Actualitate Cultură

La Mulți Ani trandafirului din noiembrie, Doina Rândunica ANTON!

image_printPrinteaza

DESPRE “ TRANDAFIRUL DE NOIEMBRIE” (cronică literară)
În cartea de poeme a Doinei Rândunica Anton, Trandafirul de noiembrie apărută la editura Junimea- Iaşi-2018, se aude o lină zbatere a mântuirii şi o aspră năzuire a firii dincolo de Dilemă. Din “Umbră”, din aspra furtună…, din ceaţa cenuşie a zilelor îmbibate cu noiembrie, apare în ciuda aşteptărilor spulberate, apare “peste ape cu braţele deschise…”, dar nu pentru oricine şi oricând : “ Eram la îndemâna unui răspuns!” Cartea se află sub aura unei nehotărâri mistice : “ Dacă din urmele paşilor tăi/ Îmi voi ridica o colibă/ Voi adăposti nesfârşitul” ,da, dar de ce acest Dacă ?? De fapt a fi “la îndemâna unui răspuns” este chiar Inspiraţia. Această carte este venită prin Inspiraţie. Răzbate asta din fluenţa poemelor, dar mai ales din densitatea de metafore. ( Dacă melodia este esenţa muzicii, atunci metafora este esenţa Poeziei ) Metafora nu se poate construi ( nu ţine de ingineria literară) ; metafora e prin excelenţă rod al Inspiraţiei!
Aproape toate poemele se adresează unui TU buberian ( Martin Buber) care uneori devine “tu”-ul unui iubit(ă) – persoană, iar alteori un “Tu” divin ( citind cartea , pentru prima dată mi-am dat seama cum noi, de fapt, Îl tutuim pe Dumnezeu. Nu Îi vorbim sau ne rugăm cu “ Dumneavoastră”). Deci, în termeni spirituali, când “Eu”-l devine conştient de sine, automat se întâmplă o distanţare de trup, ba chiar o neidentificare cu corpul, cu a lui memorie şi gânduri ; sufletul devine mai evident din momentul în care devii Martorul propriei vieţi. De aici absurdul ideii de a iubi pe cineva, fie şi pe Dumnezeu (căci nu se poate iubi la acuzativ). De fapt în nici un caz nu se poate iubi aşa cum cred mulţi, ci fie poţi fi Iubire, fie nu poţi. Iubirea nu e dualitate ( “Advaita Vedanta ““a iubi pe un cineva sau ceva anume, totdeauna naşte un conflict”). Oare cine poate fi Iubire ? Cine se poate mântui ? Poate acel Nimeni din Homer. De fapt mereu ne aflăm în alegerea dintre “Nimeni” ( cel din Homer) şi “Elpenor” ( tot din Homer). Ca să te salvezi trebuie să fii “Nimeni”, altfel eşti azi sau mâine “ Elpenor”, tot vâslind şi tot murind.
Poemul “Strigătul roşu” este antologic. Este vorba de finalul actului fizic amoros, de acele câteva clipe oferite până şi omului dur ( mai puţin sensibil) când dualitatea dispare. Apoi poate să aprindă o ţigară sau să adoarmă şi totul reintră în normal, mai dur sau mai sublim. La cei hipersensibili apare o năprasnică dorinţă de a menţine acea stare chiar fără paroxismul carnal.
Hai să amintim câteva din metaforele şi comparaţiile de mare fineţe :
•  “Dacă te ating drumul meu se va rupe/ Ca o bucată de pâine/ În mâinile cerşetorului…”,
•  “ Cânt încet/ Ca o pădure plină de soldaţi…” •  Sau acest pasaj Chagallian : “ Nu te ştiam/ Sub ochi crinii sălbatici/ Scriau despre sfârşitul lumii/ Aveai cămaşa deschisă la piept/ Eram o lebădă cu o aripă de hârtie/ Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii/ Pluteam înspre copilărie/ Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri/ Biserica nu mai încăpea sub ea, / Clopotele nu se mai loveau de nori./ Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă…” din care răzbate un aer de neoromantism. •  “Nu ne privim, ci doar căutăm un loc/ De odihnă şi singurătate.”  Nici nu e nevoie nici de privit, nici de atins, nici de vorbit şi nici măcar de a fi de faţă. Când s-a instalat sentimentul de a fi împreună poate unul să fie la Polul Nord şi celălalt la Polul Sud şi tot vor simţi starea binefăcătoare de a fi împreună. Acest sentiment sabia nu-l taie, focul nu-l arde şi distanţele nu-l scad. La acest nivel nu mai e nevoie de confirmări, ci doar “De un loc de odihnă şi singurătate”. Când unul a descoperit adâncul înalt din celălalt, şi asta reciproc, da, atunci ai trecut peste “strigătul roşu al porţilor”. • “ Întorc filele cărţilor/ Ca pe nişte porţi ale unei cetăţi de odihnă…”•   “Să înfloresc pe steaua/ La care  tocmai priveşti…” • “ Întorc ceasornicul cu bătăile inimii/ Până se face pământ…” … un suflet spală picioarele serii…”•  “Nu se aude decât râul domol/ Al unui sărut,/ Nu se aude decât râsul înalt al copilului…” • “Nu pot să-mi scot din genunchi/ Marginea prăpastiei..” •  “Şi câteodată vine ziua/ În care pragul uşii e un port…”
• “ Fereastra se umple de focul ap usului/ Şi se revarsă î n paharul  cu vin …”  •   * Spăl roşii în bucătărie/ Tai ardeii cu un cuţit inofensiv/ Ameţit de parfumul sânilor goi/ Pun deoparte nevoia acută de dragoste/ Pe fundul de lemn freamătă mărarul/ Ca un val de mare răzleţ…” • “Netedă şi tandră, / Gura ta plămădeşte muchia unei secunde…” De fapt în întregime poemul “Cetatea de la marginea lumii” e antologic şi de o frumuseţe la nivel de Saint John Perse, aburind caritate, împăcare, climax, uitare de sine. • “Între chenare”- vai ce poem ! Ce imagine clară văzută doar de poeţii adevăraţi care tot timpul sunt îndrăgostiţi. Aceasta este starea de bază a naturii lor chiar şi fără obiect sau subiect . Acest poem e ca o imagine dintr-un film de Tarkovski ; e un alef, o emblemă a stării de fapt a naturii umane etc • “Cad frunze mai dulci/ Decât buzele frumoasei/ De la patiseria din colţ…” Poate oare un adevăr să fie trist ?! Eh ! Adevărul nu e nici vesel, nici trist,  asemenea biciclistului venit prin Tzara sau, de ce nu, prin Miţa Biciclista din Bucureşti. Adevărul e mereu desculţ şi nu trece niciodată ( Poemul Nu) • Poate oare liniştea să doară ? Clar că doare atunci când nu eşti recunoscător ( “Liniştea care doare”) • O oarecare după amiază – vai ce titlu bun pentru o nuvelă cehoviană. ! Şi de fapt e un poem din Sighet în întregime.
După citiri şi recitiri, până la urmă mi-am aflat poemul preferat : “ Eleganţe inutile”, de adâncă şi temperată frumuseţe. E aici o atmosferă sublim încărcată de subtil erotism. Acest poem miroase a crin. Un fel de religiozitate senzuală învăluie singurătatea înălţată la rang de extaz. E un poem fără cusur şi de intensă sugestivitate, de o frunuseţe prerafaelită. De când îl citesc îmi apare fie Beata Beatrix, fie Proserpina, venite prin Dante Gabriel Rosetti (Cred că i-ar fi plăcut şi lui Kavafis). E aici acel lamento paradoxal mustind de speranţă.
Rareori am citit o poveste de iubire aşa de reuşit transfigurată şi sublimată poetic.
Mulţumesc din suflet !

ALEXANDRU DOHI, SUEDIA ( Membru al USR)

Azi, de ziua poetei Rândunica Anton, v-am oferit o cronică literară la cel mai „proaspăt” volum al său, Trandafirul de noiembrie.  „Salut, Sighet!” îi urează La Mulți Ani și la cât mai multe apariții poetice! 

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise