună versiune a noastră, deoarece venim în această lume fără nicio grijă, fără să stăm să ne gândim cum ar trebui să ne comportăm, pur şi simplu ne comportăm cum simţim, fără să fim interesaţi de părerea altora. Din păcate, cu toţii creştem şi începem să purtăm măşti, iar la un moment dat, nu mai putem să faccem diferenţa dintre mască şi cine suntem noi cu adevărat.

Cu toate acestea, măştile nu sunt întotdeauna rele şi există situaţii de viaţă în care suntem nevoiţi să jucăm anumite roluri. Însă, cel mai important lucru e să alegi dacă masca te controlează pe tine sau tu eşti cel care controlează masca.

E frustrant, uneori, seara când merg la culcare și rămân doar eu cu mine însămi, şi încep să mă gândesc la activitatea pe care am făcut-o în ziua respectivă, reflectând foarte mult asupra măştilor pe care le-am purtat şi părându-mi rău că, din nou, a trecut o zi în care nu am avut curajul să îmi arunc măştile undeva într-un cufăr uitat de lume şi să arunc cheia într-un pârâu liniştitor care să o ducă departe .

Mereu mi-am dorit să pot fi o persoană sinceră şi neprefăcută în preajma altora… Mă simt ca într-un carusel, spunând lucruri care nu mă reprezintă şi reacţionând la fel ca toţi celilalţi doar pentru a intra într-un afurisit de scenariu care ne forţează să fim doar nişte prefăcuţi, chiar şi în faţa părinţilor noştri!

Nu trebuie să mai spun că suntem prefăcuţi în majoritatea timpului, o ştiţi deja. Orice am face nu putem să ne descotorosim de aceste poveri, de fiecare dată când suntem foarte hotărâţi să ne dăm jos măştile, ne găsim noi o personalitate prin vreun sertar care să se potrivească, şi ne promitem că povestea măştilor nu va mai dura mult, că orice poveste are şi un sfârşit, însă, totul ţine de voinţă…. de care nu prea dăm dovadă.

În mintea noastră apar sute de întrebări, la care nu găsim răspunsuri, dar nu încercăm niciodată să schimbăm această situaţie, purtăm masca în continuare, fiindcă ne complacem în această stare .

De multe ori, nici nu ne dăm seama de cât de mult timp purtăm aceeaşi mască sau motivele pentru care o facem, şi trecem liniştiţi prin viaţă fără să conştientizăm acest lucru. Problema intervine atunci când cineva ne pune în situaţia de a o da jos şi de a face faţă situaţiilor dificile fără ea.

Prefăcătoria e ceva foarte întâlnit în zilele noastre, însă, fiecare dintre noi ar trebui să vedem partea pozitivă din fiecare persoană. Cu toţii avem o parte frumoasă care ne reprezintă şi pe care ar trebui sa o etalăm mai des, să lăsăm frica la o parte şi să ne gândim mai mult la imaginea personalităţii noastre.

Autor, Georgiana Nistor,
clasa a XI-a F, C.N. ,,Dragoş Vodă”




Luciditate şi transparenţă (autor, Roxana Ungur)

Adierea de vânt uşoară îmi mângâie urechile. Crengile copacilor scrâşnesc uşor iar păsările se pitesc grăbite în cuiburile lor. Nu am văzut niciodată marea . Tatăl meu mi-a spus că e precum cerul, schimbătoare mereu. Uneori e învolburată şi primejdioasă , alteori liniştită precum cerul senin în verile cele mai călduroase. Pe plajă nisipul fin îţi intră printre deget, făcâdu-ţi parcă un masaj gâdilicios. Ce nu aş da să simt şi eu, să văd şi să mă bucur de toate aceste peisaje de-a lungul anotimpurilor. Oare o să-mi trăiesc toată viaţă visând? Visând că am în faţă oceanul infinit de speranţe privind spre apusul care lasă urme ca de foc în albastrul-verzui al mării?

Familia mea şi cu mine trăim în mijlocul Africii de Sud, înconjuraţi de bogăţia copleşitoare a copacilor şi vietăţilor imense şi minuscule. Verdele copacilor e foarte intens şi ador să mă cațăr în cei înalţi. Casa noastră este întinsă pe crengile puternice ale unui copac de baobab. Pentru a putea ajunge în casă, trebuie să urci 342 de scări, bătute uşor pe tulpina copacului, pe coaja solidă a acestuia. Copacului i-am pus numele Amneris, după numele gândacului meu preferat. E o rădaşcă atât de simpatică pe care o hrănesc cu frunzele copacului. Nu o ţin închisă, este liberă dar mereu vine la mine să mă joc cu ea. Odată, eu dormeam şi sora mea, Andreea, venind la mine în cameră ca să-şi ia peria de păr, o vede pe pat şi ţipă atât de tare, încât toate păsările din copac şi-au luat zborul. Africa de Sud e un loc interesant, unde soarele răsare cel mai frumos decât pe oricare altă parte a pământului. Ador să îl privesc din vârful lui Amneris în fiecare dimineaţă. Tata îşi petrece timpul vânând, neavând altă sursă de hrană. Restul civilizaţiei se află la o distanţă destul de consistentă. Pielea mea albă s-a transformat treptat într-un bronz ciocolatiu. Ador când tati aduce acasă vânat proaspăt de suricate. Carnea lor îmi place atât de mult! E periculos să mă îndepărtez de casă întrucât pot fi oricând atacată de gheparzi, hiene sau cine ştie ce alte animale. Nu ştiu cum tati reuşeşte să supravieţuiască în acest joc pe viaţă şi pe moarte. Fructele pe care le face copacul nostru sunt atât de gustoase. Mi-am învăţat rădaşca să realizeze acţiuni la comandă. A durat ceva timp, dar a meritat. E atât de simpatică cum stă pe spate cu piciorușele ei simpatice în sus, făcând pe moarta. Mi-a adus-o tati când am mers în România. De acolo s-a echipat cu armele necesare pentru vânat. Mama se pricepe foarte bine să gătească carnea proaspătă. Mă simt liberă aici, dar totuşi, îngrădită. Îngrădită de pericolele vieţii. De pericolele care mă pot aştepta la fiecare pas. Sunt liberă pentru că aş putea pleca oricând, oriunde, cu riscul pe care mi-l asum şi singură .

Azi dimineaţă sora mea a coborât din copac pentru a se juca cu maimuţica ei, Felixa. E tare jucăuşă, mereu stă cu ea. Fluieratul pe care îl face pentru a o chema nu durează decât câteva secunde până când să apară în fața ei. Nu îi este frică. Odată, un grup de gheparzi era pe aproape, iar Felixa a simţit mirosul lor, îndemnând-o degrabă să urce înapoi în copac. Adesea mă joc şi eu cu ele, dar rădaşca mea nu prea o suportă pe Felixa. Ei bine, nu a spus că nu o suportă, dar eu simt lucrul acesta. E geloasă.

Dimineaţa aceasta m-am gândit să fac ceva nou, diferit. Ştiam că elefanţii merg la râu să bea apă. Dacă nu pot să ating marea, pot să ating un braţ mai firav al acesteia. Aşa că mi-am pus rădaşca pe umăr şi, după ce am privit la orizont, am văzut în ce parte ar trebui să o iau.

Ştiu că îmi voi asuma un mare risc. Viaţa în care nu speri în ceva, în care nu lupţi pentru a atinge un țel, în care doar visezi dar îţi este prea frică să faci visul să devină realitate, e o viaţă fără nici un scop. Fiecare avem un scop în viaţă şi trebuie să ne focalizăm timpul şi energia pentru a putea face ca scopul vieţii noastre să se realizeze. Ştiu că acesta nu e un scop prea măreţ, dar pentru mine înseamnă mult. Îmi doresc din toată inima să văd şirul de apă care curge grăbit, să simt mirosul de nisip fierbinte…

Cum ziceam, cu Amneris pe umăr pornesc spre atingerea dezideratului principal. Îi spun mamei că merg să mă joc jos. Ea îşi vedea în continuare de cusutul hainelor, stând pe fotoliul de piele de zebră cu acele în mâna. Îmi iau din scorbura de unde ţinem mâncarea 4 picioare de suricată, şi două pietre cu care se poate aprinde focul. A, da! Să nu uit să iau şi frunze pentru Amneris.

Cobor entuziasmată scările, cu gândul că fac şi eu în sfârşit ceva interesant. Ajung jos şi iau cu mine şi pe fratele Felixei, cu care mă înţeleg foarte bine. Amneris e puţin geloasă dar am nevoie de Quasimodo care e aproape o gorilă matură cu care mă simt în siguranţă.

În faţă văd numai raze aurii. Soarele devine din ce în ce mai puternic şi mai viteaz, încercând să arate ce mult poate el să ne strice planurile dacă doreşte. Pământul bătătorit devenea din ce în ce mai umed. Cu cât înaintăm, parcă tot mai mult mă gândeam să mă întorc. Dar nu! Cel care nu-şi duce planul până la capăt nu e o persoană perseverentă. Iar când perseverezi, perseverezi până la capăt! Tatăl meu pornise mult mai devreme la vânat. Ce n-aş da să am experienţa lui!

Deja văd linia apei în îndepărtare. Întrezăresc șoimii care abia aşteaptă carne proaspătă zburând în cerc deasupra noastră. Aş alerga, dar mai am nevoie de putere.
-Quasimodo, stai, nu fugi! Trebuie să rămânem împreună !
Quasimodo mai încăpăţânat cum e el, se gândeşte să se oprească după o bună bucată de drum. Grăbesc pasul pentru a-l putea ajunge .

În sfârşit am ajuns să-mi îndeplinesc o fărâmă din visul meu măreţ. Aud susurul apei… e atât de plăcut! Nisipul…? Unde e nisipul? Credeam că… Ah, nu am calculat bine lucrurile . Credeam că şi lângă râuri voi găsi nisip. Acum realizez că aproximativ un sfert din ţelul meu am atins. Mă aşez jos şi privesc în jur. În depărtare, văd casa noastră. Mama m-a învăţat să fiu o persoană care se mulţumeşte cu ce are. Mai exact, a încercat. Eu am obiective măreţe pe care vreau să le ating .

Simt cum pământul se zguduie sub mine. „Trop, trop , trop trop”. Sunt elefanţii. Ei stau în grup. Câtă unitate există între ei! Îmi amintesc ce îmi povestea mami despre elefanţi. Atunci când leii încearcă să le atace puii, ei se pun în cerc în jurul lor. Modul lor de organizare reprezintă un model pentru multe alte animale. Poate şi pentru oameni, dar nu cunosc alte persoane în afară de familia mea care este de asemenea bine organizată. Totuşi, nu la fel. Mi-ar plăcea şi mie să fiu un pui de elefant, cu pielea aspră şi cu nasul lung. Să mă joc în apă toată ziua, simţind picurii de apă rece pe spate. Să-mi petrec zilele jucându-mă şi zbenguindu-mă. Elefanţilor nu le este frică de restul animalelor. Dacă ar fi singur, un elefant ar fi o pradă uşoară. Acum, prin mine, trece un fior. Poate nu ar fi trebuit să pornesc așa, ca un copil zurliu şi bântuit de tot felul de gânduri într-o călătorie atât de lungă. Cine ştie cu ce primejdii m-aş putea întâlni, iar eu, un simplu copil de cincisprezece ani, nu ştiu cum le-aş face faţă.

Nu pot să mai stau. Oare de ce a trebuit să fiu aici, departe de oameni, de persoane care să îmi fie aproape în afară de familie? De persoane care să-mi înfrumuseţeze viaţa prin simpla lor prezenţă, printr-un zâmbet cald şi o privire scurtă. Şi sunt înconjurată de fiinţe inferioare mie, [fără supărare Amneris şi Quasimodo].

Elefanţii deja sunt la câţiva metri depărtare, pe cealaltă parte a râului. Eu încă nu mi-am atins țelul, așa că o să-mi continuu drumul. Nu ştiu în ce parte să pornesc… încotro să o iau… Mami m-a învățat să citesc ora după poziția soarelui şi nordul după poziţia unei stele… cea mai strălucitoare stea de pe cer… cred că se numeşte Steaua polară.
Se pare că nu m-am organizat bine şi trebuie să mă întorc acasă. O să pun carnea înapoi în scorbură, sper că nu i-a observat cineva lipsa. Cu paşi repezi, mă întorc acasă. Quasimodo e încântat de idee. Iar fuge şi mă lasă în urmă.
– Quasimodo, stai, am zis să nu mai fugi!

Vine rapid înapoi şi face câteva ture în jurul meu, vesel. Nu prea cred că vrea să vină cu mine… adică, el e obişnuit cu mediul acesta, şi eu îl chinui trăgându-l după mine… mai ales pe un drum atât de lung. Urc pe treptele din lemn, iar când ajung sus, mama îmi spune îngrijorată că nu ştia unde sunt şi că m-a căutat. Avea nevoie de mine. S-a împuns cu acele şi i-a pornit o hemoragie externă. Faşele le-am pus eu bine când am făcut curat şi nu le-a găsit. Atâta doar că sora mea căutăndu-le, cu mare greu le află agăţate în cuierul din dulapul din cămară. Aşa e când faci curat, nu mai găseşti nimic!Încă sper să nu vadă sacoșa cu carne din spatele meu.

Mama merge să pregătească masa, fiind deja ora prânzului. Aşa că merg în camera mea și pun carnea sub pat până când mama o să iasă din bucătărie şi o să pot merge să o pun la loc. Merg la masă.
– Mama, tu ai văzut vreodată alţi oameni în afară de tati şi noi?
– Da, ce întrebare e asta?
– Eu de ce nu am văzut?
– Păi… o să vezi şi tu peste câţiva ani când o să vrei să te măriţi. O să mergem într-un popor şi îţi vei alege orice bărbat vrei, că oricum cred că toată lumea o să fie încântată de tine.
– Tată nu are nişte hărţi cu zonele acestea ?
– Ba da, cum să nu? Cum crezi că am ajuns până aici? Ghidându-se după lună şi aștrii?
– Şi le mai are?
– Da, dar de ce vrei să şti?
– Numai aşa… eram curioasă, mami .

În gândul meu „cum să-i spun că vreau să cutreier lumea, să caut acul în carul cu fân, să-mi îndeplinesc un capriciu ca şi un copil îndrăzneţ? Păi nu am cum să-i spun… poate am, dar… o să îi las un bilețel în care o să-i scriu ce am de gând să fac după ce am plecat.”

– Mulțumesc pentru mâncare mami, mi-a plăcut mult, întotdeauna faci mâncarea excelentă! Ești o bucătăreasă desăvârșită!
Mami se întoarce şi spune :
– Ce-ar fi să încerci şi tu? Măcar aşa nu ţi-ai pierde toată ziua şi ai învaţa să fii precum mă lauzi.
– A, da, sigur mami… cum să nu? Acuma mă duc să mă culc, sunt tare obosită.
– Vai scumpa mea obosită eşti, toată ziua ai muncit, spune mama ironică.
Nu mai zic nimic şi mă duc direct la mine în cameră. Îmi aranjez patul ca şi cum aş fi învelită şi merg tiptil în camera părinţilor. Unde pot fi hărţile alea? Caut în dulapul de sus, sub pat, sub canapeaua de piele de jaguar, nimic. Poate le-a pus în camera de birou. Aud paşi care vin grăbiţi spre cameră. Mă arunc repede la pământ, mă bag sub pat şi rămân aşa ca şi rădaşca mea dresată să facă pe moarta. Mama îşi ia materialele pentru cusut şi iese din cameră. Eu ies de sub pat şi mă lovesc cu piciorul de marginea patului. Ah,ce rău doare!Şchiopătând, deschid încetişor uşa, merg în biroul tatălui meu. În primul sertar în care caut, găsesc hărţile . Le aşez pe toate pe masă. Fasciculele de lumina sunt aşezate pe masă în ordine, ca nişte soldăţei de jucărie pregătiţi să se joace un copil cu ei. Se văd firele de praf mărunte în aceste fascicule fermecătoare . Se vede că tati nu a făcut de mult curat pe aici. Aşez cele aprozimativ 10 hărţi în ordine pe masă începând din colţ . Avem harta Africii de Sud , a Americii , Europei , Asiei..oare tati a călătorit în toate aceste ţări? De ce preferă să locuim aici în timp ce există atâtea locuri în care am putea să ne petrecem viaţa de zi cu zi. De exemplu pe o plajă , într-o căsuţa făcută din chirpici sau în mijlocul unui oraş aglomerat unde să văd în fiecare zi fețe noi. Ar fi genial! Să am şi eu prieteni şi să facem o mulţime de lucruri împreună. Să înotăm în mare, să ne plimbam şi să pierdem timpul toată ziua.

Am găsit o varianta la scară mai mare a hărţii Africii de Sud. Zona copacului nostru este încercuită cu roşu. Deci aici ne aflăm noi. Albastrul mării se află la o distanţă de aproximativ 5 degete depărtare . Scara e 1:1000 deci nu ar trebui să fie departe . Se află în vest. Deci o să pornesc… spre vest. Poate o să mă întâlnesc cu oameni. Poate o să-mi fac prieteni , o să dau de persoane fantastice, nu cicălitoare că şi sora mea.

Este ora 5 după-amiază şi notiţele mele sunt aproape terminate. Mi-am făcut o listă amănunţită cu ce am nevoie pentru călătoria mea. Trebuie să iau în calcul mai multe: dormitul, mâncatul, spălatul (da păi cum să nu îmi iau la mine săpun, şampon, trebuie să fiu curată mereu. Aşa este o femeie adevărată).

Seară, privesc vârful copacului, apusul care se îneacă în multitudinea de culori şi în farmecul desăvârşit al cerului . Mami a făcut la cină spanac. Şi acesta mi-a plăcut, deşi nu am mai mâncat niciodată. Dimineaţă totul este pregătit. Am o pătură groasă, o lanternă, o geacă groasă, o sticlă cu apă, picioarele de suricată şi câteva mere . A, da, şi periuţă de dinţi. Nu am mai pus la loc carnea de sub pat dacă o iau azi cu mine. Pietrele pentru foc sunt deja pregătite .

Înainte că mama să se trezească, după plecarea tatălui meu la vânat, încep să îi scriu scrisoarea mamei:
” Dragă mamă,
Nu te speria. Nu am dispărut. Mă aflu în căutarea visurilor şi îndeplinirea ţelurilor. O să mă întorc. Îţi promit. Te iubesc .
Cu dragoste, Roxana

Nu trebuia să îi detaliez mamei ce am de gând să fac. Probabil când o să mă întorc o să mă bătucească puţin, dar nimic nu e mai plăcut decât să şti că eşti împlinit. O să suport cu plăcere .

Las scrisoarea la mine în camera, pe pat şi cobor împreună cu Amneris şi Quasimodo spre cutreieratul Africii. Am luat harta tatei cu mine. Sper să nu se supere. O să i-o aduc înapoi . Dacă mă mai întorc.
Arşiţa dimineţii e tot mai apăsătoare
Simte că noi vrem la mare
Crede că noi ne jucăm cu ea
Dar de fapt treaba nu stă deloc aşa.

Privesc ţintă, păşesc apăsat
Visul meu se va îndeplini imediat
Cu perseverenţă voi face treptat
Tot ce alţii n-au înduplecat.

Aceste versuri îmi răsună în gând
Ştiu că le auzi, te simt vibrând
Şi radiind de schimbarea situaţiei
Te ambalezi şi creezi modulaţii
Situaţii ipotetice
Ce te scot din banal
Care te fac mare
Şi te simţi real.

După acest moment poetic realizez cât de mult mai am de mers. Busola tatei arată că mergem în partea corectă . Privesc în jos şi văd cum sclipesc pietrele în lumina soarelui . Cerul este senin şi pregătit pentru a-mi feri trupul de nenorociri. Pălăria de paie din cap cu ciucuri mexicani pe margine îmi prinde bine.

Quasimodo e obişnuit cu căldura. Ţin harta în mâna şi văd cam pe unde sunt. Au trecut deja două ore de când am pornit pe drum. Beau o gură de apă. Când o pun înapoi, văd la vreo 500 de metri un grup de jaguari care aleargă cu viteză. Nu va puteţi imagina ce sentimente îmi treceau mie prin minte! Moartea fiind cea mă crudă , ştiind că nu am făcut nimic din ceea ce mi-am propus. Urc în primul baobab pe care îl întâlnesc cu mare grabă . Nu văd nimic decât scoarţa copacului. Sunt aproape inconştienţă, de aceea Quasimodo mă împinge din spate ca să pot urca mai repede. Urc şi îmi ating umărul de o reangă mai mare şi rădaşcă Amneris este împinsă de pe umărul meu şi aproape cade în gura unui jaguar. Mă simt devastată , ruinată şi incapabilă să am grijă de cineva sau de ceva . Animalele fioroase îşi văd în continuare de drumul lor. După câteva minute în care încercăm să îmi revin , am coborât şi ne-am continuat drumul, dar nu înainte de a verifica din nou harta.

Drumul mi se pare din ce în ce mai lung. Cele 5 degete pe hartă par nesfârşite în realitate. Se văd doar copacii înalţi . Am mers aşa 4 zile . Noaptea dormeam într-un copac, cu capul pe burta moale şi pufoasă a lui Quasimodo .
Trec încă 3 zile iar rezervele mele de hrană sunt aproape epuizate. Apa am băut-o pe toată. Mai am doar un picior de suricată şi frunze pentru Amneris. După aceste 3 zile, ajung într-un sat. Erau mulţi oameni acolo. Pielea lor era mult mai închisă decât a mea. Era neagră. La cât umblu prin soare, nu m-aş miră dacă ar fi şi a mea în curând la fel de închisă. Cu emoţii mă strecor printre ei. Spune un copil ” Wie is dit ?.. Limba Afrikaans. Nu am mai auzit nişte cuvinte în Afrikaans de cel puţin 2 ani când mami a terminat de mă învăţat această limba. Deşi locuim aici, obişnuim să vorbim română. Dar învăţând limba de copil, acum o stăpânesc bine. Mă încântă ideea de a conversa cu cineva nou. Aşa că mă prezint şi îmi spune şi el cum îl cheamă . Deşi sunt puţin stângace , mă descurc bine în exprimare. Vin lângă noi o Gaşcă de copii şi ne întreabă dacă vrem să ne jucăm scăldata. Mă alătur lor imediat şi mă integrez bine deşi nu reţin nici unul din numele acestora. Probabil fiindcă nu sunt obişnuită cu astfel de nume. Nici nu am de unde . Mergem la râu deşi eu habar nu aveam ce urma să ne jucăm şi la un moment dat stăm la rând în faţă unei sălcii. Fiecare se aruncă în apă făcând o tumbă. Pare distractiv. Sare unul, sare încă unul , e rândul meu. Urc cu grijă pe creanga lăsată şi sar. Asta e tot ce îmi amintesc. Când deshid ochii văd multe perechi de ochi mari care mă privesc insistent . Mă întreb ce se întâmplă şi de ce sunt aici. O femeie drăguţă neagră cu părul creţ mă întreabă dacă înţeleg limba Afrikaans. Aprob înclinând şi ridicând din cap . Apoi ea îmi explică cum m-am înecat sărind în apă, copiii m-au scos la suprafaţă şi m-au adus în casă eu continuând să rămân nemişcată până în următoarea dimineaţă, adică acum .

E ora 10. Nu mă gândeam că e aşa greu să înoţi. Părea atât de simplu privindu-i pe ceilalţi. Primesc un bol care seamănă mai mult cu o nuca de cocos curăţată în interior cu un lichid gros şi o linguriţă medie. După ce mulţumesc pentru mâncare , gust o lingură de supă. Avea un gust extraordinar . Conţinea carne de suricată , preferata mea şi era foarte bine preparată şi condimentată . M-a întrebat femeia drăguţă dacă mai vreau un bol şi răspund afirmativ. În timp ce îmi pune, mă întreabă :
-De unde eşti ?
-Eu locuiesc nu departe împreună cu familia mea .
-Nu departe? întreabă femeia tulburată .
-Da, am pornit să caut marea , îmi doresc să văd marea şi am pornit în vest , şi am ajuns aici . Am parcurs câteva zile distanţă .
Dintr-o dată, femeia ţip :
-Sunteţi spioni ! Vreţi să ne atacaţi ! Acum vedeţi voi!
-Stai, nu, nu suntem spioni. Noi locuim aici de mult timp . Venim din România şi am vrut o viaţă liniştită şi izolată de restul lumii.
-Dacă e aşa cum spui, atunci vă rog pe tine şi pe familia ta să vă mutaţi de aici. Înapoi în ţară voastră . Dacă nu, s-a zis cu voi. Ai înţeles fetiţo? Ia-ţi maimuţa şi gândacul de aici şi mergi acasă! În 3 zile , vreau să dispăreţi din Africa de sud. Dacă nu  ne ocupăm noi de asta!
-Dar cu..
-Nimica! Pleacă. Pentru siguranţă, vin şi eu cu tine că să fiu sigură că nu mergi în altă parte .

Îmi zic în sinea mea… „acum am încurcat-o!”. Ce scandal o să facă mami când află ce am făcut. Şi totul a pornit de la faptul că vroiam să îmi fac nişte prieteni. Drumul obositor până acasă îl parcurgem parcă mai greu, mai alene decât spre destinația mea nedefinită, marea… un infinit de speranțe și așteptări deșarte deocamdată. Acea femeie ne urmăreşte foarte atent . Nu mă întreabă nimic despre animalele mele care mă însoţesc . Hm, mă gândeam că rădaşcă va ieşi în evidenţă. Sigurat este nervoasă şi frustrată că existăm . Că mâncare avem, pâine şi apă. Pâinea deja s-a uscat după atâtea zile arzătoare . Pe aici nu prea plouă.

Heei, uite ! Am ajuns la un râu! Nu l-am mai întâlnit pe drum . Ciudat ! Ce se întâmplă ? Nu mergem în partea corectă ? De ce oare? Parcă analizasem bine harta…
-Quasimodo , spun eu pe română că să nu înţeleagă femeia , ţi se pare cunoscut drumul?
Quasimodo rămâne pe loc acum . Adulmecă , şi face un unghi de 45 de grade . Se pare că am deviat drumul . Acum o să ajungem cu o întâziere de cel puţin o zi.

Dacă tot suntem la râu, decidem să facem o baie aici și să rămânem în apropiere să înnoptăm. Îmi scot șamponul și ma bucur că îmi pot curăța părul pe care nu l-am spălat de atâtea zile.
Mă simt atât de bine acum că sunt curată . Vântul cald de miazănoapte îmi usucă răbdător părul meu lung . Nu m-am mai tuns de când aveam 13 ani. Părul meu a crescut mult de atunci . Razele aprinse ale soarelui care se pregăteşte de culcare mă mângâie pentru ultima dată pe ziua de azi. Căldura uşor se risipeşte şi stelele apar una câte una pe cer. Luna este ascuţită astăzi , un sfert din cât e cea plină .
Cearceaful din ce în ce mai căptuşit devine albastru închis , precum ochii mei în lumina târzie a soarelui. Închid ochii şi adorm brusc pe burtica lui Quasimodo gândindu-mă la părinţii mei .

Dimineaţă mă trezeşte tot amicul meu, soarele alinându-mi durerea întâmplărilor nefericite de până acum . Pornim din nou la drum. Mă simt mai bine . Dar pentru scurt timp. Bate un vânt puternic dinspre sud ceea ce e cam neobişnuit . Femeia asta oare chiar vrea să îmi ruineze speranţa ?
Poate toată lumea crede că …întrucât am început să scriu despre visele mele , la final ele vor deveni realitate , pentru că aşa sunt cărţile..pline de vise şi speranţe care de obicei se îndeplinesc . Dar de ce să încep spunând finalul ? De ce să şti din primele cuvinte tot conţinutul cărţii? Unde ar mai fi parfumul cărţii , dragostea de aventură şi speranţa dacă şti ce urmează să se întâmple ? Poate..ceea ce s-a întâmplat a fost tot ceea ce am avut de spus . Poate.

Drumul e, ca de obicei, foarte lung.Căldura e ca focul de puternică . Soarele nu preferă să se ascundă după firele subţiri de nori. Nu vreau să dau cu ochii de părinţi , să aud ce îmi vor spune după ce am făcut . Mă pot aştepta la ce e mai rău .

După 5 zile de mers cu popas ,văd în depărtare falnicul nostru baubab. Femeia insistă să vină şi ea cu noi şi să vorbească cu părinţii mei. Simt cum mi se înfioară tot corpul .
Ajungem în faţă, analizez lemnele bătute în copac fiind scări . Totul se învârte în jurul meu. Ameţită de căldură, şi foame cum îmi era…clipesc …clipesc…
Deschid ochii şi mă trezesc în patul meu. Nu e nimeni în camera, în afară de mine. Ce să fac? Pot sări pe geam ,să fug departe , cât văd cu ochii. Sau…pot să înfrunt realitatea . Oare asta e realitatea? Chiar se întâmplă ? Am mii de întrebări totuşi nici un răspuns . Mii de speranţe dar nimic realizat . Uşa se deschide încetişor şi văd pe tata la uşa . Văd cum se mişcă tricoul de la bătăliile inimii . Tati vine la mine şi mă îmbrăţişează.
„Mă bucur că eşti aici”
Eu nu pot să spun nimic, mă aşteptăm la ceva cu totul diferit .
Intră şi mami în cameră, speriată, cu nişte ochi mari :
-Ioi fetiţa mea, vai fetiţa mea . Cum era să te pierd . Şi cât de greu te-am crescut , numai eu ştiu . Să nu mai pleci altu niciodată .
De fapt la asta mă aşteptam , disperare şi cam atât. Sora mea sare pe mine că mai nu mă rupe în două. Mă îmbrăţişează şi îmi împuşcă şi coloana.
– Va trebui să ne mutăm .
-Unde ? Spun eu familiară cu ideea de a pleca
– Ne întoarcem în România .
– În România … În România, auzeam ca un ecou în mintea mea. Un ecou continuu care se prelungea cu fiecare secundă care trecea .
– O să mergeţi la şcoală , o să muncim şi o să avem grijă de voi , spune tati cu o calamitate în care se simţea puţină îngrijorare.
Înainte să fi venit aici tata era constructor . Am înţeles că era foarte priceput în timpul acela . Apreciez mult pe tatăl meu pentru tot ce face pentru mine.
– Femeia cu care ai venit , ne-a îndemnat să plecăm . Altfel va aduce tot tribul asupra noastră . Avem o săptămână să ne mobilizăm şi să o luăm la drum .
-Dar avem cu ce să plătim un mijloc de transport?
Tată zâmbeşte simpatic la întrebarea mea şi spune că deocamdată o să mergem pe jos .
– O să luăm şi pe Alexis cu noi? spune Andreea
– Şi pe Quasimodo , nu? Şi Amneris ?
Tati respiră greoi şi spune clipind rar şi apăsat :
– Din păcate nu pot să vină cu noi.
Ochii mi se umezesc şi simt un strop rece pe gât . Cum să mă despart de prietenii mei? Toată viaţa o să mă gândesc la ei…de ce să nu vină?
Andreea ia cuvântul înaintea mea plângând şi sughitand :
-De ce tati? De ce nu putem ?
Tată pune uşor mâna pe umărul nostru şi spune :
– E ilegal . Maimuţele vor creşte şi nu le vom mai putea hrăni sau ascunde de restul oamenilor .

Explicaţia nu fu suficientă şi o durere adâncă intră în sufletul meu. Au fost singurii mei prieteni . Singurii care mă ascultau cu adevărat , deşi nu mă înţelegeau . Îmbrăţişarea lui Quasimodo , moale şi pufoasă îmi încălzea inima de fiecare dată. Totuşi se pare că va exista o ultimă asemenea îmbrăţişare . Singura afecţiune care îmi plăcea manifestată. De acum înainte , inima mea va fi rece pentru totdeauna .

-3 August –
Nu am reuşit să scriu în timp ce am făcut pregătiri şi pe drum spre România . Am fost foarte ocupaţi şi am muncit mult pentru a transporta totul. Nici nu vreau să îmi amintesc ce lung a fost drumul . Am mers 12 zile pe jos . Ultima îmbrăţişare a bunului meu prieten a fost un moment de care o să îmi aduc aminte toată viaţă . Cel mai emoţionant moment din viaţă mea .. Îmi năpădesc din nou lacrimile . Nu cred că o să îmi fac prieteni niciodată .

Casa în care locuim e casa bunicilor mei. Aici am locuit şi înainte să plecăm . Ei sunt foarte bucuroşi să ne vadă. Eu îi privesc totuşi că pe nişte bătrânei trecuţi prin viaţa grea . Îmi e dor de ce aveam …deşi nu aveam multe . Aici miroase ciudat . Îmi plăcea mirosul din Africa de sud . Totuşi nu e atât de cald, ceea ce e bine. Bunicu mi-a povestit că iarna , cade pe pământ o floare de gheaţă numită fulg de zăpadă . De abia aştept să văd cum arată .

Înainte să încep şcoala , mama mea îmi face dosar la un liceu , aici în apropiere . Ştiam română şi matematică pentru că s-a ocupat de mine şi era ca şi cum aş fi făcut ore particulare . Merg în fiecare zi pe stradă să îmi iau îngheţată de la magazinul de la 5 minute depărtare . Văd mereu oameni noi, fete drăguţe sau mai puţin, care se uită la mine şi la pielea mea închisă la culoare . Nu cunosc pe nimeni . Nu vreau să cunosc pe nimeni . Nu voi avea niciodată prieteni . Doar Quasimodo a fost prietenul meu.

Îţi dai seama că eu încă nu am văzut marea? Marele meu țel pentru care am fost dispusă să merg până la capătul pământului ? Nu ne era în drum spre casă. Bunicii mei , şi acum şi noi suntem în Maramureş , un judeţ plin de tradiţii , obiceiuri , istorie şi mândrie. Peisajele de aici sunt minunate deşi nu se compară cu cele din vârful baubab-ului nostru . Mami mi-a spus că nu o să mergem la mare deocamdată şi că nu o să mă lase să mai plec vreodată fără să îi spun unde . Mi-a cumpărat telefon şi mă sună din oră în oră să afle unde sunt şi ce fac şi dacă nu merg odată acasă. Tata lucrează din nou în construcţii . Dar se trezeşte mai târziu , nu ca şi în vremea în care mergea după vânat . Eu am început să citesc ce îmi cădea în mâna . Am găsit la biblioteca municipală nişte cărţi foarte drăguţe pe care le pot împrumuta oricând . Aşa am învăţat multe lucruri . Totuşi din ce citeam , niciodată nu înţelegeam un cuvânt , nu vedeam valoarea pe care o exprimă. Mă tot întrebam , ce e iubirea , şi de ce oamenii se iubesc unii pe alţii . De ceea ce mă simţeam ataşată era Quasimodo , care intră la alt tip de iubire .

Ceea ce e clar e faptul că vreau să văd marea . Nu ştiu când şi cum, dar voi reuşi . Poate ne vom întâlni cândva , pe malul marii , pe nisipul cald şi mă vei recunoaşte . Poate după ochii mei albaştrii , sau după mişcările lente şi fără nici un sens . Voi fi mereu acolo . Când voi prinde momentul nu voi mai pleca niciodată . Voi picta apusul şi răsăritul . Apoi , cu părul ciufulit , prins în coc voi sta întinsă pe un cearceaf , citind o carte de psihologie în speranţa de a înţelege oamenii. Cu o cană de cappuccino în mâna , auzind fiecare val izbit de mal ca un sunet de fundal înviorător . Te rog să nu eziţi să vii la mine. Să îmi povesteşti viaţa ta aşa cum am făcut şi eu. Pe curând!

Autor, Roxana Ungur
clasa a XI-a E, C.N Dragoș Vodă




Deceniile lașității (autor, Cristina Panco)

Dacă cineva m-ar fi întrebat în urmă cu douăzeci de ani ce a însemnat pentru mine anul 1942, aş fi spus fără să stau pe gânduri că a fost anul în care se născuse Anca, pentru că nimic nu avusese puterea să eclipseze venirea pe lume a dragii mele surori. Mic fiind, tot ce îmi aduceam aminte din acei ani, care parcă trecuseră în ceață, o ceață prin care puteai vedea doar foamete, sărăcie şi moarte, au fost anii pe care acum i-aş da înapoi sau pur şi simplu i-aş şterge din memoria mea şi, în special, a părinților mei, care înclină balanța suferinței spre partea lor, pierderea unui copil, a unei părți din tine, cântărind mai mult decât pierderea unei surori, a micului meu partener de joacă, moartea ei fiind prea greu de înțeles pentru un băiat de paisprezece ani.

Acum însă, privind înapoi din postura unui om matur, îmi dau seama că pentru mica mea Anca a fost mai uşor, nu fusese nevoită să vadă sau să fie pusă în situația de a înțelege ceea ce se înâmpla în jurul ei, nu apucase să vadă adevărata față a oamenilor dispuşi să facă orice pentru un trai decent, nu apucase să vadă cruzimea şi nedreptățile aduse oamenilor de rând. Pentru asta sunt recunoscător – doar pentru inocența cu care văzuse ea lumina zilei timp de doar trei ani – cât despre restul evenimentelor ce au urmat, nu pot decât să simt dezgust. Față de conducătorii patriei noastre cât şi față de sine, un laş care pusese binele său mai presus de lupta care ar fi trebuit dusă pentru ca fiecare om să se poată simți liber, să trăiască liniştit cu gândul că mâine are ce mânca şi ca fiecare în parte să poată visa, trebuia să lupt şi să mor cu speranța că viața mea a reuşit să mute şi măcar cu un milimetru zidul ignoranței spre prăpastia distrugerii.

Deşi împlinisem deja nouăsprezece ani când se anunțase abdicarea regelui şi instalarea noii forme de guvernare în țară, alesesem să-mi urmez părinții în încercarea lor de a scăpa de inevitabila moarte a dreptății în România. Aşa că am plecat. Cu ajutorul puținilor bani primiți de la bunici, trecusem granița simțind în acele momente eliberare şi, pentru un scurt moment, crezusem ca viața mea de atunci înainte avea să fie una uşoară, nu mă gândisem în acele momente că decizia de a fugi o voi regreta cel mai mult. Fiecare zi care trecea era doar o altă reamintire a laşității mele, respectul meu pentru bunicii care s-au sacrificat pentru viitorul nostru, vorbele care circulau printre românii plecați despre cei rămaşi şi ceea ce continua să facă Republica Populară, toate îmi apăsau sufletul şi semănau în inima mea un regret amarnic care mă ajunge din urmă de fiecare dată când gândul meu zboară spre acei ani şi la faptul că aş fi putut găsi o cale prin care să-mi ajut țara rămânând şi luptând.

Ani de-a rândul trăisem ştiind ce se întâmplă în țară şi, văzându-mi neputința, gândul de a mă întoarce înflorea în mintea mea, aparând în fiecare zi şi împlinindu-se în cele din urmă, când lupta se terminase, când îmi făcusem curaj să revin la viața lăsată în urmă cu decenii, într-o țară reparată de poporul său, o Românie schimbată radical de ceea ce îmi aminteam eu din anii tinereții, dar schimbată în bine, unde după numeroşii ani trăiți în întuneric, oamenii de rând uniți au adus înapoi lumina în ochii mulțimii.

Asta îmi amintesc acum, ani mai târziu când cineva mă întreabă de anii trecuți, începând cu 1942 şi până în prezent, despre felul în care am ales să nu lupt şi, totodată, mândria şi respectul ce o să-l port până la moarte celor care au ales să fie schimbarea, celor care au rămas şi au reuşit într-un final să readucă libertatea în țara noastră. Mulți văd acei ani ca fiind ani plini de teamă, de îngrădire intelectuală şi fizică, şi acesta este adevărul, au fost anii regresului, deceniile în care România fusese aruncată înapoi cu câteva sute de ani din punct de vedere al gândirii dar, totodată, în aceşti ani am rezistat şi poporul a reuşit să-şi arate puterea în fața regimului bolnav şi să înflorească din cenuşa lăsată în urmă de regimul comunist.

Autor, Cristina PANCO
clasa a X-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.




Florile Lunii (autor, Dana Berciu)

De mii de ani, luna se plimbă pe orizontul apus, purtându-şi mândră stelele în păr. Sub umbra ei, lumea îşi duce pasul agale, acelaşi pas vechi, de la începuturile Creaţiei, pas definitoriu în omenire.

Fiat Lux! Şi s-a făcut lumină! Totul a fost desăvârşit prin aceste două cuvinte. Întotdeauna cuvintele vor deţine cea mai puternică armă şi vor putea înnegri orice tipar al societăţii. Întorcându-ne în timp, putem reflecta la un spaţiu existenţial simplist, lipsit de amalgamul modernităţii. Doar în acest spaţiu vom putea vedea faptul că omul era în perfectă simbioză cu natura. Armonia universală era stabilită de câmpiile pline de mac, de femeile blânde în rochii de in topit şi de viaţa dedicată cadrului bucolic patriarhal. Lumea autohtonă, mansuetudinea şi visele calde au pierit din cauza norilor negri îmbâcsiţi în sufletele atinse de evoluţia socială.

Astăzi, oamenii întorc spatele până şi cimitirelor. Din noi rămâne doar urma umbrelor plăpânde, iar buzele ne sunt pecetluite de ceara păcatului. Probabil vindecarea nu se află nici în pleoapele din cărbune stins, nici în rasism, nici în diferenţierea condiţiilor sociale, ci în aceleaşi câmpii pline de mac de la începuturile omenirii, în întoarcerea timpului trecut.

Câţi dintre noi nu ar cădea îngenuncheaţi în faţa soarelui mistuitor şi câţi nu ar culege florile lunii, lăsând în loc doar lacrimi? Uneori am impresia că acest lucru s-a întâmplat cândva, demult. Aşa am putea explica durerea omenirii în timpul ploilor fulgerătoare de primăvară. Câţi dintre noi nu şi-ar da sufletul pentru un gram de fericire? Toţi am face-o, exceptând, cel mai probabil, oamenii obişnuiţi să trăiască în câmpiile… cu mac.

Nu-mi doresc schimbarea spirituală, nu-mi doresc în jur oameni mândri, superficiali sau mai puțin morali. Vreau să mă uit cu blândețe la evoluția noastră, a ființelor umane și să constat plină de emoție că avem în ochi aceeași strălucire lăsată moștenire cu mii de ani în urmă.

Autor, Dana BERCIU,
absolventă a C.N. „Dragoș Vodă”




Viața noastră pentru libertate (autor, Denisa Dunca)

Anul 1945 –  România nu mai dorește să fie agrară, puterea dorește industrializarea, noi, țăranii, ce ne câștigăm mâncarea prin muncă și trudă grea, trebuie sa fim colectivizați. Ne-au luat pământul, definiția noastră, au zis că-i al lor, ne-au pus să-l muncim și ne-au confiscat produsele, ne-am împotrivit și am fost închiși.

În momentele acelea copiii noștri s-au pierdut, valorile noastre au murit și cu ele s-au dus și șansele noastre la o țară dreaptă. Da, asta era situația României sub puterea sovietică. Ne-au cerut cote, eram obligați să predăm statului o mare parte din produsele noastre pentru că nu erau alimente la oraș și pentru că trebuia să despăgubim plata de război, ne lăsau doar cu grâul de sămânță pentru anul următor, câteodată nici cu atât. Ca țăran simplu și patriot de pe pământul Maramureșului, îmi prețuiesc țara, îmi cresc copiii și îmi iubesc familia, dar mă gândesc adeseori că toate lucrurile la care țin atât de mult vor fi pierdute.

Din ’49 au început să colectivizeze, noi ne-am opus și am fost arestați și deportați, a fost în zadar, nu valoram nimic în fața puterii comuniste. Ne-au confiscat pământul, animalele, casele și ne-am trezit peste noapte, mutați forțat și ilegal, în alte localități. Din pricina faptului că la noi au apărut mișcări de rezistență anticomunistă, Maramureșul a fost colectivizat în primă fază, doar pentru a face represiune, desigur.

Au venit direct la noi în Ieud prin luna martie a anului 1950, ne ziceau că localitatea avea un trecut reacționar și au vrut să dea un exemplu celorlalte comune ce par a fi autonome, au vrut să bage frica în noi, să ne arate că nu este nicio cale de scăpare dacă nu ne supunem. Au făcut G.A.C.-urile, ne-am conformat, iar soția mea a mers la G.A.C.-Văleni. S-a dus, ce era să facă, a mers de frică după ce a aflat că la noi în sat o mamă văduvă cu patru copii a refuzat sa meargă în colectiv și a fost bătută până și-a dat duhul, așa că nevasta mea nu s-a mai gândit, s-a dus să muncească.

Au mai fost și revolte, am participat la vreo două, la noi în sat și în Rozavlea, ne-am opus, n-am vrut să ne confiște pământul, n-am vrut să renunțăm la agoniseala noastră de-o viață. Și apoi ce am făcut? Ne-am răsculat… Am hotărât să mă alătur unui grup de rezistență alături de câțiva consăteni și am luat calea munților. Eram un grup de partizani formați din studenți, preoți, țărani, femei și bărbați. Eram înarmați și speram că vor veni să ne salveze americanii. Sătenii ne ajutau, ne ofereau adăpost și hrană.

Eram numiți ,,bandiți” și ,,haiduci” și am fost vânați unul câte unul, împușcați și spânzurați, iar cei rămași în viață am fost arestați, judecați și condamnați de către Tribunalul Militar din Oradea. Simțeam curajul și hotărârea cum ne curgea prin vene atunci când ne opuneam regimului, însă citeam și frica pe fețele noastre când am ajuns să fim închiși la Sighet. Mi-am privit copiii în lacrimi și am aflat cum e să suferi pentru patrie, ne-am ridicat și am luptat pentru drepturile noastre crezând că împreună nu vom putea fi doborâți, ne-am promis nouă că ne vom face auziți și, cu timpul, oamenii vor ști că am fost acolo și am apărat țara.

Poate ar fi trebuit să mă consolez cu faptul că nu e nicio scăpare din fața comunismului, însă nu am acceptat acest regim ce ne-a suprimat drepturile și ne-a făcut mașinării de lucru. Consemnarea și umilința erau primii pași spre decăderea țării, dar, răzvrătinde-ne  și alegând calea mai grea și mai chinuitoare, am renunțat la viețile noastre și am ajuns să fim torturați.

După ce ne-au colectivizat și ne-au distrus familiile nu găseam nicio urmă de resemnare și de supunere. Noi am luptat contra regimului, am fost închiși, dar știam că am murit cu demnitate și cu gândul că prin jertfa noastră am salvat țara. Am trăit istoria pe viu, am schimbat-o și am lăsat-o ca moștenire celor care doresc sa învețe din ea. Am dat viața noastră pentru libertate și dacă nu ar fi fost dragostea de patrie nu aveam pentru ce lupta.

Autor, Denisa Dunca,
clasa a X-a B, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.