Actualitate Interviuri

Și eu am fost la Jilava…

image_printPrinteaza

 

Ioan Ilban

Textul despre închisoarea Jilava din 5 februarie și – a găsit repede o fericită completare din partea unui martor ocular, victimă directă a regimului de teroare și exterminare din închisorile comuniste, Jilava inclusiv, domnul Ioan Ilban, președintele AFDP din Maramureșul istoric.

“Am fost arestat în august 1948 ca membru al “lotului Vișovan”iar după lunile de anchetă și detenție la Sighet, am fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. Toți sighetenii am fost apoi transportați la Bucuresti cu duba – tren în condiții infernale. Debarcați la închisoarea Văcărești, am fost lăsați câteva ore prin curte, unde ne-am întins pe unde-am putut, revenindu-ne parțial după noaptea trecută. Apoi am fost duși cu un camion la Jilava.

Când am intrat la Jilava pe poarta fortului, am fost primiți într-un mod care (am înțeles mai târziu ) era un adevărat ritual specific Jilavei și destinat intimidării deținuților de la bun început. Eram obligați să alergăm între două șiruri de gardieni care ne loveau cu bâtele și din stânga și din dreapta, până ajungeam înăuntru. Era practic imposibil să te ferești. Urmau apoi percheziții brutale, la limita absurdului, totul cu scopul ca deținutul să simtă că nu mai are nicio șansă de apărare, nicio demnitate ci este neputincios, total la cheremul lor.

Ne-au băgat pe primul coridor la stânga, prima celula pe stânga cu fereastra spre curte (fereastra fiind acoperită cu un oblon nu ajuta la aerisirea camerei și nici la iluminat). Celula era deja plină, noi, cei 18 sigheteni nou veniți, ne-am găsit foarte greu loc. Deținuții erau înghesuiți ca sardelele pe niște priciuri de scândură așezate pe trei nivele: eu mi-am găsit loc numai la ultimul nivel de sus, aproape de tavan. Nu era pătură, pernă, nimic…mi-am pus sub cap micul bagaj cu care venisem. Când nu mai era altă soluție erau băgați oamenii și jos de tot sub primul prici, pe ciment, loc botezat cu umor “șerpărie”. După calculele mele, eram atunci în celulă 130-140 de persoane, dar din povestirile altora am aflat că se putea ajunge și la 200… Căldura devenea insuportabilă, cu toții transpiram abundent, atmosfera devenea irespirabilă, noaptea ne atacau ploșnițele, mai ales noi cei de la ultimul etaj eram primele ținte… Era în celulă o singură găleată cu apă din care aveam voie să bem și care era reumplută din când în când. Problema cea mare era că aveam o singură tinetă pentru necesități, care se evacua numai o dată pe zi! Stăteam practic tot timpul în mirosul acela pestilențial… Mâncarea era mizerabilă, ca peste tot în pușcărie, dar cine mai avea pofta de mâncare în condițiile acelea ?

După ce noi, sighetenii, am reușit să ne adaptăm oarecum la situația existentă, am început să observăm cine erau colegii de celulă, majoritatea mai în vârstă ca noi, înjghebând mici discuții. Am făcut ochii mari văzând că era plin de profesori universitari, academicieni, foști miniștri, eram într-o companie selectă…Începeam să înțelegem amploarea rezistenței anticomuniste din țară și justețea luptei la care ne angajasem. În anumite momente ale zilei, personalitățile din cameră începeau să ne vorbească pe teme de istorie, literatură, știință… adevărate conferințe pe care noi, tinerii, le ascultam în liniște, cu mult respect. Dacă ni s-ar fi permis un creion și o hârtie, cred că ne puteam specializa în orice domeniu…Pentru mulți dintre noi, închisoarea a fost singura Universitate pe care am absolvit-o…

După două săptămâni, un gardian ne citește numele de pe o listă și suntem îmbarcați spre închisoarea elevilor -Târgșor, județul Prahova. Cu Aurel Vișovan (profesorul, liderul și fratele nostru ) am avut un scurt dar emoționant moment de despărțire. Nu aveam să – l mai vedem pentru mulți ani… îl aștepta Piteștiul – iadul pe pământ românesc.

Consider o idee foarte bună amenajarea unui muzeu la Jilava (președintele AFDP Octav Bjoza face demersuri în acest sens). Ar fi un omagiu adus celor care s-au jertfit acolo dar și o mare șansă pentru bucureșteni (și nu numai) de a cunoaște pe viu istoria represiunii comuniste. Memorialul nostru din Sighet e important dar e prea puțin (și cam departe…) pentru a reface memoria întregii Națiuni…

Și dacă un asemenea muzeu va exista, sugerez președintelui și guvernului, ca vizitarea lui să fie un punct obligatoriu pentru orice delegație străină care vine în România. Sângele vărsat pentru credință și libertate este demnitatea și noblețea noastră în fața popoarelor lumii.” (Ioan Ilban)

A consemnat Marius Vișovan

Foto: Marius Vișovan

oferta-wise

Adaugă comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

oferta-wise