A fost odată prin anii 1977…

Scriu aceste rânduri fiindcă CFR-ul pare că a început să intre în negura uitării…

Odată cu acei ani care au însemnat gloria secției, cu oamenii ce au desăvârșit-o, s-a transformat într-o tristă și fragilă amintire. CFR-ul funcționa ca orice întreprindere cu rigorile sale, doar că personalul muncitor era raspândit pe sute de kilometri și dispersați fiind, nu dădeau impresia unui colectiv închegat. O armată de oameni anonimi pentru călătorul obișnuit alcătuia un angrenaj gigantic invizibil ce, prin munca lor, asigurau confortul și siguranța pe calea ferată.

Au trecut ceva ani de atunci, întreg personalul s-a reciclat între timp, dar viața și activitatea feroviară, în mare, pe secția Sighet-Salva, a rămas aceeași. Era o altă lume pe care nu o poți înțelege fără îndrumare, privită din afara sistemului. Mulți colegi îmi reproșau că nu mai sunt activ în cercul de prieteni, că meseria de impiegat m-a făcut mai retras… Nu înțelegeau că fizic nu mai aveam timp nici pentru ei și nici pentru mine.

În acele timpuri lucram la Romuli, iar pentru tura de noapte plecam din Sighet cu personalul de Salva la ora 14.00, iar pentru tură de zi, la ora 3.50 dimineața ca să ajung pentru ora 19.00, respectiv la 7 dimineța la lucru. Reveneam acasă cam tot în aceeași formulă. Deci, în Sighet eram mai mult musafir și nu mă săturam de somn. Venisem proaspeți din școală, fără obligații, fără gânduri, liberi și necăsătoriți și am fost repartizați la concedii și ture libere pe tot tronsonul Sighet-Salva unde era nevoie. Alături de mine împărțeau aceeasi soartă Lazarciuc Mihai, Hrin și Bledea. Apoi după împlinirea stagiului de acomodare de un an pe secundară, zona de concedii s-a extins urmând să mergem și pe secția Dej-Baia Mare sau Cluj-Oradea. Erau secții mai circulate cu trafic feroviar activ unde, într-o tură de servici, se ajungea la 20-25 de trenuri, mult peste ce aveam noi aci pe Sighet-Salva. Lazarciuc și Hrin mergeau cu plăcere, erau dornici de necunoscut, iar serviciul era recompensat generos prin diurnă, cazare și masă, bani ce la acea vârstă era un stimulent puternic.

Ne confruntam mereu cu atitudinea superioară a colegilor din Sighet ce se considerau mult peste noi, mai importanți și plini de experiență, având în spate o mică gară tehnică cu revizie de vagoane, depou și partidă de manevră activă. Da’ era ceva, căci era stație de formare și necesitau cunoștințe în plus față de ce făceam noi pe secție. Completarea Foii de parcurs a locomotivei, verificarea Notei de frână înaintată de Revizia de vagoane și alte lucruri mărunte și importante. Astfel se crease atmosfera aceea de stratificare profesională în sânul colectivului, din care începuseră să strălucească pe baza experienâei acumulate pe magistrală, în ordine: dl. idm. Zsetkey, Roitan, Lazarciuc și Hrin. Dl. Zsetkey, în fiecare an, trei luni, era abonat la concedii în stația Câmpia Turzii, stație cu mare amploare feroviară, situată pe Magistrala trei, cu linie dublă și compuneri-descompuneri masive de trenuri de marfă. Lucra ca exterior, adică impiegat la expedieri de trenuri de călători și marfă, activitate mult superioară față de ce se făcea la Sighet. Apoi urma dl. Roitan care și-a început activitatea ceferistică la Coșlariu, cel mai mare triaj din Ardeal. O adevărată fabrică de trenuri, pe post de exterior la Peron, având rolul de a expedia trenurile de călători și de marfă cap Teiuș și Podu Mureș, ”călărind” trenurile în formare din grupa Barbu și tranzit după nevoie, purtând pachetul de documente, ordinul de circulație și Foaia de parcurs la trenul ce aștepta să plece de pe una din cele 38 de linii de formare. Bătrânul Roitan era un om vesel și comunicativ și nu o dată, ne povestea cu mândrie despre munca depusă la Coșlariu, iar noi ascultam muți poveștile lui văzându-l ca pe un supererou, iar în mintea noastră ne întrebam cum a putut face față stresului și muncii intense cu 70 de trenuri pe tură fără să se… ”dilească”. Nu înțelegeam mare lucru din ce făcuse la Coșlariu, dar aveam un mare respect pentru dânsul. Apoi, mulți ani mai târziu, când eu am ajuns să cunosc stația Coșlariu am putut aprecia cu adevărat munca depusă de colegul nostru. De multe ori ne zicea cu un ton glumeț, dar foarte convingător, ce atunci mi se părea puțin exagerat: ”Ăștia de aci nu sunt impiegați, iau banii degeaba pentru munca lor, dacă vrei să fii impiegat, să vezi ce este cefereul, atunci neapărat să mergi să lucrezi pe Magistrală. Ascultă la mine, ești tânăr, nu te îngropa aici, fă cariera feroviară, doar acolo simți adrenalina, puterea funcției și respectul pentru ce faci. Uită-te la revizorii de sector, te privesc ca pe o slugă, dar acolo și ei îți dau respectul cuvenit și nu vin cu aere de șefi. Ai responsabilități ce te apasă, căci prin mâna ta trece averea țării”.

Stația Coșlariu, un triaj uriaș ce se întinde pe zeci de hectare cu trei grupe distincte, cu peste 38 de linii de formare, cu 7 linii de tranzit și 8 linii de primire în grupa de triere, era situată în apropiere de orașul Teiuș, având două direcții de mers, în capătul spre Teiuș, respectiv Podu’ Mureș, direcția Brașov, și un capăt către stația Sîntimbru, direcția Simeria. Era deservit de un personal feroviar de peste o mie de salariați. Iar sus, în vârful piramidei funcționale, în turnul de comandă, erau doi impiegați coordonatori, ce dirijau toată suflarea din triaj, iar al treilea, ce coordona compunerea trenurilor de la RM, un punct de lucru unde se adunau evidențele și datele fiecărui tren de marfă pe direcții de mers. Deci, dl. Roitan a văzut ce nici un feroviar de la Sighet, în cel mai adânc somn al său nu ar fi putut visa, și a fost doar impiegat de peron cu atribuții limitate, nu participa la concepția de ansamblu, doar un slujbaș iscusit cu atribuții precise.

Timpul trecea și viața mea se limita în a călători pe trenurile de navetă la Romuli și înapoi la Sighet, mai târziu la Petrova, după moartea prematură a unui coleg. Apoi, într-o zi, venind către casă în stația Valea Vișeului, în timp ce locomotiva rambursa, în bufetul din spatele gării am prins ocazia să-l acostez pe revizorul de sector Kovacsi Ilie și să pun o întrebare capitală pentru mine: ”oare cât mai trebuie să fac navetă până ajung aproape de Sighet?”.Am primit un răspuns scurt și sec: ”Nu ai nicio șansă mai repede de 10 ani. Toți sunt tineri abia când vor pleca în pensie, dar și atunci, în fața voastră se mai găsesc Botezan din Valea și Goia, Mihalca din Bocicoi. Iar pentru Sighet, Cămara și Câmpulung la Tisa, e nevoie și de altceva. Cu alte cuvinte, de pile sau bani să cumperi postul”. Deci eram condamnat… mă însurasem cu cefereul, naveta și secția. Deci zece ani cel puțin din viața mea fără perspective. Împlineam 26 de ani și nu mă incinta ideea să locuiesc într-un canton CFR și să trăiesc de pe o zi pe alta așteptând să treacă anii să adun bani și apoi să încerc să cumpăr funcția de Șef Stație. Și atunci mi s-a născut ideea… ce ar fi să plec pe Magistrală. Aveam un coleg de școală, Roru Ludușan, ce lucra ca idm. la Câmpul Libertății și care nu o dată mă îmbiase cu ideea, și care mă informa că au nevoie acută de impiegat, așa că am luat hotărârea și am vorbit la telefon. Eram hotărât să termin cu această navetă sălbatecă. Și, uite așa, peste noapte, i-am lăsat pe toți cu gura căscată și am plecat să îmi întâmpin soarta.

O parte dintre colegii mei cu care am lucrat în perioada 1977-1979

Revizori de sector – Iacob Cornel, Kovacs Ilie
Stația Sighet – Losak, Kozuc, Zsetkey, Oanță; șef stație -Dăbală, instructor – Soltesz
Cămara Sighet – Szătac Emil, Vișniuc, Roitan; șef stație – Sacalîș
Bocicoi – Goia, Mihalca, Maliarciuc
Valea Vișeului – Botezan, Seff Iosif, Kvasciuc
Petrova – Hrin, Lazarciuc, Pop Iosif, Semeniuc Laszlo; șef haltă – Trifoi Ioan

Reprezintă doar ramura mișcare, fără ansamblul complet, adică: tracțiune, vagoane, linii, instalații, ce însumau o altă grupare mare de ceferiști de meserie.

Am mai scăpat câteva nume, dar e normal… timpul ne joacă feste și reținem în general, ce ne marchează. Scopul acestei mici schițe este să ne aducem aminte de colegii cu care ne-am intersectat de-a lungul vieții și din care mulți nu mai sunt printre noi.

Iosif POP

(Cleveland, SUA)




Am fost în trenul care a deraiat…

Vineri, 8 martie, eram și eu în acceleratul de București care a deraiat la Coșbuc (jud. Bistrița Năsăud), înainte de Salva… eveniment relatat rapid apoi de televiziuni și site-uri de internet.

Cum am trăit momentul? Nu foarte tragic… Vagonul nostru nu deraiase, ci cel din fața noastră. Trenul nu avea viteză mare și a fost oprit destul de ușor. Am simțit frâna destul de bruscă, apoi fumul… lumea începea să se agite, cineva din vagonul nostru (de clasa a doua) a coborât să vadă ce se întâmplă și a venit cu explicația deraierii.Trenul fiind oprit chiar la barieră, circulația rutieră a fost blocată cam o oră și jumătate, sute de mașini s-au adunat, a apărut și Poliția și Salvarea. Mai târziu ne-au mutat într-un vagon mai în față iar apoi ne-au debarcat pe toți și ne-au dus cu autobuzele până în Salva, respectiv Sărățel. În autobuz ni s-a pus muzică populară… să ne înviorăm…

Doar a doua zi am văzut la televizor că deraierea avusese loc pe pod… asta mi-a stârnit fiori… am văzut și bârnele putrezite între traverse… hmm…, off…., mai e trenul cel mai sigur mijloc de transport ?

La întoarcere, duminică dimineața, la Valea Vișeului locomotiva noastră s-a stricat și am stat două ore acolo până a venit alt tren din Sighet și locomotiva lui ne-a preluat și pe noi. Am ajuns la Sighet aproape de ora 10… iar liturghia din Vadu Izei a început cu mare întârziere, mulțumesc credincioșilor pentru răbdarea cu care m-au așteptat. Deh, omul știe când pleacă dar nu știe când se întoarce…

Deraierile CFR -ului din ultimele săptămâni (nu e vorba de echipa de fotbal clujeană, pe care o simpatizez) nu au produs deocamdată victime. Să ne ferească Dumnezeu! Dar responsabilii de sus, în primul rând cei din guvern care împart bugetul, de ce nu se trezesc? Până nu e prea târziu…

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Sursă foto: www.mediafax.ro