Actualitate Cultură Illuminati

După Conservatorul la Cluj, închisoarea la… Sighet! (autor, Bianca Mihai)

image_printPrinteaza

O altă zi, un nou început, o nouă speranță, o nouă dimineață cu aceeași durere de spate din cauza patului din fier doar cu un sac de paie ca așternut. Mă numesc Maria Goh, o femeie în vârstă de 38 de ani care locuiește într-o celulă de închisoare, singură de 24 de luni. Cât de albi sunt pereții, parcă s-au mai înverzit; sau am devenit daltonistă?

Mă tot gândesc cât de repede au trecut anii aceștia… sigur, sau nu, suntem în anul 1954, iar eu caut cu disperare vești despre soțul meu, Iosif și cei doi fii ai mei gemeni, Petru și Samuel. Ultima informație pe care am primit-o -săptămâna trecută – sau să fi trecut deja două săptămâni de atunci? – spunea că au fost trimiși să lucreze în mină pentru a acoperi cheltuielile. Înainte de comuniști nu era așa, câștigam bani foarte ușor și nu foarte puțini.

În 1945 am absolvit Conservatorul de la Cluj pe specialitatea dirijat-coral și vocal. În același an, într-o scurtă vacanță, am reușit sa mă întorc acasă și să particip la un marș în 5 martie, un marș de solidaritate pentru a cere revenirea Maramureșului la Statul Român. A fost locul și data în care l-am văzut prima dată pe Iosif, am reușit să vorbim abia în București când am avut de susținut un concert în centrul orașului iar tenorul din rândul 2 nu a reușit să ajungă fiind înlocuit de Iosif la insistența unui corist. Parcă și azi aud linia melodică și vocile coriștilor foarte talentați! Îmi aduc aminte cu plăcere de repetițiile de dinaintea concertului „Cele patru anotimpuri” de Antonio Vivaldi și coristul din rândul 2! Imediat după concert am povestit și ne-am îndrăgostit unul de altul doar vorbind. Am aflat că și el era dirijor orchestrant, este puțin diferit față de tehnica coristă, știam să dirijez și orchestra dar dădeam impresia că nu știam, urma un alt concert în care trebuia să dirijez orchestra și corul, iar repetițiile cu Iosif m-au făcut parcă să dirijez mai bine ca înainte și să-l iubesc mai mult.

Pe data de 9 aprilie 1945 m-a cerut de soție, zi în care administrația românească a fost restabilită și în Maramureș. Următorul an, Dumnezeu ne-a dăruit doi fii, Petru și Samuel, două nume din Bilblie deoarece acești oameni au fost copiii Lui Dumnezeu.

Este ora 08:00, am ieșit din celulă, tocmai ce am aflat de moartea lui Stalin din 1953 și noi suntem în 1954; informații de acest tip nu se aduc și în închisoare, mai ales în cea de la Sighet, o închisoare foarte dură unde, dacă nu era respectat regulamentul una din pedepsele care mie nu mi-au plăcut niciodată și totuși pe care am primit-o și eu era să fii dus într-o cameră cu paznici înarmați cu diferite arme, unul avea o bâtă, alții aveau biciuri, erai înconjurat de ei fără cale de scăpare. În mijlocul încăperii era o motocicletă asamblată, drept pedeapsă trebuia să o dezasamblăm și să o asamblăm la loc într-un timp scurt suportând loviturile de bici, frânghii și altele care lăsau urme dureroase.

Nu mă pot gândi la altceva decât la familia mea, pe care nu am văzut-o de 2 ani, bieții mei copii, au doar 6 ani și lucrează cu tatăl lor în mină. Îmi este așa dor de ei… Nu mai pot suporta această teroare. Este ora 18:00, m-am întors în celulă, voi ieși abia mâine afară dacă voi mai apuca. Am încercat să uit o clipă de locul unde mă aflu (am ajuns în închisoare deoarece am fost acuzată pe nedrept din cauza unor acte importante care se aflau în casa mea; nu am aflat nici astăzi cine este făptașul, nu știu care era conținutul lor, dar am fost arestată și am primit 5 ani de închisoare). Au trecut abia 2 ani… Stând singură în celula mea încerc să fredonez sonatele lui Beethoven, sonata pentru pian Nr. 23 în fa minor „Appassionata”… Pe vremea când eram la Conservator am studiat pianul și vioara, fapt pentru care știam să fredonez aceste sonate pe care le-am cântat în tinerețe.

Nimic nu mai are sens, nu voi mai afla alte informații despre familia mea, probabil sunt morți, simt acest lucru. Îmi este dor de ei, vreau să îi văd.Am găsit o bucată de frânghie în camera mea, nu știu cum a ajuns aici, nu avem voie cu aceste lucruri ]n celulă, dar profit că o am. Sunt ultimele mele cuvinte, este imposibil pentru o femeie slabă ca mine să traiască într-o asemenea lume, plec la familia mea.

Autor, Bianca Mihai
clasa a XI-a F, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise