Actualitate Cultură

Jocul (autor, Crina Voinaghi)

image_printPrinteaza
prof. Crina Voinaghi

O priveam din spatele ochelarilor fără să mă pot abține. Păr lung până peste umeri, tot timpul aranjat, tot timpul vaporos de parcă și l-ar spăla în fiecare dimineață. Negru fără nici un fir alb deși nu e tocmai tânără. Nici bătrână. Să fi împlinit vreo 30 de ani? 32? 35? Nu am idee, părul e de vină. Îl mai prindea uneori într-un coc lejer în vârful capului sau cu două agrafe mari, roșii, de o parte și de alta ori își făcea bucle și atunci chiar era enervantă. Când o striga șeful lăsa tot ce făcea, se ridica aruncând o ultimă privire la ecranul calculatorului, niciodată privirea nu îmi era adresată, de ce să-mi fi fost doar eram o tipă ciudată rău, purtam ochelari cu ramă violet și părul tuns periuță pe care îl vopseam cum îmi era dispoziția în acea lună, aveam 1,55 doar cu tocuri dar nu purtam aproape niciodată, mă îmbrăcam de la raionul de copii și nu mă fardam decât foarte rar. Eram dependentă de telefonul meu și îmi plăcea să dorm cât mai puțin pentru a trăi cât mai mult iar la cei 25 de ani mi se părea că dacă nu există distracții atunci trebuie să le inventăm.

Se ridica deci și îi auzeam pantofii cu toc cum se grăbesc spre biroul șefului care era situat la capătul biroului nostru. Sau invers. Eu purtam teniși sau ghete, singura pereche de pantofi pe care o dețin stă pe un raft în debara iar atunci când o iau de acolo – de obicei la o nuntă sau de Paști când o însoțesc pe mama la biserică ca să pot vorbi pe urmă normal cu ea un an întreg – trebuie să o șterg de praf. Ea are pantofi cu toc în fiecare zi. Frumoși, noi, cam ca părul ei de spectaculoși. De rochii nu mai vorbim. În fiecare zi în metrou, când mă îndrept spre birou, mă întreb ce rochie va purta. A devenit interesant să o urmăresc, aveam o perioadă mai proastă pe plan personal în sensul că nu se întâmpla nimic. Horea pleca la 10 dimineața la jobul lui de programator și venea pe la 8-9 seara când iar se așeza în fața calculatorului. Eram din facultate împreună, fusesem colegi și probabil trăisem împreună tot ce puteam trăi. Așa că mă cam plictiseam iar Magda mi se păru a fi o distracție inocentă, un voyerism ieftin și inofensif. Nu cred că aș mai începe o dată acest joc, problema cu distracțiile astea este că ai impresia că le controlezi și chiar reușești la început. Pe urmă nu mai ai control, pur și simplu simți că nu poți face decât într-un fel și orice altă abordare e complet inutilă.

Dacă cineva m-ar fi întrebat atunci dacă îi vreau răul aș fi spus cu siguranță că nici vorbă. Cred că o invidiam sincer și îmi închipuiam că într-o dimensiune paralelă aș fi putut să fiu ca ea. Cu părul colorat în toate culorile curcubeului în funcție de dispoziția mea lunară dar în rest exact ca și ea. Puțin naivă, aeriană și drăgălașă, total inofensivă. Mi se părea uneori că ar avea nevoie de un cutremur care să o mai scoată din lumea ei rozalie, fermecătoare și protectivă, o lume de basm ori de desen animat. Nu vorbeam aproape deloc în afara serviciului deși eram numai noi două în birou dar era tot timpul atât de mult de lucru încât nici nu prea aveam când. Lucram bine, eram eficiente și chiar ne completam reciproc, șeful era foarte mulțumit de noi iar firma mergea excelent. Nu discutam însă nimic personal deși lucram de aproape un an împreună.

Într-o zi, la prânz, curioasă și stârnită de ordinea de pe biroul ei – toate erau înșirate, culminând cu rujul de buze – i-am spus:

– Auzi, Magda, s-a deschis peste drum un local foarte fain, au mâncare bună și deloc pretențioasă, ce-ai zice să înlocuim sandwichurile astea fără gust?
– Bine zici, spuse ea după câteva secunde cântărind oferta și clipind des din genele rimelate. Semăna cu o pisică și mie nu-mi plac pisicile. Totuși, ea nu îmi displăcea.

Ne-am luat hainele de iarnă – ea paltonul, eu geaca – și am ieșit închizând ușa. Aveam o oră pauză de masă în fiecare zi dar de obicei mâncam cu ochii în calculator iar când terminam eu ieșeam, dacă nu ploua, la o țigară pe acoperiș cu telefonul în mână glisând imaginea infinită de pe rețelele de socializare și gândindu-mă cum mi-ar sta într-o poză cu rochia ei, fapt complet ilogic având în vedere că era cu 20 de centimetri mai înaltă ca mine.

– Ai mai fost în localul ăsta de care zici? mă întrebă ea în timp ce cobora scările cu poșeta galbenă într-o mână și cu telefonul cu husă roșie în cealaltă. Nu prea îmi plac locurile noi, a adăugat, mai mult pentru ea.
– Am mai fost o dată sau de două ori, i-am spus cu plăcerea că eu eram cea care controla situația, strângându-mi geaca pe lângă mine și căutându-mi țigările în buzunar. Genți nu prea purtam. Jerseele și gecile mele aveau buzunare mari, întinse de atâta purtat. Țineam acolo banii, telefonul, țigările, cheile și orice altceva îmi dădea prin gând.

Era o zi friguroasă de sfârșit de noiembrie, genul acela de frig care îți intră în oase și apoi cu greu mai iese de acolo. Nu ploua dar cerul era acoperit cu nori imprevizibili. Am parcurs distanța dintre birou și local fără să vorbim. Eu mi-am aprins o țigară din care am reușit să fumez jumătate și pe care am stins-o apoi la intrare într-o scrumieră plină cu nisip. Ea a mers cu nasul în telefon riscând să se împiedice dar nu a făcut-o, lovindu-și tocurile de trotuar și strîmbând din nas sau zâmbind în funcție de mesajele pe care le citea. Înăuntru era aglomerație dar am reușit să găsim o masă cu două lucuri aproape de bucătărie. Nu erau cele mai bune locuri însă ne-am mulțumit cu atât. Ospătarul a venit în vreo 2 minute timp în care ea bătea în masă ritmul piesei care se auzea la radio cu unghiile ei lungi, colorate în roșu aprins. Avea ceva superior, de divă și în același timp o vulnerabilitate care i se oglindea în ochii frumos creionați, un diafan mister interior care mă făcea să-i caut mereu privirea. Ceva provocator care mă făcea să-mi doresc să-i fac rău iar apoi să o mângâi. M-am îngrijorat chiar la un moment dat că încep să îmi placă fetele dar apoi mi-am dat seama că e exclus, sunt o heterosexuală convinsă care tresare la fiecare bărbat frumos care intră în peisaj.

Ce aveți la meniul zilei? îl întrebă toată numai un zâmbet pe ospătarul topit după ea. Îl lăsă să-i înșire tot apoi spuse: mie adu-mi te rog rog o porție de bruschete cu somon și un fresh de grepfrut cu lămâie în proporții egale.
– Mie un meniul zilei, am strigat după ospătarul care era pe picior de plecare ca și cum doar ea conta, femeia frumoasă bine îmbrăcată, și o cafea, am adăugat dar nu cred că m-a auzit pentru că nu mi-a mai adus cafeaua cu toate apropourile mele pe parcursul vizitelor lui scurte la masa noastră. Așa fac uneori. Bat apropouri în loc să spun direct ce am de spus.
– Mă enervează foarte tare tipii ăștia, zise ea strâmbând din nas.
Cine? Ospătarii? m-am mirat eu.
– Da. Se cred deștepți pentru că știu tot ce există într-un meniu. Cei care știu. Mai sunt și cei care au pretenția să știi tu mai bine. Și sunt la fel de superiori.
– Am crezut că îți face plăcere să te admire, nu m-am putut eu abține.
– Sunt niște proști în călduri, concluzionă ea fără drept de apel. Îți place muzica? schimbă brusc subiectul de parcă eram două adolescente care atunci se cunoscuseră la o petrecere.
– Îmi place un anume tip de muzică, i-am tăiat-o eu regretând că o lăsam să conducă discuția și simțindu-mă brusc plictisită.
– Mie mi se pare interesant la concertele rock în aer liber. Toată lumea de acolo, muzica tare, berea la draft, bucuria, soarele, zise ea mestecând cu poftă și atacând freshul pe care îl sorbi fără să se strâmbe nici un moment.
– Nu aș zice că ești fan concerte, cu atât mai mult rock în aer liber, am zâmbit eu superior.
– De ce nu? Crezi că nu am și eu un maiou negru, blugi și ghete? Nu-i mare lucru, în liceu ascultam Nirvana la petreceri. Și Metallica.
– Serios?! Și eu ascult Nirvana. Și Anathema, Amorphis, Nightwish, m-am aprins eu dintr-o dată.
Da, zâmbi ea arătându-și dinții mici și extrem de albi, toți la fel. Dacă vrei te chem și pe tine la următorul concert. Mircea adoră rockul.
– Mircea?
– Da, soțul meu. Parcă și tu ești căsătorită? Am putea merge toți 4.
– Nu sunt căsătorită, am o relație. Mai mare rocker ca Horea nu există. Să-l vezi, e plin de tatuaje plus că mai nou se deplasează doar cu motocicleta.
– Cu atât mai bine, a mai zis ea și a zâmbit cald făcându-mă să uit partea cu chinul și rămânând doar mângâierea.

Am ieșit de acolo discutând și făcând planuri de viitor de parcă am fi brusc cele mai bune prietene. Dacă ne-ar fi văzut cineva la intrare și la ieșire ar fi spus că am fost certate și brusc ne-am împăcat. De atunci relația noastră s-a schimbat. Am înlocuit sandwichurile mâncate în fața calculatorului cu ieșiri la localurile din apropiere, încercam diverse feluri și ne distram adăugând sau eliminând ingrediente. Arătam ciudat văzute dinafară: eu mică, în blugi, ghete și o geacă albastră, cu părul scurt vopsit verde pal, ea înaltă, îngrijită, cu cizme cu toc înalt și un palton roșu în carouri, cu părul negru plutind parcă mereu în jurul ei. La un moment dat, ca să o șochez, mi-am comandat un pahar de vin roșu la prânz. Nu s-a lăsat intimidată, a zis „La fel și mie!”. L-a băut mai repede ca mine și am avut senzația la un moment dat că îmi va propune un al doilea dar s-a ridicat brusc și a zis că ar fi cazul să mergem, mai avem mult de lucru.

I-am propus să vină în vizită cu soțul ei și a acceptat fără să ezite. Și uite așa o lună întreagă plus Crăciunul și Revelionul ni l-am petrecut împreună, toți 4. Eram extrem de deosebiți, făceam parte din generații diferite dar asta nu părea să deranjeze pe niciunul dintre noi. Ba chiar aș spune că soțul ei se apropia de 40 de ani. Plus că era un tip pedant căruia îi lipsea complet simțul umorului și de care făceam haz cu Horea de îndată ce ne regăseam singuri. Nu mă mai simțeam plictisită, Horea se dichisea la întâlniri amintindu-mi de începutuile noastre, la birou ne amuzam uneori cu Magda din nimic, viața mi se schimbase în bine și trăiam fiecare moment cu plăcere.

Apoi, brusc a început să plece mai repede de la birou, din ce în ce mai des, eu îi spuneam că nu-i nicio problemă pentru că întotdeauna luam masa de prânz împreună și făceam planuri. Țineam să-i demonstrez că sunt mai deșteaptă și mai citită ca ea, alegeam subiecte de discuție care mă avantajau și o lăsau de multe ori cu un surâs de superioritate în colțul gurii care mă enerva teribil. Pe moment doar. Apoi uitam repede și o luam de la capăt. Se schimbase doar faptul că primea mult mai multe mesaje ca înainte, aproape tot timpul îi vibra telefonul iar dacă eram prea aproape îl apuca efectiv de parcă aș fi avut vreo clipă intenția să i-l iau.

Într-o după-amiază am fost nevoită să plec și eu mai repede de la birou, aveam o programare la coafor pentru schimbarea culorii părului, mă gândeam la un fucsia inițiator de primăvară și i-am propus să mergem împreună.

– Nici o problemă, dar să știi că eu mă grăbesc, îmi spuse ea zâmbindu-mi.
– Și eu, am o programare.
Se pare că nu mai am baterie, zise iar îmbrăcându-se rapid și crezând că mi-o ia înainte pe scări în jos. Nu mai suport telefonul ăsta, trebuie să-l schimb!

Ea a ieșit prima, eu eram după ea, chiar dacă asta a însemnat să alerg puțin pe scări în jos, nu că mi-ar fi fost greu, purtam ghete iar ea avea pantofi cu toc cui. Horea stătea exact în fața ușii, vizibil încurcat când ne-a văzut pe amândouă.

– Horea, ce faci aici? l-am întrebat eu înălțându-mă pe vârfuri să-l sărut în timp ce el stătea drept și făcea imposibilă recuperarea celor 30 de centimetri diferență dintre gura mea și a lui. În cele din urmă, văzând că nu există scăpare s-a aplecat și m-a sărutat din vârful buzelor, apoi a tușit.
– Aaaa, eu am venit, aaaa, am ieșit mai repede azi că a apărut o problemă tehnică și nu mai putem lucra, doar mâine….
– Eu l-am rugat să mă ajute cu un site, a vorbit brusc Magda dându-și părul pe spate și țuguindu-și puțin buzele rujate cu nuanța Merlot pe care de atâtea ori o văzusem odihnindu-se pe biroul ei.
– Ce site? am întrebat eu, uitându-mă mirată când la ea când la el și uitând să-mi aprind țigara pe care mi-o pregătisem.
– Am nevoie de un blog mai bine zis. În care să-mi scriu ideile. Am foarte multe idei, e păcat să se piardă.
– Ce idei? nu m-am putut abține. Horea stătea deoparte și nu schița nici un gest. Magda a făcut primul pas aruncându-mi din mers:
– Hai și tu cu noi și o să vezi! Ce tot stăm în drum ca proștii?!

A luat-o înainte lovind cu tocurile pantofilor cărămizii în asfalt și lăsând o dâră de parfum cu nuanțe de citrice. Horea s-a întors și el zicând cu jumătate de gură „Chiar, hai și tu!” Bineînțeles că m-am dus, în fond nu prea aveam ce face. Plus că nu știam cum să iau toată faza și am vrut să mă clarific. Normal că nu m-am clarificat.

Am intrat în prima cafenea și ne-am așezat tăcuți la o masă. Horea era stânjenit, eu puțin confuză și amuzată iar Magda la fel ca de obicei, calmă și deosebit de șarmantă.

– Te vei plictisi, mi-a spus ea cu afecțiune, punând mâna pe umărul meu.
– Nu-ți face griji, întotdeauna m-au fascinat blogurile, și eu cochetam cu ideea de a-mi face unul.
– Serios? își îndreptă ea toată atenția spre mine. Despre ce?
– Nu știu. Despre orice. Al tău despre ce e?
– Despre modă. Și machiaj.
– Am crezut că despre muzica rock și concerte în aer liber, am bodogănit eu.
– Ce spui?
– Nimic. Începeți, nu vreau să vă deranjez. Ba poate că vreau puțin, altfel nu veneam, am continuat în șoaptă.

Magda nu m-a luat în seamă deși m-a auzit. De ambele dăți. Horea nici atât, deși el părea cam încurcat și cred că ar fi preferat să fie oriunde altundeva. Dar nu prea a avut de ales. A scos laptopul și nu a știut unde să-l pună.

– Veniți lângă mine? întrebă cu jumătate de gură. Ca să puteți vedea.

Magda și-a tras repede scaunul lângă el iar eu am ieșit pretextând o țigară. Am fumat țigara uitându-mă pe geam la fața lui tulburată și la părul ei perfect care era la câțiva milimetri de al lui și am plecat mulțumită că nu purtam genți care să trebuiască recuperate și să mă împiedice să plec când voiam.

Mi-am dat demisia după vreo două luni pierdute din viața mea, timp în care am încercat să mă războiesc cu ea, să ies învingătoare, să-i demonstrez că nu e decât o gâsculiță frumoasă dar confuză și am pierdut de fiecare dată. În fața șefului, în fața lui Horea, în fața întregii comunități a ospătarilor, în fața mea. Și când m-am mutat după multe certuri și urlete la mama mi-am dat seama că poate aș fi putut evita tot consumul de neuroni dar în scurt timp nu mi-am mai bătut capul nici cu asta fiind interesată mai degrabă de toți băieții frumoși pe care îi întâlneam. Fetele nu, fetele nu mă mai interesau.

Crina VOINAGHI

oferta-wise

2 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Ca de fiecare data,mi-a făcut mare plăcere lectura ‘jocul’-ui tău. M-ai pus sa ma gândesc la o grămada de oameni și lucruri! Am avut impresia -de câteva ori- ca oamenii trăiesc doar pentru a se pândi, a se șicana, a se măsura și a se lupta, cu arme specifice, unii cu alții. Momentele de apropiere,înțelegere și prietenie sunt rare și false. Mereu suntem altceva decât ceea ce părem. Personajele ‘jocul’-ui au nume care nu prevestesc nimic bun; parca sunt condamnate sa fie răutăcioase, superficiale, egoiste si goale. Felicitări pentru spiritul pătrunzător cu care i-ai pus pe hârtie si i-ai urmărit pana ce te-ai saturat de ei, părăsindu-i in mocirla in care, de la început, erau condamnați sa trăiască. Respect, Crina.
    Vasile Bornea

    • Vă mulțumesc mult. A fost important pentru mine să-l scriu dar și mai importantă este părerea dumneavoastră la care țin foarte mult pentru că lumea mea mică este un loc mai bun atunci când sunteți acolo.

oferta-wise