Actualitate Cultură Misterele Maramureșului

Sighet: Album “uitat” de liceu – Dragoș Vodă, 1948

Absolvenții clasei a VI – a (echivalentul de azi al clasei a X – a), Liceul Dragoș Vodă, diriginte Gavril Godja, în parcul central din Sighet, fotografie realizată în iunie 1948. În centrul fotografiei, alături de elevi, este profesorul de latină Török.

Au absolvit 25 de tineri, dintre care, în luna august a aceluiași an au fost arestați 7 elevi. Acuzați de “uneltire contra ordinii sociale”, au fost condamnați și au executat – la prima condamnare – între 2 și 4 ani.

Cei arestați (cu vârsta cuprinsă între 16 – 19 ani) au fost: Andreica Gheorghe, Codrea Petru, Coman Gavrilă, Dunca Ioan (Nelu), Ilban Ioan, Motrea Ioan, Rad Constantin. Din grupul celor șapte, la câteva luni după arestare, Coman Gavrilă a decedat.

O parte dintre cei 7 au fost arestați și în al doilea val, în anul 1958.

Salut, Sighet!

 

oferta-wise

5 Comentarii

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Sa nu uitam!
    Prin scrinuri, prin cutii sau in albume prafuite de vreme,mai sunt uitate fotografii ingalbenite ce strang in ele,istoria liceului Dragos Voda!Si aceasta-i o fotografie document,o fotografie care ne reaminteste de vremuri negre si durere,de triste amintiri!Sa nu uitam ca si orasul nostru are martiri,ca si aici au fost tineri care au suferit pentru ca au gandit,altfel,decat cei care luase puterea!Sunt tineri pe care ar trebui ca noi sa îi cunostem,ca prea putin am auzit de ei,sa îi cinstim cum se cuvine,si pentru suferinta si idealul lor,sa ne inchinam atunci cand îi vedem,in viata acum sau in fotografii pe cei plecati dintre noi!
    Redactia „Salut Sighet”,ar trebui cat mai multe documente si fotografii in special,sa publice despre acei tineri eroi,despre istoria zbuciumata a orasului nostru,ca poate asa,ne vom respecta mai mult urbea in care traim!Jos palaria si multe plecaciuni pentru eroii Sighetului!Ma intreb,astazi cati dintre tineri liceeni s-ar jertfi pentru o idee,ideea libertatii si a drepturilor democratice pentru tineri? Cred ca numarul lor ar fi mult mai mic decat al celor din fotorgrafia document, desi sunt cu mult mai multi tineri,acum,care se bucura de libertatile nazuite de generatia 48′!
    Salut redactia pentru publicarea acestui articol si a fotografiei,este o lectie scurta de istorie,ma aplec cu respect in fata celor fotografiati si daca nu ar fi cu suparare, dorinta mea este sa vad, in paginile revistei on line, mai multe asemenea articole si in special interviuri cu acei eroi,daca mai sunt in viata, ar fi ceva educativ pentru noi si generatia actuala de tineri!

  • Va multumesc pentru aceasta pagina de suflet. Domnii Ion Ilban si Petru Codrea locuiesc in Sighet, Nelu Dunca la Viseu de Sus. Le uram sanatate !
    Profesorul Torok a fost vecinul meu in cartierul 1 Mai.

    • Sunt OAMENI despre care mass media ar trebui sa umple paginile cu faptele si trairile lor! Inca o data, tot respectul pentru dansii!

  • Despre Constantin Rad, o marturie tulburatore a sotiei lui Ileana (inca traieste la Cluj)

    În luna iunie 1958 eram căsătoriţi doar de câteva luni…Soţul meu, Constantin Rad, era funcţionar la Sighet, unde şi locuiam, iar eu eram învăţătoare la Săpânţa. În luna iulie lui i s-a desfăcut contractul de muncă : am simţit că urmează să se întâmple ceva. Pe 25 august a plecat la Călineşti la părinţi şi acolo l-au arestat în noaptea aceea. Eu nu ştiam nimic, doar m-am trezit la 12 noaptea cu 2 securişti -Lehoczy şi Manole care au făcut percheziţie răsturnând toată casa. Şocul şi spaima au fost foarte mari…eu eram însărcinată şi ştiam că urma să am gemeni…Necazurile familiei mele s-au ţinut lanţ, în anul următor fiind arestat şi tatăl meu. Despre soţul meu timp de multă vreme n-am ştiut nimic. De mai multe ori m-am dus şi am întrebat la Baia Mare la procuratură dar de fiecare dată mi s-a spus că nu se ştie nimic. Aveam să-l văd numai în noiembrie 1959 la proces la Baia Mare, când un ofiţer a acceptat să-i arate poza copiilor, Cornel şi Mariana, pe care nu apucase să-i vadă. Soţul meu Costică a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică. La câteva zile mi s-a desfăcut contractul de muncă; nu mi s-a permis să mai lucrez în învăţământ. Cu mari eforturi am reuşit să mă angajez ca muncitoare la o fabrică de confecţii. La recursul din 1961 de la Satu Mare condamnarea a fost redusă la 15 ani. De data asta am fost prezentă împreună cu copiii, în vârstă acum de aproape 3 ani. Sora mea se cunoştea cu un gardian şi astfel ni s-a permis să stăm pe coridorul pe care urmau să treacă acuzaţii şi aşa am reuşit să mă apropii de el şi să-i arăt copiii. Când am ajuns în sala de tribunal, cu copiii în braţe, lumea mi-a făcut loc şi am ajuns în faţă şi atunci fetiţa a strigat: “ Tăticule, vino acasă !”… Lumea în sală a început să plângă în hohote…Soţul meu s-a ridicat în picioare şi s-a uitat spre copii. Preşedintele tribunalului i-a strigat :”Stai jos !” la care el a răspuns : “Puteţi să mă împuşcaţi , dar dreptul a-mi vedea copiii nu mi-l puteţi lua !” şi s-a întors şi s-a uitat spre copii… După un timp, pe care nu pot să-l precizez – în care şi călăii noştri păreau impresionaţi – preşedintele mi-a cerut să părăsesc sala. Am trăit foarte greu, dar Dumnezeu ne-a ajutat şi în 1964 soţul meu s-a întors acasă. Am mai fost şi după aceea urmăriţi de Securitate şi la locul de muncă şi acasă, dar eram împreună şi asta era cel mai important lucru. Vă închipuiţi bucuria copiilor noştri…Îmi amintesc cu câta mândrie băieţaşul nostru şi-a prezentat tatăl colegilor de joacă : “ Uitaţi-vă, ăsta-i tăticul meu !”

oferta-wise