Recenzie: „Orașul cu poeți” – Sighet, ianuarie 2023
Prezenţi într-o carte la a cărei lansare au fost prezenţi mulţi dintre ei, poeţii Sighetului ne spun în versuri ce mai fac, ce-au mai făcut, cum se simt, cum sunt. „Oraṣul cu poeţi″, cu cei 12 plus unul, Lucian Perţa, care le parodiază prieteneṣte versurile, la care se adaugă „finisajul extrafin″ al Editurii Valea Verde ṣi tipăritura fără cusur a celor de la Aska Grafika, este un moment important al culturii sighetene, care trebuie cunoscut.
Poetul Echim Vancea a făcut o selecţie alfabetică de autori care ṣi-au găsit locul într-o antologie care nu mă putea lăsa indiferent. Ne duce câteodată viaţa pe mine ṣi pe câte unul dintre ei în acelaṣi loc, în acelaṣi timp. Ne salutăm, schimbăm două-trei vorbe de politeţe, apoi ne vedem fiecare de drumul lui. Iată că o carte – în posesia căreia mă bucur că sunt! – îmi dă ocazia să-i înţeleg mai bine, să-i admir că ṣtiu să trăiască frumos ṣi să spun aici ce cred eu că mai fac poeţii sigheteni.
Doina Rândunica Anton zice: „Sunt o femeie pe cale de dispariţie / Mănânc direct din oale, în picioare/ […] / Sunt ca un steag viking zdrenţuit″. E vremea schimbării, zice poeta. Prin urmare, „Nu mai vreau să fac lucruri mari / Vreau să fac doar lucruri mici / De exemplu să îngrop toţi sâmburii / Din prunele, caisele ṣi piersicile / Pe care le-am mâncat″.
Poeta are o dorinţă: „Să mă învelesc în toată depărtarea cuvintelor scrise / Şi să adaug cuvintele mele nescrise / Pe pânza interioară a cortului / Ca să am lumină mereu″.
Lumina aceea există deja ṣi-i din ce în ce mai strălucitoare!
Gheorghe Mihai Bârlea nostalgic, ne spune „Tânăr visam să zbor / fără să fiu fluture sau pasăre / ci pur ṣi simplu mă simţeam în levitaţie cosmică / fără teama de a plonja în gol;″. Acum, poetul ne anunţă: „Mă mut de la ṣase la ṣapte, / nu-i vorba de apartamentul de bloc / ṣi nici ṣtirea nu-i una virală / ci pur ṣi simplu cu prefixul anilor fac troc.″
Cum se poate face asta? „O să savurez o băutură aleasă, / asortată cu amintiri ṣi flori / din pruncia mea de la ţară / la care m-aṣ întoarce de o sută de ori.″.
Atât de multe aṣ mai avea de (s)pus din poeziile lui Gheorghe Mihai Bârlea…, dar măcar dintr-una să citez aici ceva care să bucure cititorii de aṣa frumoase stihuri scrise de un năneṣtean, sighetean, băimărean sau, într-un singur cuvânt spus, maramureṣean de viţă nobilă: „Din rochia miresei dansând / sar scântei / ṣi ia foc inima mirelui, / ṣi-atins sufletul de respiraţia ei, / se visează de tânăr zidit / în petalele unui trandafir.”
Lui Alexandru Dohi îi e dor de Sighetul de odinioară. „mi-e un dor / cumplit de tine / în tine am văzut / lumina zilei / eṣti nestemata / din sufletul meu″. Pentru autor, „poetul e o fiinţă magică″. „chiar dacă tace / el mai degrabă îṣi / aduce aminte ceea ce / nu s-a întâmplat″.
Iar „Poezia e în anticamera / Prezentului ṣi prezice / frumuseţea liniṣtii;″ .
Antonia Luiza Dubovici scrie în poezia „Dincolo de veghea Ofeliei″: „Mi te strecori în vis, / în gândul cel mai aproape de marginea pământului, / luminos ṣi clar ca o petală de vară cenuṣie, în mâna lui Dumnezeu, / să-mi spui că umblarea pe apă este doar o aprindere ce se naṣte din convieţuirea / sufletului cu seninul.″, lăsându-ne pe noi să medităm la mesajul transmis. Să fie vorba despre o fiinţă dragă? Sau poate despre harul poetic pe care l-a primit pe vremea când era sigheteancă ṣi pe care-l cultivă acum departe de locul natal?…
În altă poezie, despre o fiinţă dragă, poeta spune frumos ṣi unic: „cât dorm pe jumătate de pernă / dragostea mea încetează să mai încapă în mine″.
Sunt aproape nouă ani de când am publicat pe www.sighet-online.ro articolul „Drumul unei poete″. Atunci am scris aṣa: „Am convingerea că în 14 martie 2014 a fost ceva mai mult decât o lansare de carte. Am participat, alături de toţi prezenţi la Sala Radio Sighet, la primii paşi făcuţi de Antonia (ce nume frumos…şi i-am spus asta!) pe drumul fără întoarcere al poeziei. Aveam impresia că eram într-un loc (gară, aeroport, nu contează ce) cu intenţia de a conduce pe cineva drag tuturor pe un drum lung, plin de neprevăzut, de interesant, de lauri!
Domnişoara Antonia Zavalic va pleca într-o bună zi din comunitate. Când se va întâmpla asta, să nu fim trişti…Va fi întotdeauna poeta noastră! Va fi un ambasador al oraşului nostru, care a avut şi are oameni plini de har!
Tudor Arghezi spunea: „Carte frumoasă, cinste cui te-a scris / Încet gândită, gingaş cumpănită; / Eşti ca o floare, anume înflorită / Mâinilor mele, care te-au deschis.”. Dacă ar fi fost cu noi la o discuţie „Despre fluturi şi praf”, ar fi repetat poezia, sau poate atunci ar fi scris-o!
Cartea Antoniei e frumoasă. Poeta e frumoasă şi tânără. Ce mult i-ar fi plăcut marelui poet să fie într-o zi de vineri din luna martie să vadă că nici fluturii, nici praful nu se pot lua la întrecere cu înaltul zborului unei poete din Maramureş…
Zbor neobosit, Antonia Zavalic! De fapt, pasiunea nu oboseşte, nu-i aşa?″.
Urare pe care o reînnoiesc acum, în 2023, cu fireasca modificare: zbor neobosit, Antonia Luiza Dubovici!
Fábry Sándor, un alt poet prezent în antologia făcută de Echim Vancea, se joacă frumos cu ineditul, iar traducerile ṣi răstălmăcirile făcute de Marin Slujeru ṣi de Slujeru Gavaller Tünde dau un plus de valoare poeziilor sigheteanului prea devreme plecat din această lume.
„Complimentul polizorului″: „Doamnă, eṣti minunată, / ca scânteia ṣi ca netezimea, / Nu-i ca dumneata nimic mai graţios, / nici mai neted ṣi nici mai scânteios.″.
Altă realizare deosebită în „baladă I: „în zorii adânci / argintul lunii strălucea / ṣi a rămas pe părul meu″.
Probabil că, dac-ar trăi acum ca să ne spună cum se mai simte prin Sighet, ar face-o cum a făcut-o în „raport de stare″: „Ca un Robinson nelocuit / trăiesc / pe o insulă naufragiată.″.
Vasile Gogea a „păţit″ ceva. Citez din poezia „La Sighet″: „Brusc, / aṣa cum vine iarna, / mi-a rămas mică umbra / copilăriei. / Cred că am crescut mai mult / decât poate arăta ea. / De o vreme / mă strânge tare de tot, / ca un bocanc / reciclat / de infanterist.″.
Acelaṣi autor ne spune ce i s-a mai întâmplat în viaţă. „Din vagonul de marfă / plecat / din nordul memoriei / încă se mai descarcă: / o femeie, / doi prunci / ṣi câteva lemne, / pe un peron din prezent. / Abia acum / hamali musculoṣi / dau jos / baloţii cu amintiri.″.
Ce-ar mai fi de făcut, când ṣtim că „Vine un ceas al zilei / către seară / când umbra trupului / se-adună / în suflet ṣi dispare / ca un melc / în cochilie / lăsând în urmă doar fosforul / din oasele arse / în rugul / cerului.″?
La Ieremia Lenghel nota principală a selecţiei din „Oraṣul cu poeţi″ este nostalgia, frumos (re)trăită, transpusă în admirabile versuri. „Amiaza / înfiorată de senin / lasă să cadă / o îndepărtată lacrimă astrală″. Sau, în altă poezie: „Sub umbrar / de amintire / refrigeram / ce-a fost trăire // La soare se prăjea / visare / pe-un val din / înspumata mare / a-ndepărtatului din noi″.
Evoluţia omului, viaţa, „E cuprins în ea misterul / străveziu de stalactită / Transformat într-o-nălţare / mai apoi de stalagmită″.
Lui Ion Mariṣ îi e dor. „Ce dor mi-e de un timp de pus pe rană, / de necuvinte ṣi de buze sfinte, / de starea ta de noapte diafană / ṣi de surâsul tău să mă-nfiebânte.″. Citindu-i poemele, mi-a revenit aceeaṣi stare de empatie pe care am avut-o cu ani în urmă văzându-l pe Octavian Cotescu în „Minetti″ de Thomas Bernhard ṣi căruia îmi venea să-i strig din sală sau să merg în culise ṣi să-i spun că nu pot face nimic mai mult decât să-l înţeleg.
Acum e la fel… Ion Mariṣ: „Deschid toate uṣile; / nici urmă de mine!… / Pe cine să strig când plânge scrumul pe lumânare?″.
Cât despre oraṣ… „nu-l cunosc nu-l găsesc nu-l urmez / nu cred în cimitirele concetăţenilor trecuţi / printre atâtea minciuni anotimpuri″. Sau, ca un fel de concluzie la sfârṣitul altei poezii: „Între cele două ape doarme / mereu un alt oraṣ care ne ascunde.″.
Pentru Vasile Muste Sighetul este un „oraṣ sărit de îngeri altfel cum / primărie-judecătorie-puṣcărie / într-o singură zidire / ṣi mai încolo pe deal / răbdător cimitirul″. Este poetul care iubeṣte iubirea. „îmi pasă / de fiecare pas pe care îl faci pe pământ / ţie / nu-ţi pese cine te lasă″.
Gheorghe Pârja scrie în „Epistolă pentru castelanul Echim″: „Îti mai scriu castelane,/ Despre vânătoarea de vulpi de pe Iza,/ Unde viclean dragonul râului/ mai lovea cu un hohot de viaţă în noi.″. Castelanul Echim, cel care administrează acest castel al poeţilor sigheteni mai primeṣte o ṣtire (a se citi: o strofă) de la Gheorghe Pârja. „Totuṣi, îti mai scriu castelane,/ Pe la noi plouă des, dar poeţii nu mor/ Ci scriu poeme pe frunte de podbal/ Sărută spada ṣi îl visează pe Isus″.
Sighetul, oraṣul în care „Pe străzi singurătatea se desface în fire / Paṣii grei lasă urme lângă umbra statuilor / Copiii zeilor ronţăie bomboane de mentă / La Grădina Morii domniţa absentă / Culege spini din coroana martiră.″.
Marin Slujeru e un poet care mi-e foarte drag pentru că versurile sale mă duc imediat dincolo de cuvinte, acolo unde simţirea ia locul înţelesului primordial. Citesc în poezia „Belṣug″: „ṣi nu avem noi atâta timp cât îmi trebuie mie / ca să ies viu din vis, din împietrire, / din visul împietrit // Şi chiar dacă aṣ ieṣi / ar începe o lungă fărâmiţare, / până să-ţi ajung nisip sub picioare // Nu sta după mine / nu avem noi atâta timp să mă adun, apoi, / să fie ceva de scris.″.
Desigur, imaginaţia poetului e fără limite. Marin Slujeru s-a adunat demult ṣi are întotdeauna ceva de scris. Argument: „Ne întâlnim prin oraṣ tot mai scunzi / atât de triṣti am fost la tinereţe (plural din nou !) / ca ṣi cum viaţa ar fi trecut, / prezentul atunci – o rămăṣiţă / Acum eṣti luat prin surprindere / că nu mai e vis. / trăieṣti o cutremurare / faţă cu firul de praf ce eṣti, / o dezîntristare.″.
Sighetul ṣi locuitorii lui sunt adesea teme preferate în poeziile lui Marin Slujeru. Are întotdeauna „ atâta timp să″ se adune, „apoi″ / găseṣte cu uṣurinţă „să fie ceva de scris″. Un exemplu din poezia „Ocupaţii…″: „Pe străzile din oraṣul meu, / trec întruna inṣi amărâţi, încruntaţi / umblă liber / dacă te surprind că-i priveṣti, / ce mai duṣmănie / – e tristeţea lor, ocupatum agrum ″.
De ce-mi place atât de mult Marin Slujeru? Pentru că … citiţi, vă rog, „Metallica″: „plopii până-n cer / în aur, în galben imperial – /ṣi noi lângă ei / în argint– miṣunăm, minunându-ne″!
Echim Vancea, culegătorul ṣi aranjorul volumul de faţă, „castelanul″ – cum îl numeṣte Gheorghe Pârja – ne spune în acelaṣi poem ce-a mai făcut, ce face, cum se simte. „Oraṣul singur″: „oraṣul are zăvoarele trase. / nu mai doreṣte plictisul vizitiilor / moţăind în inima mea / în faţa întunericului / o grămadă de manuscrise. / în spatele lor / surâsul nomadului / ṣi arginţii ultimei nopţi de dragoste / pecetluind pacea unei clipe / de rătăcire. / nu lipsesc crucile. / le simt febra / căindu-se de singurătatea oraṣului.
Ce frumuseţi fără seamăn scrie Echim!… „Cu soarele în ochi″:„întunericul are chef de vorbă. / ora caută un strop de odihnă la umbra / florii-soarelui.″! Altă strofă, din altă poezie: „victimă a copilăriei iarna se strecoară prin uṣile de ceară / în întuneric mândrindu-se cu umbra tocind zilnic / cărarea anunţându-mi sosirea″.
Al doisprezecelea plus unu poet din „Oraṣul cu poeţi″ e cel care-i parodiază amical pe ceilalţi doisprezece. E Lucian Perţa. Scrie cu vervă, surprinde câte o „nevăzută″ a fiecărei poezii de care se ocupă. Pune în versurile sale care mai mult „mângâie″ decât „înţeapă″ ṣi titluri din volumele prietenilor lui. Simpatic ṣi pe fază de fiecare dată, Lucian Perţa merită citit! Credeţi-mă, asta face bine!
„Sighetul este în esenţa lui un oraṣ al cuvintelor, cu poezie vie ṣi nemuritoare″ – spune Antonia Luiza Dubovici. O pledoarie pentru spusele Antoniei a încercat să fie si comentariul meu. Şi mai adaug doar atât: Sighetul e ṣi al celor care apreciază ṣi aṣteaptă poezia vie ṣi nemuritoare. Unul dintre ei, semnează acum, aici.
Horia Picu