Actualitate Editorial

Eroii de Sacrificiu (autor, Antonia Dubovici)

De multă vreme mă gândeam să scriu despre eroii uitați, anonimi, căzuți sub greutatea timpului și a tăcerii.

În Sighet avem doar două cimitire dedicate eroilor: primul, cimitirul eroilor sovietici necunoscuți, ale căror morminte sunt păstrate în țărâna părăsirii, gândindu-te că în urmă cu câțiva zeci de ani, cineva îi aștepta cu inima stinsă-n lacrimi să se întoarcă acasă, majoritatea pierzându-și viața în momentul lor de glorie, dar acum sunt morții nimănui.

Un alt cimitir pe care Sighetul îl deține, locul cel mai bogat de suflete care s-au jertfit în Sighet, paradoxal cunoscut sub denumirea de Cimitirul Săracilor, un loc unde sunt îngropate nu doar trupuri, ci și idei, valori pe care România de ieri le-a pus în lanțuri și le-a zdrobit.

Zilele trecute am citit un articol despre decoperirea unui cimitir al soldaților români căzuți la datorie pe frontul de Est în Al Doilea Război Mondial, eroi îngropați în cutii de carton, lipite cu scoci.

Mi-au dat lacrimile, mi-au dat lacrimile pentru că țara asta a pierit de atâtea ori cu tot ceea ce avea mai bun, iar lecția n-a fost învățată.

Mă gândeam că acolo poate fi și străbunicul meu îngropat, în una dintre acele cutii anonime, şi, măcar acum, toate căutările mele s-ar opri în sfârșit pentru a-l readuce acasă, în memoria celor al căror sacrificiu pentru posteritate va rămâne o flacără de-a pururi vie. Străbunicul meu mi-a lăsat o singură moștenire, o fotografie pe care o păstrez cu sfințenie (când a fost încorporat în armata română sub conducerea Mareșalului Ion Antonescu).

Am aflat de povestea tragică a străbunicului meu (Serg. Zavaliche V. Vasile, căzut pe front la Odessa, în 31.12.1942, la 26 de ani), din cartea „Război Blestemat”, o lucrare de 357 de pagini scrisă sub egida Asociației Naționale „Cultul Eroilor”, Filiala Neamț, pe care am găsit-o printr-o minune, porind singură pe acest drum al căutării și al întrebărilor fără răspuns, pentru că atunci când dorești cu toată inima să găsești ceva, afli.

În acele pagini era și povestea a trei frați plecați la război pentru eliberarea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța, printre care și străbunicul meu, Zavaliche Vasile, contingent 37, concentrat la Regimul 16 Infanterie, Fălticeni. În marile bătălii de la Dalnic, Odessa și Tătarca unde armata română a pierdut numeroși soldați, acesta și-a pierdut viața, lăsând acasă în comuna Oglinzi, județul Neamț, o soție și un copil de un an, orfan și refugiat de război, acela avea să fie bunicul meu.

Conform mărturiilor de război, frații străbunicului meu (Dumitru și Costache Zavaliche) au fost luați prizioneri și duși în lagărele din Uniunea Sovietică unde au lucrat în minele de extracție a minereului de fier, dintre cei doi, doar Costache a supraviețuit, pentru ca mai târziu să moară trist și uitat de statul român.

Caporalul Costache Zavaliche a mărturisit în cartea „Războiul Blestemat” că: “condiţiile de muncă în mină erau extrem de grele, iar alimentaţia, echipamentul de lucru şi mizeria din barăci, unde stăteam, erau de nesuportat. La data de 15 septembrie 1945 am fost eliberaţi din lagăre 118 prizonieri şi trimişi în ţară. După război, statul român nu ne-a acordat calitatea de veteran de război pe motiv că am luptat pe Frontul de Est împotriva Uniunii Sovietice. Cei care am luptat pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord am primit doar umilinţă şi nedreptăţi”. Abia, post mortem, după Revoluţia din 1989 a fost decorat cu medalia „Bărbăţie şi Credinţă” şi „Crucea Comemorativă de Război”.

Recent, am citit povestea lui Gheorghe Lăcătușu, ultimul supraviețuitor român, care a luptat în Primul Război Mondial, care, de asemenea, a murit uitat, în anonimat, la vârsta de 109 ani. În urma eroului Gheorghe a rămas doar sacrificiul pentru țara care l-a dat la o parte și o poezie:

„Priveşte, copile, cum trec veteranii
În şiruri tăcute, bătrâni luptători
Se duc! Se topesc! Şi-odată cu anii
Dispar în neant, anonimi călători.   

Se sting veteranii, lăsaţi în uitare,
Încet, în tăcere şi-n lacrimi se sting.
Şi nimeni nu-i plânge! Pe nimeni nu doare
Că mor veteranii! Nici ei nu mai plâng!“.

Astăzi, avem o Românie zidită între răni și lacrimi, o Românie care se descompune pe zi ce trece, și, din păcate, toate eforturile, toate sacrificiile celor care s-au jertfit pentru viitorul acestei țări, au devenit monumente acoperite de praf, și nu vorbesc de statui, eroii adevărați nu cerșesc să li se facă statui, ci vor ca noi, locuitorii prezentului să ne amintim că lupta lor a fost asumată, onestă și purtată-n spiritul unui ideal măreț.

Fiecare tânăr este responsabil în parte să-și cunoască trecutul pentru a ști încotro se îndreaptă. Nu putem vorbi de prezent și viitor dacă nu avem trecut. Istoria nu este o disciplină cu caracter obiectiv, o colecție de date, nume și atât. Dincolo de cifre, fapte, evenimente, sunt povești de viață, ale părinților, bunicilor, străbunicilor care au creat ceea ce noi vedem ca fiind România de astăzi. Istoria este o știință vie iar dovada suntem noi. Noi suntem aici datorită celor care au fost acolo și atunci.

Ei au purtat un război pe care nu și l-au dorit, un război la care n-au vrut să ne facă părtași, sacrificându-și viețile, familiile, tot ceea ce aveau mai de preț, iar noi măcar atât le datorăm, un loc în inima noastră.

Autor, Antonia Dubovici (Zavalic)

oferta-wise

15 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Nu este corect, cel putin din punct de vedere moral, sa se puna pe acelasi plan „Cimitirul saracilor„ cu „Cimitirul eriolor sovietici„ , chiar daca mortii sunt…morti.

    • Probabil nu s-a înțeles mesajul, și unii și alții s-au jertfit pentru țara lor, iar în umila mea opinie, cred că nu merită să discriminăm sacrificiul. Eu vorbeam despre oameni, nu despre cimitire, despre oameni care și-au asumat destinul până la ultima picătură, așadar și față de unii și față de alții am același respect.

    • Vă mulțumesc, domnule Gogea, pentru apreciere. Am citit mai înainte articolul deosebit scris despre „Micii oameni mari” ai Sighetului, excelentă expunere. Mă bucur să vă citesc de fiecare dată.

    • Continua Antonia, ai un mesaj de transmis ! Fiecare tanar roman are un bunic sau strabunic care a fost pe front si ma refer mai ales la razboiul antibolsevic despre care nu a fost voie multa vreme sa se vorbeasca ! Basarabia si Bucovina trebuiau eliberate ! la fel, multi tineri romani au avut daca nu tata sau bunic macar un unchi sau rudenie in temnitele comuniste , totul e sa vrea sa-i cunoasca ! din ’64 pana in ’89 fiii si nepotii detinutilor politici n-au stiut sau au trebuit sa se prefaca ca nu stiu ce s-a intamplat , generatiile se schimba , riscul uitarii este imens !
      Un popor cu creierul spalat mai supravietuieste doar biologic…dar nu multa vreme !

      • Mulțumesc, domnule Vișovan. Bunicul meu nici nu știa ce s-a întâmplat cu tatăl lui și nu a putut să-mi dea vreun detaliu, iar răspunsul lui a fost resemnarea. Îmi pare rău că n-am reușit să găsesc scrisorile de pe front, mi-ar fi plăcut să fi mers mai departe și să fi scris o biografie. Sunt vieți simple, dar trăite și asumate cu voință de fier, iar aceste povești merită împărtășite. După cum este scris: „Și veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi.”

  • Felicitări, o aducere aminte binevenită!
    Eu aş mai adăugat la lista locurilor unde zac eroii încă două poziţii: sectorul militar al Cimitirului Reformat (unde sunt înhumaţi soldaţi germani, austro-ungari şi chiar francezi! din Primul Război Mondial), respectiv locul din Cimitirul Ortodox unde zace micul grup de militari români ce au murit pentru dezrobirea Maramureşului în 1919.
    Şi, ar mai fi o categorie de luptători maramureşeni care ar merita omagiaţi cu prisosinţă, chiar dacă nu au avut statutul oficial de combatant: partizanii anticomunişti din anii 1948-1958, din care mai sunt în viaţă abia câţiva, al căror eroism şi spirit de sacrificiu pentru comunitate a atins apogeul…

    • Doamna ( fost ) primar Eugenia Godja a fost azi la conferinta de la catedrala ortodoxa dedicata martirilor din inchisorile comuniste. A luat cuvantul si s-a arata deosebit de emotionata si profund impresionata…eu n-am crezut-o. Pentru ca a fost multi ani directoare la liceul Dragos Voda dar niciodata nu a invitat detinutii politici ( fosti elevi ai liceului) sa vorbeasca elevilor …si , de ce nu ? , si profesorilor…

      Aurel Visovan era in viata atunci …si multi altii…

      Man Nistor, Ioan Dunca, Grigore Hotico, Ioan Ilban , Petru Codrea sunt in viata si azi ( ultimii doi locuiesc si azi in Sighet ). Doamna Eugenia Godja are inca un cuvant greu in politica sigheteana …daca chiar s-a convertit sincer , m-as bucura sa o vad propunand cetatenia de onoare a Sighetului macar acestor ultimi luptatori anticomunisti…( ca tot s-a dat cetatenia asta la unii si la altii…)

      • @Ardeleanu
        D-le Ardeleanu, dacă veți merge (poate ați fost și în acest caz vă rog să vă aduceți aminte) pe Valea Rîșnoavei, la Predeal, veți găsi un cimitir în care se odihnesc întru Domnul, alături, în pace, soldați ai armatei imperiale Austro-ungare și ai Armatei regale române.

      • Prețuite Domnule Vișovan,

        Dumneavoastră ca părinte profesor cunoașteți foarte bine și înțelegeți profund cuvintele Sf. Augustin, „traduse” pentru uzul „laicilor” de Oscar Wild astfel: „Orice sfânt are un trecut, orice păcătos are un viitor”.

        Mîntuirea este „deschisă” tuturor. Știm bine că și dacă pe pămînt ar fi existat un singur om păcătos, Isus tot s-ar fi jertfit pentru el!

        (În particular: pentru că se întîmplă să fiu printre cei mai recenți, dacă nu cumva chiar cel mai, „cetățean de onoare” al Sighetului, eu unde intru, „la unii” sau „la alții”?)

        Cu stimă!

        • Stimate domnul Vasile Gogea ,
          Aveti perfecta dreptate. Orice om are o sansa la convertirre si mantuire.In cazul particular al doamnei Eugenia Godja , m-as bucura foarte mult sa se converteasca ( la anti-comunism) . Ar fi un mare castig pentru orasul nostru.
          Iar daca dvs ati primit cetatenia de onoare a Sighetului ( ceea ce n-am stiut ) inseamna ca ar trebui sa-mi schimb si eu , cel putin partial parerea….( despre cei ce acorda…).
          Atata timp insa cat tatalui meu i-a fost refuzata, dati-mi voie sa pastrez unele retineri…

  • Felicitari, d-voastra!
    Aceasta inuitiativa , ma face”sa scot din sertar” un proiect la care ma tot gandesc de vreo un an! Sa trezim memoria inaintasilor nostri, multi bunici si strabunici ai Maramuresului istoric ,romani ce au luptat sub stindardele popoarelor ocupante ale acestor tarâmuri mirifice transilvane!

    De care , „au avut grija”, comunistii sa-i omita din cartile de istorie , pentru a ne infecta cu o istorie fabricata si toata desfasurata in jurul „tovarasului!” Iar, acum mare, cu 40 de ani, constiinta mi-a dictat sa-mi revad cunostintele mele de istorie a romanilor, lasandu-ma pasmat de cata minciuna am putut inghite pe bancile scolii, e clar, nu sunt vinovati profesorii ci sitemul vremii.

    Îndemn tot romanul sa-si faca un update la cunostintele istoricesti ale sale, doar pentru a-si da seama de frumusetea si diversitatea intamplarilor romanilor din cele trei principate sub romani,popoarele migratoare, unguri, otomani, influenta regalitatii, a rusiilor si culminand cu comunismul si la toate acestea adaugand influenta occidentala- catolicismul-si cea orientala-ortodoxismul!

    Acuma, pentru a fi la subiect cu editorialul d-voastra,si bunicul meu patern,face parte din lista eroilor zeciilor de mii de marmureseni si romani nementionati in istoria neamului, nascut in 1898, in Sacel(Iszaszacsal) a fost soldat in armata austro-ungara(WWI), a participat la teatrele de razboi din nordul Italiei a cazut prizonier la italieni,a avut mai mult noroc decat cei ce au cazut la rusi, in luptele din Galitia, si sa intors acasa ,dupa razboi, de catre un vas american la Constanta!
    Istoriile lui m-au fascinat,ororoase, altele tragi-comice, aveam vreo 5-6 ani. Vorbea cursiv ungureste, italiana.
    Sugestia mea este de a publica ,noi ce avem povestiile bunicilor si stabunicilor nostri,pentriu a reface aceasta parte a istoriei stearsa. De aceea, va propun sa deschideti o pagina cu numele regimentului austo-ungar care a fost alimentat cu barbatii din orasele si satele Maramuresului, asa numitul: I.R. 85 (Ungariche Infanteriche Regiment nr.85 von Gaudernak).
    Complimentele mele,
    Zamfir Mecles

oferta-wise