Actualitate Editorial

Refugiul (autor, prof. Aurelia Vișovan)

Învățătorul Ioan Chindriș, soția sa, Ana și copiii (de la stânga la dreapta): Valentin, Aurelia, Mircea, Alexandru. (1956 )
image_printPrinteaza
prof. Aurelia Vișovan

În 1940, când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei, aveam vârsta de 7 ani… Locuiam în Sighet, părinţii mei erau învăţători la aceeaşi şcoală, iar noi, cei trei copii, eram crescuţi în dragoste de Dumnezeu şi ţară. Tata era ofiţer în rezervă; imediat a fost suspectat de spionaj de către noile autorități şi urmărit pentru a fi arestat. Mama era gravidă cu al patrulea… Refugiul era singura soluţie. În septembrie, la intrarea trupelor de ocupaţie, am fost somaţi să părăsim casa în trei zile!

Era o casă modestă cu 3 camere, în care locuiam cu chirie, lângă biserica de la Cămara. Exact la trei zile, mobila ne-a fost scoasă în curte, iar noi, copiii, împrăştiaţi pe la vecini. Mama s-a dus la bunica, sus pe deal, pe Bagna. Eu eram găzduită la familia Marina, o familie cu mulţi copii, dar cu suflet de aur. Abia după două săptămâni a reuşit mama să obţină paşapoarte, deoarece ultimul tren românesc plecase deja. Până a găsit cumpărători la mobilă, a mai vândut şi ceva pământ din averea ei – fără bani nu puteam pleca! – îmi amintesc că treceam pe lângă casă şi vedeam mobila în curte, bătută în voie de ploile de toamnă.

În acest timp, tata se ascundea pe dealul Solovan, iar noaptea dormea când la un prieten, când la altul. Aveam 7 ani şi câteva luni…, nu-nţelegem multe din câte ni se întâmplau.

Am urcat în tren fără tata, plângeam întruna, credeam că a pierdut trenul și am rămas fără el… Abia după o oră a intrat în compartiment. Cum se pot imprima în memoria unui copil asemenea imagini şi cu atâta forţă? Pe peron era un frate de-al mamei, singurul care ne-a condus, pentru că ne-a adus o parte din banii pentru pământ, în ultima clipă.

…Satu Mare, noapte, ploaie, transbordare; Oradea, la fel… până la Salonta, apoi, iar separaţi de tata, noi într-o trăsură, el – înainte – în alta.

Atunci am văzut pentru prima dată un punct de frontieră. În mintea mea obosită, nedormită, fără prea multă înţelegere, s-au înregistrat două bariere. La prima, un drapel, la a doua, altul. Când am zărit tricolorul nostru, am început să plâng – făcusem străjerie un an întreg.

Văzând că tatăl meu a reuşit să treacă, un ofiţer care a sosit cu o maşină în ultima clipă a vrut s-o oprească pe mama, spre a-l aduce pe el înapoi, dar celălalt, care verifica actele la barieră, privindu-ne când pe copii, când pe mama, a zis ceva în limba maghiară şi i-a întins mamei încet paşaportul. Barierele s-au deschis aproape simultan, pentru că toată scena era urmărită febril și de unguri și de români.

Arad – o lună la hotel, toți într-o încăpere. Tata la Bucureşti, pentru a cere posturi la minister. Când aproape ni se terminaseră banii, părinții au fost repartizaţi ca învăţători la Şcoala din Socodor, judeţul Arad. Acolo aveam să locuim, ca refugiați, cu foarte multe greutăți, până după 23 august 1944.

Prof. Aurelia VIȘOVAN

oferta-wise

5 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Momentele de criză ale unei societăți (care pot dura zile, luni, ani) marchează tragic viața unui om.Am plâns citind, mi-am amintit propriile fugi, ascunzișuri, prigoane, nedreptăți ) din familie. Trec anii, uneori zâmbim, niciodată nu mai putem râde, purtăm povara tuturora și numai pământul așternut peste mormânt ne aduce uitarea. Nu rămâne loc pentru iertare.Cei care vor veni după noi trebuie să afle ce s-a întâmplat.De aceea scriem. Dorim ca asemenea tragedii umane să nu se mai repete, dar ele, periodic apar în sânul uneia sau alteia din comunitățile umane, din păcate. La sfârșitul vieții ne întrebăm dacă a existat ceva care să fi meritat atâta amar de suferință?! Oare? Să spunem și noi precum Poetul: „Și totuși este trist în lume”…

  • In ciuda acestor experiente nefericite si dramatice, Aurelia Visovan a avut intotdeauna relatii foarte bune cu un mare numar de sigheteni de etnie maghiara – prieteni, vecini, colegi de munca, elevi sau simpli cunoscuti. Cu doamnele mai in varsta chiar deschidea discutia in limba maghiara, atat cat ii permiteau cunostintele.
    Valoarea umana deasupra diferentelor etnice. Pare evident azi ? Sa zicem ca da. Dar n-a fost totdeauna usor…

  • Multi sigheteni i-au cunoscut pe unchii mei, fratii Chindris – Dinu, Sandu si Mircea..cu totii plecati demult dintre noi….

oferta-wise