Actualitate Illuminati

Sunt eu… Bună?! (autor, Sebastiana Joicaliuc)

image_printPrinteaza
Sebastiana Joicaliuc

Da, știu, sunt o fată drăguță. Nu o spun la modul ironic, nici măcar narcisist – deși, nu știu cum aș putea să construiesc fraza asta ca să sune mai puțin caraghios…

Sunt o fată drăguță și, parcă a doua oară când o spun, sună și mai rău. Dacă nu înțelegi exact termenul, sau nu știi încă unde bat, mai “pe limba voastră”, poți spune că-s “bună” (din câte am auzit), sau, uneori, chiar “frumoasă” pentru unii, cunoscători rari ai acestei terminologii.

Nu văd rostul de a mima o oarecare ură de sine sau falsă modestie pentru aste atribute (nu-mi place să le numesc “calități”) fizice, doar pentru a atrage simpatia/ empatia (adevărată sau nu) celor din jur. Iar pentru că azi nu am chef să fiu superficială, o să las să se strecoare aici puțină sinceritate – din câte se pare, și eu am avut emoții odat’ ! :))

Bună! Sunt eu, (nu prea) încântată de cunoștință!

Nu spun că vreau să schimb ceva la mine, în afară de aproape tot, și nu mă recunosc drept posesoare a prea multor defecte, cu excepția tuturor. Da, știu, wow! Sunt genul de fată după care te întorci în club pentru că îți place cum arată. Pe lângă ochii negri și păru’ cam greu de neobservat, mai am și bucăți de fier în față și chestii desenate pe piele, toate astea fiind un amalgam de exotism – spunea cineva -, care îți dă senzația că m-ai putea cunoaște dintr-o privire.

Nu mă întreba de-ai mei, pentru că o duc bine, și nu, nu știu dacă zodiile noastre se potrivesc și, probabil că dacă e așa, aș dispărea destul de repede. Nu mă întreba nici care-i culoarea mea preferată, pentru că nu o știu, și ție, oricum, nu îți pasă. Nu da swipe right pe Tinder pentru că sunt fake. Nu-mi spune că ți-am dat lumea peste cap pentru că, la cât v-am tot învârtit, ar trebui să vomitați cu toții.

Ce îmi place? Îmi place viața, uneori, și alteori deloc, îmi plac apusurile când e cerul roz, și noptile în care confesiunle mele îți dezlipesc încet bandajul lăsând în urmă carnea vie ce sclipește gâdilată de soare odată cu primele ore ale dimineții.

Mă lupt cu fragmente de realitate scăpate din fanteziile voastre despre ce reprezint eu, ca „exponat” al sexului frumos. Poate, dacă nu ați fi atât de ocupați să va imaginați ce aș putea să fiu, ați putea chiar să aflați cine SUNT.

Mă lupt singură în spațiul dintre crăpăturile create de neînțelegeri generate de așteptări: Sigur n-am cum să fiu deșteptă. Nu știu cum se formează cutremurele și n-am auzit în viața mea de Immanuel Kant și, cu siguranță, nu am pus mâna pe vreo carte de prin clasa a 5-a. Opiniile mele nu contează și, sigur nu știu să fac de mâncare. N-am talente și nici hobyuri, și îmi place să mă duc în oraș cu prietenii doar ca să îi oblig să îmi facă poze să le postez pe Instagram. N-am cultură generală, și, de obicei, ce scriu, fur de la alții etc, etc…

M-am prins cum stă treaba. Am devenit atât de superficiali unii cu alții, încât, atunci când ne întâlnim față în față, căutăm unde-i opțiunea de pe ecran să dăm skip. Ne-am construit ziduri atât de înalte, încât nici nu ne mai pasă să le doborâm. Am devenit atât de atenți la ce credem unul despre altul, încât ne știrbim personalitatea doar ca să ne încadrăm în niște tipare false. Nu mai căutăm adevărul, ci ne deschidem ochii doar la ce vrem noi să vedem.

Însă, lecție grea și, implicit, ponoase grele ale vieții avem de învățat – filtrele stochează esența. Și nu vorbesc de filtrele de pe Instagram și nici de cele ale țigărilor, ci de mecanismele pe care le folosim ca să analizăm orice persoană. Ele nu permit să treacă decât ceea ce rezonează cu propriile idei, respectiv dorințe, ale noastre.

Nu o să încerc să explic cine sunt, pentru că asta ar însemna risipirea esenței, distorsionarea perversă a informației care mă face să fiu eu. Nu o să încerc să conving pe nimeni prin afirmații pompoase că sunt o hartă ce merită explorată. E un drum lung și plin de noroi, și iubirea nu e întotdeauna suficientă. Cât despre “dânsa”, pare-se că dedesubturile atingerii sale, renasc din cele mai dezolante situații. Din haos ar fi vrut să-ți fie tot. Poate că îți este deja.

Consider, cu o dulce ipocrizie, că mereu am fost îndrăgostită. Poate nu de tine, poate nu de el, poate nu de ea, ci de cineva, de ceva, de următorul.

Cheers! Drink it up, you might just get another shot.

Apropo – Bună, sunt EU!… și mi-e de ajuns.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca

oferta-wise

1 Comentariu

Click aici pentru a comenta

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

  • Fiind scris de un jurnalist (in devenire ) textul e evident foarte bun …in forma. Dar si in continut, se vede ca e opera unui om inteligent care observa si analizeaza aspecte ale realitatii. Imi pun insa din start o intrebare : se adreseaza doar celor din generatia autoarei ? daca da, poate ca el corespunde mentalitatii si asteptarilor acestei generatii si comentariile celor ca mine nu-si au rostul.

    Dar daca… intrebarea „Sunt eu Buna ? ” mi se adreseaza si mie (trecut de 50…dar care am trecut si eu pe la 20 ), as raspunde tot cu o intrebare: ” Care e idealul tau ?Care sunt convingerile care te definesc ? Care sunt adevarurile pentru care te-ai bate si cu restul lumii daca e nevoie ?” La varsta maximului entuziasm asemenea convingeri trebuie neaparat sa existe ! (chiar daca ele se mai nuanteaza ulterior…)

oferta-wise