Primul refuz de colaborare cu Securitatea (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

Eu și tatăl meu ne-am prezentat la Securitatea din Vișeu în data de 17.10.1951, după urmărirea și căutarea noastră de peste 2 ani, pentru infracțiunea de “omisiune de denunț și favorizarea infractorului”; ne-au lăsat împreună într-o cameră timp de două zile și au început apoi “interviurile”. L-au dus mai întâi pe tatăl meu, care nu a mai revenit în cameră și nu l-am mai văzut de atunci timp de 29 de luni! Am urmat eu și, stând pe scaun în fața unui ofițer, acesta îmi spune: depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău!

Am dedus că tatălui meu i-au dat drumul, că l-au eliberat și m-am bucurat enorm; el nu putea face față detenției dure din acele vremi, era foarte slăbit și în vârstă și câte se mai puteau întâmpla în acea situație, confuză încă. Lăsarea lui în libertate a fost, însă, condiționată de înscrierea în colectiv (el fiind un agricultor model în comună, de referință), o problemă prioritară, la ordinea zilei; a doua cerință a fost să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gheorghe, un fugar de multă vreme prin codrii, vânător de excepție, dotat cu o armă cu lunetă, acordată ca premiu la o vânătoare de către vânătorii nemți. Am aflat aceasta mult mai târziu, după scăparea mea din detenție; a intrat în colectiv, pentru că ne-au comasat tot pământul bun și a muncit cu destoinicie, în orice loc, pentru că munca de calitate în agricultură era felul lui de a fi. Dar, cu Pașca n-au avut succes, așa cum rezultă și din dosarul lui, primit de la CNSAS, fiind considerat “necorespunzător”. La fila 33 din dosar scrie: “Față de cele de mai sus, propun scoaterea informatorului «Vasile» din rețeaua informativă a organelor MAI” Vișeu («Vasile» era numele conspirativ ce i s-a dat). Bine jucat! Eram singur reținut și hotărât să tăinuiesc toate “vinovățiile nevinovate”, care erau multe, să rămân singur la caznă, dacă așa a decis destinul, să nu mai vină nimeni după mine din cei ce aveau legătură cu inginerul care a fost ascuns la noi, de către noi.

*

“Să colaborezi cu noi, ca să-l prindem pe Pașca!” (era în 19 oct. 1951).

Refuzul era unul singur, dar m-am gândit să nu-l exprim direct, să nu mă prezint dușmanul lor pe față, ceea ce-mi putea crea greutăți în plus, ci să-l exprim mai “amortizat”. I-am răspuns (citez, cu exactitate de conținut):

Dacă aș fi liber și l-aș întâlni pe Pașca, afirm că l-aș sfătui să se predea, pentru că, în cele din urmă tot va fi prins, sau va fi împușcat, cum a fost împușcat și fratele lui, Dumitru. Dar acuma eu sunt aici și voi răspunde pentru faptele mele, așa cum va răspunde și el atunci când îl veți prinde. Nu vreau, însă, să ies de aici liber, cu picioarele pe umerii nimănui!

 Banditule!

Apelativ ce l-am auzit atât de des după aceea și atât de mult timp, cu multe înflorituri legate de el; mai târziu, l-au gândit și l-au aplicat și alții pentru toți ce-i “însemnați” cu numele de “bandit”, fără a-l rosti însă, pentru a ne lipsi de drepturi cuvenite.

În foarte scurt timp, mă aflam în autobuzul de Bistrița, capitala regiunii Rodna de care aparțineam, cu însoțitorul securist în civil lângă mine. Desigur, poate cineva să spună că bravez, dar toate cele ce au urmat dovedesc contrariul. Mai mult, tata, intrând în colectiv, mă includea și pe mine acolo și, ceea ce m-a separat de el, de a fi și eu la fel eliberat, ca și el, era tocmai a doua condiție: refuzul meu ferm de a le fi colaborator.

Cele exprimate în paragrafele precedente ar putea părea a fi lucruri oarecum simple, chiar banale: mi-au solicitat “colaborarea cu ei” și eu am refuzat și, îndată mă aflam în autobuzul de Bistrița, pentru a împlini cele 29 de luni de pedeapsă, ce urmau a fi executate cine știe prin ce locații și în ce fel, dar, oricum suportabile, puteai crede, nu pentru exterminare; după aceasta, ar fi fost normal să fi intrat în cerințele vieții, “curățat”, cu toate drepturile și obligațiile ei respectate, fără alte restricții sau alte “ponoase”. Ar fi fost o mică știrbire a vieții, desfășurată altfel și, mai departe, trăită în întregul ei firesc, ceea ce a mai rămas din ea; chiar așa se putea întâmpla, dacă societatea în care trăiam era normală, așa cum nu era atunci societatea noasră. Deloc! Ar fi reprezentat un astfel de gând o mare naivitate, după cele deja cunoscute sau cele intuite în demersurile de viață de la noi din acele timpuri. A fost cu totul altfel, teribil de mult altfel în trăirile grele ce au urmat, a fost cu o “dilatare” a timpului extrem de mare în persecuții.

Acel refuz, primul, a fost o decizie de importanță capitală pentru viața mea și bănuiam că vor urma greutăți mari, pe care eram decis să le infrunt, oricum vor fi ele. Acesta a fost, de fapt, izvorul a tot ce a urmat, era precedentul de care s-au legat pe rând toate, ca un ciorchine, fiecare etapă, cu trecerile ei, determinând și motivând pe celelalte ce urmau și tot așa. Este ca și atunci când intri pe o portiță să “vizitezi” ceva ce pare cu totul diferit de cele obișnuite și apoi te pierzi prin labirinturile acelei locații, te adâncești tot mai mult pe cărările încurcate ale acesteia, de unde orice ieșire întâlnită este făra ieșire, în lipsa compromisului. Putea trece mult timp până să găsești unica portiță ce permitea ieșirea curată, dacă mai ajungi la ea în timpul alocat pentru “o vizită”; altfel rămâi definitiv pe acolo, o victimă a acelui sistem de labirinturi înșelătoare ce consuma vieți, în acest scop fiind și construit, fiind prins ca-ntr-o plasă de păianjen cu “monstrul” ei, din care greu scăpai.

A urmat prima fază cu cele 29 de luni de iad, așa cum se va vedea, perioadă în care era să fiu și “finalizat”, pe parcursul ei măsurând 37 de kg, cum am mai relatat, viața mai ținând de mine doar ca decor! După o scurtă păsuire, au venit alte “sancțiuni administrative” pe afară și ele diabolic organizate, pentru o altă perioadă de peste 7 ani, de către acești “Procurori” ai timpului, care anchetau, judecau și făceau tot ce doreau, fără magistrați, înaintea acestora, după ei sau peste aceștia, plimbându-se neîngrădiți prin stufișul Legilor și Fărădelegilor după bunul plac, cu puterea criminală ce li s-a dat. Puteau trimite în detenții cumplite și de durată persoane fără nici un aviz al vreunei Instanțe (cazul meu și al multor altora), puteau elibera din detenția hotărâtă de magistrați persoane cu pedeapsa neîncheiată (cazul elevului Andreica Gheorghe din grupul Vișovan, plătită cu intrarea în colectiv a tatălui său, un renumit grădinar în semințe și răsaduri, din zona Vișeului). Ordinea în decizii era aceasta: Partidul, Securitatea, Magistrații (aceștia cu aplecări spre “înălțimi” de pe Pământ); urmau apoi ceilalți din lanțul torționarilor.

Securitatea nu era nici un Gestapo nazist, nici un KGB sovietic, dar a luat și de la unii și de la alții ce a fost mai rău și a realizat o Instituție criminală atât de originală, vârful de lance al terorii și al crimei comunismului românesc. Ei puteau face orice atunci, după bunul lor plac, în arbitrariul minții lor sau în ascultarea partidului, singurul lor superior și stăpân.

Revenind, s-ar părea că ceea ce a urmat acelui strigăt,banditule, reprezenta o victorie a securistului și o înfrângere a mea, ceea ce iar ar fi greșit. Eu am ieșit victorios din această confruntare, așa îmbrâncit cum am fost, pentru că totul s-a încheiat conform deciziei mele de a nu colabora cu ei, de a tăinui, în loc de a turna și a produce suferințe, o poziționare contrară dorinței aceluia, iar urletul lui cu “insulta” arată chiar acest rezultat, nervozitate dată de insucces. A fost prima victorie a mea și prima “victimă” pe care am făcut-o; de atunci, nu l-am mai văzut, a dispărut, “a murit” răpus de către mine! Dar, pe traseul lung al celor 29 de luni (și după aceea!) au urmat alte victime printre torționari, o mulțime, în serie și, pentru mine, tot atâtea victorii, la rând, fără întrerupere și fără eșec, chiar dacă duceam cu mine multe răni, unele putând fi nevindecabile. Dovada este că eu spun azi prezent, le relatez și afirm că toată acea mulțime de torționari n-a obținut nimic de la mine, a fost tăinuit tot ce trebuia și voiam să tăinuiesc, n-au aflat nimic, n-au avut satisfacția altor suferințe. Această victorie se realiza chiar dacă pe parcurs mă exterminau, pentru că eu duceam toate tăcerile și tăinuirile cu mine și ei tot “săraci” de ele rămâneau. S-ar putea mai bine spune că a fost o singură înfrângere, indiferent de final, cea a torționarilor, în toată “compoziția” lor, cea a crimei, și o singură victorie, victoria mea, în fapt, a credinței, a spiritului de libertate, de onestitate și demnitate umană împotriva acelei opresiuni brutale și de mare cruzime, ieșită cu totul din legile și simțămintele firescului uman; era ceva ce a murit chiar atunci când era în viață și altceva ce a trăit și trăiește și în lipsa acesteia!

Eu eram decis să protejez atâtea, pe atâția luptători împotriva regimului ticălos din a doua linie a frontului, unde s-au aflat și se mai aflau; cum puteam atunci să cedez, să trădez pe cineva ce lupta direct împotriva aceluiaș regim ticălos cu arma în mână? Era imposibilă această dedublare a caracterului meu; amestecul de măreție și demnitate umană cu cel de trădare, de murdărie josnică, care putea duce până la crimă prin asociere, nu puteau avea loc în inima și sufletul meu, în conștiința mea. Pentru că informatorii, denunțătorii, trădătorii erau criminali prin asociere, multora din cei întemnițați cu concursul lor li se suprima viața sau li se oprea înainte de sorocul ei, în urma chinurilor îndurate în atâtea forme. Dar peste toate aceste considerații, eu eram o ființă altfel formată în timp, prin instrucție, spiritualitate, credință, tradiția sănătoasă din mediul familial sănătos și moral de la țară, care s-a constituit într-o genă ce nimic nu o putea dezintegra, din asocierea ei cu viața. Ar putea spune cineva că acestea sunt inerpretări, analize, filozofii post factum; dar, dacă s-ar fi apăsat atunci pe un buton cu toate aceste reflexii, ele s-ar fi manifestat pe loc, integral, pentru că erau cuprinse în gena mea, care a acționat astfel la orice semnal de pericol exterior, ca și atunci. Aproape orice parte, componentă fizică a organismului uman, dacă este afectată, amputată, ea se poate remedia printr-o proteză, un transplant (chiar și inima, plămânul!), dar sufletul, caracterul, demnitatea umană, componenete nemateriale, nepalpabile ale omului, care este și purtătorul lor, singurele care-i dau măreție, dacă ele se manifestă, acestea nu mai pot fi remediate, dacă se amputează, pentru ele nu există proteze și rămân pe vecie amputate, așa cum eu nu doream cu nici un preț să le am!

Am să mai fac aici o singură remarcă. Acel târg murdar gândit de securiști atunci era cu totul diferit chiar de un târg ordinar, să zicem obișnuit, în care se schimbă bunuri, obiecte, se fac tranzacții, în echitatea liber stabilită de ambele părți; era de o ticaloșenie fără de margini, fiind considerată obligatorie într-un singur sens aici și care, din păcate, a reușit prin șantaj în destule cazuri, de cele mai multe ori cu urmări tragice, ireparabile. Mă aflam într-o situație dificilă, un tânăr cu o condiție fizică firavă, obosită fizic (nu și moral!), cu fața albită și trasă, sub semnul greutăților de peste doi ani de urmărire; victimă sigură, credeau ei!

Îmi cereau să le “livrez” informații cu prețul celor mai mari pierderi ale existenței mele, să renunț le ce aveam mai scump, imposibil de evaluat, de cântărit: să trădez, poate să ucid; deci să le dau totul! Îmi ofereau la schimb în acest șantaj libertatea, dacă accept, deci tot ce părea că a mai rămas din mine, o formă fără conținut, ceva tot din al meu, “la schimb”, pentru că libertatea este un drept individual universal, al fiecăruia. Avea el ceva motivație în această propunere. Libertatea are mulțime de componente în sructura ei: libertatea fizică, libertate cuvântului, libertatea spirituală, a spiritului de proprietate și atât de multe altele. În regimul comunist ce se dezvoltă în forță atunci la noi, o singură componentă o lăsau individului, dacă era ascultător: libertatea fizică, care și ea a fost suprimată atunci la peste două milioane de cetățeni, suprimare care ducea cu ea toate celelalte forme ale ei, care erau monopol de stat, de regim, de partid, de securitate; doar această micime din tot ce mai aveam voiau să-mi mai lase, libertatea fizică. Ceva cumplit de inuman, de primitivism și sălbăticie; voiau să-mi răscolească nu numai exteriorul, dar și interiorul, să mă stăpânească cu totul. Aveau nevoie să lase majorității cetățenilor patriei doar acea libertate fizică (nu se putea altfel), pentru înzestrarea cu spirit de turmă a populației ascultătoare, pentru formarea omului de tip nou, ateu, util pentru ducerea socialismului din țară în faza lui finală. Dar, nu după mult timp însă, această măreață construcție a făcut explozie, cu toate transformările ciudate ce au urmat, care ne prezintă realitatea în care trăim așa cum se vede, apreciată de fiecare în concepție proprie, pentru că acceastă libertate de exprimare acuma o avem și o tot exprimăm.

Autor, prof. Gheorghe Bărcan

Foto: Sebastiana Joicaliuc (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet)