Actualitate Diaspora Editorial

„Iadul” de la Securitatea din Satu Mare (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

image_printPrinteaza
prof. Gheorghe Bărcan

Torționarii vremurilor de urgie au organizat și administrat la Pitești un «iad» al detenției politice mai rău decât iadul, care rămâne unic în lume, după cruzimea în care au fost tratați «pacienții» acolo și blasfemia sub care acestea se petreceau. L-au transferat și în alte spații de detenție, într-o formă ceva mai puțin „draconică”, așa cum a fost la Gherla, Aiud, la Canal ș.a.; în realitate, aproape tot spațiul țării a trecut ca printr-un iad anticristic, într-o anumită interpretare a celor petrecute în «locațiile» lui. Amintesc încă de atâtea alte «iaduri celulare mai mici», în lanțuri, în ape, în întuneric și cu alte prezențe cumplite, în care au și «finalizat» victimele în atâtea cazuri. Unui astfel de «iad» i-am fost și eu «pacient» la Securitatea din Satu Mare, centru de anchete și surghiun de mare cruzime a județului Maramureș.

După o lună de anchete la Bistrița, unde situația oarecum s-a lămurit, am fost transferat din Regiunea Rodna, în Regiunea Maramureș, cu centrul de anchete la Satu Mare, cu torționari mai pregătiți, de nădejde. Colegii de liceu din lotul Popșa, arestați și ei îndată după plecarea mea de la Liceul „Dragoș Vodă”, ca și protejatul nostru, eram cu toții de la Sighet și aveau toate materialele, dosarele, finalizate în anchetele de la Satu Mare.

Am fost anchetat acolo din 15 noiembrie 1951, până în 05 februarie 1952, deci aproape 3 luni. Aceeași agresare brutală ca și în cazurile precedente, cu apelative, insulte și amenințări de tot felul și cazarea în același gen de celule, sub același regim de înfometare cumplită și aceleași capcane, dar unele cumplit de greu suportabile și periculoase. M-au asigurat la fel, tot de la început, că ei o să afle tot și că o să ies de acolo curat, fără altă comparație; probabil, credeau că o să ies în realitate «curat murdar», dar am rămas și am ieșit numai curat, păstrând tăcere despre întâlnirile cu unii colegi pe la biserică, că făceam clandestin ore de religie cu alții, sau despre discuțiile ocazionale ce le purtam, acide, la adresa atâtor activități ideologice ce se organizau în școala, mai ales în cadrul UTC și despre orice trebuia a fi tainuit față de ei, de răul lor.

Cum mă și așteptam, ei au căutat să mă implice în tot felul de învinuiri și acțiuni subversive cu colegii și cu inginerul, cu intenția de a descoperi ceva nou. Mă aflam, de fapt, pe cărări bătătorite, lucrurile fiind oarecum lămurite la Bistrița; nu mă trimiteau ei acolo cu ele în confuzie și neclaritate. Trebuia să-mi reamintesc, însă, cu exactitate tot ce am declarat acolo și să susțin cu toată determinarea aceleiași poziții, să evit orice contradicție, care ar fi putut da un cu totul alt curs evenimentelor, anchetei; catastrofal. Am constatat că unele situații au fost chiar «clasate», ca și inexistente, cum ar fi problema adăpostului din casă, fiind adoptat cel de rezervă din șopron, ca și faptul că cel ascuns de noi a plecat atunci definitiv pe cine știe unde și nici gând că el ar fi revenit, sau că era acolo când l-au căutat, sub ochii lor, ceea ce era extrem de important. După cum am mai relatat, el a rămas ascuns la noi din 15.09.1948, până în 15.10.1951, deci 3 ani, o lună și o săptămână (!), până atunci când noi ne-am prezentat la securitate. Am rămas cu aceleași asumări de vinovăâii, deci că eu am adus inginerul în vizită la noi și am rugat pe tatăl meu să-i acorde o găzduire temporară care s-a prelungit mai mult; aceasta a favorizat protejarea și tăinuirea tuturor celorlalți implicați în acest caz. La fel mi-am asumat convingător și cu satisfacție toate problemele religioase legate de cult, de frecventarea bisericii romano catoloice din apropierea liceului, despre care ei știau, așa cum am precizat și în anchetele de la Bistrița.

Acolo, într-o celulă mică și luminată difuz, am petrecut primul Crăciun «întemnițat», singur, cu discrete comunicări cu alte victime, prin semnale morse aproximative, cu urări festive scurte, astfel transmise pentru a nu depăși exteriorul celulelor. Un colind ușor, abia murmurat, de neauzit, de unul singur, mi-a adus, însă, atât de multă împăcare, bucurie și mulțumire, o încântare profundă cu multă căldură, care mă făcea să mă simt, parcă, într-o biserică, unde audiam un colind al unei mulțimi de credincioși, reuniți acolo într-o comuniune spirituală; parcă eram teleportat și scos din prizonieratul celulei și mă simțeam liber, însoțit de sunete, de clopote și colinzi. Se întâmpla, uneori, ca, în anumite situații, să simți și să trăiești anumite stări, evenimente, cu totul diferit de realitatea lor, în note incomparabile, în imagini aduse, date de o conjunctură sau alta.

Îmi veneau în minte frumoasele nopți de Crăciun din Săliștea de Sus, comuna unde mi-am petrecut copilăria, nopți în care lămpile la case nu se stingeau până în zori și, în Ajunul Marii Sărbători, peste tot răsuna corul colinzilor atât de frumoase și înălțătoare, care țineau toată noaptea. Amintirea acestor evenimente, de altădată, îmi aduceau multă liniște și pace, care mă făceau să mai uit unde mă găseam.

Mă trezește, însă, din această plăcută visare un securist, care, deschizând ușa, îmi spune: Ieși, banditule!

Dar însoțitorul mă ducea din «celula mea», nu spre anchetă, ci mă îmbrâncește mai departe prin niște labirinturi de subsol fără lumină, întunecate și, ceva mai jos, a deschis o ușă și m-a expediat înăuntru, lovindu-mă cu piciorul și spunând: aici ți-e locul, ticălosule! Am rămas încremenit acolo unde am aterizat și nu găseam în mine niciun impuls de mișcare; înăuntru era un întuneric beznă, un intuneric «albastru», cum se spune, și mi s-a oprit parcă și respirația, bătăile inimii. Unde mă aflam, de ce m-au adus aici? Era pământ pe jos și un miros greu, de canalizare; revenindu-mi oarecum, îmi era teamă să mă deplasez, pentru că nu știam ce se afla în fața mea: poate-i o groapă, un gol cu cine știe ce înăuntru și poate vor să mă «termine» astfel? Gândurile și toate simțurile mele erau în alertă maximă, așa cum se întâmplă mereu când ești într-o situație de mare pericol. Dar, deodată, am auzit ceva zgomote și m-am speriat și mai mult: nu eram singur și nu știam în ce companie mă gasesc, de «oameni» sau de alte animale?! Ascultând, însă, mai atent, am auzit o deplasare lipăită, târâtoare, multiplicată, care, împreună cu mirosul specific de acolo, m-au convins că mă aflam într-un spațiu care era și în proprietatea șobolanilor, probabil «animalele de casă» ale Instituției. Greu și extrem de periculos și eram convins ca ei știau aceasta și anume m-au adus acolo, în gândurile și ticăloșia lor diabolică. O probă de rezistență, de verificare! Mi-am întins mâinile în față și cu mersul târâș, m-am deplasat în direcția în care mă găseam; am dat peste o scândură, cam cât o ușă, după aprecierea mea, puhaba. Am continuat «prospectarea» până am ajuns la pereți și am constatat că eram într-o celulă în care dădeau galerii de șobolani, cu acel «mobilier» puțin și sărac: o tablă de scândură care era patul, așa cum repede am constatat.

A fost cea mai groaznică perioadă a mea din toată detenția, depășind și acele grele perioade de timp când abia mă ridicam și aveam mersul atât de nesigur și incert, de la Capul Midia. Atunci nu-mi era teamă, eram liniștit și „trăiam murind”, îndemn ce-l aveam mereu prezent și care, probabil, m-a și salvat. Dar acum, în bezna celulei, când mai stăteam în șezut pe cantul acelei scânduri, mă cuprindea o teamă cumplită; în „noaptea lungă”, cu zile și nopți reunite în acea întunecime, petrecută printre guzgani și anchetatori, în «interviuri» preferabile locației mele, mai ațipeam din când în când, pe scândura goală și jilavă, cu capul acoperit de zeghe, pentru protecție. Dar când somnul mă dobora, de fiecare dată eram trezit de agresiunea unei mușcături de șobolan; căutam să mă apăr de ei cu mâinile, aruncând câte pe unul de perete. Mai ridicam uneori acea tablă de scândură, o trânteam jos și zgomotul produs al acesteia îi mai alunga prin galeriile lor. S-au obișnuit, însă și cu aceasta, ca și cu bătaia din picior și prezența lor, mai aproape de mine, devenea mai îndrăzneață, mai agresivă. Veneau tot mai mulți și-mi era teamă de ei; tot plecau și iar veneau, după un program doar de ei știut. Mă speriam când, în «jocul lor», mă atingea câte unul și mă gândeam că, poate, or fi făcut festin pe cadavre umane. La un moment dat, mă puteau ataca în grup, în flămânzeala lor și nu știam cum m-aș fi putut debarasa de ei, cum aș fi ieșit din acea luptă. Dacă îmi venea rău și cădeam jos, situație posibilă sub tratamentul pe care mi-l aplicau, oare nu mă atacau cu agresivitatea lor, încă de viu, când mă puteau ucide? Eram frământat de aceste gânduri și mă simțeam și foarte rău, cu febră mare, aerul expirat fiind extrem de ferbinte, fierbinte foc, începând să vorbesc de unul singur și, în acel delir, am decis să merg la ușă, fără nicio convingere, așteptare, doar să fac ceva; ușa era «blindată», nu ceda, nu o puteam sparge cu pumnul, eram acolo în «siguranță»! Sprijinindu-mă de ea, am început să bat, să bat întruna, să fac zgomot mult. Cât timp a durat acțiunea nu mai știu, dar a venit un securist și, când a deschis ușa, m-am prăbușit jos, doar cu el în față, fără șobolani, cu o parte a corpului afară. M-a dus târâș spre «celula mea», în neștire și am căzut într-o adormire lungă, credeam eu, cu un somn recuperator pentru atâta nedormire și coșmaruri. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat după aceea dar, când m-am trezit, m-am văzut predat de doi civili către niște milițieni și am crezut că era penitenciarul din Satu Mare. Dar, în realitate, era penitenciarul din Bistrița, unde m-au lăsat și nu cel din Satu Mare, penitenciar care mi-a asigurat un „adapost” pe 5 luni, în custodia altor personaje, a altor torționari (Referat DGSS-Reg. Rodna nr.81/3982, din 09 iunie 1952). Am aflat aceasta doar după lecturarea dosarelor de la CNSAS, mult mai târziu. Eram îmbrăcat cu hainele de acasă și nu știu când și cum m-au despărțit de zeghe și m-au îmbrăcat cu hainele mele, cât am fost în stare de inconștiență și nici cum m-au transportat de acolo la Bistrița. Reflectând târziu asupra acestei întâmplări, mi-am dat seama că starea aceea a mea n-a fost un simplu somn recuperator și că ea a fost de lungă durată, leșin sau cine știe ce adormire ciudată, nu știu ce a fost și de ce a fost determinată. A durat cred mai mult timp până când au decis și au organizat transferul meu, cu toate celelalte activități în acest scop și drumul lung până la Bistrița; m-au trimis de aici, în capitala județului Rodna, de care aparțineam, cu mașina, pentru că nu mă puteau transporta cu trenul, în văzul lumii, în starea în care mă găseam. Cred că nu am fost treaz și să mă fi adormit, pentru că mai ușor mă transportau cu trenul și un însoțitor la Bistrița, așa cum m-au și dus de la Bistrița la Satu Mare. Am dedus atunci că aceasta a fost starea mea «naturală», «normală», în netrezire prelungită. Când au decis să mă trimită «mai departe», spre capitală, am fost dus de la Bistrița la Deda, pentru acceleratul de «Satu Mare – București» și de aici confuzia, eu crezând, până târziu, că am urcat atunci în acel accelerat tocmai de la Satu Mare. Așa cum se întâmpla de multe ori, rememorând trăirile mai demult, cu evenimentele lor, am analizat acea stare de câteva minute premergătoare părăsirii «iadului» din acea celulă. Starea aceea de rău, cu febra excesivă cu care m-am trezit («febra mușcăturii de șobolan»), cu răni la picioare făcute de mușcăturile acestora, mi-au dat îndemnul de a merge spre ușă și să o tot lovesc, susținut. Acesta a fost de fapt gestul salvarii mele; eu mă aflam atunci pe frontiera dintre două lumi: o puteam părăsi pe «una» și să trec în «cealaltă». Au trecut doar câteva momente până când am cazut jos, în neștire, ajungând apoi în stare de inconștiență și acest lucru se petrecea și dacă rămâneam pe acea scândură mai departe și nu mă îndreptam spre ușă; doar că în acest caz mă aflam, cu starea inertă, la discreția șobolanilor flămânzi, iar acele animale grețoase ar fi avut un alt comportament, diferit totuși de cel al securistului care m-a scos afară, care nu m-a ucis și, foarte probabil, nu mai plecam din Satu Mare. Acel gând salvator, care a trecut peste somnolență, peste starea de rău, peste febră, peste toate, în neștire, a fost un strigăt al vieții, pentru apărarea ei, deși, dacă puteam gândi la «rece», eram convins că nimeni nu mă va auzi și nu se va deranja pentru mine, staționarea mea acolo fiind «asigurată», ușa era blindată! Era și foarte puțin probabil ca tocmai atunci să fi fost o coincidență cu deplasarea securistului spre ușă, pentru a mă întreba «cum mă simt», sau pentru transfer, el venind acolo în mod sigur din cauza zgomotului produs de bătăile mele disperate în ușă, care au fost mult amplificate prin rezonatorii acelei rețele subterane de acces din subsol, zgomot care le deranja liniștea și, dacă eram în stare să suport, poate mă și lovea, mă pedepsea… În situații din acestea deosebit de critice, în situații limită, de cumpănă, apar decizii care transced gândurilor tale prevestitoare de pericol și îți sunt transmise de undeva din altă parte și nici nu-ți rămâne decât să răspunzi la întrebarea cum s-a întâmplat (?), prin: Dumnezeu știe! Sunt adevărate minuni, când salvarea îți vine din exteriorul tău, ție rămânându-ți după aceea obligația de a o interioriza, conștientiza și a o strânge într-un buchet de adâncă recunoștință și mulțumiri către Domnul.

Am scapat de acolo dintr-un «iad» celular cumplit, dintr-un întuneric orb, cu vietățile lui scormonitoare și agresive, așa cum îi stă bine iadului!

Oare pentru ce m-au supus acestui tratament inuman, atât de diabolic? Mai ales că toate declarațiile colegilor mei negau apartenența mea la grupul lor: «nu a făcut parte din organizația «Tânărul Cuib» a lui Popșa» (fila 17 din dosar). Este, evident, o atrocitate înscrisă în calendarul lor, care mi-a pus nu numai sănătatea în pericol, ci chiar viața, ceea ce reprezintă o crimă majoră împotriva condiției umane și arată că acel tratament a fost desfășurat de niște monștri, niște mutanți umanoizi, transformări petrecute prin cine știe ce murdării subterane, precum aceea unde se aflau acele animale de casă ale lor. Nu cred că am fost primul și nici ultimul care a petrecut pe acolo acele momente de groază și, foarte probabil, au fost cazuri încheiate și altfel .

Autor, prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

N. R. : Redacția „Salut, Sighet!” îi urează profesorului Gheorghe Bărcan „La mulți ani!” cu multă, multă, multă sănătate, pentru a ne bucura cu articolele domniei sale.

 

oferta-wise

5 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Dă-i un răspuns lui Sergiu Ovidiu Luscalov Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Securitatea, mama sobolanilor!!!
    Un articol scris cu blandete de un om care a suferit din cauza „sobolanilor” securisti, un om care a fost mort pe jumatate in urma chinurilor bestiale aplicate de canalile securiste!
    Trecerea prin grotele inchisorilor securiste, „excursia” inumana, silita a unui tanar nevinovat si invinuit pe degeaba, doar pentru ca a avut un crez, m-a miscat profund! Parcurgand in citire cele relatate de domnul profesor Gheorghe Barcan, m-au incarcat cu atata ura ca in acele momente, imi venea, pur si simplu, sa urlu de durerea suferita de autorul articolului si m-a mirat cum de -a mai avut puterea sa scrie atat de frumos despre Craciun cand, in acelasi timp scria despre suferinta indurata la penitenciarul din Satu Mare si din alte locuri „vizitate” fortat in scopul de-a fi torturat fizic si psihic pentru a „arunca” din memoria dansului cuvinte de tradare ale colegilor care au suferit la fel si pentru aceleasi „motive” in celulele inchisorilor comuniste! Acesti sobolani, securisto-comunisti, au incercat sa darame constiinte, dar, intr-un final nu au reusit, darzenia „eroilor” era mai puternica decat gandul mortii, curajul tacerii i-a intarit facandu-i ca prin constiinta lor sa lumineze bezna intunericului inchisorilor destinate dezumanizarii acestor tineri care si-au distrus viata in loc sa traiasca asa cum meritau, frumos!
    Eu sunt un iubitor de animale, chiar si de sobolani pe care i-am considerat animale inteligente. Citind aceste randuri, am prins sentimentul de „greata” fata de sobolani si familiile lor de securisti, mai ales ca acestia uneori actionau si torturau mai ditamai ca si sobolanii flamanzi care-l atacau si muscau in acea hruba pe domnul profesor si pe multi altii care nu au mai apucat sa ne spuna despre suferinta indurata, stingandu-se in intunericul beciurilor, odata cu inchiderea zgomotoasa a usilor, iesind de acolo fara suflare cu urme de muscaturi de sobolani si securisti, alegandu-si moartea ca mod de indurare a groaznicelor chinuri!
    Ma tot gandesc, cum de-au putut acesti „oameni” sobolani sa gandeasca aceste crime, cum i-a indurat Dumnezeu pe pamant, ce au avut de castigat acesti dezumanizati de tortionari, aplicand fara mila pedepse groaznice pentru nimic care sa-i invinovateasca pe bietii suferinzi din inchisorile acelor vremuri de care nu dorim sa ne amintim, dar trebuie, ca sa ne ferim de gandurile rosii si posibilitatea reaparitiei la suprafata ca si sobolanii din ascunzisuri!
    Multa putere trebuie sa aveti domnule profesor Barcan, ca sa puteti scrie aceste momente triste din viata dumneavoastra, va admir si va multumesc ca ne deschideti ochii despre acel „trecut real” nu de cel pe care-l cunoastem noi, va rugam sa ne mai relatati si alte situatii, groaznice pentru dumneavoastra, dar educative pentru noi!
    Va multumesc si va asigur ca va citesc cu placere si in acelasi timp cu ura in gand pentru acei care v-au distrus tineretile dar v-au intarit si astazi sunteti in viata sa ne spuneti adevarul!

  • Fara a avea experienta ingrozitoare a d. Barcan, pe la inchisoarea Satu Mare au trecut in 1949 toti cei 18 sigheteni din „lotul Visovan” pe drum spre Cluj , unde urma procesul in care toti au fost condamnati ( ancheta dura avusese loc la Sighet ).
    O perioada insa mult mai lunga si grea ( peste 3 ani, intre 1959-1962 ) au stat in inchisoarea Satu Mare cei din „lotul Visovan ” condamnati si a doua oara : Aurel Visovan, Nistor Man, Constantin Rad, Ioan Dunca, Vasile Dunca, Stefan Deac, Gheorghe Andreica, Gheorghe Bulacu, Ioan Motrea alaturi de Stefan Minica , Ion Hotea, Ion Dunca Barbosu, Ion Bogdan si Stefan Coman ( arestati initial in alte loturi) si de nou-arestatii Ghita Nan si Ilia Ticala .

    Acolo Aurel Visovan a fost extrem de bolnav, in situatie critica. Nu l-au salvat tratamentul si medicamentele ( practic inexistente ) ci dragostea camarazilor sigheteni , o adevarata familie spirituala.

  • Barcan Gheorghe
    Am fost deosebit de impresionat de frumusete si profunzime gandurilor exprimate de D-l S. O. Luscalov, in legatura cu perioada cea mai grea indurata de mine, din toata detentia, in aceea celula de tortura; o noapte de „iad”mult mai lunga decat a fost ea, asa cum sunt percepute caznele de mare cruzime. E greu sa faci o ierarhizare a locurilor de cazna, pentru ca ele s-au intrecut tot timpul intre ele, in greul si raul produs, dar aceea locatie a avut ceva specific, de greata, de groaza, de „iad”, nemaiintalnita. Tortionarii au fost adevarati anticristi si ei au depasit cu mult apelativul de bestii, care nu-i poate caracteriza deajuns. O minune m-a salvat, dupa cum am spus, asa cum se intampla cand unele evenimente transced orice predictibilitate proprie si miracolul se produce. D-l Luscalov intuieste si decripteaza f. bine evenimentul, sub multiplele lui aspecte si ii aduc multe multumiri pentru „compania” facuta in acel infern trait la Securitatea din Satu Mare.

  • Domnul BARCAN GHEORGHE mi-a fost profesor, in perioada de inceput a prestigioasei sale cariere didactice. A fost unul din cei mai corecti profesori din toata perioada scolara. A fost profesorul care m-a pregatit, si ajutat atat material cat si moral, care a crezut in mine poate mai mult decat mine si care n-a ezitat sa ma pedepseasca atunci cand am gresit. Am ales matematica nu la indemnul dansului ci datorita pasiunii pe care o punea in incercarea de a ne atrage catre matematica. Un exemplu: la un cerc de matematica m-a pus sa pregatesc un material despre coordonatele polare (pe care inca nu le facusem la clasa) iar dansul ne-a prezentat succint „geometriile neeuclidiene”. A fost prima data cand am inteles ca matematica nu este inchistata, ca desi negi niste axiome poti ajunge la alte adevaruri tot ata de palpabile (geometria pe o sfera) ca si cele despre care am crezut ca sunt imuabile. Am inteles ca matematica nu s-a terminat de construit nici la Pitagora, nici la Euclid nici la Newton. Mi-am amintit aceasta prezentare dupa 40 ani cand am primit cartea domnului profesor „Adolescenta si tinerete frante”. Mi-am dat seama ca spre deosebire de matematica in viata sociala daca renunti, modifici sau reinterpretezi axiomele poti crea iadul pe pamant. Comunismul romanesc s-a infaptuit prin pervertirea a doua axiome de baxa a unei societati normale. In loc de umanism au pus umanismul socialist, iar in loc de constiinta au pus constiinta socialista, care aveau semnificatia exact inversa notiunilor de la care au plecat. Umanismul socialist insemna sa fii uman doar cu cei de aceeasi parere cu tine, iar constiinta socialista iti anihila constiinta in acelasi sens. Acestea impreuna cu notiunea „lupta de clasa” au dus (si nu puteau duce in alta parte) la creearea acelor iaduri despre care ne spune domnul profesor. Citind cartea domnului profesor am inteles ca odata clasificat ca „dusman” nici nu mai avea importanta motivul pentru care erai acolo. Erau interogatorii in care nu se vorbea deloc despre faptele pentru care a fost retinut ci se incerca gasirea altor fapte pentru a fi mentinut acolo. De la incercarea de afiliere la alte grupuri de „dusmani ai poporului” pana la „scrie banditule tot ce stii” ca poate mai gasim ceva capete de acuzare. Carti ca cea scrisa de domnul profesor sunt absolut necesare. Ar trebui sa fie mai multe si mai ales in biblioteci publice sa poata citi cat mai multi. Chiar cei ce am trait in perioada respectiva si care auzisem de inchisori si canal nu ne-am imaginat gravitatea atrocitatilor ce se petreceau acolo. Am vorbit la inceput despre umanismul si constiinciozitatea domnului profesor chiar pentru a arata de cata putere a dat dovada ca dupa tot ce a suferit in aceea perioada a reusit sa ramana OM. M-am intrebat de multe ori , dupa citirea cartii, oare ce as fi facut eu, cata umanitate ar fi ramas in mine dupa o astel de incercare? Am inteles ca nu voi sti niciodata, ca nu poti presupune ce ai fi facut intr-o anumita situatie. Am vazut multi persecutati politici cu o tinuta morala ireprosabila, dar singurul pe care l-am cunoscut a fost domnul profesor. Probabil ca din iadul construit de comunisti pe pamant pentru „ceilalati”, pentru „banditi” nu se putea iesi decat cu o mare credinta si o mare nadejde in Dumnezeu. Domnul profesor le-a avut pe amandoua, ca dovada ca la o varsta inaintata a devenit unul din ctitorii principali a unei biserici. Sa va dea Dumnezeu sanatate si ani multi si frumosi domnule profesor.

  • Citind si recitind artcolele publicate in „Salut, Sighet !”, nu pot sa nu ma opresc cu multa placere si la comentariul fostului meu elev, Balin Petru, acum profesor de matematica, ca si la altele scrise si gandite de el. Atunci il vedeam ca pe un elev cinstit, ascultator, sarguincios si cu un deosebit respect pentru cei din jur, fata de cei pe care il educau si instruiau. De atunci am observat la el o statornicie in bine, un spirit de gandire si analiza in studiu, in comportament, care i-a permis ca, desi f. tanar atunci, sa nu se lase infestat de ideologia vremii, care se revarsa in valuri peste tineret si sa-si pastreze curatetea acelor calitati. A ramas acelas, acum maturizat si manifesta acelas profund discernamant, care-i permite sa separe binele de rau, sa-si fereasca demnitatea si puritate sentimentelor de ticalosiile acelor vremi, care au ramas si s-au strecurat si in prezent, mascate sub diferite forme. Imi produc o deosebita satisfactie si acum amintirile placute si frumoase de atunci, ca si reamintirea lor si ele fac sa se se mai dilueze alte amintiri grele ce le-am trait in acele vremi, chiar daca in prezent sunt cicatrizate.
    Toate gandurile bune fostului meu elev si celor dragi lui.

oferta-wise