Actualitate Diaspora Editorial

Nostalgii din Sighetul de altădată și de mai apoi (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

image_printPrinteaza
prof. Gheorghe Bărcan

Această cetate de la margine de țară, situată la confluența râurilor Iza și Tisa, cu atâtea amintiri legate de ele în curgerea timpului, Sighetul a rămas acolo unde a fost, cu frumusețile lui arhitecturale și peisagistice, păstrător de obiceiuri, datini și tradiții și multe alte comori, mereu în dezvoltarea acestor frumuseți și valori, așa cum numai în Maramureș se regăsesc, în toată originalitatea lor. N-am lăsat să ne fie furate de Odoviciuc, pentru a le duce în alte părți, în acele vremuri tulburi și încă neașezate de după războiul abia încheiat, prezente în decursul anilor 1944/1945.

Despre publicația „Salut, Sighet!”, îndrăgită mult de mine, am aflat mai târziu, prin intervențiile părintelui Vișovan, care ne-a onorat cu mai multe articole excepționale ale dânsului și ale altora, găzduite de această publicație. Mi se pare și titlul simbolic; acest salut adresat Sighetului exprimă parcă un respect, o invitație, o comuniune, o solidaritate, așteptare, fiind locul în care se manifestă mult aceste preocupări și el le merită.

Îmi place acuma și îmi plăcea și mai demult când mergeam la Sighet, când îi treceam porțile, îmi place Sighetul, poate și pentru faptul că am fosr găzduit acolo 5 ani, când am urmat clasele gimnaziale și puține din cele liceale. Acolo mi-am petrecut singura părticică din adolescența nearestată, în manifestarea ei firească, pe la școală, cu toate ale ei, pe Corso, prin parcul central, pe la stadion sau Grădina Morii, la scăldat în râul Iza, sau uneori în excursii pe Solovan, organizate sau mai restrânse, în grup, cu atâtea bucurii; acestea se află și acuma la locul lor, îmbogățite cu obiective noi, de excepție. E adevărat că fiecare etapă a vieții o duci cu tine, pe oriunde ai fi, cu vârsta ei, în desfășurarea firească dacă ești liber sau cu confiscarea manifestărilor exterioare ale acesteia, atunci când ești obligat să le petreci altfel, din cine știe câte motive. Nimeni nu te poate, însă, despărți de aceste etape de viață, nu ți le poate lua, se află în existența ta; li se poate doar suprima manifestarea lor firească, plăcută, pe care să o substituie cu suferințe în atâtea feluri. În acest sens, eu am dus cu mine în temniță și în alte „măsuri administrative” o parte din adolescența rămasă și întreaga mea tinerețe; dar tocmai prezența acestora cu mine, cu întreaga lor vigoare și forță interioară, mi-au dat tăria de a rezista până la capăt, să ies învingator și pot spune că mi-au produs o bucurie de neestimat, o fericire neîngrădită, o altfel de fericire, dată de victoria prin suferință, care o sfințește.

Ce m-a impresionat mult în această avalanșă de vizualizari și comentarii, referitoare la articolul publicat, este că ele nu se referă la forma în care sunt redate acestea și nici la autor, care transced acestora, ci se referă la suferința relatată acolo a unui subiect, nu contează cine este, la atât de multa și nedreapta prigoană îndurată de acesta, prin eludarea și sfidarea totală a legilor și a unei minime înțelegeri umane, de către cei ce au organizat aceste crude și ucigașe persecuții; m-a atenționat încă observația făcută de cei ce au lecturat articolul, dintre care pe unii nici nu-i cunosc, că nu știau că s-au petrecut atunci astfel de fapte și tragedii și se întreabă cum și de ce nu s-au făcut cunoscute până acuma și cer să fie făcute publice. A fost munca asiduă a „continuatorilor”, care au pus lacăt și blindaj pe arhiva amplă a Securității, sub averitzarea „srict secret”, arhivă ce ascundea atâtea vinovății și crime ale regimului comunist, cu preocuparea permanentă de a le ascunde și mai apoi de cei ce au urmat, cu îndemnul mereu anunțat : „să lăsăm trecutul, așa cum a fost el și să privim spre viitor „, viitor pe care îl vedem în toata micimea lui și lipsit de perspective. Am vrut doar să subliniez în acel articol că toate s-au petrecut prin încălcarea brutală a legilor, a Constituției, legi despre care am și scris, chiar cu amintirea unor articole ale acestora cu referiri concrete.

Câteva secvențe ce relatează cazuri concrete de prigoană, din anchete și alte locații, cu unele aspecte noi în analiză, legate de perseverența și continuitatea metodelor de exterminare, dovedite prin consemnări ale anchetatorilor, ale securiștilor, făcute în rapoartele lor de activitate, lecturate în Dosare mult mai târziu, voi încerca să le redau în publicația „Salut, Sighet!”, dacă o să am onoarea și plăcerea să le găzduiască.

Am salutat și salut mereu Sighetul, pe unde am fost și pe unde voi mai fi, cu mult respect și bucurii, ca atunci cand am participat direct la unele manifestații tradiționale de o deosebită frumusețe, așa cum sunt „Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă”, cu colinzile și celelalte toate ale lor, la „Tânjaua de la Hoteni” și multe altele. La fel când am vizionat spectacolele televizate de înaltă măreție, în care cântecul, dansul și portul maramureșean, atât de original, expresiv și profund colorate, s-au întrecut în măiestria arcușului, a frumoaselor voci cu versurile specifice din cântece și strigături, în care se reprezintă toată noblețea maramureșenilor, a jocului elegant și sobru ce exprimă forță și perfecțiune. Toate acestea sunt mult îndrăgite, aplaudate și premiate nu numai în țară, dar pe toate meridianele Globului.

Peste timp, după terminarea cu mult greu a liceului și după încheierea Facultății de Matematică- Fizică, în 10 ani în loc de 4 ani, deși eram unul din cei mai buni studenți din an, am ocupat postul de profesor de matematică la Liceul Vișeu de Sus. De aici, am revenit prin Sighetul de altadată cu diferite activități didactice: cercuri pedagogice, prezentări de materiale diactice, examene ș.a. Am reîntâlnit puțini din profesorii mei din alte vremi, pe dl. prof. Gr. Balea, dl. M. Tomoiagă, directorul liceului pe atunci și alții din generații mai tinere, cunoscuți sau necunoscuți, printre care doi colegi de clasă, foști profesori la Liceul „Filimon Sârbu”, Ilnițchi Felician, prof. de educație fizică și, pe atunci, Chindriș Aurelia, prof. de matematică, în anul IV colegă de an cu mine la facultate, înainte de exmatricularea mea. M-am întâlnit însă pe acolo, de mai multe ori și cu alți colegi de clasă, de școală și de suferință, în discuții uneori mai reținute cu unii, dar reconfortante. Cu mulți din cei ce au îndurat suferințe, ne întâlneam, în timpurile mai apropiate de noi, pe la Memorialul din Sighet, un sanctuar al suferințelor românești, dar, din păcate, an de an tot mai puțini. Ne găseam parcă pe o câmpie pângărită, peste care au trecut furtuni grele,  „tornade”, privind la ce a mai rămas din ea, dacă acestea s-au terminat, s-au stins, ori ele vor mai continua și ce va mai urma?

Poate că unele din gândurile exprimate pentru atâtea persecuții și prigoană cumplită să nu fie plăcute unora, deoarece ele pot să nu fie în conceptul ideologiei de viață a lor; eu le-am spus poate și ca o motivație a demersului meu, cele îndurate de mine dându-mi acest drept să le rostesc și, oricâte aș spune, tot vor rămâne multe fapte și comportamente de cruzimi nespuse, pentru că în aproape 12 ani sunt multe zile și atât de multe momente în fiecare dintre ele, iar cu greutățile mari îndurate pot părea a fi și mai multe, pe care am fost obligat să le petrec în nefirescul și greul lor total.

prof. Gheorghe Bărcan
20.03.2018
Minneapolis, S.U.A.

N.r.: Fotografia este realizată la Cimitirul Săracilor din Sighet cu ocazia Zilei Memoriei, alături de Dunca Găvrilă din Ieud (decedat anul trecut), fost deținut politic.

oferta-wise

3 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Un Om,al Sighetului de alta data!
    Am citit articolul pe nerasuflate,de la inceput pana la sfarsit,impresionant,te fura si ne aduce aminte de Sighetul anilor de dupa razboi,de importanta si frumusetea lui,de oameni care traiau pe aceste meleaguri,de ororile comise de catre diriguitorii acelor timpuri,M-a miscat emotional profund spusele d-lui profesor Bãrcan,un Om,care a suferit in temnitele comuniste ca sa le fie bine generatilor de tineri care vor urma si au venit si acum simt un pic din libertatea jertfita de acest patriot,detinut politic,care a crezut in ceea ce a facut!Citind aceste randuri,m-am simtit in copilarie cand detinutii politici,din greu trudeau la tarnacop,sapand canale pe str.Dragos Voda,prin anii 50′ si parintii ma puneau sa arunc din poarta curtii unde locuiam,pachetele cu mancare,acestor oameni care si-au petrecut tineretile si unii chiar batranetile sapand si caznind la munci grele,neavand voie sa ridice capul sau sa priveasca la trecatori sau la cei care ieseau din curti.Desi nu era departe inchisoarea,erau adusi in camioane si debarcati la locul de munca silnica fara sa vada strazile orasului sau oamenii care îi priveau cu compatimire,Nu aveam voie sa vorbim cu ei,nu aveam voie sa le dam tigari sau mancare,dar totusi riscam si uneori cand vedeam cum „caralii”nu erau atenti,le aruncam cate ceva!Eram copil si nu stiam de ce acesti oameni indura privatiunile impuse de conducatorii comunisti!
    Prima parte a articolul ma transpus in copilaria mea,revazand din memorie locuri din oras pe care le-am iubit si le mai iubesc cu toata ardoarea!Domnul profesor a enumerat cateva,dar a enumerat pe acele care ne-au fost la toti placute si care nu se pot uita de acei care iubesc Sighetul!Desi domnul profesor a suferit din cauza unor neoameni din orasul nostru,dansul nu a incetat sa-l iubeasca,descrie frumos cetatea Maramuresului de altadata,elogind locuitorii ei!Nu-l cunosc pe domnul profesor dar pot sa-l felicit pentru calitatea umana,pentru caracterul dansului lipsit de ura pentru cei care i-a facut rau,felicitari si abia astept sa va citesc urmatoarele articole!Sa ne traiti,inca multi ani ca aveti ce sa ne spuneti,sarbatori pascale fericite!

  • Gavrila Dunca Patu din Ieud, arestat alaturi de tatal, mama si surorile sale in mai 1949 pentru gazduirea partizanilor din grupul Popsa. Vasile Popsa din Sighet, suflet nobil si caracter de stanca, supranumit pe buna dreptate „eroul Maramuresului” a fost ucis in casa lor din Ieud ( azi muzeu).
    Gavrila Dunca si tatal sau au facut mai multi ani de temnita. Mai traieste sora Ioana ( cas. Petrovan ) la Dragomiresti ( detinuta 6 luni).

  • Nostalgiile reprezinta momente placute din viata, traita in timpuri trecute si care iti place sa le retraiesti, uneori, sa le dai din nou „viata”. Ele au evident un caracter personal, care se pot suprapune uneori cu ale altora, legate de loc, de timp, de alte potriviri. Acestea nu se refera neaparat doar la momente de plinatate, de desfatare si isi pot gasi locul chiar in greutati, dificultati, pe care insa le solutionezi fericit, cu izbanzi placute, cu victorii optimiste. Asa au fost in cazul de fata cele din adolescenta, atata cat am petrecut-o la Sighet si care n-a fost deloc usoara, cu greutatile mari lasate de razboi. Am facut astfel de mai multe ori drumul pe jos, de la Sighet la Saliste si inapoi, din lipsa banilor, odata chiar in luna decembrie, cu o inoptare la Cuhea; o clasa de gimnaziu a trebuit sa o urmez la fara frecventa. In primavara anului 1945, cand cladirea liceului Dragos Voda a devenit spital rusesc, aveam internatul la Palatul Cultural si faceam cursurile la o scoala din apropierea Baii Evreesti,mi se pare scoala nr. 2; incepand de primavara, umblam desculti si la internat purtam ceva talpici de plastic dupa spalare. Dar n-am renuntat si pana la urma aceatea mi-au creat bucurii si nostalgii enorme. Tot astfel cu detentia, cu suferintele ei, ar parea un paradox afirmatia ca ele ti-au produs bucurii, stari de nostalgie. Dar aceasta are doua parti, cea de chinuirea administrata de tortionari, si cea de suferinta indurata de victime; daca aceasta din urma a fost petrecuta in demnitate, cu neinchinare in fata opresorilor, ci cu rezistena si victorii, acestea sunt mai pretioase ca stralucirea oricarui giuvaer. Aduc profunde multumiri D-lui Sergiu O. Luscalov pentru gandurile atat de frumos exprimate in comentariul sau, care nu le pune punct acestor nostalgii, ci se asociaza cu ele, le completeaza, le intregeste. Nu ne cunoastem, dar avem o comuniune in ganduri, in exprimari si solidaritate si prin acestea speram sa ne recunoastem si mai departe. Aduc multumirile cuvenite si parintelui Visovan pentru completarile facute cu privire la onorata si eroica familie Dunca Gv. din Ieud, pe care eu nu le cunosteam. Troita inaltata in fata casei, reprezinta un omgiu peste timp pentru eroi care s-au jertfit si au sfintit acele locuri. Poza din imagine este o infratire in destin, suferinte si victorii, a doua persoane ce nu s-au cunoscut inainte si s-au recunoscut dupa urgie, prin comunitatea de idealuri.

oferta-wise