Antonia și „slujitorii”… Templului de Adamant!

În Sighetul nostrum, la Galeria de Artă Vassiliev, a avut loc în seara învăpăiată de 12 August 2019 lansarea volumului trilingv de poezie al Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic, căsătorită în S:U.A.) – „Templul de adamant”. Moderatorul întâlnirii a fost prof. Brîndușa Oanță.

Cartea a apărut la Editura „Valea Verde” din Sighet, în limbile română, engleză, ucrainiană, tipărită la Aska Grafika. Au salutat apariţia ei: Ion Mariş – mesaj, Echim Vancea – mesaj, Ion Dubovici (prof. univ, traducătorul cărţii în ucrainiană), subsemnatul, Lavinia Grijac (designerul și ilustratoarea cărţii), Gheorghe Mihai Bârlea, Doina R. Anton. Au cântat: Ileana Matus (o priceasnă închinată Sf. Marii) şi Gh. Şteţca, însoţit de eleva Narcisa Negrea – folk.

Momentul culminant al serii a fost, de asemenea, un „triptic”: cuvântul lui Ivan Dubovici, soţul Antoniei (cum a realizat că poezia este o menire pentru doamna lui); autoprezentarea cărţii de către autoare (despre poezie ca un templu de adamant, loc geometric al sufletului nostru, al liniştii în credinţă şi speranţă); un recitativ în română, ucrainiană şi engleză susţinut de Antonia şi minunaţii ei verişori americani….

Să scrii înainte, Antonia, wherever you are!

Marin Slujeru

***

2019 este ”Anul Cărții” în România și face parte din proiectul ”Pactul pentru carte”. Pentru a fi citite cărțile trebuie scrise, trebuie publicate, trebuie făcute cunoscute publicului. Astăzi, ne aflăm aici pentru a vizita ”Templul de adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, conduși prin lumea de nestemate chiar de autoare. Iată că, la Sighet, nu doar se citește, ci se și scrie carte, și, mai ales, avem plăcerea să vă facem scrierea cunoscută, vouă, cititorilor.

Brîndușa Oanță

 ***

Antonia a revenit acasă pentru a „răspândi”, a disemina în lumea largă poezia, de aici, de la obîrșie. Antonia a vorbit în dulcea limbă română dar, ecuația globalizată a poeziei  include azi Ucraina și SUA. Lumea poate fi bună, frumoasă, sustenabilă dacă, folosind „device-uri” adecvate – așa cum face Antonia – ne vom apropia și integra toți în… cultură, în artă.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) ne propune să „zăbovim” într-un Templu de Adamant, să parcurgem un pod, o autostradă virtuală, artistică, pentru a fi mai… umani.

Acest proiect poetic trilingv, gândit alături de Editura “Valea Verde” este “demonstrația” Antoniei pentru sceptici, pentru cei care n-au descoperit – încă! – sensul acestui mileniu.

Succes Antonia și… la cât mai multe proiecte și alături de sigheteni! Știu, cred, Antonia, că vei cuceri Lumea Nouă și vei învinge toate obstacolele cu și prin Poezie!

Ion Mariș

***

Poemele volumului Templul de adamant (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019) redau un zbucium interior al unui suflet sensibil în căutarea adevărurilor esenţiale ale existenţei, pendulând între real şi visare, cu trăiri „mistice” şi momente de extaz. Versurile au dimensiune metafizică chiar dacă, sau poate chiar de aceea, în plan liric se confruntă cu o… „captivitate” temporară a prezentului, o îmbinare fericită între cerebral şi emoţional, ceea ce din punct de vedere estetic dă bine, având o doză de inedit.

Dăruită cu o autentică sensibilitate poeta Antonia Luiza Zavalic-Dubovici scrie o poezie intelectuală, în consens cu generaţia sa. Respectând „regulile” versificaţiei moderne, poetă de elevată vigoare expresivă, ne propune în acest volum o lirică care stă sub „pecetea” modernităţii, cu un verb intens metaforizat, rostit fără ostentaţie, cu mare putere de seducţie.

Fiind „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, Antonia Luiza Zavalic-Dubovici ”zidește” o carte, „Templul de Adamant”,  „concepută” sub  semnul  hotărârii, a neclintirii ferme spre a ne arăta cum se „vede” pe sine și lumea în care trăiește. O asumare a vieții între constrângeri și frumusețe, între limitare și libertatea pe care ți-o dau spiritul, credința, voința de a trece peste faptul că  „Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc peste/ sufletul meu/ ca o mână caldă dezvelind stele.” Dar cititorul trebuie să aștepte un timp în afara zidurilor „templului” până la apusul soarelui, ca să vină noaptea să poată „intra”. Poeta îl va lăsa să intre doar pe cel plecat cândva și care acum se întoarce „să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim/ ne vindecă de moarte ca o tandrețe/ sfântă”. Dintre „toți călătorii pe pământul uitării” numai unu este așteptat în templu, și că odată intrat acestuia i se vor spăla picioarele de colbul drumului și trupul de lacrimi „până nu mai rămâne nimic de plâns” pentru că „s-a plătit totul/ și lumea își învață moartea pe de rost.” Dar și acesta este sfătuit: „nu te lipi de inimi/ s-ar putea să cazi în lacrima/ visului tău”și că și acesta abia în dimineața următoare va avea acces la regăsirea de sine, la pacea pe care ți-o dă „o mână caldă dezvelind stele” iar noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că „suntem ușori și mici/ viața ne intră în vene ca o foame stranie” și că „dacă ai iubit cândva ai știut că există singurătate/ și în tine însuți/ și între tine și celălalt”.

Dacă există o poezie pentru critici și o alta pentru cititori Antonia Luiza Zavalic-Dubovici reușește să le situeze pe același raft, punerea de acord realizându-se fără sincope, aidoma unei rugăciuni așezată în coordonatele liricii moderne, devenite indicii ale modernității poeziei sale.

Și totuși poeta este, în acest volum, departe de a fi „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, discursul său liric este departe, chiar foarte departe, de a fi „vorbăreț”, poemele volumului fiind popasuri contemplative care ”obligă” cititorul, căruia i s-a permis intrarea în templu, la o smerită și gravă meditație în multe momente.

Poeta își „supravează” foarte atentă poemele, în așa fel încât sub unele familiarități ale adresării se ascunde de fapt un spectacol liric de un deloc ușor proces de natură himerică. Este în aceste poeme și o stare elegiacă, dar și o revoltă căreia poeta i-a pus surdină în unele momente de discretă „religiozitate”

 Echim Vancea

 

***

Premiile literare obţinute, publicarea ei la editura “Grinta” şI “Valea Verde”, cu trei volume de poezie (“Fluturi şi praf”, “Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, “Templul de adamant”), prezenţa în publicaţii şi antologii literare, comentariile de întâmpinare şi interpretările critice pe care le suscită, statutul privilegiat pe care i-l acordă site-ul de poezie agonia.net, încă de la primele colaborări, blogul personal – toate dovedesc faptul că avem în persoana Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic) o poetesă aleasă.

Poemele Antoniei au gravitate, altitudine, demnitate. Ea reuşeşte cultivarea limbii române literare fără greş, în toată claritatea ei, “îngreunând” cuvintele de înţeles nu prin atât prin modelarea lor, cât prin frazarea şi configuraţia textului poetic, întotdeauna perfect rotunjit. Îndrăzneşte, asemenea marilor poete, abordarea şi asumarea fără rest a unor teritorii sufleteşti extreme, intime, năzuind să întocmească “o hartă pentru constelația lăuntricului”, convertind dramatismul şi tragismul „lăuntriciilor” în temeiuri ale iubirii.

Antonia este parte a generaţiei ei poetice – absolutistă, cvasimistică, sofisticată. Altminteri, analitică, pătrunzătoare, empatică.

Ea spune că acest templu poetic se vrea un loc al liniştii, reculegerii şi credinţei, în vălmăşagul zilelor ce le trăim. Mie mi se pare că miezul incandescent al acestui al treilea volum de poezie dăruit nouă de Antonia Luiza este format din poemele de dragoste: poeme mistice şi de anatomie a misticii iubirii; poeme de autodivulgare, mărturisire şi predare necondiţionată, smerită (marca marii poezii feminine); poeme grele de confesiune fierbinte, cuvânt cu cuvânt; poeme de dragoste în zbor; poeme de comuniune cu cosmosul şi cu neantul; poeme cvasisentenţioase, de dragoste şi filosofare; premonitorii; de dragoste-psalm; de studiu demonic, necruţător al vietăţii îndrăgostite; poeme ale tensiunii între intensitatea iubirii şi aceea a pierderii, despărţirii, morţii…

Marin Slujeru

***

În după-amiaza zilei de 12.08.2019, am participat la un act de cultură puțin atipic.

Locația unde a avut loc evenimentul a oferit o atmosferă plăcută, este vorba de salonul de la Galeria Vassiliev.

Despre ce act de cultură este vorba? Tânăra poetă Antonia Luiza Zavalic-Dubovici și-a lansat ultimul volum de versuri, intitulat ”Templul de Adamant”. Interesant este că volumul este trilingv – română, ucraineană și engleză. Deliciul evenimentului l-au făcut verișorii “americani” ai poetei care au citit poezii în ucraineană și engleză, în română citind autoarea.

O rețin pe Antonia de când și-a lansat la Sala Radio primul volum de versuri. Timidă, cu mult bun simț, arăta ca un fir de trestie – acum are același bun simț, dar este mai curajoasă și mai expresivă, mai împlinită.

Au fost niște momente de reală plăcere artistică, moderatoarea evenimentului asigurând o fluență adecvată…. poeziei .

Bravo, Antonia, te așteptăm cu un nou volum, după ce vei deveni mămică!

Eva Oanță

***

Am început “Templul de Adamant”, în urmă cu mai bine de patru ani și la fel ca în cazul primelor două volume de poezie pe care le-am publicat (“Despre fluturi și praf” și „Despre înfrângerea definitivă a întunericului”) n-a fost un proiect despre ambiție sau despre a ieși în față, ci despre smerenie și răbdare, în urma cărora mi s-au alăturat oameni deosebiți, oameni dragi sufletului meu, cărora le mulțumesc mai sus de stele, este vorba despre: editorul Ion Mariș, poetul Marin Slujeru, poetul Echim Vancea, traducătorii și lectorii de carte: Ion Dubovici, Olena Luțisin, Smaranda Cioban, Victor Cioban, Ian Macilwain, Brîndușa Oanță, graficianul de carte: Lavinia Grijac, doamna Ileana Vassiliev; un grup de oameni minunați, înzestrați și iubitori de frumos, tot aici ar fi făcut parte și regretatul nostru Johnny Popescu, cel care s-a oferit voluntar în traducerea cărții în lb. Engleză, cred că ar fi fericit să vadă acest volum și cred că undeva de sus ne-a ajutat să cucerim fiecare obstacol.

Vedeți, a scrie o carte, nu se termină o dată ce dai save și print, sau când iese proaspăt din tipar, ci se continuă cu mult după această etapă, întâi ajunge în mâna cititorului, apoi în mintea lui, apoi în inima lui, și mai departe este un mister, unde ajung cuvintele. Ele sunt ca semințele purtate de vânt și lăsate să rodească în ținuturi nebănuite de autor.

Drumul lor rămâne o călătorie și o destinație care anticipează un destin pe care noi scriitorii nu-l putem întrezări, fiindcă noi nu suntem decât vasul cuvintelor, noi suntem pământul și cerul lor deopotrivă iar asumarea harului înseamnă a-L primi pe Dumnezeu, în mod absolut și complet. Iar cu cât Dumnezeu luminează mai puternic în inima noastră cu atât mai luminoase ne vor fi și cuvintele.

Sper ca acest volum să fie pentru cititorii mei, o călăuză, o hartă pentru constelația lăuntricului în momente când ți-ai dori un loc al tău, nu din făcut din ziduri, ci din liniște, unde să poți veni de câte ori obosești, de câte ori ai vrea să-ți tragi răsuflarea, înainte de a o lua de la capăt. Un loc mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu.

Dacă aș avea nevoie de o biserică lăuntrică aceasta ar fi ‘Templul meu de Adamant’, un templu al sufletului, o casă indistructibilă, clădită din cuvinte și cărămizi stelare.

TEMPULUL de Adamant este metafora poeziei, a refugiului. Un loc exclusiv non-fizic, care există mai presus de orice nuanțe tactile. Un loc al credinței, un loc de întâlnire, de rugăciune, de meditație. Un loc unde gândurile pot fi atinse întru misterul lucidității și al visării. Un loc de smerenie, de căutare, de reculegere, de rămas bun, de intuire a vieții. Un loc tainic, adânc, misterios, unde inimile sunt dezvelite stelelor.

Cred că dacă ne-am da timp să ascultăm glasul cerului dinlăuntru, nu doar că vom găsi limbajul poetic din care am fost creați ci ne vom întoarce în punctul 0, călătorind în noi înșine, netulburați de griji și frământări inutile.

Poezia începe prin ascultare. La fel și rugăciunea. În poezie la fel ca și-n rugăciune, simți preaînaltul. Găsești tărie în slăbiciune, chiar și-n cele mai comune trăiri și-n acest fel te depășești.

Asculți și devii. Te îndepărtezi de impurități, căci sufletul tănjește după hrană vie. Și ce poate fi mai viu decât cuvântul? Substanța din care s-a creat totul.

Această carte este mai mult decât se vede, mai mult decât coperta, paginile, literele așezate într-un algoritm descifrabil în nuanțe și trăiri unice și irepetabile, dincolo de mesaj, este o prelungire a sufletului, o extensie a sa, o parte din cel ce s-a scris, atât de viu și nesupus morții pământești.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este în vizunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză: în detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite. Astăzi, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, trupul este pus pe piedestal, supraalimentat,  supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă. Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară, ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie poți măsura magnitudinea vieții interioare, ea este ca un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește.

Din păcate lumii de astăzi nu-i mai este foame și sete de adâncime, nu mai caută împliniri care să îi ofere hrana lăuntrică, majoritatea oamenilor se opresc la nevoi de bază, superficiale care împlinesc doar ființa de suprafață, aceasta este drama lumii contemporane, să uiți cum e să fii viu în mod deplin, unii se mulțumesc să fie vii pe sfert, pe jumătate; dar a fi om înseamnă a-ți explora nu doar vârfurile ci mai ales rădăcinile.

Nu cred că aș fi putut găsi vreodată ceva mai prețios și mai luminos pe această lume, decât oaza liniștii netulburate, o ascensiune lăuntrică văzută ca o reflexie a luminii. Suntem o fărâmă a timpului infinit, a unui Dumnezeu infinit, și dacă percepem această infinitate care ne locuiește, am făcut deja primul pas pe drumul autodepărșirii.

Eu cred că Poezia înseamnă dragoste plus cuvânt și sper să vă fi transmis și vouă tuturor iubitorilor de frumos, acest neprețuit dar al cuvintelor – diamante extrase din cerul nostru lăuntric. 

Antonia Dubovici
(12.8.2019)




Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) a părăsit SUA pentru… „Templul de Adamant”!

Stabilită de peste un an în Statele Unite ale Americii, poeta Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) s-a întors (pentru scurt timp) acasă, la Sighet. Dorul de casă și dorul de poezie „gândită” și scrisă pe românește, au determinat-o pe Antonia să revină pe meleagurile natale pentru a participa la „inaugurarea”… Templului de Adamamt!

Cel de-al treilea volum de poezie al Antoniei, „Templul de Adamant” (Editura Valea Verde, 2019), volum trilingv (română – engleză – ucraineană), va fi lansat luni, 12 august 2019, orele 17:00, la Galeria Vassiliev în prezența unor oaspeți din SUA și Ucraina (Lvov) dar și a numeroși prieteni iubitori de poezie.

Cei care doriti să vă „închinați” poeziei pentru/în Templul de Adamant sunteți invitați la întâlnirea cu Antonia Luiza Dubovici (Zavalic).

Salut, Sighet!




În România, traficul este o junglă în care supraviețuiesc doar cei cu bolizi puternici și portofelul gros! (autor, Antonia Dubovici)

Au trecut două zile de la înmormântarea lui Vasi (n. r. Vasile Dubovici), sigheteanul care ne-a fost răpit când traversa regulamentar pe o trecere de pietoni din Cluj-Napoca. M-am simțit datoare să-i scriu, nu doar fiindcă l-am cunoscut pe Vasi, ci și fiindcă nu pot să stau indiferentă, să văd cum ni se duc oameni buni, muncitori, valoroși din această țară, din cauza unor legi prea blânde, când vine vorba de siguranța noastră, a tuturor.

Mărturisesc că atât mie cât și familiei și majorității prietenilor cu care am discutat în aceste zile a ajuns să ne fie frică să mergem pe stradă, chiar și după ce ne asigurăm, chiar și dacă nu trecem singuri; Vasi era însoțit de încă un tânăr pe trecerea de pietoni, un tânăr care a trecut cu câțiva centimetri pe lângă moarte.

Să fie neputința, indiferența și incompentența cele care stau la guvernarea acestei țări? Câți mai trebuie sacrificați pentru ca România să se schimbe, să-și protejeze cetățenii? Mi-e teamă că lista nu s-a încheiat, că instanțele și instituțiile responsabile se ascund în birouri, după draperii groase și închid dosarele prăfuite înainte de vreme și fără ca problemele să fie rezolvate, fără le să prevină, fără să formuleze soluții pentru viitor, România ajunge un morman de victime, a căror glas a amuțit pentru veșnicie, iar acum, cine poate să vorbească în numele lor?

Mi s-a întâmplat nu o dată, ci de mai multe ori să scap ca prin minune de a fi lovită de vitezomani, de neatenți care nu conștentizează că traficul nu este un teren de senzații tari, de deplasări contra-cronometru, în virtutea unor interese pur egoiste. Ei au super-puteri, în timp ce noi, pietonii, suntem ținte sigure și da, nu ne protejează nimic și nimeni, nici măcar supra vigilența noastră nu este de ajuns.

Am citit numeroase articole, de la moartea lui Vasi, în care mulți internauți, poate unii care nici măcar nu-l cunosc personal, și-au exprimat revolta și indignarea nu numai față de lucrurile și instanțele care permit ca și la ora aceasta România să nu fie un mediu sigur de a circula și frecventa locurile publice, ci și față de răspunsul legal pentru încălcarea normelor și regulilor de circulație, care, în loc să ridice victima lovită, sau măcar familia ei îndoliată, o mai calcă o dată în picioare.

Vasi este unul dintre oamenii care au adus cinste acestei țări, nu doar fiindcă a iubit-o, ci și fiindcă a făcut tot ceea ce i-a stat în putință în acești 33 de ani scurți de viață, să încerce s-o schimbe, s-o facă mai bună, din păcate, n-a mai apucat să-și vadă visul împlinit. Ca noi, toți, a vrut o țară mai bună, pentru familia și copilașul lui, de aceea a înțeles încă de la o vârstă fragedă, încă de pe băncile școlii (Vasi a fost un elev eminent, absolvent al CNDV din Sighet, un student cu rezultate remarcabile, un profesionist și un mentor la locul de muncă) că România nu poate fi schimbată decât de noi, pionii cei de toate zilele, cei care lucrăm și trudim cinstit, fără ocolișuri sau scurtături, cei care ducem greul acestei țări, cei care mergem la vot și votăm cu speranța unui viitor mai bun, cei care credem încă într-o Românie frumoasă, curată și dreaptă, cei care nu ne aplecăm genunchii și ne ținem inimile sus, făcând toate eforturile care depind de noi, de cele mai multe ori, sângerând invizibil în ochii celorlalți, să ne aducem țara acolo unde îi este cu adevărat locul.

Dubovici ANTONIA , 30.06.2019




Femeia de camfor (Antonia Luiza Dubovici)

Antonia Luiza Dubovici

Când spui
că nu sunt destul de frumoasă pentru tine,
ai putea să-ți treci degetele prin pânza subțire ce mă împrejmuiește
cu gratii înalte ca o năframă a timpului.

Iubirea mea este neîncăpătoare în aceste sertărașe cu praful topit pe degetele tale, așa și inima mea, subțiată devreme s-a trezit brusc într-o casă nouă, cu ferestre tăioase, dar totuși, dincolo de ele, cerul este cald și blând. Chiar și păsările sunt blânde atunci când Dumnezeu le întoarce acasă.

Cât am sângele cald și o inimă măruntă în pumnul tău, ai putea să cazi în gândurile mele, ca între gândurile unei femei oarecare, cu trup de nedescifrat și invizibil, în timp ce eu continui să întind cerul pe sârmă, drept casnică a celestului. Îl scutur de îngeri și te ridc din locul unde umbrele s-au deschis.

Să-mi fii dacă nu dragoste, o lingură de supă caldă măcar, pentru un om, căruia foamea nu știe cum să moară sau să trăiască. Ai putea fi visul bun al omului împăturit în zăpadă, făcut cu mânuțele copilașilor ce n-au mai apucat să fie legănați în lumea aceasta. Dar eu te iubesc chiar dacă nu-ți sunt frumusețe, sau dragoste, sau căldură măcar.

Îți pot privi ochii și înțelege cum poți umbla pe nori, doar ținând de mână femeia pe care o iubești.

Antonia Luiza DUBOVICI




Salut Sighetul de pe cel mai înalt vârf din statul New York! (autor, Antonia Dubovici)

Scurt jurnal de călătorie

“Binecuvântat este omul care poate privi, în fiecare zi, ceva atât de pur şi de senin cum este cerul la apus, în timp ce lumea se frământă fără rost.” (Henry David Thoreau)

“O, dragă natură – o incursiune în puritatea memoriei, după o scurtă perioadă de uitare petrecută în păduri de pin! Așa vin la tine, precum un om înfometat la o coajă de pâine” – acestea sunt primele cuvinte care-mi vin în minte, ca o priveliște din jurnalul lui Thoreau, care se reflectă cu atâta acuratețe în oglinda liniștii interioare.

În 29 iunie, am făcut o expediție de aproximativ 17 mile alături de încă cinci iubitori de drumeții (Ivan, Darian, Raisa, Vasile și Daniela) și iată-ne ajunși în inima celor mai înalte culmi din Munții Adirondack (n.a. parcul Adirondack este cel mai extins parc din SUA, cu o suprafață similară cu a statului Vermont), ținta noastră fiind Muntele Marcy – cunoscut sub numele de Tahawus – în indiană “Despicătorul de nori”, cel mai înalt vârf din Statul New York, cu altitudinea de 1.629 m, unul dintre cei mai căutate destinații pe sezonul verii, zilnic fiind escaladat de sute de excursioniști din întrega lume.

Am pornit dimineața devreme, știind că media dus-întors este de aproximativ 10 ore, așa că trebuia să fim suficient de rapizi ca să nu ne lăsăm corpul să acumuleze prea multă oboseală, dar și suficient de lenți pentru a ne putea încărca cu “aurul verde” din pădure.

Am savurat și îndurat fiecare pas, bucurându-mă de tot ceea ce vedeam, iar când am ajuns sus, în vârf, m-am simțit acasă, în Maramureș, fiindcă natura te conectează în mod automat cu esența identității tale lăuntrice, brusc n-am mai simțit nicio distanță, fiindcă dorul de casă s-a făcut un cer de liniște, un cer pe care puteam să-l ating cu vârful degetelor.

Am avut fericita ocazie să privesc cum arată o pădure întreagă, bogată, nealterată; pășind într-o lume unde respectul pentru natură este echivalent cu respectul pentru tine însuți și pentru ceilalți, iar făcând o paralelă cu situația pădurilor de acasă, țin să spun că mi se rupe sufletul pentru pădurile din România, unde inconștiența și indiferanța și-au făcut cuibul. În aproximativ 26 de km parcurși, nu am găsit niciun deșeu, nimic aruncat la întâmplare, ecosistemul fiind îngrijit cu maximă responsabilitate, fiecare turist înțelegând în profunzime că în pădure ești mai aproape de casă decât va fi vreodată.

Din păcate, lumea contemporană este sufocată de confort și comoditate, iar de prea mult bine, ajungi, în mod paradoxal, să-ți fie mai rău, iar acest lucru se datorează faptului că am uitat de unde am pornit, că ne-am îndepărat de natură, de mecanismul după care suntem reglați și în conștiința căruia noi ne-am pierdut vocația, nu doar ocolind-o ci și întorcându-ne împotriva ei, iar efectul este ruperea echilibrului fragil pe care noi o numim sănătate, respectiv viață. Adevărul este că, până la urmă, confortul dăunează grav sănătății!

O mică observație: cu cât ești mai departe de natură și îți construiești universul în munți artificiali, cu atât riscul de a acumula balast sub formă de boli și suferințe, este mai mare. Natura nu este doar izvorul sănătății, ci și prelungirea propriului nostru corp, de aceea nu te poți reface în totalitate și în profunzime decât dacă te conectezi cu energia din care izvorește viața însăși, acea frumusețe spectaculară, brută și de neîmblânzit.

Enumerând o foarte concentrată vâltoare de stări, senzații și sentimente pe care le-am purtat în bagajul celor 10 ore de mers, ar fi: efort, euforie, extaz, epuizare, revigorare, refacere, regăsire, depășire, detașare, deconectare prin atingerea propriilor bariere și demolarea lor.

La final, când îți spui ca ești terminat, îți mai rămâne ceva, ceva ce nici n-ai știu că ai purtat cu tine atâta amar de timp, o forță misterioasă care te umple de vitalitate, așa am simțit ultimele două mile, că am zburat, abia atingând pământul, corpul meu s-a desprins de oboseală, și de durere, devenind două entități separate, simțind că merg cu sufletul vibrând în fiecare atom, viu și prezent în fiecare părticică din mine. M-am vizualizat ca o masă de energie mobilă, simțind fiecare vas de sânge, fiecare mușchi și nerv așa cum am privit pădurea desfășurându-se anatomic în fața ochilor mei.

M-am învins din străfundul limitelor mele, depășindu-mă, iar lecția învățată este că efortul nu este decât o construcție mentală, la fel și oboseala, și aș îndrăzni să merg și mai departe: boala este doar o construcție mentală. Secretul este îți atingi gândurile și le dai drumul să vindece în mod conștient, numai în acest sens poți obține o însănătoșire deplină.

Când îți depășești propriile bariere, te ridici nu doar în vârful muntelui, ci și dincolo de ceea ce ai crezut că te poate învinge, iar natura și Creatorul ei îți reamintesc încă o dată că o întoarcere către sine este ca o privire a cerului de deasupra, că interiorul este ușa către cele mai înalte culmi, ale cărui chei sunt pe cât de disponibile, pe atât de dificil de ținut în buzunar.

Câteva impresii ale camarazilor mei de drum:

Darian: Cred că excursia pe care am organizat-o pe muntele Marcy este chintesența clișeului „Călătoria contează, nu destinația”, oricând poți să renunți și să te întorci în zona ta de confort, dar merită la modul absolut să îți pui mușchii la bătaie până sus în vârf, iar când ajungi acolo, realizezi că ceea ce vezi este pur și simplu excepțional, depășindu-ți imaginația: un peisaj minunat contopit cu sentimentul victoriei! Iar la coborâre simțeam că zbor, abia atingând muntele până în momentul în care am simțit că picioarele îmi vor ceda, acest lucru ajutându-mă să apreciez și mai mult momentul odihnei, când m-am așezat în mașină. Cu alte cuvinte, această drumeție a fost o experiență încărcată de frumusețe deplină și modestie.

Ivan: Pentru mine, aceasta este a treia expediție, iar motivul organizării ei a fost introducerea familiei în a face cunoștință cu cel mai înalt vârf din statul NY și cu una dintre cele mai iubite destinații de hikerii din întreaga lume. Când am ajuns în vârf, mintea mea era debranșată de gânduri, un shut down urmat de refresh: acel sentiment fascinant când nu te mai preocupă nimic și te poți concentra 100% pe ceea ce vezi. De fiecare dată când ajung aici, descoper ceva nou, iar turiștilor le recomand să-și propună să cucerească și alte vârfuri din acest lanț muntos, sunt expediții mai scurte decât Muntele Marcy dar cu mult mai multe provocări. Sfatul meu pentru cei care își propun să vină aici, este să se pregătească din punct de vedere mental și mai ales fizic, fiindcă această ascensiune implică un efort solicitant și susținut. În al doilea rând, ar fi echipamentul și proviziile (apă, hrană) – având în vedere că este un consum intens de energie, iar în al treilea rând, le recomand să facă aceste expediții în grup pentru a avea parte de suport moral și sprijin de orice fel.

Antonia Dubovici,
30 iunie, 2018




Tabăra de vară de la Centrul de Zi „Micul Prinț” a debutat în stil dacic (autor, Antonia Luiza Dubovici)

Luni, 03 iulie 2017, Centrul de Zi „Micul Prinț” s-a umplut cu multe zâmbete, culoare și entuziasm. Peste cincizeci de copii, cu vârsta cuprinsă între 7-14 ani s-au alăturat invitației noastre de a petrece împreună o tabără de vară de neuitat, dedicată explorării unor culturi fascinante. Astfel, timp de cinci săptămâni copiii vor cunoaște aspecte inedite privind dacii, vikingii, eschimoșii, civilizația mayașă și civilizația niponă.

Așadar, am început această săptămână în forță, copiii fiind deosebit de încântați să cunoască informații specifice culturii strămoșilor noștri daci.

Dansurile și jocurile au fost cele mai atractive activități ale acestor două zile, iar copiii împreună cu educatorii și voluntarii s-au distrat copios.

Luni, am organizat o activitate de lucru manual, prin care copiii au reprodus stindardul de luptă al dacilor și anume balaurul cu cap de lup și trup de șarpe ce îi proteja pe strămoșii noștri în bătălii, aceștia aflând că lupul era simbolul mistic al dacilor. Mai târziu ne-am delectat cu o tombolă, unde copiii au câștigat numeroase jucării.

În fiecare zi activitățile sunt diferite și interesante, iar copiii le așteaptă cu nerăbdare. Dintre aceste activități menționăm cineforum pentru descoperirea celor mai fascinante culturi, excursii, jocuri, quizuri, dansuri, olimpiade sportive, crafturi, etc.

Antonia Luiza Dubovici




Poetul Marin Slujeru (a) ÎMPLINIT… Să ne trăiești frumos, Domn’ Profesor!

Dacă privesc cerul strălucitor și de prea multă lumină îmi vine să închid ochii, imediat apare un norișor prietenos care ia din puterea orbitoare a soarelui și mă lasă să privesc în voie frumusețea albastră a zilei. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă vreau să privesc cloșca cu puii de aur și luna trăgând la carul mare într-o noapte anume, iar norii stau îndesaţi unul în altul acoperind cerul, vine un vânt povestitor și îi ademenește ducându-i cu el, ca să mă bucur de frumusețea luminoasă a nopții. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă scriu un poem frumos, prietenul meu Marin se ridică și pornește la drum prin sufletul lui. Eu aștept cu bucurie să se regăsească și pe el pe acolo și să îmi trimită semne binevoitoare. Întotdeauna voi păstra dulcea alunecare prin oameni a acestui prieten ca pe un reper de depășire a deșertăciunii.

La mulți ani!
(Doina Rândunica Anton)

***

Întorcându-mă spre casă, m-am abătut din drum să văd dacă a înflorit arborele de lalea și, brusc, am avut niște „Tresăriri”, „Târziu, în iunie”, în acest „Anotimp neprevăzut”. Domnul profesor Marin Slujeru își aniversează ziua de naștere.  O figură comună, cu sprâncene stufoase, mărunțel – la prima vedere. Un munte de cultură, bun simț, jovialitate – când îl cunoști mai de-aproape. La aniversare, îi doresc acestui Domn, apropiat familiei mele, sănătate, noi apariții editoriale și, fără…” P.a.u.za de lectură”, „În neștire”.

La Mulți Ani!
Cu prețuire,
Eva Oanță

P.S. Titlurile cu majusculă reprezintă volumele de poezii și, apropiat sufletului meu, râmâne „Leptem”.

***

Domnul Marin Slujeru scrie o poezie vie, decupată din mijlocul nostru, al tuturor sighetenilor. Este poetul care vede poezie într-un parc, într-o vitrină, într-o cafenea, el simte și caută frumusețea nealterată, o frumusețe autentică pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem grăbiți și n-o observăm. Cuvintele domnului Marin iau pulsul orașului și-l transformă într-o captură, într-un veritabil tablou în care abundă detaliile. E un alt fel de Sighet văzut prin ochii unui poet. Nu știu câți oameni realizează ce valoare imensă poate avea un tablou al cuvintelor, unde culorile se amestecă iar persoanjele sunt fluide, totul petrecându-se într-un prezent continuu. Domnul Marin îmi este mentor, dintotdeauna mi-a fost și mă bucur fiindcă orașul acesta micuț este așa bogat în oameni care dăruiesc ceva neprețuit. Îi doresc mulți ani fericiți poetului Marin Slujeru și îi mulțumesc pentru tot sprijinul, încurajarea și aprecierea cu care mereu mă întâmpină în orașul poeziei.

La mulți ani!
(Antonia Luiza Dubovici)

***

Istoria e o poveste. Poate să-ți placă sau nu. Depinde de tine, dar mai ales de povestitor. Eu am avut norocul să ascult și să învăț istoria predată de domnul profesor Marin Slujeru. Am avut norocul de a învăța de la domnia sa a vedea dincolo de manual, dincolo de înșiruirea de ani, de date, de epoci, de domni, de războaie, de tragedii și împliniri. Am învățat să învăț istoria. Apoi, după ani, am avut șansa de a-l descoperi pe poetul Marin Slujeru, de a-i citi poezia, plină de melancolie, haiku-urile realiste, dar și acele schițe ale Sighetului nostru cel de toate zilele surprins în cuvinte subtile. 

La mulți ani, Domnule Profesor!
(Roxana Pontoș)

***

Poetul Marin Slujeru, sighetean o mie la sută (născut la Ocna Șugatag), este Fiul de Onoare al Orașului nostru. Este un fin observator al lucrurilor „mărunte”, „locale”, pe care le filtrează poetic. Marin valsează prin oraș, se oprește la ținte fixe și scrie. Scrie cu sufletul, cu inteligența, cu bogata lui cultură și zâmbește cu multe subînțelesuri. Pe urmele lui, fără grabă, răsar poemele.

Să ne trăiești frumos, Domn’ Profesor!
(Brîndușa Oanță)

***

Marin – Haiku
Prin oraș Marin
Salută prietenii.
Agale trece.

Hai ku Marin
De dimineață,
Cafeneaua cu Marin
Sfidează ora.

Marin marin
La mulți ani, Marin!
Murmură trecătorii.
El tace sfios.
(Ion Mariș)

sursă foto 2: Florentin Năsui




Sighet – Sărbătoarea Voluntariatului, ediția a IX-a

Asociația „Frați Minori Capucini” din Sighetu Marmației organizează cea de-a IX-a ediție a “Sărbătorii Voluntariatului”. Evenimentul va avea loc duminică, 11 iunie 2017, începând cu ora 14.00, în Parcul Grădina Morii (în caz de vreme nefavorabilă, în sala festivă a C.N. „Dragoș Vodă”).

Scopul acestui eveniment este promovarea voluntariatului în cadrul comunității sighetene prin generarea de valoare socială, respectiv promovarea competențelor și abilităților sociale, cum ar fi pacea, toleranța, spiritul civic, responsabilitatea, implicarea, angajamentul și solidaritate socială.

În aceast an asociația Frați Minori Capucini, organizatorul principal al evenimentului a ales ca temă a acestei ediții, una dintre fericirile rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe munte: “Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”.

Pacea este mai mult decât un concept, mai mult decât o stare de spirit, ar trebui să fie starea naturală a lumii, condiția esențială pentru ca orice comunitate să funcționeze, precum afirma Ludwig Von Mises: „Societatea s-a ridicat prin opera păcii, esenţa societăţii este să facă pace”.

Pacea întemeiată pe adevăr, dreptate și dragoste este cel mai mare bun social. Ea ușurează ridicarea condițiilor de viață ale fiecărui om și înalță popoarele, aducându-le prosperitate și fericire. Această pace între oameni și popoare, după care nazuiește orice societate, izvorăște din învățătura creștină, din pacea omului cu Dumnezeu și din pacea omului cu sine însuși, de care se bucură numai cei ce săvărșesc binele. Despre această pace deplină vorbește Iisus când spune discipililor Săi: “Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27).

Făcătorii de pace sunt toți cei care nu numai că iartă pe cei care caută învrăjbire, dar prin săvărșirea acțiunilor de mediere și soluționare a conflictelor, servesc drept modele de viață, înlăturând neînțelegerile dintre oameni, făcându-i din inamici, prieteni.

Făcătorii de pace sunt cei ce stabilesc armonie între voința trupului lor și voința sufletului, aducând acea împacare a omului cu sine însuși. Făcători de pace sunt toți cei care prin sfaturile, strădaniile și faptele lor împiedică războaiele între oameni.

Facătorii de pace îndeplinesc o lucrare asemănătoare celei săvârșite de Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume să împace pe omul păcătos cu Dumnezeu. De aceea, aceștia primesc numele haric de “fii ai lui Dumnezeu”, însoțit de fericirea vrednică de acest nume.

Porunca de a face pace se adresează tuturor, prin îndemnul: „Căutați pacea cu toții și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.

Scriitor și activist pentru drepturile omului, supranumit „mesager pentru omerire” și distins cu Premiul Nobel pentru Pace, rămas în istorie grație modului în care a prezentat experiența trăită în lagărele de concentrare naziste, dar și datorită îndemnurilor făcute la conciliere și omenie, nimeni altul decât sigheteanul nostru Elie Wiesel afirma: „Pacea este cadoul pe care ni-l oferim unii altora”.

Din păcate, astăzi trăim într-o societate în care pacea este atacată aproape în orice zi, în orice moment, în orice colț al lumii, iar datoria noastră a tuturor celor care ne aflăm aici în mijlocul acestei lumi este să prețium pacea, să o promovăm, să o dăm mai departe, fiindcă tot ceea ce avem bun și nealterat se află în inimile noastre. Așadar, invităm sighetenii să își deschidă inimile înspre dăruire și pace.

Printre surprizele acestei ediții amintim: jocuri, face painting, muzică, baloane modelate, tombolă și alte distracții. Invitați speciali: copii și tineri talentați din Maramureș.

Sunteți așteptați cu drag!
Asociația Frați Minori Capucini




La EUROVISION 2017 a câștigat poezia (autor, Antonia Luiza Dubovici)

Anul acesta, la concursul muzical Eurovision a câștigat emoția și autenticiatea. Cea de-a 62-a ediție a concursului Eurovision a avut o încărcătură aparte. Pe fundalul unei atmosfere de poveste, Salvador Sobral a transmis din capitala Ucrainei, un mesaj profund, care se pare că a ajuns la inimile tuturor europenilor. „Iubind pentru amândoi”/ „Amar pelos dois” este mesajul cu care Salvador a „cucerit” Europa, demonstrând încă o dată că o inimă deschisă și pregătită pentru a dărui tot ceea ce este mai frumos face ca ecoul ei să răsune la unison cu ale tuturor celor care s-au săturat de conflicte, ură, ignoranță.

Transmițând un mesaj profund umanitar, interpretul a declarat:
„Când mi-am dat seama că o să ajung aici imediat m-am gândit la refugiați, pentru că ei vor să scape de moarte. Să nu greșiți. Acești oameni nu sunt imigranți, ei sunt refugiați, încearcă să scape de moarte”.

Așadar, Salvador și-a spus nu doar propria-i poveste ci și povestea unei comunități mai mari, povestea unei lumi, din inima unui singur om.

Și România s-a putut lăuda cu o prestație de zile mari, clasându-se pe locul 7, cu melodia „Yodel It” fiind printre favoriții publicului european.

Antonia Luiza Dubovici




POEZIE – Templul (Antonia Luiza Dubovici)

Templul

Rătăcesc cu gândul obosit.
Am atins moartea
și nimic nu mi-a tremurat înlăuntrul inimii. Nici măcar o suflare.
Un înger locuiește în lumină.
Mi-a văzut sufletul, șters ca o ceară ce i-a picurat pe mânecă
toată viața.

Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc
peste sufletul meu
ca o mână caldă
dezvelind stele.

Antonia Luiza Dubovici