DEBUT – Până la următorul răsărit… (autor, Vasile Gabriel Vouciuc)

Vasile Gabriel Vouciuc

Ți s-a întâmplat vreodată să te pierzi printre gânduri despre viitor? Ai petrecut vreodată ore în șir imaginându-ți cum va fi viața ta peste zece sau chiar douăzeci de ani? Mulți dintre noi alegem să trăim în permanență în viitor, elaborând planuri cu scopul de a ajunge pe culmile succesului, sau, dimpotrivă, așteptând ca succesul să ne bată la poartă. Dar de ce nu trăim în prezentul atât de palpitant, și de ce nu ne întrebăm niciodată ce avem de făcut până la următorul răsărit?

Viitorul… când aud acest cuvânt mă gândesc la necunoscut, la alegeri dificile sau la cărări încrucișate. Dar prezentul… prezentul ne îndeamnă să trăim clipa, să apreciem tot ce este în jurul nostru, pentru că totul poate dispărea într-o secundă. Prezentul ne îndeamnă să fim recunoscători când ne ridicăm dimineața din pat și privim razele soarelui, să lucrăm și să ne distrăm ca și cum ar fi ultima zi a vieții noastre, iar la apus să punem capul pe pernă spunând “ce zi frumoasă am avut, de-abia aștept următorul răsărit”.

Prezentul merită trăit, din plin. Prezentul merită trăit înainte să devină trecut. “Dar viitorul nu merită trăit?” vor întreba unii. Cel mai bun răspuns la această întrebare ne-o poate da chiar ziua de azi. Ieri făcea parte din viitor, mâine va face parte din trecut. Atât trecutul, cât și viitorul nu se află decât la un răsărit depărtare. De ce să nu trăim în prezent, când încă putem schimba ceva? De ce să ne gândim la ce am avut sau la ce am putea avea, în loc să ne gândim la ce avem?

Poate de vină e lumea în care trăim. Poate de vină e stresul sau lipsa timpului. Poate de vină e proverbul “s-ar putea ca ziua de mâine să fie a altuia”. Sau poate de vină suntem noi, care căutam tot timpul vinovatul pentru greșelile noastre, în loc să îndreptăm situația acum. Nu mâine, nu luna următoare, nu în viitorul îndepărtat la care visăm. Acum e momentul potrivit să începem schimbarea pe care vrem să o vedem în viitor si să începem să clădim drumul spre succesul pe care ni-l dorim.

Acum e momentul să încetăm să mai trăim în viitor, pentru că viitorul va fi așa cum ni-l facem noi. Acum e momentul să ne uităm în jur și să realizăm câte motive avem să zâmbim. Iar acum, închei aceste rânduri gandindu-mă la următorul răsărit…

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: commons.wikimedia.org




PoetikS – DEBUT – Anastasia HERBIL

Anastasia Herbil

Petale

Simțăminte reci și moarte,
Îngropate-n trandafiri,
Mai tresară, printre șoapte,
În definirea unei firi.

Bucle mari și-ntunecate
Ce ți se varsă pe umăr,
Ochi jucăuși, buze spurcate,
Și surâsuri fără număr.

Iară ochii tăi de sticlă,
Parcă desprinși dintr-o carte,
Îți pierd sufletul prin pâclă,
Iar tu vrei să pleci departe?

Tu, foaie albă de crin,
Cum mă lași în astă viață?
Cum mă lași singură-n chin?
Cum ai vrea să fac eu față?

Nu da drumul mâinii-mi reci
Ce te mângâie cu dor,
Strânge-o-n palmă, iar când pleci,
Să ții minte că te-ador.

Dar nu pleca, nu azi, nici mâine,
Cum n-ai plecat nici când te-am plâns,
Și de-ai mai sta o veșnicie,
Mie nu mi-ar fi de-ajuns.

Te rog, nu mă sparge încă,
Nu mă rupe-n bucățele,
Căci nu sunt făcută-n stâncă,
Sunt doar buchet de lalele.

Sunt doar un pumn de mărgele,
O frunză dansând în vânt,
Sunt un gram de praf de stele,
Un ghiocel ce s-a frânt.

Nu vreau să mă prăbușesc
Când adie-ntâia oară.
Vreau albă să înfloresc,
Ca un vis de primăvară.

Vreau să mă culegi pe mine
Dintr-un câmp întreg de flori,
Vreau să mă vrei lângă tine,
Vreau să vrei să-ți dau fiori.

Strânge-mă încă o dată,
Nu mă lăsa să mă sting,
Că-s o lumânare uitată,
Și după flacăra mea strig.

Tu, foaie albă de crin,
Floare gingașă de vară,
Simt că sufletul ți-e plin
Și-ți porți pe umeri povară.

Dă-mi o petală și mie,
Căci spinii tăi m-au străpuns,
Dar de-ai sta o veșnicie,
Mie nu mi-ar fi de-ajuns.

*

Mă uit

Mă uit la chipul luminat
Ce radiază ca un astru,
Și ascult râsu-i de băiat,
Că asta-i el – băiatul nostru.

Mă uit la ochii lui oceanici
Și lucitori, arzând ca stele,
Ce-nalță privirea, euforici,
Spre toate zâmbetele mele.

Mă uit la părul lui bălai,
Și printre degete-l simt moale.
Și parcă-i coborât din Rai,
Și luminează-a noastră cale.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
Zâmbesc și plâng de bucurie,
Că am creat noi, amândoi,
O astfel de minune vie.

Mă uit cum a-nflorit a noastră
Iubire, de pus în ramă,
Iar bobocul, floare-albastră,
Aleargă și mă strigă ‘Mamă!’.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
De toate clipele apuse,
De acel drum, parcurs în doi,
De sentimente dulci și spuse.

Mă uit și-mi amintesc de noi,
Cum am înfruntat de toate,
Cum am simțit soare și ploi.
Dragoste, fără dar și poate.

Mă uit și nu-mi pot stăpâni
Nici lacrima, nici măcar râsul.
Mai știi ce-am zis, că vreau copii?
Uite,-l avem acum pe dânsul.

Mă uit și nu mă mai satur
De el, care încă nu pricepe
Că răul aș vrea să-l înlătur
Din calea sa ce-abia începe.

*

Ea

O neagră dantelă, fină,
Învelește trupu-i rece,
Iar pe-obrazul de petală
Un strop de furtună trece.

Și pășește ca prin flori,
Lăsând în urmă-i văl de fum,
Când pe umărul cel alb
Lunecă dâra de scrum.

Iar pletele-i despletite,
Peste ochii săi căprui,
Se strecoară pân’ la nasul
Ei înecat în pistrui.

Uite-i buza pătimașă,
Ruptă, căci ea și-o mușcase,
Așteptând o sărutare,
Cea pentru care luptase.

Și te vrea numai pe tine,
Te visează, venerează,
Speră la o re-ntâlnire,
Într-o zi, -ntr-o după-amiază.

*

O clipă

Doar o clipă, atât cer,
Și îți promit că-mi va ajunge,
Dar, să știi, n-am spus-o sincer,
Și nu-ți voi zice de voi plânge.

O clipă vreau, să te mai strâng,
Deși nu știu de-ți voi da drumul,
Iar dacă m-aprind, n-o să plâng,
Ci-mi voi lăsa în urmă fumul.

Dă-mi o clipă, ca să vezi
Câte simt când ești cu mine,
Sigură-s c-o să mă crezi,
Căci fierbe sângele-mi în vine.

Căci fierbe așa cum se zbate
Când îți simt degetele lungi,
Când inima ți-o aud cum bate,
Când lumea mi-o pictezi în dungi.

O clipă, și te voi ruga
Arzător să mă asculți.
Aproape implor, nu pleca,
Iar dac-o faci… Să nu mă uiți.

Și iată-ne-n ultima clipă,
Și ți-am promis că n-o să plâng,
Dar am mințit, inima-mi țipă,
Că vrea-n brațe să te mai strâng.

Anastasia HERBIL
clasa a VIII-a, C. N. ”Dragoș Vodă”




PoetikS – DEBUT – Marius VOINAGHI

*****

Nori suflați de vânt –
prieteni în livadă
discutând aprins.

*****

Ploaie de vară –
soare întins pe ziduri,
vânt întors pe dos.

*****

Marea la reflux –
barză… două, pardon trei,
iar lună plină.

*****

Munte în beznă,
soare ascuns în palmă –
luminiș cu flori.

*****

Ploaie rece-n Mai –
la marginea drumului
o floare de mac.

*****

Munți înzăpeziți –
bufoni ce plâng în oglinzi
seară de seară.

*****

Copilărie –
grădina bunicilor,
puf de păpădii.

*****

Mere coapte-n fân –
scrisori îngălbenite
în iarna lungă.

*****

Bătrân în balcon –
în rotocoale de fum
pierzându-se, dus.

*****
Aprilie-n zori –
mâna ei pe ochii lui,
cer acoperind.

Marius VOINAGHI




Debut sighetean – Pânzătura de toate zilele (autor, Oana Țînțaș)

prof. Oana Țînțaș

Roata fântânii scârțâie, lanțurile se zbat sub greutatea găleții pline, în care s-a prins, de data asta, somnul cu mustățile lui lungi. E sărbătoare când monstrul din fântână urcă la suprafață. Și Bunica ne striga mereu, să-l vedem, „că cine știe cât a mai trăi”.

Bunica e de fapt străbunica. Eu le-am desemnat tuturor nume și așa au rămas pe veci: Buni (străbunica), Mama-Bună (bunica cea adevărată), Mama-Ica, Mama-Mia și mami. Astea sunt toate. Am trăit cu impresia că Buni e nemesis-ul meu. Asta până când cea adevărată a murit. Îi călcam iarba în grădină, parcă într-adins, ca s-o supăr. Ce mare lucru? O iarbă. Nu de aia s-a inventat iarba, s-o calce copiii? Îi prădam straturile. Păi, ce? Trebuia să pășesc în linie dreaptă? La câți morcovi, gulii, cepe și câte alea avea, ce însemnau câțiva pași de-ai mei ce stâlceau de-a valma recolta ei? O nimica toată, gândeam. Îmi făcea o plăcere nebună s-o sperii pe bunica atunci când, aplecată deasupra vănii, spăla hainele de mână. Mă strecuram tiptil în spatele ei, cuprinzând-o cu amândouă mâinile „Bau!!!”. Și Buni, verde la față, mă admonesta blând: „Onucă, într-o zi oi muri de spaimă!”

Îmi cerea să-i dau pana de uns cozonacii din „fioc”, eu căscam ochii mari, prefăcându-mă că nu înțeleg cuvântul. Trebuia să-i aduc ceva din „credenț” și eu dădeam asaltul bombănind, smulgând ușița curbată, cu sticla tăiată în fâșii subțiri, care se zguduia îngrozitor, gata să se facă țăndări.

Am chinuit-o. Știam exact de ce. Pentru că n-o iubeam. Că era rea. O iubeam pe Mama-Bună și Buni mereu mă certa că o sufocam pe bunica adevărată cu fel de fel de cerințe nebunești tocmai când ea era mai obosită. Ceream cartofi pai când ea se întorcea frântă din grădină, sau să-mi coasă haine la păpuși când ea nu mai vedea bine de atâta lucru. N-am înțeles nimic. Până în clipa când Mama-Bună a murit. Când am realizat că ea era un copil. Al lui Buni. Că-și proteja puiul chinuit de-un „fuck boy”.

Abia atunci am priceput că eu nu concepeam lumea fără nemesis-ul meu. O făptură mică, cu un chip încrețit, cu părul alb, cu mâinile strâmbate de muncă, aspre. Purta mereu sumna, pe care-o legăna când pășea, și o pânzătură albă cu flori albastre, „de tătă zâua”. Capul gol i-l vedeam numai seara, la rugăciune, când își desfăcea cununa. Codițele erau subțiri acuma și și le prelungea cu ațe. Seara își punea o cămașă de noapte lungă și îngenunchea, ca o sfântă, la marginea patului în care dormeam împreună.

Momentul ăla impunea tăcere chiar unor nemernici de prunci cum eram noi, care țipam, ne înghionteam și ne băteam ca orbii. Se lăsa tăcerea când ea spunea rugăciunile cu voce tare și făcea cruce cu mâna pe podea. Mătănii. Am aflat mai târziu. Evlavie, sfințenie, bunătate. Asta mi-a rămas în suflet.

Mă suiam cu ea în pat, strecurându-mă sub „duna” imposibilă, pe care-o împroșcam sălbatic după câteva minute. Urma ritualul de zmiorcăieli, eu protestam vehement că mă sufoc, că așa nu se mai poate. Că aveam s-o abandonez, să doarmă singură cu duna ei dacă nu-mi face pe plac și n-o schimbă. Uneori îmi duceam amenințările la împlinire. Părăseam lava fierbinte și fugeam în încăperea alăturată, în patul mult mai răcoros al mătușii. Dar, după cinci minute, mă întorceam spășită, cu lacrimi în ochi, la duna cea odioasă și la Buni, fără de care nu puteam adormi. Și ea mă liniștea, mă mângâia pe față, îmi ștergea lacrimile și-mi zicea: ” Onucă, nu mai si hunsută!”

Alteori, în scurtele pauze, după-amiaza, când căldura o alunga din grădină, venea în casă, se așeza pe o ladă de lemn, vopsită în verde, cu un capac solid. Acolo, cu picioarele suspendate, bătând un tact interior, ședea pierdută în gânduri, tăind metodic felii de măr. Așa, cu cuțitul într-o mână și cu mărul în cealaltă, suspina din adâncul sufletului ei, ca ecoul ce mi se întorcea când șopteam în fântână…„Ioi, Ilenuca me, Ilenuca me… cum te-ai dus și eu trăiesc…” Și lacrimile îi șiroiau pe obraz. Nu plângea în hohote niciodată, ci cuminte, cu privirea pierdută undeva, departe, unde Ilenuca ei, singurul copil, îi era vie, în brațe. Era rândul meu să-i șterg obrazul brăzdat, să o îmbrățișez, să o strâng tare și s-o readuc în odaia noastră.

Nu se plângea niciodată. Nu se văita. Când o pălea durerea de cap, venea în casă, cu o frunză uriașă de nu-știu-ce. Și-o plasa strategic pe frunte, sub pânzătura mea dragă, zicea că stă „om ptic, să se hodinea, până i-a îngădui durerea”. Nu deranja „duna-lava”, ci se punea la picioarele patului, într-o rână. Refuza orice medicament, pe motiv că n-o doare „așe jâb”. Și că nu poate „durni zâua în amiaza mare”. Dar, invariabil, adormea. Cu pisica lângă ea. Știam ritualul. Se trezea apoi buimacă, vinovată că doarme. „Ce rușine! Da’ cât am durnit???”. Cinci minute, mințeam.

Cu fustele în vânt, învăluită de treabă, cu pâini de copt în cuptorul plin de jar, cu beciul bogat mereu, cu o cămară burdușită cu de toate, cu o grădină impecabilă, cu straturi drepte și clare, cu porcii și „marhăle” hrănite, cu mâțele împleticindu-se printre picioarele ei mici, cu puii care-o recunoșteau drept comandantul suprem, cu oale, găleți pline cu leșie, cu poțiuni magice și puturoase din care ieșea săpunul de casă, cu miros de pământ și frunze, cu pânzătura ei albă, de „toate zilele”, o iubeam nebunește pe Buni.

Tăia frunze și tot felul de buraci pentru porci. Stătea pe un scaun mic, fixând cu picioarele o găleată mare. Mânuia foarte abilă un cuțit cam ruginit, cu lama lungă. Mă întreba de fiecare dată același lucru, întrerupându-mă din jocul meu frenetic cu păpușile, în care mă prefăceam că sunt învățătoare. „Onucă, auzi… tu mi-i cânta când oi muri?” „Ce să fac? Să-ți cânt? Da’ ce să-ți cânt?”, replicam eu, prefăcându-mă că n-am idee despre ce vorbește. „Nu, să MĂ cânți, când oi muri…” Urma un întreg război al replicilor care se curma cu învinuirile mele că vrea să moară și să mă lase singură. Numai așa se potolea. Eu zâmbeam. Știam.

Duminica era rezervată „besericii”. Mă șantaja să merg cu ea, motivând că i se va face rău și nu va avea cine s-o țină. Mergeam bombănind toți sfinții și toți popii care vorbeau pe nas ceva ce, oricum, nu înțelegeam. Atunci își schimba hainele cu cele de sărbătoare. Avea pânzătura neagră, cojoc ce-mi părea mereu nou, o sumnă de catifea, care se unduia și mai frumos decât cea de toate zilele. Ședeam în picioare cât era slujba de lungă, între babe clevetitoare și urâte și care miroseau altfel. Nu a pământ și frunze, ca Buni. Ci a bătrânețe. Mă mai puneam și-n genunchi, dându-mi ochii peste cap a nemulțumire. Pe drum spre casă veneam ținându-ne de braț. Inevitabil, câte-un lemn, pe marginea drumului, căzut din căruțele obișnuite pe vremea aceea, era reperat de ochii ageri. Se apleca cu pioșenie și-l punea sub braț. Eu aruncam o ploaie de reproșuri, că ne facem de râs. „Ce? Culegem ca săracii lemne de pe drum?” Ea, senină și netulburată de răcnetele mele zicea: „Ioi, da’ uite ce lemn bun de foc. Păcat de el. Cum să-l las în drum?”

Într-un an, am avut atât de multe mere de vară, încât Buni s-a hotărât să le vândă. A încărcat merele verzi și gustoase într-un căruț și, evident că mi-a cerut s-o însoțesc și s-o ajut. Fără să mă dezmint, m-am dus vociferând și acoperită de valul rușinii, „că ce, suntem săraci de vindem mere?!” Lumea venea și cumpăra în neștire. Buni le dădea aproape pe degeaba, că o durea sufletul să putrezească în spatele grădinii.

Mă petrecea mereu la poartă duminica, când deja eram mare, într-a șasea, și stăteam la bloc. Era gata cu binele, trebuia să plec acasă, că „api mâni începe școala”. Acolo, în poartă, îmi zicea iar, invariabil, replica de rămas bun: „Onucă, să sii cuminte și să nu te lași la băieți!” „Ce??? Ce-i aia??? Cum adică??? Ce înseamnă???” , o necăjeam eu, la fel, invariabil. Oh, cu cât drag respectam ritualul! „Ei, las’, că știi tu, să nu faci oarece purcării!” „Bine, Buni! Te pup!”, și fugeam pe stradă ca o bezmetică, întorcând mereu capul și agitându-mi cu putere mâinile.

Văd cu ochii minții și azi baticul ei sfânt, de toate zilele, alb cu flori albastre, sumna legănată în pasul ei vioi, mâinile strâmbe și aspre de muncă, fața brăzdată, ochii buni și blânzi, ritualurile noastre toate… De câte ori zăresc câte un lemn căzut dintr-o căruță, mă podidesc lacrimile, o țin pe Buni de braț, o strâng apoi năvalnic cu mâinile-amândouă și-i aud glasul bun „Onucă…”

Oana ȚÎNȚAȘ




PoetikS! Debut de weekend!

Ceștile vorbitoare

Auzind ceva-n bucătărie
Degrabă mă duc, ca nu cumva să fie…

Ceștile cântând de zor
În lumina ”reflectoarelor”!!!
Că așa se dau ele mari
Stând pe rafturile super-tari!

Vorbele mele sună ciudat
Dar, ele chiar au… cântat!!!

Nu se poate așa ceva
Lucrurile sunt anapoda!

Dar vai! O ceașcă s-a spart!
Iar ele toate au strigat:”ce s-a-ntâmplat?!”
Pe fază fiind, le-am surprins:
Ele de frică s-au spart fără să le fi atins!

Când parinții acas’ au venit
Cioburi pe jos au… descoperit.

Eu ce să spun?
Că ceștile au cântat
Și s-au spart… automat??
Părinții m-au apostrofat:
“Dar aici ce se petrece?
Uraganul a trecut și jocul trece!?!”

Păi! păi! Da, asta s-a întâmplat!
Neștiind ce fac, ceștile s-au speriat!

Ei au decis să imi dea o pedeapsă:
Să curăț exemplar prin casă.

După ce totul am curățat
Cearta s-a terminat și…
Alte cești am cumpărat,
Mai frumoase, mai primenite
Dar… TOT LA FEL DE ZĂPĂCITE!!

MIHAI PATRICIA MARIA
Clasa a IV – a,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”,
Sighet




PoetikS – DEBUT – Hajnalka Cuth

Hajnalka Cuth

Suferința

Un gol imens îmi cutreieră sufletul
E un întuneric des de nepătruns
O rană sângerează și umple o mare roșie
De-atâta amar de suferință,
Îți pătrunde în fiecare atom al ființei.
Carnea de pe oase-i mai grea ca plumbul
O tot târăști după tine și devii ostenit
O oboseală surdă ascunde strigătele făpturii mele adevărate,
Eul meu este strivit de forța negrului ce se extinde
Ca o pată de cerneală pe o foaie albă,
Pe care am vrut să scriu visele mele, ce niciodată n-au văzut curcubeul!
Lumina s-a deformat în umbră…
Mi-am dat seama că ploaia e singura mea scăpare,
Dar în Sahara mea, copacul fericirii nu înflorește
Căci singurii stropi ce-i mângâie crengile uscate sunt lacrimile mele,
Cum aș putea să uit suferința?
Când fiecare apus de soare aduce întunericul din nou
Și frica de mâine ca o hipnoză colectivă,
Mă subjugă în întregime pe mine, pe toți.
Cum aș putea să uit?…

Aș vrea să zbor din colivia închisă-n monotonie
Din care privesc lumea pe care n-o trăiesc
Și tot ce văd sunt doar zâmbete false
Înnegrite de fum și alcool,
O piesă de teatru foarte prost regizată.
Țipetele din priviri mă asurzesc,
Prefer să rătăcesc prin intelectualisme goale
Rostite de prietenul meu imaginar
Visătorul incurabil înalt și înțelept,
Ce mă face să simț!
Era să uit că știu să simț,
Credeam că nu mai e nimic în mine
În acest suflet, ca o peșteră fără fund
Unde sedimentele suferinței au format mii de straturi cenușii monocromatice,
Credeam că lumina din ochii mei este doar o reflecție a soarelui
Ce odată cu apusul se stinge
Dar uite că stele noi se nasc sub cerul suferinței
Și îmi luminează noaptea lungă și rece.

*

Fără cuvinte

Ador mirosul de ploaie de vară
Diminețile liniștite, când praful zilei de ieri s-a risipit
Când inima mea e plină de-o bucurie surdă
Pe care doar eu o percep tulburată,
Ador zâmbetul fetei de la patiseria mea preferată
Care știe ce vreau să comand fără a mai rosti vorbe
Cuvinte-n zadar…
Cum ar fi o lume fără cuvinte?
O lume prin care să vorbim doar din priviri, zâmbet și cântec
Ar fi o lume mai bună, fără războaie și fără suferință.
O lume fără cuvinte ar fi o tragedie bine venită
Ce ne-ar schimbă viețile de tot,
Doar așa am putea asculta ploaia
Și-am percepe-o ca pe o binecuvântare
Doar așa am putea auzi foșnetul frunzelor în luna mai
Doar așa am putea asculta simfonia naturii
Pe care mulți o ignorăm
Căci suntem prea obsedați de cuvinte
Rostite de mine, de tine, de mama și tata,
Cuvinte alterate…
Fără cuvinte n-am mai avea așteptări
Am fi mai puțin întemnițați de povara vorbelor
Am fi liberi cu adevărat!
Singura mea resemnare ar fi că nu aș mai putea scrie poezii
Dar totuși le-aș scrie
Le-aș scrie cu o rază de soare pe cer, pe un nor trecător, efemer
Ți le-aș cânta cu o voce sublimă
Ți le-aș desena pe nisipul umed al mării
Și-apoi le-aș șterge cu lacrimile mele.

*

Aripi de plumb

Sunt ostenit de atâtea încercări eșuate
Plămânii mei se simt sufocați de fum și am uitat să respir
Am degetele înghețate lipsite de viață
Și nu mai pot să cânt la instrumentul meu preferat
Fără muzică nu mai e viață
Încerc să-mi încălzesc glasul
Dar nu pot să scot nici un sunet
Sunt paralizat de durere
O durere cumplită ticsită de dor
De dorul de a zbura, dar nu pot să zbor
Și cum aș putea oh, Doamne? Simt că mor
Am aripi de plumb și nu pot să zbor…

Hajnalka Cuth




PoetikS – DEBUT – Bianca NEMEȘ

Bianca Nemeș

Bolnav de albastru

Ah, cer albastru,
De ce ascunzi tu al meu astru ?
Şi-mi juri seară de seară,
De parc-ar fi prima oară,
Că-l voi vedea oarecând
Din poama Lunii muşcând?
Că va veni doar la mine,
Iar dacă voi fi-n ruine
În braţe mă va ţine.
Iar sus, pe dealul umbrelor,
Tresar de dorul norilor,
Din lacrimi îmi fac scut:
Azi am curajul să te-nfrunt.
Iar de n-am dreptul la iubire,
Lasă-mi măcar o amintire,
Căci cu spaimă te privesc,
Şi voia lunii împlinesc.
Trăiesc prin tine-n două chipuri,
Visez preaplin, culeg nimicuri.
Mă-ncearc-o tainică ispită,
Astăzi chiar eu mă cred pedepsită.
Şi-ţi aduc ofrandă blesteme,
Nu-ţi mai scriu poeme,
Pentru că tot ce tu ai vrut
A fost să-mi vezi sufletul slut!
Acum în ceas de seară,
Când lumea mi-e amară
Mă sting, mă ofilesc,
Din zbor mă prăbuşesc
Albastrului mă dăruiesc,
Dar nu-ncetez să cresc.

*
De mine fug?…

Văd chipuri rele,
Care smulg zâmbetele mele.
Şi fug …
Pe toţi vreau să-i alung!
Lumea zâmbeşte-amar,
Cu zâmbet fad de chihlimbar.
În ochii lor eu văd minciuna…
Atât de aproape este ura!
Iar stelele-s păcate,
Chiar dacă-n veci sunt luminate.
Sunt reci și sunt de neatins,
În ele-ţi ţin sufletul prins.
Cea mai strălucitoare stea
În plâns te va întemniţa !
Dar le privim și le iubim,
Cu ele ceru-mpodobim.
Eu totuşi fug…
Cu vântu-aş vrea să m-ascund
Şi să m-aşez la colţ de lume,
Ca să ascult ce Soarele are a-mi spune.
Dar îmi e frig şi către Soare strig.
Apoi… stând pe un nor,
Un înger îmi dă aripa să mă-nfăşor.
Iar preamăritul Soare-mi spune
Că se va risipi această lume.
Şi stelele nu vor mai fi,
Iar în lumina Sa toţi vom zâmbi.

Zâmbesc deja… zâmbesc…
Se încălzeşte lumea ce-o privesc.
Azi nu mai fug…
Căci viaţa arde-n mine-un rug.

*

Plasa de vise

Sunt captivă într-o plasă de vise.
Un vis mă prinde în ale sale tentacule
Şi-mi arată puţinele lumini rămase aprinse.
Chiar dacă fug
Răvășind pământul,
Spre un capăt de lume,
Visul mă strigă pe nume,
Ma prinde în mreje,
Mă aruncă spre Soare
Ca să umplu paginile goale.
Sunt captivă într-o plasă de vise…
Oare mă voi îmbolnăvi?
Scriu poezii.
Îmi mai trebuie şi alte “doftorii”?!

Nemeș Bianca,
clasa a VI-a A,
Școala Gimnazială ”George Coșbuc”, Sighet

sursă foto: http://www.vinsieu.ro/




POETIKA – Debut: Maria KASTAN

Toată viaţa am aşteptat
să-mi crească aripi
şi când mi-au crescut
n-am mai ştiut ce să fac cu ele.

***

Vezi,
îmi sângerează drumul ce-mi crestează palma:
dezgoleşte-mi aripile
am uitat cum se zboară
le-am folosit doar în vis
cu toate ușile zăvorâte.

Buzele tac.
Mă pândesc spaimele după ce mi-au hăituit singurătatea
cu dureri de piatră
și-aștept
să mă dezleg de umbra ta.

***

Parcă aștept să se zărească capătul unei învieri din nimic
în timp ce exersez
mersul invers acelor de ceasornic.

***

Stau în fața ta cu sufletul dezgolit:
în pumni îmi strâng aripile.
Îmbrățișează-mă!

***

noi doi construind îngeri de zăpadă

***

Spune-mi tu, pe ce drum s-o apuc să uit de mine?
Spune-mi dacă are capăt chemarea?
Spune-mi, cum să mă rog zilei de mâine
să-mi aducă înapoi ce mi-a răpit ziua de ieri?
Spune-mi, dacă închid ochii întâlnesc uitarea
sau chiar trebuie să mor?
De unde să știu ce se întâmplă
dacă nu iubești!?

***

Vorbește lumea. Țipă.
Cuvinte arse-n adn-ul zilei.
Nu mai pot face nimic:
viața atârnă nehotărâtă.

***

Când aripa-i rănită la ce mai folosește cerul?

***

Ai să mă recunoști:
voi săruta în felul meu umbra
când tu vei rătăci la miezul nopții pe strada noastră
singur.
Vei dori să-ți abandonezi dorul
și vei face semne nopții să te cuprindă
iar și iar.

Autor, Maria Kastan

Foto: Peter Lengyel




Polițistul local sighetean, Ion (Nelu) Borodi, RAPORTEAZĂ: iubesc POEZIA!

Mă numesc Borodi Ion, prietenii şi în familie îmi zic Nelu. M-am născut în municipiul Sighetu Marmaţiei în urmă cu 53 de ani. De profesie sunt poliţist local la Primăria Sighetu Marmaţiei, am 10 ani vechime. Scriu poezii de 29 de ani, de când am cunoscut-o pe actuala mea soţie Maria, iubirea dintre noi fiind ,,dragoste la prima vedere’’. Şi aşa a şi rămas până acum. Prima poezie şi următoarele le-am scris pentru soția mea şi pentru familia mea. Sunt un familist convins, am doi copii, un băiat şi o fată, de 3 ani sunt şi bunic: am doi nepoţei, Luca Theodor şi Maria Nicoleta. Îmi iubesc foarte mult familia, suntem o familie unită, foarte ataşati unul faţă de celălalt. Tot pe primul plan este şi profesia mea de polițist, pe care o iubesc foarte mult fiindcă îmi place ceea ce fac, nu consider nici un efort prea mare în a-mi ajuta semenii, atunci când aceştia îmi cer ajutorul.

Am terminat Facultatea de Drept din Chişinău – Rep. Moldova – consider că niciodată nu e prea târziu ca să te perfecţionezi! – pentru a fi un bun profesionist în meseria aleasă. Poezia este latura mea sensibilă de care sunt legat pentru totdeauna şi faţă de care mă simt atras tot timpul ca de un magnet. Îmi place să scriu în momentele de inspiraţie, îmi place să mă joc cu cuvintele, să aştern pe hârtie toate emoţiile şi sentimentele care mă domină sau le simt într-un anumit moment.

Anul 2016 a fost anul meu de debut literar. În 11 iunie am avut lansarea de carte cu primul meu volum de poezii de dragoste cu titlul ,,Iubita mea… Iubitul meu…’’, volum editat de cunoscuta scriitoare, poetă şi romancieră Rodica Elena Lupu, membră a Uniunii Scriitorilor din România, volum tipărit la Editura ,,ANAMAROL’’ din Bucureşti. După anul debutului, alte creații de-ale mele au mai fost publicate în șapte antologii de poezie. Poezia este viaţa mea şi felul meu de a fi!

Cu respect şi consideraţie pentru toţi cititorii mei…
Borodi Ion [Nelu].

Toamna

E toamnă peste ’ntreg pământul
Iar eu la masă stau şi scriu,
Mă-ntreb pe mine, întreb şi gândul
Şi mă gândesc aşa-n pustiu.

Văd frunze care dezertează…
Din creanga ce o am sub geam,
Sunt bucuroase, chiar flirtează
Cu ochii mei, privind în van.

Vin rânduri de-ntuneric roată
Mă-ncercuiesc cu neantul lor,
Când ochii mei lumină caută
Tăcerea nopţii, cântă în cor.

Privesc în zare şi cu nesaţ mi-s ochii
Când noaptea mă acoperă subtil,
În ei îmi intră de lumină aşchii…
Umbra mi se pierde-n negură tiptil.

În minte am ghemuri de vise…
Şi-n palmă, aerul de toamnă îl strâng,
Când pleoapele îmi cer să fie închise
Dar eu de viaţă şi lumină sunt flămând.

*

Călimara cu cafea

V-am scris versete pline de iubire
Cu pana mea ’nmuiată în cafea,
Sunt onorat de voi, mă simt ca şi un mire
Şi voi la fel să vă simţiţi, aş vrea.

Când mâna mea, cuvinte drăgăstoase
Aşterne pe hârtie, luate chiar din gând,
La voi îmi zboară mintea la clipele frumoase
Când commenturi aşterneţi, rând pe rând.

Prieteni dragi, ce-mi sunteţi ca şi nişte rude
Doar voi m-apreciaţi şi mă iubiţi,
Când sufletul mi-l pun în transpiraţii ude
Voi ochii când citiţi, mi faceţi fericiţi.

Am pus cafea în slove, să nu vă fure somnul
Şi scriu cu pana mea ’nmuiată în cafea,
Mă rog ca să simţiţi, c-aşa o vrea şi Domnul
Tot plânsul meu din suflet şi dor aşişderea.

Mă uit la călimara ce îmi adapă pana
Mi-e sufletul de voi, de preţuire plin,
Şi gâtul mi-e uscat, când iau în mână cana
Mai scriu vreo două strofe, ce vouă vi le-nchin.

*
Lăsați-mi scrisul…

Lăsați-mă să scriu despre iubire
Luați tot ce vreți, eu n-am să plâng,
Versurile mele vă las ca amintire
Că sufletul de scris îmi e flămând.

Lăsați-mi dragostea și scrisul
Luați ce vreți, tot ce doriți,
Dar nu-mi luați gândul și visul
Nici pașii mei bătătoriți.

Lăsați-mă să scriu de dor și jale
Lacrimile dacă vreți, eu vi le dau,
Printre cuvinte eu îmi caut o cale
Dar ochii mei prin ele mă trădau.

Lăsați-mă cu scrisul și iubita
Vă dau averi și bogății ce n-am,
Că pana și cu scrisul mi-e ursita
Și viața toată la ele mă înham.

Cu drag vă dăruiesc ce-am scris
Căci fără voi, sunt bun de balamuc,
Iar versurile-s de haiduc proscris
Și strofele răpite din inimă le aduc.

Borodi Ion [Nelu] – Sighet




PoetikS – DEBUT – Rebecca Dunca