O-ntrebare, un răspuns (autor, Oana Tomșa)

Oana Tomșa

Ce e ăla comuntism, bunico?

Tanti Persida tresare, smulsă din visări de vocea subțirică a nepotului ei. Se uită buimăcită prin jur, până ce privirea i se așterne asupra unor ochi verzi, verzi ca piatra de marmură și ascunși de niște ochelari imenși, cu ramă rotundă.

– Ce-ai zis, drăguță? Cuvintele îi șuieră incert printre buzele subțiri, arcuite într-un zâmbet.
Ce e ăla comuntism? Băiețelului îi lipsesc dinții din față, iar cuvintele ies stâlcite, aproape stângaci, însă ochii îi sclipesc cu seriozitate, iar inima bunicii e inundată de un val de iubire.
– Comunism, vrei să spui.

Băiețelul se uită pătrunzător la ea, de parcă vrea să-i fure toate secretele din suflet, și toată înțelepciunea care vine cu ele.
– Așa am zis și eu.
– Bineînțeles, dragă, îi răspunde tanti Persida, aplecându-se greoi să-l ridice pe genunchii ascuțiți, ascunși de o rochie veche, înflorată. A fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat acestei țări, continuă ea, dezmierdând părul bălai al băiatului.
– Și ce s-a întâmplat cu el?
Bunica oftează, simțindu-și inima de plumb, prizoniera unei cuști fragile de carne și oase.
Ca toate lucrurile bune, și-a găsit sfârșitul.
– A fost ucis? Băiatul întreabă solemn, privind-o pe tanti Persida de sub un evantai de gene blonde.
Oarecum, zice ea. Oarecum, de către oamenii cu prea puțină viziune și prea mult timp liber.

Băiatul nu înțelege; nu îi place să recunoască, dar cuvintele lungi și tonul criptic al bunicii îl obosesc, îl obligă să realizeze că încă are un picior în afara cercului exclusivist al adulților – și este atât, atât de plictisit de sintagme precum „Îți explic când mai crești.” sau ”Ești prea mic să înțelegi.” (Dar în tăcerile ei scurte simte un fel de tristețe profundă și veche, agățându-se de vorbele ei precum pânze de păianjen colbuite – ar vrea să le alunge, să le exileze cum face soarele cu ploaia, însă nu știe cum. Așa că mai pune o întrebare.)

– Și ce făcea comuntismul atât de bun, bunico?
Tanti Persida zâmbește stins, dar în ochii ei – violete presate-ntr-un album – trecutul răsare glorios, aducând cu el lacrimi și umbre.
– Păi, drăguțule, gândește-te că își dorea tot ce e mai bun pentru toată lumea. Totul era bazat pe egalitate, așa că nu existau diferențe între oameni – sau dacă existau, erau atât de mici, încât nimănui nu îi păsa.
– Și ăsta e un lucru bun? Băiatul pare că se gândește intens, sprâncenele adunându-i-se într-o încruntătură pe care tanti Persida i-o întinde numaidecât cu degetele-i înăsprite de viață și timp.
– Un lucru foarte bun, băiețaș. Toată lumea avea un loc de muncă, să știi, așa că băieții și fetițele ca tine nu duceau lipsă de nimic. Ba mai mult, se jucau atât de frumos afară! Uneori era chiar greu să-i ademenești înapoi în casă.

Melancolia îi îndulcește bunicii chipul, iar nepotul ei e surprins de schimbarea pe care o aduce – ridurile nu mai par atât de adânci, și ceva sclipește în ochii ei, o luminiță sprintenă ce pare că o întinerește.
(Sunt lacrimi, dar el nu știe.)

– De ce se jucau numai afară? Nu le plăceau jocurile pe calculator?
– Vai, dragă, dar nu existau calculatoare pe atunci! Tanti Persida continuă veselă, neobservând privirea alarmată a băiețelului.
Cum? izbucnește nepotul, indignarea ascuțindu-i vocea.
Mhm, se aprobă bunica pe sine însăși, o oarecare satisfacție interioară colorându-i vocea. Și copiii erau mult mai fericiți și-ascultători pe-atunci. Școala era școală, și joaca era joacă, și niciunul nu îndrăznea să iasă din cuvântul părinților. Aceea era disciplină adevărată, nu ce faceți voi acum la școală.
Bieții copii! lamentează el șoptit, un fior șerpuindu-i pe șira spinării. Dar ciocolată aveau, nu-i așa?
Nu, nu, spune bunica. Băiețeii de atunci nu mâncau atât de multe prostii câte îți dă maică-ta acum, dar erau mult mai sănătoși. Numai lapte și brânză și ouă pentru ei, să crească mari și puternici!

Nepotul, oripilat, sare din brațele Persidei și se năpustește spre ușă, vrând parcă să întreacă trecutul. Se oprește în prag, cu un picior cufundat în pământul jilav de afară, și îi aruncă bunicii niște ultime vorbe peste umăr, pe un ton sentențios, parcă profetic.

Nu știu ce era așa de bun la comunism, atunci, dar mă bucur că s-a dus!
(- Fără ciocolată, auzi, bombăne el stins, ca pentru sine, însă departe de parfumul înecător al bunicii și de îmbrățișările ei strânse.)

Tanti Persida își țuguie buzele, displăcerea gravându-i linii pe față cu abilitatea unui sculptor. Se uită lung după băiat, după cum soarele i se împletește în bucle, și deplânge o altă tinerețe demult apusă.
(O altă tinerețe, cu plete castanii și alte veselii, scăldată de alt soare, mai mare și mai galben și mai strălucitor.)

– Iar îi umpli capul cu prostii, mamă? se aude o voce stridentă, de femeie, ce o rupe pe bătrână din reverii și aduceri-aminte.
Nu sunt prostii, fata mea. Este trecutul meu, și-al tău, și-al tatălui tău, și-al unei întregi națiuni.
– Cum spui tu, pufnește ea cu rasa de dispreț civilizat (aparte) pe care îl rezervă tinerii pentru părinții lor. Numai să nu fie și viitorul lui!

Autor, Oana Bianca Tomșa
clasa a XI-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

 

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, ediția 2018, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.