Pi(ș)cătura de… limbă (prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Drumul spre… Academie poate fi uneori hazliu (partea a III-a)

Vă voi prezenta acum într-un ,,stil” puțin umoristic punctul 13/B1, pentru a ne destinde puțin, să nu ziceți că gramatica e ,,mai rigidă” decât matematica. Iată mai întâi comanda :

Cuvântul „a” din enunțul: „Miroase în toată casa a pâine caldă.”, este:
a) articol posesiv-genitival ;
b) verb auxiliar ;
c) prepoziție ;
d) interjecție;

Vă las, dragi prieteni, în compania acestui pricăjit de „a” să vă explice el „duios” cam cât e de valoros.

„Știu că atunci când vedeți cifra 13, vă trece un junghi prin șira spinării. Să știți că nici eu nu m-am simțit mai confortabil văzând unde am fost azvârlit de anumiți domni. Acei domni vă cer să precizați ce rol am eu în enunțul de mai sus. În primul rând, trebuie să știți că eu nu-s oricine, chiar dacă par pricăjit și amărât. Aflați, domnii mei, că eu am foarte multe valori și pot să vă încurc pe toți, profesori și candidați, de numai stele verzi vedeți.

Începem, ia să vedem dacă eu sunt sărăntoaca lumii sau nu. Ghiciți numai ce valoare am când mă blindez între niște ghilimele:

„A” este prima literă a alfabetului.

Ei, și când însoțesc substantive sau pronume în genitiv (cu excepția celui posesiv), ce valoare am căpătat? Una capitală, aceea de articol posesiv-genitival! Și apoi să vedeți minune, când însoțesc un substantiv, ce bătaie de cap vă mai dau,  pentru că eu nu mă acord cu oricine, nu, eu mă acord doar cu substantivul determinat, și NU cu substantivul sau pronumele în genitiv:
O fată a vecinului este studentă la medicină.
Livada de pomi a bunicilor…

Cea mai grea sarcină o am când intru în alcătuirea pronumelor și adjectivelor pronominale posesive, pentru că sunteți grei de cap și nu pricepeți că în exemple de tipul: „A mea este mai frumoasă.” „Cartea este a mea.”, nu indic cazul genitiv, ci nominativ.

Tot în calitate de articol posesiv, mă întreb ce s-ar face unele numerale ordinale fără mine:
M-am așezat în a doua dintre băncile de lângă geam.

Acum, cu voia d-voastră, să trecem la grăsanul ăsta de verb, îi cât un elefant, și tot nu-l satură Dumnezeu. După ce că-i obez, mă mai cheamă și pe mine să-l ajut. În ce calitate? Aceea de verb auxiliar, zice că n-are pe cine să pună la persoana a treia, singular, perfect compus:
El a recitat o poezie.

Stau apoi și mă întreb, ce-i mai trebuie și poporului ăstuia un viitor musai al lui, doar așa, să se fandosească? Bineînțeles că tot la mine o apelat:
Ana a cânta mâine la serbarea de sfârșit de an școlar.

Credeți că am scăpat? Nici vorbă!Până și țepenele astea de părți de vorbire neflexibile au alergat după mine. Prima a fost prepoziția, care nu-i stăpână să trăiască singură,  agățându-se ba de un substantiv, ba de un pronume, ba de un numeral sau verb. Uneori a reușit să încurce mai mult lucrurile. Că iată, vin cu exemple concrete. Unele numerale cardinale vor și ele să stea în fruntea mesei și o trebuit să li se ofere cazul genitiv. Și pe cine credeți că o găsit? Tomai pe mine, pricăjitul de „a”:
Cărțile a doi dintre colegi erau rupte.
Am discutat cu părinții a tustrei.

Cazul acuztiv nu l-am putut refuza pe motiv că-i cel mai sărac caz, nu are decât vreo două hectare de prepoziții:
În cameră miroase a busuioc.

Luptă grea a trebuit să duc și cu arțăgoasa de interjecție, șefa cu onomatopeele și cu toate țipetele animalelor și cu cotcodăcitul găinilor, cu ghiorțăitul mațelor după o ciorbă de fasole cu ciolan. Și iată-mă-s ajuns interjecție, responsabil ba cu nenorocirile, ba cu bucuriile, ba cu admirațiile:
A! ce nenorocire!
A! ce bine-mi pare!
A! ce frumoasă dirigintă avem!

P.S. Vă las pe d-voastră să alegeți soluția corectă.

prof. Vasile POP