Actualitate CNDV 100 Interviuri

#CNDV100: Nicholas Cantoni, un CNDV-ist ce se perfecționează la Rouen (Franța)!

Nicholas Cantoni
image_printPrinteaza

Mai sunt oare tinerii legați de locurile natale?… E o întrebare, desigur, retorică! Cred că azi, mai mult ca oricând, tinerii sunt tentați de libertatea de mișcare, de oportunitățile fără frontiere și-și construiesc viitorul pe baze strict profesionale. Ubi bene, ibi patria!

Nicholas Cantoni, absolventul Colegiului Național “Dragoș Vodă” a plecat urmându-și pasiunea, spre capitală, fiind acceptat student la Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București, Facultatea de Arhitectură, secția Arhitectură.

La începutul acestui an universitar, acum când se află spre finalul studenției, a decis să facă un pas mai mare și a ajuns la… Rouen (Franța), printr-o bursă Erasmus obținută de la Școala Națională de Arhitectură a Normandiei.

La un moment dat, Nicholas mi-a fost elev și, cunoscându-l, m-am gândit să-l provoc la o discuție, având în el un interlocutor serios, pentru a înțelege cum își managerizează drumul în viață… tinerii absolvenți CNDV – iști în zilele noastre.

Brîndușa Oanță (BO): Ai absolvit CNDV în 2013. Cum au trecut ultimii cinci ani din viața ta?
Nicholas Cantoni (NC): Vreau, în primul rând, să vă mulțumesc pentru această provocare, mă simt onorat să împărtășesc gândurile, sentimentele și experiențele mele cu publicul. Călătoria mea profesională din ultimii cinci ani de studiu a fost o adevărată aventură și a cunoscut multe trepte de evoluție. În urma terminării liceului la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, am fost acceptat la Universitatea de Arhitectură-Inginerie din Lyon în Franța, însă, posibilitățile financiare m-au determinat să-mi direcționez atenția către Facultatea de Arhitectură din Cluj unde am fost admis, dar la taxă. În urma examenului de la Universitatea de Arhitectură din București unde, din păcate, din lipsa mea de atenție nu am fost admis, mi s-a oferit oportunitatea de a da examenul de admitere la secția Conservare-Restaurare de Arhitectură din Sibiu din cadrul Universității de Arhitectură „Ion Mincu” din București unde, de altfel, am fost admis primul. Am studiat și m-am dedicat timp de trei ani studiului conservării și restaurării monumentelor de arhitectură la această facultate, decizie care s-a dovedit a fi ulterior una dintre cele mai bune pe care le-am luat vreodată pentru că, această specializare mi-a direcționat sensibilitatea și înclinația spre un domeniu extrem de greu și complex al arhitecturii, cel al protecției, conservării și restaurării patrimoniului cultural care, cred că-și va pune amprenta în munca mea din prezent și viitor. În urma absolvirii acestei facultăți și licențierii mele în conservarea și restaurarea patrimoniului, m-am decis să continui la Facultatea de Arhitectură din București, secția Arhitectură, dorință și ambiție de mult sedimentată în aspirațiile mele de viitor. În urma promovării examenului, știam că următorul meu țel este studiul arhitecturii și obținerea gradului de arhitect. În București, am intrat direct în anul de studiu III de arhitectură, unde, în următorii doi ani, m-am dedicat intens studiului în acest domeniu. În urma obținerii unor rezultate foarte bune, în anul IV de studiu de arhitectură m-am decis să aplic la schimbul internațional de studii Erasmus în una dintre țările mele predilecte de altădată, Franța, țară cu tradiție în domeniul arhitecturii. De această dată, Lyonul cu dublă specializare nu mai era disponibil dar, cu multă încredere am ales Universitatea de Arhitectură din orașul Rouen, capitala regiunii franceze Normandia, universitate foarte bună de arhitectură, pol predilect atașat Parisului care se află într-o vecinătate mai calmă decât a tumultoasei capitale a acestei țări. Și acum… iată-mă aici! În ceea ce privește căutarea unui job, practic în domeniul arhitecturii nu te poți angaja ca arhitect cu normă întreagă decât după obținerea diplomei și gradului de arhitect. În timpul studiilor știam că practica de arhitectură și experiența sunt extrem de importante așa că încă din timpul acestor ani, vacanțele de vară le-am consacrat muncii concrete în acest domeniu, ca asistent proiectant în birourile unor arhitecți importanți din București și Sibiu, iar în ultima vară am luat parte chiar și la unele proiecte importante ale Institutului Național al Patrimoniului din București cu ocazia aniversării Centenarului României. De asemenea, sub îndrumarea unor importanți profesori din Sibiu: d-na lect. dr. arh Olasz Gabriella, d-lul prof. dr. arh. Kovacs Kazmer, d-lul conf. dr. arh. Eugen Valeriu Drăgan, cărora le sunt recunoscător, mi s-au publicat două articole importante: unul a fost inclus în anul 2016 în volumul anuar al Academiei Române, secția Istoria arhitecturii și urbanismului din România, iar al doilea articol a fost inclus în unul din numerele anului 2017 ale revistei Arhitectura, cea mai importantă revistă de arhitectură contemporană românească.

BO: Cât te-a ajutat liceul/colegiul în identificarea pasiunii tale?
NC: Recunosc faptul că unul dintre cele mai bune licee din Maramureș, Colegiul Național „Dragoș Vodă” m-a format în numeroase domenii. În primul rând, în domeniile exacte: în Matematică, care a fost una din primele mele iubiri, domeniu în care am fost și olimpic, în Fizică, în Chimie, în Biologie, în Informatică, dar și în numeroase domenii umaniste: Limba și literatura română, Limba franceză, Geografie, Istorie, Filosofie, Logică etc. Din păcate, în domeniul arhitecturii, colegiul nu a fost capabil să mă îndrume și să mă pregătească pentru examenele ulterioare. Mulțumesc însă, în acest sens, d-lui profesor Petru Bârsescu, actualmente retras din activitatea la catedră, care s-a ocupat de mine în sensul studiului desenului de arhitectură, pentru pregătirea mea la examenele de mai târziu în domeniul meu predilect, arhitectura. Dânsul a avut răbdarea, bunăvoința și stăruința în a mă pregăti spre a face primul pas în formarea mea ca arhitect. Dânsul mi-a împărtășit arta de a desena corect, antrenamentul de a avea o vedere bună în spațiu și tehnica de a construi compoziții de arhitectură, urbanism și design armonioase, abilități absolut necesare examenului de admitere la Facultatea de Arhitectură.

BO: Cărui profesor sau căror profesori de la liceu i-ai/ le-ai mulțumi în mod special?
NC: Le mulțumesc în acest sens d-nei profesor Lozbă Raluca pentru interesul pe care mi l-a insuflat pentru literatura română și universală, d-nei Colopelnic Luminița pentru răbdarea și dedicația pregătirii mele pentru limba franceză și promovarea examenul DELF, d-nei Mihalache Georgeta pentru plăcerea și pasiunea studiului Chimiei, d-lui Huber Ștefan pentru rigoarea studiului Fizicii și tuturor celorlalți profesori pe care i-am avut.

BO: De ce arhitectura? Este o meserie cerută pe piața muncii?
NC: Motivul pentru care am ales arhitectura este și el multicauzal. Prima rațiune pentru care am ales acest domeniu este unul involuntar, aș spune chiar instinctiv, dorința de a construi ivindu-se în mine încă din perioada copilăriei când îmi petreceam mare parte din timp „construind” clădiri din piese de Lego. Pe măsură ce am crescut, motivul rațional pentru care am ales acest domeniu a devenit tot mai clar: arhitectura este unul din puținele domenii, poate cu adevărat singurul care unește tehnicul, științificul, materialul și realul cu arta, impalpabilul, poezia umană. Este, așadar, “știința și arta de a construi” cum spune și marele arhitect și restaurator din secolul al XIX-lea, controversatul Eugène Violet-le-Duc. În ceea ce privește întrebarea dacă acest domeniu este cerut sau nu pe piața muncii, pot spune din proprie experință, cu tristețe, că pe piața română arhitectura este un domeniu problematic, existând o mulțime de polemici în ceea ce privește poziția pe care o are arhitectul în societate, aceea că, în realitate, în țara noastră arhitectul nu este altceva decât un birou care proiectează și semnează pe bandă rulantă în schimbul unei sume de bani căutând supraviețuirea și profitul, cu excepții, evident. Nu vreau să fiu chiar atât de cinic. Deci, ca să vă răspund la întrebare, pot spune că e o meserie cerută pe piața muncii, însă, în alte scopuri decît cele pentru care a fost creată, din păcate. Dar, ca să rămânem într-o notă optimistă, am încredere în faptul că totuși, aceste probleme se vor rezolva căci, răului nu-i este dată decât secunda, în schimb, binelui și prosperității îi este dată eternitatea. Am încredere în dorințele societății care vrea să se schimbe, în mulți tineri și colegi de vărsta mea care-mi împărtășesc ideile și idealurile și în tinerii de mâine cu care împreună vom schimba această situație.

BO: Îți dorești să practici profesia pe care ți-ai ales-o în România sau preferi un job pe alte meridiane?
NC: Este o întrebare potrivită și nepotrivită în același timp, dificilă, dar realistă. Este evident că nu putem face scenarii predefinite, însă, dacă o luăm în acest mod, eu văd două scenarii posibile, nu unul. Va rămâne la latitudinea mea să aleg, bineînțeles, în cele din urmă, opțiunea cea mai bună. Știți cum se spune: „Nu poți călări doi cai deodată.” Prima mea posibilitate în conformitate cu prima mea specializare ar fi să rămân în România să practic arhitectura în domeniul reabilitării, restaurării, conservării, inventarierii de arhitectură, secțiune la care România stă foarte prost și în care este neapărată nevoie de specialiști. Dar, în mine există și dorința de a proiecta și de a concepe arhitectură contemporană, modernă. Există în mine și foc creator. Din acest punct de vedere pot spune că România nu este un mediu propice și cred că am motivat mai sus de ce. Din acest al doilea punct de vedere mă văd pe mine, ca arhitect realizat personal și profesional, mai degrabă aici, în Franța, unde mediul cultural, poziția importantă pe care o are arhitectul în societate și legislația foarte serioasă din domeniul arhitecturii și a urbanismului pusă în aplicare, construiește un mediu mult mai propice practicării profesiei.

BO: Cum e școala de arhitectură franceză comparativ cu cea românească?
NC: Despre această comparație cred că s-ar putea scrie un roman întreg, de dimensiunile Annei Karennina de Lev Tolstoi poate. Aș pune accentul pe faptul că școala românească de arhitectură este o școală foarte bună, foarte consistentă, foarte completă, riguroasă în detaliu, tehnică, demersul proiectului, studiu și profesori excelenți; însă, problema este că nu are suflet, nu are chintesență și metodologia proiectării în arhitectură. Nu are direcție proprie. În cadrul atelierelor de proiectare, de multe ori trebuie respectată ideologia profesorilor nelăsând libertate dialogului dintre profesor și student. Alteori, contrazicerile dintre doi profesori pot da consecințe catastrofale în mintea și încrederea de sine a unui student arhitect. Orice refuz, opunere, dubiu din partea studentului sunt văzute ca o dezertare de război. „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”… Ori, această idee este total greșită fiindcă aceste nepotisme și lingușiri, absența dialogului adevărat cu profesorul duc la situația existentă, la stagnare și prăbușirea instituției. După părerea mea, profesorii, în toată autoritatea lor, nu trebuie să ignore și să extermine spiritul creativ al fiecăruia și nu ar trebui să subaprecieze potențialul din fiecare student. Ba dimpotrivă, profesorul trebuie să ajute la realizarea fiecărui proiect și să se muleze personalității fiecărei propuneri. Acest lucru trebuie să fie un motiv de bucurie, nu de invidie. În acest sens, pot spune cu convingere că, spre deosebire de școala românească, în școala franceză este dezvoltat acest potențial al propriei viziuni a studentului. Profesorul arată calea, însă studentul este cel care o clădește prin propriul său efort, în limitele și regulile jocului, căci aceste impedimente potențează și nu strivesc puterea de imaginație, cum bine știm. De asemenea, îmi place faptul că în Franța studenții sunt tratați de profesor în mod imparțial. Nu există favoritisme de niciun fel. Iubesc aceast spirit și deschidere urmate de școala franceză în cele douăzeci de universități ale sale răspândite în toată țara, fiecare cu spiritul și caracteristicile ei proprii, fiecare cu povestea și chintesența proprie, cu relația specială diferită ce se stabilește între profesori și studenți. Una dintre aceste povești le trăiesc chiar eu acum.

BO: Profesia de arhitect aduce după sine, în afară de partea de provocare, și satisfacții materiale adecvate?
NC: În România din păcate, dincolo de provocare, arhitectura nu este plătită conform cu efortul și asiduitatea arhitectului. Nu există un raport corect între eforturile depuse și remunerări, problemă de altfel prezentă nu numai în acest domeniu.

BO: Nicholas, ce sugestii ai pentru tinerii ce sunt în căutarea unui drum în viață?
NC: Sugestia mea pentru acești tineri este ca ei să-și urmeze dorința având în minte două obiective: să le placă, dar și să fie perseverenți în studiu și practicarea meseriei, adică să se și priceapă. Aceste două lucruri sunt indispensabile oricărei vocații. După cum spunea duhovnicul meu, fostul protopop romano-catolic din Sighetu-Marmației, părintele Szinovacs György: ” În meseria pe care trebuie să ți-o alegi, trebuie să ai vocație, nu delegație”. Să nu renunțe niciodată, să nu se lase impresionați de piedicile pe care ți le oferă viața, să fie persistenți în convingerile lor bune despre viață și profesie și să se purifice de principiile rele care deteriorează societatea de azi.

BO: Ce crezi că s-ar putea face la/ pentru Sighetu Marmației din perspectiva specializării tale, conservare și restaurare?
NC: Această întrebare mi se pare o întrebare prea localizată în teritoriu. Problema în România o fi ea și locală, dar, în primul rând, e generală. Din perspectiva primei mele specializări, conservarea și restaurarea patrimoniului, nu în Sighet e problema, ci în toată România în general, în proporții mai mici sau mai mari. Legislația românească deficitară în domeniul restaurării, conservării și reabilitării, face imposibile operațiunile de mentenanță, conservare, reabilitare și restaurare corectă a monumentului de arhitectură. Responsabilizarea este și ea pusă sub semnul întrebării. În acest sens, recomandarea trebuie să devină obligație pentru salvarea oricărui monument. Există de asemenea o ignoranță acută în societatea românească în ceea ce privește viitorul unei mari părți a patrimoniului aflate în ruină. În linii mari, pentru binele patrimoniului, inclusiv cel din Sighet, este necesară crearea unei legislații corecte în urbanism și arhitectură. Ignoranța din partea Parlamentului, Guvernului și autorităților care se bazează mai mult pe fondurile europene și mai puțin pe propriile investiții, trebuie combătută prin culturalizarea și educarea tuturor claselor sociale în sensul păstrării și îngrijirii patrimoniului cu restaurări locale, unde este neapărată nevoie. Nu purtăm doar responsabilitatea proprie, ci și a unei întregi civilizații pe umerii fiecăruia dintre noi. Numai în aceste condiții restauratorul/ arhitectul își poate juca rolul în mod corect și optim.

BO: Care sunt treptele de parcurs, din punct de vedere profesional, în ascensiunea unui arhitect?
NC: În primul rând, avertizez cititorii că domeniul arhitecturii este un domeniu complex, departe de superficialitatea cu care este abordat și tratat astăzi. Necesită încă dinaintea facultății o pregătire asiduă în desen tehnic și desen liber, pregătire de care orice bobo-student în arhitectură dispune, sau ar trebui să dispună. Odată intrați în universitate, anul I începe cu muncă multă și schimbarea conceptelor pe care le știau bobocii înainte. E o nouă lume care ți se prezintă în față, o lume care caută pasiunea și transpirația studentului pentru reușită. După muncă asiduă, studentul trebuie să reziste provocărilor și noilor informații pe care le dobândește în fiecare an. De la tema de proiect de arhitectură din anul I dată și formulată de profesor, studentul va ajunge în ultimul an de facultate să-și elaboreze propriul proiect, propriul studiu urbanistic, propriul context. În afară de munca din universitate, studentul nu trebuie să refuze și activitățile extrauniversitare, work-shop-urile, stagiile, eventualele șantiere pe care le poate experimenta care nu fac altceva decât să-i dezvolte spiritul tehnic, dar și cel creativ. De asemenea, experiența reală în domeniu este foarte importantă. Studentul de arhitectură trebuie să-și găsească job-uri extrașcolare care să-i asigure contactul și contractul cu lumea reală unde munca și remunerarea sunt importante: arhitectul practicant, inginerul, comanditarul proiectului, autoritățile cu care se discută și mediază validarea proiectului și începerea șantierului (Primăriile, Consillile Locale, Direcțiile de Cultură, Pompierii, Direcția Mediului etc.). Aceste experiențe dobândite sporesc valoarea studentului făcându-l mai pregătit atunci când devine arhitect cu ”acte în regulă”.

BO: Care sunt pasiunile tale extra-profesionale?
NC: Hmmm… Pot spune că am multe pasiuni extra-profesionale. Încă din perioada mea de școlar eram multilateral orientat. Îmi place foarte mult muzica în cel mai nobil sens: muzica clasică (polifoniile renascentiste, concerto-urile marilor preclasici precum Bach, Vivaldi, Corelli, Locatelli etc, romantismul lui Chopin & friends și provocarea neoimpresioniștilor din prima jumătate a secolului XX), dar și muzica modernă în toate genurile sale: rock (Nickelback, ACDC, Alterbridge etc.), new age: Enya, Enigma, jazz-ul, blues-ul (Zucchero etc), pe scurt, orice muzică bună. De altfel, am studiat nouă ani de pian la Școala de Arte ”Gheorghe Chivu” alături de regretata doamnă Stark Elisabeta, îndrumătoarea, profesorul și una dintre cele mai deosebite persoane pe care le-am cunoscut. Pianul a fost și este instrumentul meu preferat. În momentele mele grele mă refugiam în cântatul la acest instrument magnific. Îmi place, de asemenea, literatura după cum am mai spus, îmi place să dansez, sportul, istoria, geografia și bineînțeles călătoriile. A călători pentru mine înseamnă a trăi, a respira. A cunoaște oameni, locuri, obiceiuri este esențial! Îți deschide limitele și îți mărește orizontul. Nemaivorbind de faptul că pentru un student de arhitectură verbul a călători are valoare egală cu verbul a desena sau a studia. Îmi place, de asemenea, ingineria care este trup și suflet cu arhitectura. Îmi place logica, filosofia. De asemenea, cunoașterea a patru limbi, româna, italiana, franceza și engleza, mă face să-mi placă foarte mult dialogul, dicuțiile interumane, interculturale și interlingvistice. Sunt un amator al culturii, dar și al umanului, un împătimit al tehnicii pe care mi-a dat-o formarea mea într-o clasă de Matematică-Informatică intensiv, dar și iubitor nebun pentru artele de prezentare – muzică, teatru, dans, cinema – și în special pentru artele de reprezentare – arhitectură, pictură, sculptură. În două cuvinte: iubesc și mi-e sete de cultură!!!

BO: Anul viitor CNDV împlinește… 100 de ani! Cum, în ce fel crezi că ar trebui sărbătorit Centenarul școlii noastre?
NC: Am observat în acest sens un interes deosebit din partea d-lui Voinaghi Marius și a d-lui Ion Mariș de a face cercetări în privința istoriei școlii și a marilor sale personalități. Poate că în acest an centenar trebuie ca toți sighetenii să-și aminteacă cine au fost acești oameni și ce au însemnat ei pentru acea perioadă. E timpul să continuăm firul de valori pe care școala și personalitățile lor le-au desenat și pe care ni l-au pasat nouă astăzi. Să le urmăm exemplul bun și să învățăm din greșelile trecutului. Să pătrundem în chintesența istoriei de la construcția actualei clădiri (1911-1912) cu funcția inițială de gimnaziu piarist prin care Biserica Catolică prin numeroaselele sale ordine și instituții educa populația orașului, până la devenirea de azi a unei importante școli regionale și chiar naționale care sper ca în continuare să ducă mai departe misiunea predecesorilor. Eu văd această sărbătorire a centenarului ca pe o reflecție, ca pe o meditație care să ne dea tăria și puterea de a merge mai departe. O ocazie de a afla adevărul gol-goluț despre trecut, despre origini, despre țelul unei instituții de învătământ de prestigiu ca și colegiul nostru din Sighet.

BO: Ce mesaj ai pentru sigheteni? Dar pentru CNDV-iștii de ieri și de azi?
NC: Mesajul meu pentru sigheteni este următorul: Dragii mei, regăsiți-vă inocența de altădată! Regăsiți în voi originile, intelectul, rațiunea, luciditatea, pasiunea pentru viață și voința de a merge mai departe! Regăsiți voința de progres cultural, actualmente în criză! Regăsiți binele din voi și atunci veți fi cu adevărat fericiți!

Pentru CNDV-iștii de ieri, poate chiar și foștii mei colegi, mesajul meu este să continue lupta cea bună pe care am început-o împreună însă pe căi diferite, iar CNDV-iștilor de azi, le urez să fie încrezători în forțele proprii, să facă ceea ce este bine pentru ei și semenii lor. „Credendo, vides” („Crezând, vei vedea”).

BO: Mulțumesc Nicholas pentru interviu și… maxim succes în viață!
NC: Sunt onorat pentru oportunitatea acestui interviu și vă mulțumesc pentru gândurile bune! Mulțumesc că v-ați gândit la mine! Ne revedem în curând!

Brîndușa OANȚĂ

oferta-wise

1 Comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Redescoperire!
    Doar cu cateva ore in urma scriam despre laudabila initiativa a redactiei „Salut,Sighet” de a pune in fapt, prin interviuri, valorile absolventilor Colegiului National Dragos Voda, care in mai putin de un an isi va sarbatori centenarul de functionare!
    Am fost profund emotionat,cand in primul interviu publicat, mi-am regasit nepotul dupa frate, pe care il cunosc de cu mic si am stiut despre inclinatiile sale spre arhitectura, desen, muzica si credinta in Dumnezeu! Un copil cuminte, un copil cu aspiratii mari in domeniul sau legat de arhitectura, Nicholas a impresionat intotdeauna prin ce a facut! Invatatura, credinta, desenul erau primordiale pentru el, de multe ori i-am admirat puterea de a lupta si invinge obstacolele vietii, refuzul de a fi ca si ceilalti copii, zburdalnic, distrugator, neastamparat, dar copilaresc, cu dragoste pentru frumos si arta, cu pasiuni puternice care îi creau personalitatea ce o are astazi!
    I-am cunoscut si îi cunosc bine familia, mereu era mandra de el si de realizarile lui, vorbeam intotdeauna, ca de un copil aparte, cu inclinatii artistice izvorate din credinta in Dumnezeu si dragostea pentru parinti si bunica! Este o placere pentru mine,sa-l redescopar in acest interviu, recunosc, nu am stiut totul despre el dar acum prin cele scrise, il redescopar si sunt mandru ca am asemenea nepot! Sunt sigur ca va evolua mult in meseria, specialitatea care si-a ales-o si care-l defineste, nu-l vad ca pe un om stand in birou, rasfoind hartii, il vad mereu creand ceva din domeniul lui de pregatire si care îi place atat de mult, demonstrand ca nu a gresit cand a ales sa devina arhitect, restaurator de arta monumentala, un mare admirator de constructii medievale, cu celelalte pasiuni adiacente acestora, muzica si arta plastica!
    L-am redescoperit acum, un om si tanar de care inca vom mai auzi,deoarece este indragostit de meseria sa, de valorile trecutului, care astazi trebuie reconstruite sau restaurate in parte, cine il va cunoaste, ii va acorda repede incredere, deoarece are un caracter pozitiv, constiincios si pune suflet in tot ce face si face bine! îi doresc mult succes in viata, sa bucure familia si pe cei din jurul lui, sa aiba realizari frumoase, ca le merita din plin!
    P.S. Succes redactiei in suita de interviuri promise,CNDV este de renume si merita a fi cunoscut prin valorile care l-au absolvit!

oferta-wise