Câteodată îmi doresc să nu fi fost o persoană matinală, aș vrea să pot dormi și eu mai mult pentru a sta cât mai departe de realitatea care mă-nconjoară (doar de partea negativă a acesteia). Alteori, îmi place să fiu o persoană a dimineții, cel mai mare avantaj îl are faptul că prind primele lumini ale răsăritului, luna și stelele făcându-i loc pe cer soarelui, fiind rândul său de a veghea Pământul.
Îmi place să fiu singura persoană trează în prezența liniștii apăsătoare de care este cuprins orașul. Străzile mizere sunt fără picior de om, iar eu ies din apartament pentru a profita de momentul de liniște oferit și binemeritat. Nu pot prinde schimbul luminilor fără o cană de cafea căreia îi pun un capac și o iau cu mine pentru a nu mă simți singur. Bucuria primei guri de cafea, dimineața, însemnând pentru mine un lucru esențial pentru începerea unei zile cu adevărat bune. Trec încet pe lângă un șir de cafenele care urmează a fi deschise, auzindu-se estompat muzică în fața fiecăreia. M-am oprit un moment pentru a-mi aprinde o țigară, dar am încremenit când mi-a ajuns la ureche o melodie, provocându-mi o stare de reverie.
În vis, aud o muzică ritmată, dar blândă, venită de foarte departe: nu mă deranjează, e chiar suavă, îmi amintește de ceva aproape uitat, atât de îndepărtat și de uitat, încât îmi dau lacrimile. Totuși, nu-mi dau seama de ce-mi aduce aminte, mă las legănat de ea, cu ochii umezi de vis. Nu știu dacă să stau sau să fug și să găsesc refugiul acelei melodii. Este una dintre piesele mele preferate și care-mi mângâie mereu sufletul, dar de această dată… a reușit să-mi frângă inima, iar prima reacție fiind de a-mi porni șiroaie de lacrimi. Sunt un bărbat intransigent, dar acum mă simt cel mai vulnerabil. Ajung în fața vitrinei unei cafenele, nu una oarecare, îmi pun mâinile în formă de ogivă deasupra ochilor pentru a vedea mai bine în încăpere chiar dacă o știu și cu ochii închiși. Acolo este apariția ei, reamintindu-mi de ce totuși un uragan îi poartă numele. M-a răvășit din nou, ca de prima dată, aceiași fluturi în stomac, inima îmi bate mai puternic decât acum trei ani și creierul o întreabă ,,Ce e? Ce-ai văzut?’’. Picioarele le simt mai grele decât înainte și este oribil pentru că aș vrea să fug, dar ele mă țin pe loc cu un motiv.
Doamne, m-a văzut. Katrina, cea care m-a învățat să fiu puternic, dar vulnerabil, fericit, dar și trist. Nu vreau să recunosc, dar ea va rămâne totodată slăbiciunea mea. În interior ard și totuși încerc să nu arăt acest lucru la suprafață, în timp ce ea se apropie de ieșirea cafenelei unde eu aștept afară cu o cafea rece. Gâtul mi-e uscat, iau o ultimă gură de cafea cu care îmi sting focul interior, știind că urmează să ținem o discuție și nu vreau să fac gestul de a bea pentru a nu sugera o lipsă de respect. Știam prea bine și faptul că urmează un ,,Bună!’’ rostit cu o voce suavă și ușor răgușită, semn că fumează.
– Bună! într-un sfârșit răsună.
– Hei! Katy…
Cel mai nesigur salut pe care l-am rostit. Nu pot să-i rostesc numele cu liniște, mă simt asemenea unui animal torturat, tortura fiind năvala unui val de sentimente care mă izbesc, nu un simplu val, mai sincer ar fi un tsunami de câteva etaje, poate și tu ai simțit asta cândva sau poate o vei face.
– Te-ai întors în oraș, c-cum așa? bâlbâindu-mă puțin.
– Am ajuns seara trecută și am vorbit la telefon cu Scott să lucrez la cafeneaua lui.
Povestea în continuare iar eu mă pierdeam printre cuvinte până ce m-am trezit când am auzit:
– Chiar mă gândeam când o să te văd.
– Păi, iată-mă!
– Nu am uitat că iubești răsăritul.
Nici eu nu am uitat că iubești drumurile cu mașina seara, cu geamurile date până jos pentru a simți apusul, nu doar pentru a-l vedea. Nu am uitat că iubești să asculți Twenty One Pilots, să citești Lauren Oliver, să ne uităm împreună la comedii romantice, să ieșim la alergat dimineața, aș putea continua, dar acum amintirile au un gust amar…,,Ce-ai făcut cu mine?’’…mă gândeam. Într-un sfârșit i-am răspuns la amintirea invocată doar cu un simplu răsuflu.
Ne uităm unul spre celălalt fără a spune ceva, îi simțeam neliniștea din corp, sigur și ea de a mea, nu era în regulă, ne putem încă transmite energia, limbajul corpului nu s-a stins niciodată din câte pot observa și asta este un semn, dar încerc să nu mă duc așa departe cu gândul. Unul trebuie să facă o mișcare, aș vrea să plec, însă am mai multe motive de a rămâne.
– Ai mai dori o cafea? gesticulând și arătând spre cafeneaua care cândva a fost ,,a noastră’’. Fără lapte și fără zahăr, nu? a completat Katrina.
– Da. Și rece.
Parcă îmi descriu anul precedent… fără vreo bucurie sufletească, spre deosebire de acum doi ani, dar asta e altă poveste. Fără o iubire de care să am parte, cel mai rău a fost însă, fără ea. Mereu i-am simțit absența, involuntar. Acel ,,fără’’…
O văd venind cu cafeaua spre masă, mereu mi-a plăcut să o privesc, s-a așezat în fața mea în timp ce îmi aprindeam, într-un sfârșit, o țigară.
-Mi-a fost prea dor de tine Enzo, trebuia să mă întorc.
Îmi ridic privirea către ea, ochii mei fiind fixați spre ai ei și viceversa, îi întind pachetul de țigări pentru a servi din el știind că nu va refuza. Astfel, în acest moment mă simt infinit, răsăritul preferat cu nuanțe de albastru și roz, cafeaua perfectă și marea mea iubire. Parcă acum începe să fie totul mai dulce chiar dacă din cafea lipsește zahărul.
Autor, Simona Popan,
studentă, Universitatea „Babeș – Bolyai” Cluj, Facultatea de Geografie
N.R. Lucrare înscrisă la Concursul de creție literară pentru liceeni „Scriitor pentru o zi” (2016)
Felicitari ! E minunat sa privesti rasaritul …si de la admirarea Creatiei sa treci la adorarea Creatorului…Kant nu e departe….