Actualitate CNDV 100 Interviuri

#CNDV100 – Sigheteanul conf. univ. dr. Alexandru Ofrim se ocupă de istoria… Bucureștiului! (autor, Ion Mariș)

conf. univ. dr. Alexandru Ofrim
image_printPrinteaza

În urmă nu cu foarte mulți ani am primit de ziua mea o carte care mi-a atras atenția: „Străzi vechi din Bucureștiul de azi”. Am citit-o, mi s-a părut interesantă și simțeam că autorul, Alexandru Ofrim, ne este apropiat, este… de-al nostru, din zona Sighetului. Se pare că prima impresie nu m-a înșelat!

În ultimele luni, fiind în căutarea absolvenților de elită ai Liceului „Dragoș Vodă” am făcut cercetări pe ultra-aglomerata rețea Internet și am descoperit cu bucurie că domnul Alexandru Ofrim, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității București este… sighetean.

Am făcut demersurile necesare – evident tot via Internet – și am primit răspunsuri prompte la întrebările/ nedumeririle mele. A contat mult că domnul Alexandru Ofrim, foarte amabil, a acceptat o discuție de la distanță pe care o vom finaliza foarte curând și… „face to face”.

Așadar, Alexandru Ofrim s-a născut la Bârsana, dar a copilărit la Sighet și a urmat primele două clase de liceu la “Dragoș Vodă”. Urmându-și vocația, și-a continutat studiile la singura clasă de filologie-istorie (profil umanist) care funcționa în județul Maramureș, la Baia Mare.

Studiiile superioare și le-a făcut la București, la Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea din București. La terminarea studiilor a fost repartizat tocmai la Liceul Agroindustrial din Târgu Secuiesc (Covasna).

A urmat schimbarea de sistem din 1989, domnul Alexandru Ofrim a făcut scurte popasuri prin Codlea și Brașov și s-a oprit la… București.

Aici a fost muzeograf și șef de secție la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București, apoi muzeograf – cercetător la Muzeul Satului București și cercetător științific la Institutul de Etnografie și Folclor „Constatin Brăiloiu”.

Alexandru Ofrim a intrat în mediul universitar în 1998 și a ajuns azi la nivelul de conf. univ. dr. la Facultatea de Litere a Universității București unde predă o serie de cursuri foarte, foarte interesante. Istoria mentalităților, Introducere în antropologia culturală, Introducere în antropologia comunicării, Antropologia și istoria corpului, Istoria practicilor de lectură etc. sunt câteva cursuri ce mi se par deosebit de atractive și care m-au determinat să încerc să-l cunosc mai bine pe sigheteanul devenit… bucureștean.

Discuția noastră demarează – pașnic – de pe… plaiurile copilăriei, tinereții.

*

Ion Mariș (IM): Născut la Bârsana, crescut la Sighet, trăitor și buletin de București! Care loc vă este mai “apropiat”, domnule Alexandru Ofrim?
Alexandru Ofrim (AO): Cred că toate aceste locuri îmi sunt apropiate. Toate au contribuit, fiecare în felul lor, la conturarea omului care sunt acum. Bârsana este locul unde m-am născut, în Sighet am crescut, iar la București mi-am desăvârșit formarea intelectuală și mai apoi cea profesională. Trebuie să vă mărturisesc faptul că primii trei ani din viață i-am petrecut la Borșa, unde tatăl meu era inginer forestier iar mama învățătoare (în 1967 s-au mutat la Sighet). Chinurile nașterii au apucat-o pe mama în timp ce se afla cu tata la cinematograful din Vișeul de Sus, unde rula filmul sovietic „Zboară cocorii”. Mama a dorit să mă nască la Bârsana, deoarece era aproape de părinții ei. Așa că a fost urcată repede în mașina de teren a epocii, GAZ-ul de serviciu al tatălui meu și dusă la Bârsana. Se spune că există o legătură organică între om și locul în care s-a născut, cu pământul natal. Această legătură nu se formează prin simplul fapt că acel loc este înscris în actele de stare civilă. Faptul că m-am născut la Bârsana ar fi rămas doar un detaliu în biografia mea dacă nu aș fi beneficiat de uriașul privilegiu de a-i avea aici atât pe bunicii paterni cât și materni.

Așa că, până spre finalul adolescenței, toate vacanțele de vară, uneori și cele de iarnă, mi le-am petrecut, fără excepție, la Bârsana. Am fost mai apropiat de bunicii din partea mamei: învățătorii pensionari Lucreția și Vasile Bologa. Pe bunica am cunoscut-o mai puțin, ea murind în 1970. Era descendenta unei vechi familii de preoți greco-catolici, cu legături de rudenie în rândul unor cunoscuți memorandiști transilvăneni, își făcuse studiile la un colegiu piarist din Budapesta, știa maghiara literarară. Îmi amintesc și acum camera din spate a casei. Geamurile erau mereu acoperite cu draperii, lăsând în penumbră mobila masivă și fotografiile înrămate. Din acestea mă priveau sever domni și doamne în costume de epocă. Nu îmi era teamă de această cameră misterioasă, pot spune că aici am prins conștiință de mine însumi, când mi se spunea cine au fost strămoșii mei și că nu trebuie să îi fac de rușine. Locul era magic și datorită faptului că aici era biblioteca, cu multe cărți vechi. La loc de cinste era volumul „Diplomele maramureșene” a lui Ioan Mihalyi de Apșa. Mai erau și sertarele pline cu fotografii vechi și cu documente de familie. Am citit mult, încă de mic. Aici, la bunicii din Bârsana aveam locurile mele preferate de lectură, fie în cadrul de lemn al unei ferestre care dădea spre livada din spatele casei, fie cocoțat într-un măr, unde descoperisem niște crengi împletite care îți asigurau un culcuș confortabil.

Așadar, nu am fost un „copil de bloc”, dar nu vreau să credeți că toată ziua stăteam cu nasul în cărți. Bunicul era un învățător de modă veche, era mereu barbierit proaspăt și stătea în casă îmbrăcat în costum și cu cravată când nu avea treabă prin gospodărie! Vara, când era vreme de fân sau de cules fructele, nu eram menajat, mă punea la muncă, alături de el, și nu pot decât să spun că a fost o experiență unică. Și acum știu cum se întorc brazdele, cum se fac căpițele și clăile, și m-a învățat chiar să cosesc, după ce m-am făcut mai mărișor! Aici, la Bârsana a fost paradisul meu pierdut, locul în care toată lumea era a mea. Aveam o trupă de prieteni, copii de prin vecini, cu care umblam toată ziua pe dealuri, mergeam la pescuit în Iza sau în pârâul Valea Muntelui. Pe atunci, pârâul acesta avea cotloane adânci cu pești mărișori, acum e un fir anemic de apă, plin cu resturi de plastic. Iar ulița Valea Muntelui, la începutul căreia era casa bunicilor, acum dispărută, s-a umplut de vile disfuncționale zugrăvite în culori tari, cu balustrade de nichel, ba chiar și cu câte un mini-turn Eiffel în curte pentru a arăta reușita proprietarului…

Un alt aspect care, cred eu, mi-a pecetluit definitiv nu numai structura personală, ci și preocupările mele profesionale a fost acela că încă am mai prins vechea lume țărănească a satului maramureșean. Poate că de atunci mi se trage și interesul pentru etnografie și antropologie. În anii copilăriei mele, Bârsana, ferită de colectivizare, mai avea insule de arhaism, iar bârsănenii se mai încăpățânau să își păstreze rânduielile și vechiul lor mod de a fi în lume. Modernitatea adusă de regimul comunist nu reușise să-i disloce. Îmi plăcea să trag cu urechea la ce vorbeau bătrânii care se adunau duminica în cerdacul bunicului meu, și care își aminteau, invariabil, de întâmplările din primul război mondial, ale căror protagoniști au fost, ca soldați ai armatei austro-ungare. Chiar bunicul meu din partea tatălui luptase în Galiția, apoi în nordul Italiei unde l-a prins prăbușirea fronturilor, în 1918, venind apoi pe jos, trecând Alpii până în Maramureș.

Nivelul uman al țăranilor maramureșeni era foarte ridicat, și spun asta cu riscul de a fi acuzat că sunt un nostalgic, că idealizez satul de altădată. Nu, țăranii pe care i-am cunoscut, mai ales bătrânii, aveau o demnitate și o distincție aparte, un orgoliu nobiliar care venea de demult la acești urmași ai războinicilor „nemeși” maramureșeni. Și tinerii aveau o sfială, o bună-cuviință țărănească. În urmă cu câțiva ani, în trenul Sighet – București am nimerit în același compartiment cu niște bărbați tineri din Bârsana. Inițial, m-am bucurat că am de-a face cu niște consăteni, dar curând a trebuit să mă mut în altă parte, întrucât toată conversația lor era punctată de vulgarități de neînchipuit. Sau, cu altă ocazie, am însoțit două tinere diplomate japoneze prin Maramureș. Erau foste cursante de-ale mele de pe vremea când țineam conferințe la Școala de vară organizată de Institutul Cultural Român la Baia Mare. Sosind cu avionul de la București la Baia Mare am luat o cursă spre Sighet. Liniștea noastră a luat sfârșit după ce am coborât pe Valea Marei și autobuzul i-a cules pe elevii care mergeau la liceele din Sighet. Surescitați de cele două prezențe exotice, s-au întrecut în măscării, fără să atragă sancțiunea șoferului sau a celorlalți localnici din autobuz, care, amuzați, le-au ținut isonul. La un moment dat tinerii au devenit agresivi și a trebuit să-l oblig pe șofer să oprească la un post de poliție pentru a-i potoli. Și când te gândești că japonezele veniseră în căutarea unui Maramureș mitic, un ținut de vis, pe urmele conaționalului lor, celebrul fotograf Miya Kosei…

IM: Descrieți-mi vă rog, foarte succint, Sighetul tinereții dumneavoastră în comparație cu cel de astăzi?
AO: Îmi puneți această întrebare ca și cum aș fi un exilat care n-a mai dat prin Sighet din anii tinereții și a rămas încremenit în această imagine a unui trecut îndepărtat. Har Domnului, revin destul de des la Sighet, locul pe care îl consider „acasă”, pentru că aici locuiește mama mea, în casa părintească. Este adevărat, din 1984 nu am mai locuit efectiv aici, dar revenirile mele periodice mi-au permis să sesizez schimbările care au avut loc, în bine sau în rău. Cum arăta Sighetul înainte de 1989? Îmi amintesc cum arăta zona unde trebuia să fie Centrul civic al orașului, demolată la finele anilor ’80 și unde acum alternează supermarket-uri și biserici neterminate, într-un deplin haos urbanistic. Acolo au fost câteva străzi paralele, care se îndreptau spre ieșirea din oraș, cu case solide și porți impozante, cu grădini în spate. Asemenea străzi mai sunt și azi în oraș, dar ceea ce mă întristează este faptul că farmecul lor dispare, lăsând locul unei uniformizări triste. În locul unor case vechi, cu decorații exterioare ale fațadelor, cu stucaturi, cu ferestrele de lemn au apărut niște paralelipipede îmbrăcate în polistiren și termopane.

Obișnuiam, în copilărie și adolescență să fac lungi plimbări cu bicicleta pe străzile orașului. Puteam pedala în voie, netulburat de traficul mașinilor, care, pe străzile periferice era ca și inexistent. Pe strada Izei puteam bate mingea în fața porții, fără să fim nevoiți să întrerupem prea des jocul. Astăzi, este o adevărată aventură să traversezi străzile Șincai și Ștefan cel Mare, intens și infernal circulate. Este clar că acest oraș a fost construit pentru pietoni și trăsuri, nu are cum să se extindă pentru a face față numărului sufocant de mașini. Am, prin vecini, pe cineva care merge cu mașina până în centru, deși nu sunt decât câteva minute de mers pe jos. Așadar, pot să spun că pe vremea bătrânelor autoturisme „Dacia” acest oraș era mult mai liniștit. În schimb, străzile, centrul, erau populate de trecători, vedeai mulți țărani cu desăgi în spinare, veniți din satele din împrejurimi, mai ales în zilele de târg. Cele două cinematografe nu duceau lipsă de spectatori iar la sala de spectacole mai veneau trupe de teatru din țară. Vara, în ștrandul improvizat de pe malul Izei, de la Grădina Morii, cu greu găseai un loc în care să-ți întinzi cearceaful, iar la restaurantul „Marmația” era imposibil să găsești o masă liberă. Astăzi, nu vezi prea multă lume în aceste locuri și nici nu e de mirare, au apărut noi distracții și o mare parte din locuitori au luat drumul străinătății. Au apus și vremurile când Sighetul era un centru industrial, îmi amintesc că sirena de la C.I.L. răsuna în tot orașul la ora 5 dimineața, deșteptându-și locuitorii pentru o nouă zi de muncă.

Cred că Sighetul arată astăzi mai bine decât la începuturile anilor ’90 când avea aerul scorojit al unui târg prost întreținut. Totuși, a fost un oraș norocos, demolările ceaușiste nu au ciupit decât o mică parte din patrimoniul său istoric. Cu piața rectangulară, cu edificii în stil neoclasic și Art Nouveau, Sighetul a rămas același oraș tipic central-european, de burg austro-ungar, oraș de frontieră. De la ultimul etaj al Liceului „Dragoș Vodă” mă uitam în zare, peste Tisa, unde se vedeau, din când în când, sclipirile în soare ale parbrizelor mașinilor care treceau dincolo, în necuprinsa Uniune Sovietică.

IM: Am discutat un pic, în preambulul convorbirii noastre, despre “dualismul” licean Sighet – Baia Mare. Vreți să ne dezvăluiți – în termeni colocviali – cum a fost viața dvs. de liceean la… “Dragoș Vodă”?
AO: Desigur… M-ați căutat pentru a-mi cere un interviu crezând că sunt printre acei „absolvenți de elită” ai Liceului „Dragoș Vodă” și am avut impresia că v-am dezamăgit atunci când v-am spus că la acest liceu n-am absolvit decât… 10 clase! Cu toate acestea, mi-ați spus că nu contează și că ar fi interesant să vorbesc despre perioada în care am fost elev aici. Cred că aveți dreptate, este vorba despre o microistorie personală, o mărturie-document despre o lume dispărută. A unei perioade trăite „la firul ierbii” de către un adolescent care și-a petrecut aceste momente ale vieții chiar în ultimul deceniu al regimului comunist. Așadar, cum am ajuns să urmez clasele a IX-a și a X-a, treapta I de liceu, cum se spunea pe atunci, la Liceul „Dragoș Vodă”?

Pot să spun că încă de mic am fost un cititor împătimit și cu o mare pasiune pentru istorie. Nu mă atrăgeau deloc științele exacte, așa că opțiunea mea firească era să urmez un liceu cu profil umanist. Exista o clasă de „filologie-istorie” în cadrul Liceului Pedagogic în Sighet. Chiar în anul 1978, când eram elev în clasa a VIII-a și trebuia să mă pregătesc pentru examenul de admitere la liceu a apărut o nouă Lege a învățământului. Aceasta a reorganizat sistemul liceal conform sloganului „integrarea învățământului cu cercetarea și cu producția”. A urmat industrializarea liceelor și marginalizarea claselor umaniste. O victimă a fost și clasa de „filologie-istorie” din Sighet, care a fost desființată. Singura care a rămas în județ se afla la Baia Mare și funcționa tot în cadrul unui liceu industrial! M-am simțit blocat, nu doream să părăsesc confortul casei părintești pentru a lua drumul capitalei de județ. Unica opțiune era să dau admiterea la Liceul „Dragoș Vodă”, unde funcționau două clase cu profilul „matematică-fizică”, restul fiind cu profilul „mecanic”. A fost lovitură grea pentru „Dragoș Vodă” care a devenit de fapt un liceu industrial deghizat, legitimat ca liceu de „elită” doar prin prezența celor două clase de „matematică-fizică”, socotite cele mai bune din oraș, unde intrau copiii de familie bună, ai vârfurilor locale (ca să nu zic ai „ștabilor”). Mi-aș fi dezamăgit groaznic părinții dacă nu intram și eu la una din aceste clase. Da! Era o realitate a vremurilor, tata deținea funcția de director al I.F.E.T. din Sighet… Așa că am strâns din dinți, am luat meditații la matematică și română și în vara anului 1978 intram printre primii la clasa de „matematică-fizică”, fiind repartizat chiar în prima, cea cu indicativul a IX-a A. Cum s-ar zice, eram de-acum printre „elite”.

Nu abandonasem câtuși de puțin hotărârea de a îmi urma adevărata vocație și să dau examenul de treapta a II-a la „filologie-istorie”, la Baia Mare, când voi fi fost deja puțin mai mare, capabil să mă descurc singur printre străini. De la început am considerat prezența mea la „Dragoș Vodă” ca pe o haltă și speram că voi traversa fără probleme această etapă. Numai că, vai, nu a fost așa! Dacă mai pricepeam cât de cât matematica din gimnaziu, la algebra din liceu mi s-a cam „rupt filmul”, începusem să fiu depășit. Nefiind nici interesat, am mers pe minima rezistență, atât cât să trec clasa. La fizică mă mai descurcam, tânărul profesor Boancă mă înțelesese, luam nota 5 la teză pentru că știam teoria, fără să rezolv problemele. Singurul loc unde puteam excela era istoria, și ocazia s-a ivit repede, la olimpiadele școlare. Fără efort prea mare, în clasa a IX-a am spulberat etapele pe liceu, pe oraș, pe județ și am ajuns la olimpiada națională de istorie de unde m-am întors cu un premiu. Eram, oarecum, o bizarerie, conducerea liceului, profesorii nu mă puteau ignora. Fotografia mea a fost pusă la panoul de onoare, eram o mândrie pentru liceu, care, iată, puteau să raporteze la forurile superioare prezența unui elev printre premiații unei olimpiade naționale. Mai mult decât atât, am participat și la sesiunile de referate științifice ale elevilor, care se desfășurau după același tipic, adică etapa pe liceu, pe oraș și pe județ, dar nu la istorie, ci la limba și literatura română. Lucrarea mea, în care era vorba despre folclorul maramureșean, luase premiul I la etapa pe județ.

Însă, această notorietate mi-a adus și neplăceri. La o adunare în sala de festivități, directorul de atunci al liceului m-a dat ca… exemplu negativ, în fața tuturor! Ce să mai ascund, a fost unul, prof. Motognea, parcă, sper că i-am pronunțat bine numele. A spus, în public, că elevul Ofrim „învață în salturi” și toate privirile colegilor s-au ațintit asupra mea. N-am înțeles nici acum ce-a vrut să spună, pentru că la istorie categoric nu învățam în salturi, poate prin greșita expresie îmi reproșa că nu sunt bun și la matematică, și la română, și la istorie. Cu siguranță acel profesor nu avea proprietatea termenilor. Dar… eu eram… tăbăcit de astfel de profesori, niște simpli funcționari. Să îi uităm că și eu am devenit profesor și am avut asemenea colegi fără har. În fine, nu bietul director mi-a provocat cele mai mari neplăceri, ci chiar dirigintele, profesor de matematică. Mic de înălțime, bondoc, cu o privire mereu piezișă și perversă, îi plăcea nespus să umilească elevii, pe mine în special. Mă scotea la tablă și, înainte de a mă pune să rezolv ecuația mă întreba batjocoritor: „Ia spune-mi, între ce ani a domnit Vlad Înecatul?” (sau alt domnitor obscur) – „A, vezi, nu știi istorie!”, sau „Măi, Ofrime, când o să te faci și tu om serios?” În timp ce eram la tablă se așeza în locul meu de la bancă și îmi scotea tot din geantă, scuturând-o ostentativ, zicând că este în căutarea unor fire de tutun, acuzându-mă că sunt fumător. Ca să vezi: eu care am fumat prima mea țigară la sfârșitul anului I de facultate!! Uneori, nu ezita să mă caute prin buzunare, să mă pună să suflu, să îmi miroasă degetele. Și o făcea des, cu o răutate absolut gratuită. „Domnul Vucea” de la „Dragoș Vodă” era, cu siguranță un profesor fără vocație, lipsit de tact pedagogic și chiar fără de scrupule. La câțiva ani distanță, când ajunsesem și eu profesor, l-am întâlnit pe stradă, în Sighet și am încercat o discuție cu el, dar a fugit speriat spunând că nu își mai aduce aminte…

Singura soluție pentru a scăpa de aceste umilințe era să mă transfer, ceea ce am și făcut, mutându-mă, după vacanță, în clasa a X-a H, profil mecanic. Clasa aceasta era un fel de „batalion disciplinar”, cu elevi de strânsură, transferați și repetenți, undeva într-o sală întunecată și umedă de la demisolul liceului. Nu doream decât să îmi găsesc liniștea și să mă pot pregăti pentru examenul de treaptă, la „filologie-istorie”. Aveam de dat aici și un examen de diferență, la limba latină. Într-a X-a am ajuns din nou la olimpiada națională de istorie și iar mi-au pus fotografia la panoul de onoare.

Cu riscul de a-i șoca pe cititori, nu am avut prea multă admirație pentru profesorii mei din liceu, cu mici excepții. Nu sunt un resentimentar și nu contest calitățile multor profesori care se străduiau să salveze onoarea acestui liceu de tradiție. Pe lângă educația teoretică și în detrimentul acesteia, existau o mulțime de materii tehnice, cum ar fi „Rezistența materialelor”, „Organe de mașini” etc, predate de inginerași care se scăpau astfel de halele fabricilor. Totuși, nu pot să nu îmi amintesc cu plăcere de unele figuri luminoase de profesori, cum ar fi profesoara de istorie Eugenia Godja și profesorul de română, savurosul Ion Șuteu, pe amândoi întâlnindu-i în acea “rău famată” clasă a X-a H. Singura șotie pe care am făcut-o în liceu a fost în clasa a IX-a. La o teză la istorie am pus pariu cu câțiva colegi că voi scrie povestea „Punguța cu doi bani”. Fiind convins că profesorul de istorie, care era un oltean cam hâtru dar cam slab profesional (ne dicta lecțiile) nu va citi cele scrise de mine, dat fiind faptul că eram olimpic național la istorie. Și așa a și fost, am luat nota 10. Îmi mai amintesc și de profesoara de română dintr-a IX-a care obișnuia să ne dea lucrări de control anunțate, punându-ne să învățăm pe de rost lungi și grele poezii din manual, pe care trebuia să le reproducem cât mai fidel, în scris. Nici nu mai știu ce să cred acum, o fi fost un bun antrenament pentru memorie? Sau o metodă stupidă care ucidea creativitatea? Se pare că meteahna învățării pe dinafară e o boală veche a învățământului nostru. Ca să intru la facultatea de istorie a trebuit să învăț pe de rost cinci manuale…

În fine, ca să nu o mai lungesc, Liceul „Dragoș Vodă” avea pe atunci un aer de cazarmă, te întâmpina cu silueta lui masivă și severă, cu controlul de la poarta elevilor, unde, dimineața, mereu același profesor sinistru, mic de statură (am uitat cum îl chema) ne verifica dacă numărul matricol e bine cusut sau dacă părul ne era tuns regulamentar, altfel erai trimis acasă, absent nemotivat. Săptămânile de practică în atelierele aflate la subsolul clădirii erau monotone și plictisitoare. Îndrumați de maiștri agramați ne prefăceam că muncim trăgând la pilă sau tăind metale cu bomfaierul. Nici acum nu știu la ce au folosit piesele ieșite din mâinile mele. În sala de festivități a liceului am văzut pentru prima dată la față un ofițer de Securitate, venind să prelucreze, în fața tuturor, cazul unor elevi din clasele mai mari care trimiseseră scrisori la Radio Europa Liberă, solicitând difuzarea unor piese muzicale… Și, evident, de față era o parte a corpului profesoral, în frunte cu acel Motognea. Mda, astea erau vremurile.

În toamna lui 1981 plecam la Baia Mare unde a început o nouă etapă din viața mea. Aici, la singura clasă umanistă din județ, ne erau permise excentricități de neimaginat pentru vremea respectivă, cu complicitatea profesorilor. Veneam la liceu fără număr matricol, în blugi și cu sacoul de uniformă, purtam părul mare. Dar aceasta este altă poveste…

Este pentru prima dată când revin asupra acestor amintiri, însă, prin aceste secvențe autobiografice am încercat să arăt că „aventura” mea de la „Dragoș Vodă” a avut zonele ei de lumină și de umbră.

IM: O întrebare relativ nespectaculoasă: de unde, de ce, pasiunea fiului de inginer pentru istorie?
AO: Părinții au mereu o tendință de a se reproduce social și profesional. Da, tatăl meu și-ar fi dorit să devin inginer forestier, dar a trebuit să se resemneze. În 1971, când eram în clasa I, tata m-a dus la filmul „Mihai Viteazul”, și probabil că am rămas foarte impresionat de această superproducție istorică. Geșeala lui. Tata era abonat la revista „Magazin istoric”, ale cărei numere am început să le aștept cu nesaț. Am amintit mai înainte de biblioteca bunicului meu, plină de cărți de istorie și manuale școlare apărute în perioada interbelică (Iorga, Giurescu, Lupaș, Al.Filipașcu etc). A fost decisivă pentru orientarea mea spre istorie. Evident, în aceste cărți găseam lucruri care nu erau spuse sau erau chiar interzise în anii comunismului. Îmi amintesc un episod din clasa a IV-a. Aveam un învățător pensionar suplinitor, Marin Năstase. La o lucrare de control la istorie, cred că era vorba despre cel de-al doilea război mondial, am scris despre intrarea României în războiul contra U.R.S.S, despre Antonescu și despre „războiul sfânt împotriva bolșevismului”! Vă dați seama, citisem acestea în cărțile din biblioteca bunicului meu! Noroc că învățătorul se cunoștea bine cu bunicul, cu mama, pe care a chemat-o la școală și i-a atras atenția să aibă grijă cu lecturile mele. Avertizat, bunicul a procedat la o epurare serioasă a bibliotecii, ascunzând cărțile „periculoase” în podul casei. La finalul clasei a IV-a, învățătorul meu mi-a oferit o carte de istorie cu dedicația: „Lui Ducu, istoricul clasei, o amintire pentru viitor”. Aceasta înseamnă că îmi creasem deja o reputație. O altă întâmplare, cred că eram prin clasa a VI-a, am intrat într-o librărie din centru care astăzi nu mai este și am întrebat vânzătoarea dacă are cartea „Arheologia între adevăr și impostură”, a unui autor francez, Jean-Pierre Adam. Un bătrânel care se afla în librărie a devenit foarte atent și m-a întrebat de ce mă interesează această carte și cum mă cheamă. Era Francisc Nistor, directorul Muzeului etnografic din Sighet. „-Oho, ești de-al lui Ofrim și de-al lui Bologa!”, că îmi cunoștea bine familia. M-a chemat la el în birou, mi-a arătat depozitele muzeului și, de atunci, am început să îl frecventez destul de des, mă duceam și la sesiunile de comunicări științifice ale muzeului cu ocazia sărbătorilor de iarnă. Începuse să mă intereseze foarte mult istoria și etnografia Maramureșului, iar primele mele încercări de a scrie au avut asemenea subiecte. În această direcție am fost încurajat de un unchi excepțional, geologul Vasile Bologa din Baia Mare, care avea preocupări interesante în domeniul lingvisticii, etnologiei și folcloristicii.

Apoi a fost întâlnirea mea cu Gheorghe Todinca, profesorul meu de istorie și dirigintele din clasa a VIII-a, care mi-a devenit un fel de mentor. Era muzeograf, dar preda istorie la Școala nr. 2. Nu știu ce a fost în capul lui, era foarte tânăr, pentru că la prima oră de istorie a dorit să vadă care este nivelul clasei și a pus niște întrebări cam dificile și pentru studenți, darămite pentru niște elevi. Îmi amintesc, printre altele, că a întrebat cine a fost mareșalul Ney. Am fost imediat cu mâna sus: „Un mare conducător de oști al lui Napoleon și care a a sfârșit la zid.”. Nu se aștepta la așa ceva. La finalul clasei a VIII-a mi-a dat o fișă de caracterizare psiho-pedagogică în care a scris despre mine: „Elev cu o cultură istorică excepționaală, depășește cu mult colegii în domeniul discipinelor sociale și literare, citit, corect, moral, emotiv, un foarte bun român. Recomandăm a fi îndrumat pe mai departe în cercetarea și cunoașterea istoriei, direcționat astfel va ajune un istoric de renume, spre mândria noastră a tutruror”. Cred că l-am dezamăgit, n-am ajuns un mare istoric, pentru că am preferat mereu domeniile de graniță, interdisciplinare.

Am avut un moment în care pasiunea mea pentru istorie a fost concurată de cea pentru folclor și etnografie. Am cules folclor din Bârsana, pe urmele bunicului meu, care fusese corespondent, în anii ’30 al Arhivei de Folclor din Cluj, condusă de Ion Mușlea. În clasa a XII-a, încă mai stăteam în cumpănă: urmez Istoria sau Literele? Până la urmă am ales Istoria, dar, după cum se vede, tot la Litere am ajuns… În vara lui 1983 am dat admitere la Facultatea de Istorie și Filozofie din București. Concurența era mare, peste 20 de candidați pe 40 de locuri. Condiția reușitei era reproducerea cât mai fidelă a lecțiilor din manuale. Am redat din memorie destul de bine subiectele, cu excepția unuia singur, pe care l-am improvizat, ceea ce mi-a fost fatal, picând examenul al doilea sub linie! Un mare noroc a fost acela că nu trebuia să mă duc în armată, fusesem scutit, așa că am stat clandestin acasă, un „parazit social”, „neîncadrat în câmpul muncii” cum se zicea pe-atunci. N-am făcut altceva decât să mențin în memorie lecțiile din cele cinci manuale. În 1984 am dat din nou la facultate și am intrat al doilea, cu media 9,86. Chiar și după ce am ajuns student, multe rude sau cunoscuți se mirau și nu puteau să înțeleagă că am ales istoria, în ochii lor era ceva fără viitor, eram condamnat să ajung un biet profesor de țară, în cine știe ce colț uitat de lume. Și nu erau departe de adevăr… Pe vremea aceea, nu puteai urma doar istoria, această specializare era jumelată cu filosofia, și amândouă puse sub pecetea strică a materialismului dialectic și istoric și a socialismului științific. Cursurile de istorie erau mai puține în comparație cu imensul balast de materii ideologice. De aceea am urmat specializarea istorie medievală universală care nu era supusă prea mult ingerințelor ideologice.

Iarăși, nu pot să spun că am avut un profesor care să mă fi marcat în mod deosebit. Au fost și profesori pe care i-am admirat, dar și enorm de mulți politruci și impostori. N-am acordat prea mare importanță notelor și mi-am văzut de ale mele, deși știam că la repartiție voi prinde un post în conformitate cu media generală. Da, am chiulit mult în facultate, am și fost sancționat pentru asta, dar în locul unui curs de istoria mișcării muncitorești preferam să mă duc la bibliotecă.

A urmat apoi o altă întâlnire, să-i spun „astrală” în viața mea, cu profesorul Mihai Pop, pensionar deja pe vremea aceea, maramureșean de origine și unul din întemeietorii școlii românești de etnologie. De fapt a fost vorba despre o reîntâlnire, pentru că fusese prieten cu bunicii mei, era fiu de preot greco-catolic. Străbunicul meu îi fusese superior, ca protopop, tatălui său, deci familiile se cunoșteau bine. De câteva ori, pe vremea când eram copil și mă aflam în vacanța de vară la Bârsana, profesorul Pop a poposit la casa bunicului, împreună cu studenții cu care făcea cercetări de teren. L-am căutat deîndată ce am ajuns student la București, m-a primit în casa de pe strada Caragea Vodă, m-a ascultat cu atenție și mi-a îndrumat într-un mod decisiv lecturile. Plecam de la el cu geanta plină cu cărți, cu introduceri în antropologia culturală, în engleză și franceză, de negăsit în bibliotecile noastre.

Vă spuneam că am fost mereu atras de domeniile de graniță, că refuz închiderea într-o singură disciplină și că îmi place, ca istoric, să mă uit mereu în ograda altor discipline umaniste învecinate. În mod firesc, preocupându-mă de relațiile dintre antropologia culturală și istorie a fost inevitabil să nu descopăr istoria mentalităților, care este de fapt o antropologie istorică. În primul rând, istoria mentalităților nu este o „istorie” propriu-zisă, ci o metodă de cercetare, un curent care a făcut carieră excepțională în istoriografia franceză a anilor ’70-’80. Astăzi nu se mai folosește această denumire, ci mai mult cea de „istorie culturală”, care nu este decât ultimul avatar al acestei istorii a mentalităților. Acest curent nu practică istoria militantă, istoria care povestește numai faptele marilor personalități, bătăliile și tratatele de pace. Tot ce aparține omului este demn de istorie, nu numai evenimentele politice și militare. Istoria mentalităților este preocupată să reconstituie viața cotidiană a oamenilor din alte timpuri, comportamentele, atitudinile și sentimentele lor. Nu-i așa că v-ați mira dacă v-aș spune că este posibilă și o istorie a râsului sau a plânsului, o istorie a fricii, a corpului, a copilăriei și așa mai departe. Practic, istoria mentalităților și antropologia au fost pentru mine un fel de refugiu, un mijloc de evadare din plictiseala cursurilor ideologizante de la Facultatea de Istorie și Filozofie, cea a studenției mele care a coincis cu ultimii ani ai comunismului ceaușist. La zece ani de la terminarea facultății, în 1998 îmi susțineam teza de doctorat în istoria mentalităților, la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, sub conducerea profesorului Alexandru Duțu, unul din marii noștri comparatiști literari, promotor al istoriei mentalităților la noi. Teza mea s-a numit „Scrisul și cartea în mentalitatea tradițională românească”. În diploma mea de doctor este menționată specializarea „istoria mentalităților” și trebuie să vă spun că, în România, suntem doar doi foști doctoranzi ai profesorului Duțu care avem acest titlu. Tot în anul 1998, decanul de atunci al Facultății de Litere, profesorul Dan Horia Mazilu, istoric al literaturii române vechi, la rândul lui preocupat de studiul mentalităților, mi-a propus să părăsesc Institutul de etnografie și folclor al Academiei, unde eram cercetător științific și să dau concurs pentru un post de lector la această facultate. Inițial am predat istoria mentalităților dar ulterior mi-am diversificat oferta, propunând studenților și masteranzilor mei cursuri de antropologie culturală, antropologia comunicării, antropologia și istoria corpului, istoria culturală a practicilor de lectură.

IM: Cum a apărut ideea scrierii cărții “Străzi vechi din Bucureștiul de azi”? Cât a durat tot procesul scrierii acestei lucrări excelent documentate?
AO: Am scris această carte într-o singură lună! Nu trebuie să vă surprindă, pentru că între anii 1992-1997 am fost muzeograf la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București. O vreme am fost șeful secției de Istorie. M-am familiarizat și cu istoria Bucureștiului, am cunoscut bine colecțiile muzeului. Fără prea mare succes la acea dată am încercat să promovez un nou discurs muzeal. Adică să nu mai facem expoziții în care să se amestece, ca într-o peltea, aspecte ale istoriei naționale cu cele ale istoriei locale, bucureștene. Vizitatorii ar fi mai interesați să vadă, de exemplu, cum arăta un bilet de tramvai de pe la 1900, decât fotocopia proclamației de la Islaz ori alte documente ale revoluției de la 1848 în București. Lipsea din expozițiile muzeului tocmai reflectarea identității locale bucureștene. În 1994 am propus organizarea unei expoziții intitulată „Țăranii la București”, în colaborare cu Irina Nicolau de la Muzeul Țăranului Român, dar nu s-a putut aici, în schimb a avut succes la… Paris. Ca să revin, plecasem de câțiva ani de la muzeu, eram deja la facultate, dar nu mi-a fost greu să mobilizez toate resursele de istorie bucureșteană și să scriu textul acestei cărți, într-o formulă de dicționar. Am luat în considerare numai acele nume vechi de străzi care au o motivație istorică locală. Cum ar fi Batiștei, Cotroceni, Lipscani, Dudești etc. În primul rând, am explicat originea acestor denumiri, pentru că puțini bucureșteni știu, bunăoară, că numele unei importante străzi comerciale, Lipscani, vine de la Leipzig sau Lipsca așa cum îi spuneau negustorii care se aprovizionau cu mărfuri de aici. Apoi, am înșirat informații istorice despre aceste străzi vechi, povești despre oamenii care le-au locuit, întâmplări demult uitate, și, evident, multe ilustrații cu fotografii de epocă și fragmente de hărți vechi. Am oferit cartea spre publicare editurii Humanitas. În sfârșit, în 2007 cartea a apărut și, surpriză, s-a vândut tot tirajul de 1.500 de exemplare într-o singură săptămână, deși costa destul de mult. Au urmat încă două tiraje, apoi încă patru ediții, ultima, revizuită, din 2011, având altă copertă și alte ilustrații în interior. Cum a devenit cartea mea un bestseller? Cred că a răspuns unui orizont de așteptare deja existent. În anii ’90, lumea era ocupată cu tranziția, era bulversată de schimbări, nu prea exista disponibilitatea pentru a contempla, recuperativ, propriul oraș. Astăzi, vechiul București fascinează, este un subiect la modă. Se pare că locuitorii lui doresc să regăsească spiritul și farmecul locului, doresc să vadă și dincolo de ceea ce este dezolant, haotic și urât în acest oraș. Diverse asociații și fundații organizează conferințe sau tururi ghidate prin cartierele vechi ale orașului și se găsesc numeroși participanți dispuși să plătească pentru aceasta. Deseori mi s-a reproșat că nu m-am implicat în această mișcare, devenită, iată, un business. Nu am mai scris și nu cred că voi mai scrie despre istoria Bucureștiului. Consider că mi-am făcut datoria, cu prisosință, față de fostul meu loc de muncă și față de orașul adoptiv.

IM: Nu am citit prima dumneavoastră carte “Cheia şi Psaltirea. Imaginarul cărţii în cultura tradiţională românească” dar intuiesc un subiect provocator. Despre ce este vorba?
AO: Cartea aceasta este de fapt teza mea de doctorat, publicată în 2001, la Editura Paralela 45. De ce „Cheia și Psaltirea”? În ultima parte a cărții am vorbit despre un obicei care a existat în unele părți locuite de români, un fel de practică magico-religioasă de descoperire a hoților. Persoana păgubită mergea la biserică, iar la sfârșitul liturghiei, preotul și dascălul puneau cheia de la biserică în Psaltire, o legau cu sfoară, apoi țineau cheia suspendată, de o parte și de alta, în vârful degetului arătător. Păgubitul rostea numele celor pe care îi bănuia de furt. Dacă dispozitivul alcătuit din cheie și Psaltire se balansa atunci când era pronunțat un nume, atunci acela era vinovatul. Desigur, nouă astăzi ne pare straniu acest ritual, dar dacă stăm să ne gândim mai bine și astăzi destui oameni se duc la preoți care sunt vestiți pentru „deschiderea Cărții”, pentru a le desluși fapte din trecut sau pentru a le ghici viitorul. Și în Maramureș există asemenea preoți sau chiar persoane laice care practică bibliomancia. Dacă pentru noi scrisul și cartea sunt lucruri familiare, pentru omul satului românesc care trăia într-un univers mental diferit de al nostru, scrisul și cartea aveau sensuri aparte și erau folosite într-o manieră particulară. În cartea mea am încearcat să identific modul în care scrisul și cartea au fost captate de circuitele acțiunii magico-religioase.

De exemplu, în lumea rurală românească interbelică, se mai credea că duhurile rele, cauzatoare de boală, pot fi scoase din trupul bolnavului cu ajutorul „scrisorilor de leac”. Acestea conțineau rugăciuni, simboluri religioase, nume de sfinți dar și formule magice precum „Abradcadabra” sau „Sator arepo tenet opera rotas”. Aceste înscrisuri erau aplicate pe corp sau înghițite de către bolnav. Întâlnim practici similare și în alte zone ale Europei, și în Occident. Cartea mea a avut ecouri pentru că afirmam că exista o cultură a scrisului și a cărții și la cei care nu știau să scrie și să citească. Cartea, ca obiect și ca text a fost o prezență vie în lumea satului românesc de altădată. Practic, identificasem o zonă care nu mai fusese explorată până acum, astfel încât cercetarea mea nu poate fi ocolită nici de istoricii cărții, nici de folcloriși și etnologi. Sper ca în curând să reeditez această carte, cu multe îmbunătățiri și adusă la zi.

IM: Casa dumneavoastră este Bucureștiul. Noi, ardelenii, avem o capitală spirituală simbolică: Clujul. Ce atuuri are Bucureștiul versus Cluj?
AO: Eu credeam că noi, maramureșenii, nu suntem ardeleni, după cum Maramureșul nu e totuna cu județul Maramureș… E adevărat, uneori ne asumăm această identitate mai largă, de „ardeleni”. Pentru noi, Clujul este la o aruncătură de băț, în comparație cu îndepărtatul București. Ne ducem la Cluj atunci când avem vreun bai cu sănătatea și ne trimitem copiii la studii aici pentru că este cel mai apropiat mare centru universitar. Aș fi putut foarte bine să urmez facultatea la Cluj, dar orașul îmi era prea cunoscut și familiar, de aceea am ales Bucureștiul. Ajung din când în când și în „capitala spirituală” de pe Someș, de obicei mânat de treburi academice, de participările la comisiile de doctorat. Nu mi s-a părut că aș găsi aici o calitate a vieții cu mult superioară Bucureștiului. Deși este mai mic, Clujul este la fel de aglomerat, cu ambuteiaje și șoferi nervoși. Măcar la București avem la îndemână metroul. Eu stau departe de Centru dar ajung aici în maxim 20-25 de minute. Și la Cluj am auzit manele sau dubioasa muzică zisă „populară”, și aici se scuipă semințe pe stradă. Cred că este lipsită de temei lăudăroșenia ardelenilor care se cred superiori și mai civilizați decât „miticii”. Am auzit și destui sigheteni naivi care spun că ar trăi mai bine dacă n-am trimite banii la București și că politicienii „regățeni” ne fură. Am alergie la „ardelenism” și cred că este o idee periculoasă. Soarele tot la București răsare, vorba lui Slavici.

IM: Am avut diverse experiențe cu tineri intelectuali – de formație umanistă – și-am constatat, uneori, lipsa unui minim bagaj cultural. Greșesc, având percepția că învățământul nostru superior scoate – pe anumite segmente – tineri slab pregătiți?
AO: Nu, nu greșiți. Sentimenul general pe care îl am atât eu cât şi colegii mei este destul de sumbru. De 5-6 ani încoace am constatat o degradare accentuată a nivelului studenţilor, pe mai multe planuri. Mai întâi scăderea dramatică a nivelului culturii generale. Este descumpănitor să ai senzaţia că, într-o prelegere, vorbele tale cad în gol. E din ce în ce mai greu de găsit limbajul comun, referinţele comune. Nu mă mai pot baza, ca înainte, pe un univers cultural comun. De exemplu, nume de scriitori, de cărţi, de filme, care altădată erau familiare studenţilor, acum le sunt necunoscute. Uneori, mai în glumă, mai în serios, în discuţiile cu colegii, ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face cu generaţii de…extratereştri, atît de puternică este senzaţia de alteritate pe care ne-o produc. Probabil că şi noi apărem în ochii lor ca nişte dinozauri, vetuste relicve ale unei lumi dispărute. Cert este că există o prăpastie culturală între cei de peste 50 de ani şi cei de 20 de ani, ceea ce este o noutate.

Care ar fi cauzele? Cred că noile generaţii nu mai sunt supuse aceluiaşi proces de impregnare culturală. Cartea nu mai este pentru ei suportul cunoaşterii. Însăşi substanţa cunoaşterii pare să se fi modificat. Eu ştiu ce nu ştiu ei, dar îmi este foarte greu să aproximez ceea ce ştiu ei. Cultura generală extrem de precară este dublată de o stranie lipsă de curiozitate. La cursurile mele de antropologie culturală sunt uimit de faptul că foarte mulţi dintre studenţi nu sunt dispuşi să accepte diferenţa. Ceea ce este paradoxal la nişte tineri care, graţie Internetului, ar trebui să fie deschişi către realităţi existente în alte spaţii geografice sau în culturi diferite. Atunci când le prezint alte moduri de viaţă, reacţia multora dintre ei este una de respingere, de dezgust, de dezaprobare. Degeaba le vorbesc despre principiile relativismului cultural şi îi sfătuiesc să nu judece alte fapte culturale prin prisma propriilor lor valori sau prejudecăţi. Încercînd să interpretez aceste atitudini presupun că sunt efectele ignoranţei. Ei sunt închişi într-o cunoaştere limitată, lipsiţi de deschidere culturală, incapabili să vadă o realitate din mai multe puncte de vedere. Pe de altă parte apreciez faptul că îşi exprimă deschis nedumerirea atunci când le expun lucruri care îi contrariază. O intrepretez şi ca pe o formă de libertate, o formă de sinceritate şi de curaj în a-şi exprima nelămuririle. Îmi place că nu vor să accepte ideile în ambalaje opace, vor să li se desfacă „pachetul”şi să li se arate cu claritate ce este înăuntru.

De fapt, pot să spun că, pe lîngă studenţii veritabili, a apărut o specie nouă, de „pseudo-studenţi” care, prin structură şi aspiraţii, nu ar avea ce căuta în învăţămîntul superior. Sistemul are porţile prea deschise şi aceasta se răsfrânge ulterior asupra calităţii procesului de învăţămînt. Examenul dur de admitere de odinioară avea meritul că selecta un corp studenţesc responsabil şi motivat. Deseori, încerc să măsor diferenţele între actualele promoţii de studenţi şi cei de acum 15-20 ani. În trecut, proporţia studenţilor buni era mult mai mare. Astăzi studenţii buni sunt o prezenţă mai degrabă surprinzătoare. Mă întreb uneori prin ce miracol reuşesc ei să fie altfel decît colegii lor amorfi. Acest lucru se vede şi în calitatea lucrărilor şi referatelor de seminar sau curs. Păstrez şi acum referate ale studenţilor mei din generaţiile anterioare, lucrări cu teme inedite, originale, bine scrise şi documentate. De la an la an, numărul lor s-a redus drastic, pentru ca azi să nu mai reţin nici o asemenea lucrare. Marea majoritate a studenţilor nu ştiu să scrie, iar atunci cînd sunt obligaţi să o facă recurg la fraudă, la metoda „copy&paste”. Unora dintre ei li se pare firesc să procedeze aşa şi sunt nedumeriţi dacă le atrag atenţia că nu se procedează în acest fel. Recent, o studentă nu înţelegea motivele indignării mele în faţa plagiatului evident din lucrarea ei de licenţă. Avea impresia că o persecut şi că îi caut nod în papură, chiar am simţit în privirea ei întrebarea: „Ce mai vrea şi ăsta de la mine?”. Asemenea incidente nu erau posibile cu ani în urmă. Ar mai fi de semnalat şi imaturitatea de care dau dovadă mulţi dintre noii studenţi, mai ales cei pe care îi consider din categoria „pseudo-studenţi”, care văd venitul la facultate precum ieşitul în oraş. Nu credeam că voi ajunge să mă confrunt cu probleme de disciplină în rândul studenţilor! Cred că mulţi dintre ei nu îşi dau seama că se află într-un amfiteatru, într-un spaţiu academic. Mereu se formează mici grupuri care stau la o şuetă în timpul cursului, producînd un zumzet deranjant atât pentru profesor cât şi pentru colegii care vor să asculte. Un coleg, profesor cu mult umor, ajunsese să vină la cursuri cu un fluier de arbitru, pentru a putea restabili ordinea!

Totuși, nu trebuie să vedem lucruile exclusiv din această perspectivă negativă. Sunt uneori impresionat de receptivitatea unor studenţi. Atunci când sunt cu adevărat interesaţi de o materie, de un subiect, progresează foarte rapid. Apreciez la ei aşteptările mari pe care le au şi exigenţa faţă de profesori. Contactul cu studenţii care solicită foarte mult profesorul este stimulativ pentru cel care predă. De obicei este vorba despre studenţi care sunt la a doua facultate sau sunt la master şi au o motivaţie foarte puternică pentru a face performanţă. Sunt studenţi care şi-au găsit deja drumul şi ştiu ce vor. Din păcate, aceştia sunt destul de puţini, dar prezenţa lor este ca un fel de gură de oxigen care îmi dă puterea de a continua această meserie.

IM: Am parcurs o parte din articolele dumneavoastră din arhiva “Dilema veche”. Printre altele am reținut dintr-un articol ideea practicii “normale” a zilelor noastre: plagiatul. Chiar nu există un antidot dur, definitiv? Cum se poate contracara eficient furtul intelectual?
AO: În decursul anilor, redacția revistei mi-a cerut de două ori să contribui la dosare tematice care discutau această practică pe care o regăsim de la miniștri și generali până la studenți. În urma acestui furt, primii se aleg cu doctorate, ceilalți cu o lucrare de licență sau cu un referat necesar promovării unui examen. În activitatea mea didactică m-am confruntat deseori cu diverse forme şi grade ale furtului intelectual practicat de studenţi. În școala generală și liceu mulți profesori cer, pentru notă, referate făcute acasă, ceea ce nu exista pe vremea noastră. Tentația e mare, elevii intră pe Internet, printează referatele de-a gata și își iau ușor nota. Ajunși studenți, mulți procedează la fel, inclusiv la lucrările de licență. Antidotul există, trebuie să ai ochiul format și să fii dispus să consumi din timpul tău pentru a-i verifica cu cuvine-cheie pe Google. Imposibil să nu descoperi frauda. Apoi le returnez paginile pe care scriu adresele site-urilor de unde au dat „copy-paste” și îi pun să refacă lucrarea. De mai bine de un deceniu, nu trece o săptămână fără ca presa noastră să nu semnaleze câte un doctorat plagiat, mai ales în rândul demnitarilor politicienilor și generalilor. Toți vor să fie doctori și, dacă se poate, profesori universitari. Păi este suspect din capul locului să vezi cum oameni care au multe responsabilități și funcții înalte reușesc, între două avioane, să își dea doctoratul. A scrie o teză de doctorat presupune multă muncă, în bibliotecă, presupune să ai la dispoziție un spațiu mental care să nu-ți fie bruiat de alte sarcini. În zona înaltă a academiilor de siguranță națională și de apărare sau în domeniul juridic lucrurile sunt total scăpate de sub control. Complicitățile sunt prea mari și nu văd posibilă nicio măsură dură, definitivă. Știu de la colegi cazuri dure de plagiat, dar li s-a pus călușul. Din cauza aceasta, a devenit oarecum de ocară să recunoști că ai titlul de doctor. Și mie mi s-a întâmplat să văd cum diverși ridică din sprâncene și zâmbesc cu subînțeles. Am participat la multe comisii de doctorat, în marile centre universitare și am ținut în mână numai lucrări de doctorat cinstite, ale unor tineri, multe din ele aducând un plus real de cunoaștere.

IM: Știu că veți publica în curând un nou volum. Vă rog să ne spuneți ce pregătiți pentru tipar!
AO: Din 1997, de când colaborez la dosarele din „Dilema Veche” mi s-au adunat o mulțime de articole pe care am decis să le adun într-o singură copertă. Cartea a fost acceptată spre publicare de către editura Humanitas, în colecția Studii, acum este în lucru, o să apară în curând. Cred că titlul va fi „Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale”.

IM: Cărei generații îi aparțineți, Generației X sau Generației C?
AO: În mod cert aparțin Generației X, fiind născut în 1964, dar nu mă regăsesc în caracteristici, dat fiind că aceste categorisiri se potrivesc mediului americănesc, de unde provin. Am văzut că s-au făcut studii și în România, dar le-au făcut niște agenții de publicitate, în scopuri marketing, așa că nu pot avea încredere. Aflu că în cazul Generației C nu contează anul nașterii, ci deschiderea totală spre noua tehnologie. Ăștia sunt cei conectați tot timpul. Nu, îmi activez serviciul de date de pe mobil numai în cazul în care nu sunt acasă și trebuie să îmi verific mesageria electronică sau să chem un taxi. În autobuz, metrou, tren detest chiar să vorbesc la telefon, darămite să stau tot timpul cu ochii în ecran. Prefer să citesc un ziar sau o carte. Am cont de Facebook de pe vremea în care acesta era la începuturile lui în România și nu se prea auzise de el, dar postez doar de câteva ori pe an. Și, pentru mine, computerul este un soi de mașină de scris mai performantă, atât.

IM: Cum sunteți perceput de către studenții dumneavoastră?
AO: Atât de mult m-au plictisit unii profesori în anii mei de studii universitare încât, atunci când am ajuns să predau la facultate am jurat că nu îmi voi plictisi niciodată studenții. Plec din start cu un avantaj, cursurile mele de istorie a mentalităților sau de antropologie nu au cum să fie plictisitoare. Acum 10-15 ani când studenții nu aveau Internetul la purtător și erau mai interesați de ce se spune la catedră, aveam amfiteatrele pline, îmi mersese vestea și la alte facultăți, aveam mereu studenți din alte părți care cereau permisiunea să asiste. Astăzi, așa cum am spus și mai înainte, acest interes s-a mai diminuat. Am învățat, de la început să fiu un pic actor, să le spun din când în când lucruri anecdotice sau să le relatez experiențe proprii. Poți să transmiți cunoaștere și fără explicații complicate. De fapt este mult mai greu să faci asta decât să recurgi la morga și litaniile academice.

IM: Mulțumesc pentru sincerele și interesantele răspunsuri, domnule conf. univ. dr. Alexandru Ofrim!

Ion MARIȘ

oferta-wise

3 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • 1982….sesiune de referate la Baia Mare….”Apocopa in graiul maramuresean „. Dvs sunteti nu -i asa ? Eu eram mai mic cu doi ani…Tin minte ca l -ati criticat pe Iorgu Iordan…

      • preot Marius Visovan din Sighet ( Sugau ). Pe Salut Sighet am multe texte ( daca aveti timp sa va uitati in urma…)

        Mama mea era profesoara de matematica atunci la Dragos Voda – Aurelia Visovan ( dar nu v-a predat dvs ). Eu eram cu doi ani mai mic ( coleg cu fiul directorului Motogna)

        Iar dvs ati fost coleg la Baia Mare cu vecina mea Nona Palincas ( din cartierul 1 Mai ).

        Nu aveti cumva si o sora ? Trebuie sa ma stie. Am fost impreuna in echipa liceului DV la un concurs pe teme cinematografice.

oferta-wise