Coadă la tacâmuri de pui (autor, Letiția Apan)

Letiția Apan

În urma evaluării proiectelor înscrise în concursul de creație pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), juriul a desemnat câştigătorii ediției 2018.

Drept premiu, cei 23 de liceeni selctați – printre care se numără și două eleve de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet: Letiția Teodora Apan (clasa a XI-a B) și Oana Bianca Tomșa (clasa a XI-a A), coordonate de prof. Marius Voinaghi – vor participa la cea de a IX-a ediție a Școlii de vară pentru liceeni (clasele IX – XI) , care anul acesta se va desfășura la Brașov, în perioada 2 – 7 iulie 2018, iar absolvenții clasei a XII-a, vor participa la Universitatea de vară de la Râmnicu Sărat, care se va desfășura în perioada 19 – 25 august 2018.

Concursul de creație „Ce a însemnat comunismul în istoria României?” a avut ca scop cunoașterea istoriei comunismului din România și înțelegerea efectelor pe care regimul instaurat între 1945-1989 le-a avut asupra societății românești.

Azi, vă propunem spre lecturare eseul câștigător al Letiției Apan.

*

Coadă la tacâmuri de pui

Cămașa lui în carouri și pantalonii palizi de la atâta stat la soare urmau să abia de suferit. Legănatul trenului nu avea să-i ierte păhărelul cu cafea ieftină care la prima frână se răsturnase și se hotărâse să îi păteze hainele. M-am uitat la el lung. Se vedea clar că încerca să se abțină. Cu un oftat de resemnare, bătrânul a început să se certe:

-Cafea mi-a trebuit! Și așa m-am apucat eu să beau doar de cațiva ani, că deh… înainte era scumpă. Mai bine să nu fi fost deloc. Mai bine… așa ca pe vremea lu’ nea Nicu. Vai, cafea mi-a trebuit…

Cu ultimele lui cuvinte întipărite în minte, i-am oferit un șervețel.

-Mai bine era când n-a fost, nu? L-am întrebat zâmbindu-i și așteptându-i răspunsul curioasă.
-Da, dom’șoară. Mai bine.
-Aveți dreptate. Cât de bine era atunci când n-a fost cafea, când n-a fost libertate, când n-au fost multe. Păcat de nea Nicu, ăsta.
-Ce știi dumneata despre cum a fost atunci? spuse, ștergându-și agitat carourile cămășii. Ce, ai trăit tu pe vremea aia să vezi?

Atenția tuturor din compartiment era îndeptată asupra mea. Avea să fie un drum lung până la Sibiu, dar și mai lungă călătoria aceasta în trecut.

-Nu știu, n-am trăit, dar vă ascult pe dumneavoastră. Cum a fost de-a fost așa bine?
-Eee, n-au fost toate cum am vrut noi nici atunci, dar decât cum e astăzi, mai bine era în comunism. N-ai văzut tu economie ca a noastră. Pește cât voiai și ieftin, agricultura era puternică, oamenii muncitori. Ieșea lumea de pe băncile școlii și deja avea un loc de muncă. Nu mai vorbesc de locuință. Nu ca acum, te chinui douăzeci de ani să îți faci și să îți dregi și tot în chirie sfârșești să stai. Eu, la vremea mea, eram inginer proiectant și ieșeam din țară ori de câte ori voiam. Voi spuneți că nu aveam voie în străinătate, dar, cei care știau să se descurce, reușeau să facă orice.

Îl priveam și simțeam cum cuvintele lui îmi apasă sufletul. Ceea ce povestea el nu era câtuși de puțin adevărata față a comunismului. Da, au existat oameni cu relații și care au încercat să facă tot ce le stă în putință să le fie mai bine, însă, cei care au reușit cu adevărat, puteau fi numărați pe degete.

-Aveam proiecte prin China, RDG, URSS și alte țări de unde mă întorceam acasă cu brațele pline. Nu era energie electrică? Făceam. Aveam un generator și, când se întrerupea lumina, îl porneam. Tutun și alcool? Nici pomeneală. Tinerii se distrau frumos, așa cum trebuie, nu erau prin șanțuri de la atâta băutură. Și se făcea carte, dom’ le. Fiecare trebuia să meargă la școală să învețe. Cărți erau peste tot, fiecare avea uniformă, erai încurajat să înveți bine și să îți respecți țara.
-Și, poate, cel mai important, spuse domnul de lângă mine, cu câțiva ani mai tânăr și care trăsese cu urechea la discursul emoționant al bătrânului nostalgic după vremurile „fără”, ne-a curățat de datorii.
-Exact. Pe toate le-a plătit. Acum, câte milioane și miliarde de euro avem de dat înapoi, nici nu se știe…

S-a lăsat o tăcere bruscă, toți dând aprobator din cap. Fiecare în parte, parcă, avea în el regretul trecerii vremurilor de demult. Am zâmbit iar și i-am arătat bătrânului peisajul ce se vedea pe gemulețul bătut de ploi și timp al trenului.

-De libertate nu v-am auzit să spuneți. Vedeți ce frumos e afară? Și ce soare minunat și cald… Bunicul meu nu mai poate decât să îl simtă. Timp de cinci ani grei, umilitori și pe care nu îi va putea uita niciodată, a fost închis în închisoarea din Pitești împreună cu alte „elemente ostile”. Ca să se asigure că toți se supun regimului, orbiți de ideologie, comuniștii căutau orice metodă de a-i face să renunțe la părerile proprii și să le preia pe ale lor. Acolo, la Pitești, pe lângă faptul că îndurau o foame cumplită și un frig din cauza căruia mulți s-au îmbolnăvit, au fost și torturați. Bătăile crunte la care a fost supus și bunicul, au făcut ca acesta să-și piardă vederea. Cu greu a reușit să iasă din închisoare, acolo unde și-a văzut prietenii uciși pe capete, colegii de cameră înfometați până la moarte, iar pe cei de suferință torturați și umiliți. Singurul lucru care îi mai ținea în viață era credința. Nici măcar speranța nu le mai rămăsese, resemnându-se până la urmă și acceptându-și ororile zilnice ca pe un destin.

Domnul de lângă mine devenise curios. Mă privea și aștepta să-mi continui ideea. Cu o încruntătură și cu pata deja întărită pe cămașă, bătrânul părea la fel de interesat.

-Nu știu cum ați trăit dumneavoastră, dar sunteți printre puținii care s-au bucurat de anii tinereții. Să trăiești cu frica în sân și să nu poți să îți exprimi liber opiniile așa cum o facem și noi acum, aici, fără să fii închis sau dat afară de la locul de muncă, era ceva cumplit. Ați amintit de economie. Ei bine, nu era așa cum credeți dumneavoastră. S-a făcut o industrializare forțată care a dus la sufocarea întregii economii. Nu numai că ne aflam pe ultimul loc la aceasta, dar și speranța de viață era scăzută. Locurile de muncă pe care le ridicați în slăvi erau, de fapt, fără sens. Șomajul nu trebuia să existe, așa că s-a supradimensionat numărul de angajați, vagabondajul fiind pedepsit cu închisoarea. Locuință nu aveau toți, mare parte din cei care primeau câte o garsonieră, plăteau chirie, iar dacă voiau să o cumpere, era nevoie ca numele lor să se afle pe o listă de așteptare ani de zile. Învățământul are lacunele lui și acum, dar, de la a învăța să ai spirit critic și opinii, până la suprimarea totală a lor, e drum lung. E dureros și să știi că ai acasă copii care au nevoie de lucruri și tu să ai bani, dar să nu le poți cumpăra mai nimic. Să vezi cum ultima pâine e luată de cel din fața ta care are un văr la brutărie sau ultima bucată de carne, de cel al cărui socru o livrează la alimentară, te face să vrei să nu te fi născut.

Aș fi putut continua la nesfârșit. Și nu îi condamnam pe ei, sau partea lor care și-a trăit și atunci viața cu bucurie, ci acea parte din ei care a decis să ignore suferințele celorlați și asupririle regimului doar pentru că ei erau fericiți. Speram să îi fi făcut, măcar puțin, să înțeleagă cum a fost, de fapt, comunismul.
Trenul urma să ajungă la destinație în câteva minute, așa că m-am ridicat, iar la plecare, salutându-i, le-am spus cu cuvintele lui Zoe Petre:

-Nu pot să vă doresc decât să mai stați doar o dată la coadă la tacâmuri de pui!

Autor, Letiția Apan,
clasa a XI-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)