Antonia și „slujitorii”… Templului de Adamant!

În Sighetul nostrum, la Galeria de Artă Vassiliev, a avut loc în seara învăpăiată de 12 August 2019 lansarea volumului trilingv de poezie al Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic, căsătorită în S:U.A.) – „Templul de adamant”. Moderatorul întâlnirii a fost prof. Brîndușa Oanță.

Cartea a apărut la Editura „Valea Verde” din Sighet, în limbile română, engleză, ucrainiană, tipărită la Aska Grafika. Au salutat apariţia ei: Ion Mariş – mesaj, Echim Vancea – mesaj, Ion Dubovici (prof. univ, traducătorul cărţii în ucrainiană), subsemnatul, Lavinia Grijac (designerul și ilustratoarea cărţii), Gheorghe Mihai Bârlea, Doina R. Anton. Au cântat: Ileana Matus (o priceasnă închinată Sf. Marii) şi Gh. Şteţca, însoţit de eleva Narcisa Negrea – folk.

Momentul culminant al serii a fost, de asemenea, un „triptic”: cuvântul lui Ivan Dubovici, soţul Antoniei (cum a realizat că poezia este o menire pentru doamna lui); autoprezentarea cărţii de către autoare (despre poezie ca un templu de adamant, loc geometric al sufletului nostru, al liniştii în credinţă şi speranţă); un recitativ în română, ucrainiană şi engleză susţinut de Antonia şi minunaţii ei verişori americani….

Să scrii înainte, Antonia, wherever you are!

Marin Slujeru

***

2019 este ”Anul Cărții” în România și face parte din proiectul ”Pactul pentru carte”. Pentru a fi citite cărțile trebuie scrise, trebuie publicate, trebuie făcute cunoscute publicului. Astăzi, ne aflăm aici pentru a vizita ”Templul de adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, conduși prin lumea de nestemate chiar de autoare. Iată că, la Sighet, nu doar se citește, ci se și scrie carte, și, mai ales, avem plăcerea să vă facem scrierea cunoscută, vouă, cititorilor.

Brîndușa Oanță

 ***

Antonia a revenit acasă pentru a „răspândi”, a disemina în lumea largă poezia, de aici, de la obîrșie. Antonia a vorbit în dulcea limbă română dar, ecuația globalizată a poeziei  include azi Ucraina și SUA. Lumea poate fi bună, frumoasă, sustenabilă dacă, folosind „device-uri” adecvate – așa cum face Antonia – ne vom apropia și integra toți în… cultură, în artă.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic) ne propune să „zăbovim” într-un Templu de Adamant, să parcurgem un pod, o autostradă virtuală, artistică, pentru a fi mai… umani.

Acest proiect poetic trilingv, gândit alături de Editura “Valea Verde” este “demonstrația” Antoniei pentru sceptici, pentru cei care n-au descoperit – încă! – sensul acestui mileniu.

Succes Antonia și… la cât mai multe proiecte și alături de sigheteni! Știu, cred, Antonia, că vei cuceri Lumea Nouă și vei învinge toate obstacolele cu și prin Poezie!

Ion Mariș

***

Poemele volumului Templul de adamant (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019) redau un zbucium interior al unui suflet sensibil în căutarea adevărurilor esenţiale ale existenţei, pendulând între real şi visare, cu trăiri „mistice” şi momente de extaz. Versurile au dimensiune metafizică chiar dacă, sau poate chiar de aceea, în plan liric se confruntă cu o… „captivitate” temporară a prezentului, o îmbinare fericită între cerebral şi emoţional, ceea ce din punct de vedere estetic dă bine, având o doză de inedit.

Dăruită cu o autentică sensibilitate poeta Antonia Luiza Zavalic-Dubovici scrie o poezie intelectuală, în consens cu generaţia sa. Respectând „regulile” versificaţiei moderne, poetă de elevată vigoare expresivă, ne propune în acest volum o lirică care stă sub „pecetea” modernităţii, cu un verb intens metaforizat, rostit fără ostentaţie, cu mare putere de seducţie.

Fiind „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, Antonia Luiza Zavalic-Dubovici ”zidește” o carte, „Templul de Adamant”,  „concepută” sub  semnul  hotărârii, a neclintirii ferme spre a ne arăta cum se „vede” pe sine și lumea în care trăiește. O asumare a vieții între constrângeri și frumusețe, între limitare și libertatea pe care ți-o dau spiritul, credința, voința de a trece peste faptul că  „Afară lumina pălește și păsările se prăbușesc peste/ sufletul meu/ ca o mână caldă dezvelind stele.” Dar cititorul trebuie să aștepte un timp în afara zidurilor „templului” până la apusul soarelui, ca să vină noaptea să poată „intra”. Poeta îl va lăsa să intre doar pe cel plecat cândva și care acum se întoarce „să ne aducă aminte că tot ceea ce iubim/ ne vindecă de moarte ca o tandrețe/ sfântă”. Dintre „toți călătorii pe pământul uitării” numai unu este așteptat în templu, și că odată intrat acestuia i se vor spăla picioarele de colbul drumului și trupul de lacrimi „până nu mai rămâne nimic de plâns” pentru că „s-a plătit totul/ și lumea își învață moartea pe de rost.” Dar și acesta este sfătuit: „nu te lipi de inimi/ s-ar putea să cazi în lacrima/ visului tău”și că și acesta abia în dimineața următoare va avea acces la regăsirea de sine, la pacea pe care ți-o dă „o mână caldă dezvelind stele” iar noi, ceilalți, trebuie să înțelegem că „suntem ușori și mici/ viața ne intră în vene ca o foame stranie” și că „dacă ai iubit cândva ai știut că există singurătate/ și în tine însuți/ și între tine și celălalt”.

Dacă există o poezie pentru critici și o alta pentru cititori Antonia Luiza Zavalic-Dubovici reușește să le situeze pe același raft, punerea de acord realizându-se fără sincope, aidoma unei rugăciuni așezată în coordonatele liricii moderne, devenite indicii ale modernității poeziei sale.

Și totuși poeta este, în acest volum, departe de a fi „femeia/ cea mai răpită din anotimpul ei”, discursul său liric este departe, chiar foarte departe, de a fi „vorbăreț”, poemele volumului fiind popasuri contemplative care ”obligă” cititorul, căruia i s-a permis intrarea în templu, la o smerită și gravă meditație în multe momente.

Poeta își „supravează” foarte atentă poemele, în așa fel încât sub unele familiarități ale adresării se ascunde de fapt un spectacol liric de un deloc ușor proces de natură himerică. Este în aceste poeme și o stare elegiacă, dar și o revoltă căreia poeta i-a pus surdină în unele momente de discretă „religiozitate”

 Echim Vancea

 

***

Premiile literare obţinute, publicarea ei la editura “Grinta” şI “Valea Verde”, cu trei volume de poezie (“Fluturi şi praf”, “Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, “Templul de adamant”), prezenţa în publicaţii şi antologii literare, comentariile de întâmpinare şi interpretările critice pe care le suscită, statutul privilegiat pe care i-l acordă site-ul de poezie agonia.net, încă de la primele colaborări, blogul personal – toate dovedesc faptul că avem în persoana Antoniei Luiza Dubovici (n. Zavalic) o poetesă aleasă.

Poemele Antoniei au gravitate, altitudine, demnitate. Ea reuşeşte cultivarea limbii române literare fără greş, în toată claritatea ei, “îngreunând” cuvintele de înţeles nu prin atât prin modelarea lor, cât prin frazarea şi configuraţia textului poetic, întotdeauna perfect rotunjit. Îndrăzneşte, asemenea marilor poete, abordarea şi asumarea fără rest a unor teritorii sufleteşti extreme, intime, năzuind să întocmească “o hartă pentru constelația lăuntricului”, convertind dramatismul şi tragismul „lăuntriciilor” în temeiuri ale iubirii.

Antonia este parte a generaţiei ei poetice – absolutistă, cvasimistică, sofisticată. Altminteri, analitică, pătrunzătoare, empatică.

Ea spune că acest templu poetic se vrea un loc al liniştii, reculegerii şi credinţei, în vălmăşagul zilelor ce le trăim. Mie mi se pare că miezul incandescent al acestui al treilea volum de poezie dăruit nouă de Antonia Luiza este format din poemele de dragoste: poeme mistice şi de anatomie a misticii iubirii; poeme de autodivulgare, mărturisire şi predare necondiţionată, smerită (marca marii poezii feminine); poeme grele de confesiune fierbinte, cuvânt cu cuvânt; poeme de dragoste în zbor; poeme de comuniune cu cosmosul şi cu neantul; poeme cvasisentenţioase, de dragoste şi filosofare; premonitorii; de dragoste-psalm; de studiu demonic, necruţător al vietăţii îndrăgostite; poeme ale tensiunii între intensitatea iubirii şi aceea a pierderii, despărţirii, morţii…

Marin Slujeru

***

În după-amiaza zilei de 12.08.2019, am participat la un act de cultură puțin atipic.

Locația unde a avut loc evenimentul a oferit o atmosferă plăcută, este vorba de salonul de la Galeria Vassiliev.

Despre ce act de cultură este vorba? Tânăra poetă Antonia Luiza Zavalic-Dubovici și-a lansat ultimul volum de versuri, intitulat ”Templul de Adamant”. Interesant este că volumul este trilingv – română, ucraineană și engleză. Deliciul evenimentului l-au făcut verișorii “americani” ai poetei care au citit poezii în ucraineană și engleză, în română citind autoarea.

O rețin pe Antonia de când și-a lansat la Sala Radio primul volum de versuri. Timidă, cu mult bun simț, arăta ca un fir de trestie – acum are același bun simț, dar este mai curajoasă și mai expresivă, mai împlinită.

Au fost niște momente de reală plăcere artistică, moderatoarea evenimentului asigurând o fluență adecvată…. poeziei .

Bravo, Antonia, te așteptăm cu un nou volum, după ce vei deveni mămică!

Eva Oanță

***

Am început “Templul de Adamant”, în urmă cu mai bine de patru ani și la fel ca în cazul primelor două volume de poezie pe care le-am publicat (“Despre fluturi și praf” și „Despre înfrângerea definitivă a întunericului”) n-a fost un proiect despre ambiție sau despre a ieși în față, ci despre smerenie și răbdare, în urma cărora mi s-au alăturat oameni deosebiți, oameni dragi sufletului meu, cărora le mulțumesc mai sus de stele, este vorba despre: editorul Ion Mariș, poetul Marin Slujeru, poetul Echim Vancea, traducătorii și lectorii de carte: Ion Dubovici, Olena Luțisin, Smaranda Cioban, Victor Cioban, Ian Macilwain, Brîndușa Oanță, graficianul de carte: Lavinia Grijac, doamna Ileana Vassiliev; un grup de oameni minunați, înzestrați și iubitori de frumos, tot aici ar fi făcut parte și regretatul nostru Johnny Popescu, cel care s-a oferit voluntar în traducerea cărții în lb. Engleză, cred că ar fi fericit să vadă acest volum și cred că undeva de sus ne-a ajutat să cucerim fiecare obstacol.

Vedeți, a scrie o carte, nu se termină o dată ce dai save și print, sau când iese proaspăt din tipar, ci se continuă cu mult după această etapă, întâi ajunge în mâna cititorului, apoi în mintea lui, apoi în inima lui, și mai departe este un mister, unde ajung cuvintele. Ele sunt ca semințele purtate de vânt și lăsate să rodească în ținuturi nebănuite de autor.

Drumul lor rămâne o călătorie și o destinație care anticipează un destin pe care noi scriitorii nu-l putem întrezări, fiindcă noi nu suntem decât vasul cuvintelor, noi suntem pământul și cerul lor deopotrivă iar asumarea harului înseamnă a-L primi pe Dumnezeu, în mod absolut și complet. Iar cu cât Dumnezeu luminează mai puternic în inima noastră cu atât mai luminoase ne vor fi și cuvintele.

Sper ca acest volum să fie pentru cititorii mei, o călăuză, o hartă pentru constelația lăuntricului în momente când ți-ai dori un loc al tău, nu din făcut din ziduri, ci din liniște, unde să poți veni de câte ori obosești, de câte ori ai vrea să-ți tragi răsuflarea, înainte de a o lua de la capăt. Un loc mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu.

Dacă aș avea nevoie de o biserică lăuntrică aceasta ar fi ‘Templul meu de Adamant’, un templu al sufletului, o casă indistructibilă, clădită din cuvinte și cărămizi stelare.

TEMPULUL de Adamant este metafora poeziei, a refugiului. Un loc exclusiv non-fizic, care există mai presus de orice nuanțe tactile. Un loc al credinței, un loc de întâlnire, de rugăciune, de meditație. Un loc unde gândurile pot fi atinse întru misterul lucidității și al visării. Un loc de smerenie, de căutare, de reculegere, de rămas bun, de intuire a vieții. Un loc tainic, adânc, misterios, unde inimile sunt dezvelite stelelor.

Cred că dacă ne-am da timp să ascultăm glasul cerului dinlăuntru, nu doar că vom găsi limbajul poetic din care am fost creați ci ne vom întoarce în punctul 0, călătorind în noi înșine, netulburați de griji și frământări inutile.

Poezia începe prin ascultare. La fel și rugăciunea. În poezie la fel ca și-n rugăciune, simți preaînaltul. Găsești tărie în slăbiciune, chiar și-n cele mai comune trăiri și-n acest fel te depășești.

Asculți și devii. Te îndepărtezi de impurități, căci sufletul tănjește după hrană vie. Și ce poate fi mai viu decât cuvântul? Substanța din care s-a creat totul.

Această carte este mai mult decât se vede, mai mult decât coperta, paginile, literele așezate într-un algoritm descifrabil în nuanțe și trăiri unice și irepetabile, dincolo de mesaj, este o prelungire a sufletului, o extensie a sa, o parte din cel ce s-a scris, atât de viu și nesupus morții pământești.

Când omul ajunge pe culmile sufletului său atingându-și Everestul lăuntric, a câștigat totul. Aceasta este în vizunea mea, miza vieții noastre, iar poezia este un exercițiu de alpinism interior, alături de meditație și de rugăciune.

Poezia, cuvintele devin hrana omului pe timp de criză: în detenție, lagăre și închisori, oamenii au supraviețuit celor mai crunte și nedrepte pedepse, descoperindu-și resursele interioare infinite. Astăzi, omul suferă de o criză de profunzime, adesea nediagnosticată și neconștientizată, trupul este pus pe piedestal, supraalimentat,  supraîngrijit, iar între timp nevăzutul din noi se revoltă. Poezia vine să înlăture praful, mizeria, zgomotul care ne înconjoară, ea este puntea pe care pășind putem să ajungem la cea mai bună versiune a noastră, cea reală, cea sinceră.

Prin poezie poți măsura magnitudinea vieții interioare, ea este ca un instrument fidel al invizibilului care ne locuiește.

Din păcate lumii de astăzi nu-i mai este foame și sete de adâncime, nu mai caută împliniri care să îi ofere hrana lăuntrică, majoritatea oamenilor se opresc la nevoi de bază, superficiale care împlinesc doar ființa de suprafață, aceasta este drama lumii contemporane, să uiți cum e să fii viu în mod deplin, unii se mulțumesc să fie vii pe sfert, pe jumătate; dar a fi om înseamnă a-ți explora nu doar vârfurile ci mai ales rădăcinile.

Nu cred că aș fi putut găsi vreodată ceva mai prețios și mai luminos pe această lume, decât oaza liniștii netulburate, o ascensiune lăuntrică văzută ca o reflexie a luminii. Suntem o fărâmă a timpului infinit, a unui Dumnezeu infinit, și dacă percepem această infinitate care ne locuiește, am făcut deja primul pas pe drumul autodepărșirii.

Eu cred că Poezia înseamnă dragoste plus cuvânt și sper să vă fi transmis și vouă tuturor iubitorilor de frumos, acest neprețuit dar al cuvintelor – diamante extrase din cerul nostru lăuntric. 

Antonia Dubovici
(12.8.2019)




a doua zi (autor, Echim Vancea)

a doua zi
prietenului Mihai Borodi, sculptorul dăruit

maluri în lanțuri
coloane de ierburi
furtuni pe dinăuntru
norii nu sunt pentru tine
culoarea pietrei în loc de spaimă
când a nins ți s-a spus că macii nu te iubesc

plecând din lutul trist urmând propria-ți umbră
bombăneai la fiecare pas
„ce-mi tot arăți drumul
și nu mă pui la număr?”
„ce mă tot întrebi
de piatra insolentă
ce nu se poate despărți de drum?”
„ce sunt eu însumi mie
de când am fost «mușcat de linia vieții»
știi că drumul duce-n lazul baciului
și nu vine nimeni
și mai departe țipă noaptea”

tot mai departe-i teiul
măsurând după tine drumul scurt
pe firul apusului

stropi mari de ploaie
fac enorme eforturi
numai să fie-n siguranță
în noaptea ce bate cu pietre
și alte nedemne aiureli

Echim VANCEA




Semn de carte: ECHIM VANCEA

Mirajul apei de graniţă…

Tocmai a apărut la Editura JUNIMEA, colecţia „Cantos”, „ultima pagină” – noua carte de poezie a lui Echim Vancea, cu un cuvânt însoţitor de Gheorghe Grigurcu, desenul coperţii – Ioan Pop-Vereta.

Prima secţiune a cărţii, „firea umbrei”, este o familiarizare cu umbra, o precunoaştere a „umbrei atotştiutoare” (M. Eminescu), a ceasului la care, în indiferenţa ce o împresoară, (pasărea) nu mai zboară nici măcar „zborul nereuşit”. ( – despre nereuşita zborului unei păsări)

Au loc lungi călătoriri spre „apa de graniţă”, cu mijloace de transport în comun, „în vacarmul liniştii”, sau stând „pe zăpada neagră rezemat în cârje”,/ neştiind încotro se îndreaptă apusul” ( – firea umbrei). Căci, faţă de umbra propriu-zisă, ar trebui să ne ruşinăm de jocurile şi umbrele noastre… – zice poetul.

…Şi iedera cuprinde porţile, locuirea: „o umbră cu gesturi lente/ se caţără pe iedera amiezii // e lumina ce nu vorbeşte…”(umbra). Dureroasă orice nouă zi pentru cel ce nu poate să plece în zori, deşi „noaptea a trecut de mult” şi „floarea soarelui nu te cunoaşte”: „a pleca nu ştiu când voi putea / iată o definiţie a umbrei” – poem (I).

Nevoia de empatie, de solidaritate este clamată şi pentru celelalte ceasuri ale zbaterii – noaptea, apusul, amiaza: „crede – crede în cum ni se pare nouă/ sfârşitul acesta al nopţii” (crede) sau: „apusul aşezându-mi caldarâm roşu sub picioarele / ademenite de ziua şi somnul / inundate de jale” (poem II) sau: „drumeţ de la un miez de zi la altul” (– poem în două părţi). Din nevolnicie („prea mulţi stăpâni / sunt pe ziua de mâine” – poem III), se înalţă un fel de rugă-indicaţie/…/: „..doamne, / tu îţi fă treaba / acolo sus / eu aici am uitat / ce am de făcut” (– o clipă s-a dus). Clipă de clipă durează aşteptarea-eşuarea-„căutarea zilei sorocite” (– în tăcerea cuprinsă de amurg)…

„Îndoielnica supravieţuire” se numeşte fascicola a doua a cărţii (triptic?), după Constanţa Buzea. Într-o fotografie, parcă, un străin, parcă, parcurge continuu drumul de noapte şi singurătate „ce duce la apă”, la „apa de graniţă”, spre umbra „în care te vezi”: „fără ceas îi noaptea / fără umbră-i gardul / fără teamă-ar fi / zidul / de-ar putea cânta”. De la clamări se trece la relatarea alertă a parcursului dintre „înainte şi după aceea” – fragmente sacadate, disparente, măiastru indeterminate. Din când în când, din cânt în cânt, poetul se întoarce la clamare, la rostirea patetică, atingând maxima frământării lăuntrice. „Staţiile” sunt: dezamăgirile de aproapele, strigătul de singurătate şi nemulţumire, îndoiala, vina, înstrăinarea…

Partea a treia a acestui triptic al suferinţei, „ultima pagină”, titlu împrumutat întregii cărţi, se vrea sub semn borgesian: „Singurătatea mea se mulţumeşte cu această elegantă speranţă”. Sunt alternate elegii citadine echimeşti „clasice”, poeme „de după” (ciudată „situare”, un adevărat imaginar, o „geografie” a acelei… locaţii!), reminiscenţe, „recapitulări”, refreshment-uri ale nenorocului, notaţii ale împuţinării şi trecerii, autoderiziuni, scrise „la malul apei zălăzite” sau „la patru sute douăzeci”… Ciclul se încheie, totuşi, cu poemul „revenire”. Multe poezii minunate în această secţiune a cărţii, dacă accepţi situarea în orizontul lexical al unor situaţii-limită abia încifrate/simbolizate, cuvintele de-a dreptul („moarte”, „mormânt” ş.a.)…

Confruntarea făţişă, doar cu armele scrisului, cu zona coşmarescă, este preschimbată de poet într-o frescă a suferinţei, o viziune însufleţită asupra elementelor şi a omenescului. Vor urma alte volume de poezie semnate Echim Vancea, fiecare trăit şi scris ca o ultimă pagină – căci a scrie poezie altfel, încă nu s-a inventat…. Citiţi-l! E greu, e dificil, dar cât de frumos!

Marin SLUJERU




#CNDV100 – Doctorul în poezie Echim VANCEA şi-a risipit arginţii doar pe/prin… Sighet! (autor, Ion Mariș)

De-a lungul timpului, oraşul nostru, Sighetul nostru, a fost personalizat prin existenţa şi activităţile unor oameni dedicaţi, valoroşi. De fapt, Orașul a existat şi există în simbioză cu acei oameni care îl hrănesc spiritual. Clădirile, patrimoniul material şi alte categorii antropice sunt elemente care nu dau viaţă fără amprenta umană.

În anumite locuri strategice din Sighet, au fost ani buni în care poetul, publicistul, editorul Echim Vancea era nelipsit şi chema la viaţă!… degaja hotărâre, forţă şi valenţe de combatant… vizionar. Au fost ani în care Festivalul Internaţional de Poezie de la Sighet s-a mişcat doar prin sârguinţa lui. Oricât ar dori unii să-l ignore, oricâtă supărare a declanșat uneori, poetul Echim Vancea va rămâne pentru Sighet, pentru sigheteni, omul cu aproape 30 de volume de poezie! Treizeci! Vă imaginaţi câtă poezie “arde” şi erupe din omul “dur”, chiar “rău” câteodată, tranşant şi mucalit, dar şi foarte “supărăcios” (poate chiar supărător!) când are vreun… bai!

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din anul 1998) şi un om bun la inimă (asta s-a cam schimbat în ultima perioadă, de când îşi mai rezolvă bunătatea şi pe la un institut clujean al cordului). Fără nicio discuţie, absolventul din anul 1970 al Liceului “Dragoş Vodă”, coborât de pe Valea Izei, de la Năneşti, a devenit orăşean şi – după cum îmi spunea – “şi-a lăsat opincile la Podul Ronişoarei”. S-a apucat de citit, de scris şi de glumit pe seama… vieţii. A făcut multe prin Sighet, pe la Casa de Cultură, pe la Biblioteca Municipală „Laurenţiu Ulici” şi doar el ştie prin ce alte locuri din Sighet şi împrejurimi (mă refer evident la Deseşti, să nu vă gândiţi la altceva!).

Uneori – când îşi amintea – se mai certa cu umbrele, pe anumite subiecte tare fierbinţi, se mai certa şi cu prietenii, alteori rămânea de unu singur dar, o viaţă întreagă – indiscutabil – s-a dedicat scrisului; şi-a făcut chiar şi o editură (una din umbrele lui preferate), a publicat cât un raft sănătos de bibliotecă şi – O, tempora!… – şi-a întinerit inima ca să şteargă din amintre întâmplările triste, neplăcute.

Nu mi-a fost uşor să-l conving ca să-mi acorde atenţie preţ de câteva zeci de întrebări dar – v-am spus că altfel “pulsează” azi! – s-a înduplecat şi ne-am apucat de… despicat firele vieţii (lui, bineînţeles!) în… subtile subdiviziuni.

Ion Mariş (IM): Hotărăşte-te, Maestre! Câte volume de poezie ai publicat?
Echim Vancea (EV): Să stabilim dintru început un lucru: această convorbire nu sunt de acord să o botezi interviu. Aşadar vorbim în continuare de o convorbire. E cumplit de greu să faci confidenţe mulţimii. Îţi trebuie curaj şi ceva care să te apere. Pe mine, mă apăr singur. Pe poet, frumuseţea expresiei care transformă confidenţa în artă, adevărurile personale, în adevăruri comune. Ele ne fac să ne credem unii pe ceilalţi, să descoperim că nu suntem singuri şi… să-l ascultăm pe cel care se confesează. Oare numărul cărţilor rămâne în inima cititorilor sau un rând, două, o strofă, o poezie din acestea? Nu numărul volumelor este important, ci, aşadar, cât şi ce rămâne din „maldărul” de volume. Fiecare carte exprimă ce am vrut şi avut de spus, să spun, în acel moment. Ţi se pare că am scris şi publicat prea mult? Te priveşte. Fiecare pagină, fiecare carte mă conţine şi încă nu m-au epuizat, dimpotrivă, m-au făcut mai mănos. A mai rămas încă mult din mine pe dinafară care trebuie pus în cărţi. Abia când voi fi reuşit să scriu CARTEA, una singură, mă voi opri din scris, din publicat. Simt o durere care mă copleşeşte necontenit, că mă tot caută ca un cuţit să mi se înfingă în bietu-mi piept. Ce cumplită neîmpăcare! Creaţia nu se numără. Ea are propriul ei adevăr, propria morală, propria raţionalitate… şi aşa până la propriu-i Dumnezeu. Câte cărţi am semnat? N-aş vrea să amintesc aici numărul cărţilor. Ca să revin la întrebarea ta îţi spun sincer că la urma urmelor, din toate căţile, de fapt nu sunt cărţi ci numai umbre de cărţi, vor rămâne puţine pagini…

IM: Există vreun Sfânt Echim în calendarele creştine?
EV: Nu! Cel puţin eu nu ştiu să existe. „Dihania asta nu există” (să citez titlul unui volum al prozatorului maramureşean Gheorghe Buzatu). Dar va să fie de acum înainte… O spun serios, fără falsă modestie. Ştii că în limba turcă „luna octombrie” se traduce prin „echim” (eckim)? Născut fiind în luna octombrie găsesc de „cuviinţă” a spune că dacă creştinii nu şi-au bătut capul cu un „sfânt echim” iată că turcii musulmani, parte dintre ei fiind „fără convingere religioasă” şi care nu „cred în obligaţiile religioase”, s-au învrednicit să îmi pună la dispoziţie o lună întreagă! Ha! Ha! Ha! Şi apoi nu mă deranjează că nu sunt printre „sfinţi”. Nu am fost şi nu sunt practicant în materie de credinţă religioasă, nu sărut mâini, poale, crucifixuri, nu bat mătănii. Ceea ce au spus şi spun oamenii despre Dumnezeu este ceva relativ şi subiectiv, iar eu reţin, din toate cele spuse, doar ceea ce îmi îmbogăţeşte corespondenţa mea intimă cu ceea ce nu pot a cunoaşte. De altfel nu cred că am voie a cunoaşte Divinitatea. Sunt fericit că pot a-i simţi adierea în fiinţa mea…

IM: Cum ţi-ai (pe)trecut anii pe la Liceul “Dragoş Vodă”?
EV: Bine zis, „pe la liceu”. Pe vremea mea liceul se numea Liceul de cultură generală. Se făcea carte în draci! Şi asta nu îmi prea plăcea. Dar eram, dinspre mamă, nepotul tânărului, pe atunci, profesor de română Ion Vancea, care era şi secretarul UTC-ului pe liceu. (Cred că abia de prin clasa a X-a s-a hotărât ca această sarcină să revină unui elev.). Aşadar de voie de nevoie a trebuit să mă adaptez. Se spune că în anii de liceu se iau cele mai importante decizii şi te formezi ca personalitate. Începi a călca pe drumul vieţii. Eu am „debutat” efectiv în viaţa culturală de licean cu o lucrare despre romanul „Şoseaua Nordului” a lui Eugen Barbu. Ca orice copil, elev fiind nu am fost nici prea fericit, nici prea vesel. În primul an de liceu am fost coleg de clasă cu nănăştenii fraţi Bârlea (Gheorghe şi Vasile plecat dintre noi mult prea devreme) ei fiind deja orăşeni cu acte în regulă, viitorul medic Ioan Rednic şi de o droaie de săpâncenţe iar dintr-a X-a ni s-a alăturat şi deseşteanul Andrei Făt. Eram şapte băieţi şi restul până la 36 sau 42 (nu mai ştiu câţi eram în clasă) erau fete. Au fost anii marilor lecturi, ani care pentru mine, copilul de la ţară, au însemnat mult în devenirea ulterioară. În liceu cred că mi-am început adânca prietenie cu cea care mi-a devenit prietenă pe viaţă: cartea. Adevărat este şi faptul că am avut profesori de excepție: amintitul unchi şi profesor Ion Vancea (română), profesoara Eusebia Negrea (literatură universală), Eracle Titircă (psihologie, logică), profesorul Ioan Törok (istorie), Radu Bitan (rusă) şi mulţi alţii. Au fost anii generozităţii adolescenţei, anii avântului intelectual. Dar ajunge că o iau pe panta şabloanelor!

IM: Au fost profesori care te-au… remarcat? Pe care dintre profesori i-ai remarcat (cu sau fără ghilimele!) tu?
EV: Pe câţiva i-am numit mai sus. Pe ceilalţi îi rog să mă ierte dar memoria şi vârsta-mi conţin o doză de uitare. Tuturor deopotrivă le port o amintire plăcută şi un profund respect.

IM: Ţi-e drag Năneştiul?
EV: Nu zic ba. Este prezent peste tot în poezia mea. I-am dedicat şi un volum de versuri („Hramuri”) iar Ioan Es. Pop i-a dedicat un poem („năneşti”) din care redau începutul acestuia („ca să ajungeți la nănești, o să trebuiască/ să luați autobuzul până la sighet,/ a zis femeia de la casa de bilete din salva.// auzisem că e unul direct, am zis./ l-au scos acum o săptămână, a zis,/ nu mai erau pasageri pe linia asta./ dar merită, zău, e grozav că mergeţi la nănești./ am visat și eu să ajung o dată acolo,/…/ așa că luaţi dumneavoastră liniștit/ autobuzul de sighet, pentru că/ de la sighet la nănești e doar o palmă de loc./ dacă n-o să vă convină când pornește următorul,/ o să fie o nimica toată să ajungeţi la nănești pe jos.”). Astăzi din motive familiale mi-aş dori ca să nu fie locuit. Prea multele „zânituri” l-au stricat. Ori de câte ori merg la Năneşti merg doar până acasă, la mama. Are 88 de ani! Stau o jumătate de oră şi deja simt nevoia să plec. Năneştiul nu mai este Năneştiul copilăriei mele. Au dispărut bunul simţ şi respectul faţă de tot şi de toate. Dacă nu te ştiu în vreo funcţie înaltă, gata. S-a terminat. Nu eşti servit nici măcar cu o ulce’ cu apă.

IM: Dar Sighetul?… şi de ce?…
EV: Te poţi îndrăgosti de un oraş datorită fiinţelor vii care îl populează sau din cauza unei fiinţe foarte dragi… După ce m-am descălţat la intrarea în oraş şi mi-am lăsat opincile la Podu’ Ronişorii m-am gândit să mă fac orăşan. Nu cred că am reuşit acest lucru nici până în ziua când l-am părăsit. Am conştientizat mult mai târziu sentimentul că m-a întâmpinat hazardul. Dar asta nu înseamnă că, recunosc, destinul meu nu a fost de sighetean. Oriunde am fost plecat prin ţară nicăieri nu m-am simţit atât de bine ca în Sighet, până când am fost scos cu şuturi în cur din oraş de nişte pigmei care întreaga lor viaţă nu au făcut decât să urce în genunchi scările clădirii administrative pe care o numim Primărie, să lingă şi să se gudure pe lângă mai marii vremurilor. Sighetul, locuitorii acestuia nu au nici o vină pentru ceea ce mi-au făcut, cum s-au comportat vremelnicii săi „gospodari”. Sighetul a fost pentru mine, în multe privinţe, profesorul meu de seninătate. Îmi este drag tot ce urmează după „de ce”. Multă vreme Sighetul a fost pentru mine „turnul meu de fildeş” locul de retragere, de meditaţie, simbol, s-ar putea, al depăşirii, într-un fel chiar al morţii sau al nemuririi, de ce nu. A fost spaţiul meu acropolitan aşezat la poalele Solovanului, sprijinindu-se de malurile celor trei ape, Iza (râul copilăriei mele pe malurile căruia am deprins gustul independenţei şi al aventurii, râul în apele căruia am învăţat să înot, râul începutului călătoriei mele, apa care mi-a marcat sfârşitul copilăriei şi cu care ne-am regăsit departe de izvoarele sale în oraş), Tisa (apa de graniţă, cum o numeşte Alexandru Ivasiuc, apa care mi-a înflăcărat imaginaţia cu gardul de sârmă ghimpată care-ţi interzicea până şi privirea peste malul său drept) şi Ronişoara (neumblată, sălbatecă, al cărei aer te obligă să respiri altfel şi chiar să fii altfel, o apă nesupusă, deloc disciplinată), ape care mi-au adăugat o vârstă…, ape care, dacă le ştii asculta, te împacă cu lumea şi cu tine însuţi. Păcat că după 1989 adimistraţiile care s-au perindat în fruntea Sighetului i-au stricat tradiţia de eleganţă cu patină a oraşului, atât de incandescent pe dinăuntru (scriitori, artişti plastici, muzicieni, interpreţi de facturi variate, actori, ziarişti, cluburi şi asociaţii culturale). Cred că fiecare oraş are o faţă ascunsă, un duh al lui, care rămâne necunoscut celor ce nu ştiu să-i perceapă misterele.

IM: Pentru un fecior sosit la oraş de prin Năneşti, nu te-ai apucat mult prea devreme de… poezie?
EV: De scris poezie scriam încă din generală provocat fiind de un consătean (nu dau nume, astăzi el fiind un nume de referinţă în viaţa socială şi culturală a Maramureşului, oricât ar vrea unii sigheteni să îl şteargă din „cronicile” realităţii imediate). El îndrăgostit fiind (iertată-mi fie indiscreţia!) de una dintre învăţătoarele noastre (cred că era prin clasa a IV-a) şi gelos pe unchiul meu, studentul, pe atunci, Ion Vancea (ulterior profesorul Vancea) îi scria acesteia poezii pe care i le recita cu harul şi talentul moştenite de la mama sa. Dar eu nu îndrăzneam a le face publice deşi mai târziu, prin ciclul II, am început să le trimit, fără succes, pe la revistele epocii printre care „Cravata roşie” şi „Luminiţa”. Erau sincere, spontane, scrise din suflet. În liceu, din clasa noastră erau cunoscuţi şi afirmaţi în paginile revistei şcolare „Zări senine” prozatori, poeţi şi chiar eseişti şi care frecventau Cenaclul literar „George Coşbuc” din cadrul Casei de cultură din oraş. La nivel de liceu erau foarte mulţi elevi (nu numai din anul nostru) care cochetau cu scrisul: Emil Cristescu şi mai tinerii Marin Slujeru, Lucian Perţa, regretata Ileana Mihai (poetă talentată şi traducătoare din Emily Dickinson). Eu am debutat în revista liceului ca… folclorist. Aici am publicat câteva poezii populare culese din Năneşti. Aveam vreo şase caiete pline cu folclor, folclor adevărat, cules de la bătrânii din sat (noi, elevii de ţară eram obligaţi de profesorul de română ca la întoarcerea din vacanţa de vară să ne prezentăm cu un caiet de folclor cules din satul de origine). Aşa că, vezi tu, Ion Mariş, că nu mai aveam „cale de întoarcere”. Aşa că poezia a devenit o „opţiune”, chiar pătimaşă. Am dorit cu patimă să mă alătur, să mă integrez grupului de scriitori liceeni, vroiam ca fantezia mea să se hrănească substanţial din acea apropiere, să intru în esenţial, să umblu pe coridoarele liceului cu „reflectoarele” privirilor aţintite asupră-mi! Dar cred că era mai mult o neînţelegere a ceea ce înseamnă în fapt poezia, literatura. Scriam sub influenţa lecturilor şcolare, ajungând la imitaţii după poezia unor Mihai Eminescu, Nicolae Labiş, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Ion Barbu, Gellu Naum, Zaharia Stancu, în general clasici, lecturile schimbându-se după vârstă şi clasă.

IM: Aşadar, ai debutat în anul 1973. Ce gânduri, ce speranţe aveai în acel an?
EV: Venisem din armată (februarie 1972). După câteva luni de la lăsarea la vatră am început să îmi caut de lucru. Dar din scris nu m-am oprit! Eram sigur că dacă voi publica îmi voi găsi mult mai uşor de lucru. Dar de lucru nu găseam decât în CPL, pe când eu mă gândeam la cu totul altceva. Acolo, vreun loc călduţ din care să pot a mă pregăti pentru facultate. Doar eram poet, desigur în măsura în care eram, că dacă scriam poezie nu însemna că şi eram poet. Părinţii erau dezamăgiţi că feciorul lor stă prin oraş teleleu. Prin aprilie 1972 am reuşit să mă angajez ca muncitor sezonier la o formaţie de geologi din Bucureşti care-şi avea sediul în Sighet şi cu care am lucrat până în mai 1973. Mi-a plăcut. Băteam dealurile şi munţii din împrejurimile Sighetului (Solovanul, Piatra Ţiganului, Agrișul, Colibdi, Huta, Gutâiul) de dimineaţă până seara. Nu aveam şefi. Era o muncă foarte frumoasă. Scriam poezie în draci şi trimiteam, sub pseudonim, maldăre de plicuri pline cu manuscrie pe la mai toate revistele literare ale vremii, dar în special la ziarul judeţean „Pentru socialism” din Baia Mare. Aşteptam cu înfrigurare ziua de sâmbătă să cumpăr revistele al căror „corespondent” devenisem. Şi nu mică mi-a fost surpriza ca într-un număr din revista ieşeană „Cronica” să-mi văd publicat un poem, girat de poetul Nicolae Turtureanu. Vestea a zburat cu repeziciune prin tot târgul. Şi într-una din zile poetul şi librarul de excepţie Simion Şuştic-Coman mă abordează şi îmi propune să citesc la Cenaclul literar „George Coşbuc”. De aici totul a decurs ca pe roate… Scriam şi citeam, marţea, la cenaclu. Aşa am redebutat în ziarul „Pentru socialism” din Baia Mare (octombrie 1973). De aici a fost destul de „uşor”. Publicam, deşi greu şi rar, în presa literară din ţară. Dar eram constant publicat de ziarul judeţean „Pentru socialism”, suplimentul social-cultural al acestuia, „Maramureş”, în culegeri şi antologii judeţene. Eram invitat la cenaclurile literare din Baia Mare („Măiastra”) şi Borşa („Metamorfoze”). Citeam poezie, şi nu numai, pe rupte aprovizionat fiind din plin de poetul-librar Simion Şuştic-Coman. În 1973 (mai) m-am retras la „vatră” devenind pedagog la Liceul „Dragoş Vodă” şi apoi la Grupul Şcolar pentru Exploatarea Lemnului. Au fost anii mei de seninătate (înţeleasă ca mod de viaţă dar şi ca scris, desigur). Datorită unor prieteni (Gheorghe Mihai Bârlea, atunci bibliotecar şi Ion Ardeleanu-Pruncu, atunci directorul Casei de Cultură a municipiului), cărora şi astăzi le sunt profund recunoscător pentru marele lor curaj, am păşit într-o altă lume, cea a culturii, ca instructor pe probleme de literatură şi folclor. Şi astfel am ajuns să stau mai mereu de vorbă cu stelele, a căror taină nu de puţine ori m-a înspăimântat. Poate că dacă luam cunoştinţă doar de frumuseţea astrelor, atunci ar fi fost mai bine… Speranțe? Să străbat lumea alături de poezie. În parte mi-a reuşit. Dar am pierdut şi mai multe. Au fost vremuri când am trăit iluziile unei false utopii. Dar la urma urmelor utopia nu-i calea regală spre mântuire? Apoi, după mai multe „eşece”, mi se părea că cu fiecare clipă prin care mă agăţam de poezie era o laşitate. Am tras adânc aer în piept şi mi-am înmuiat pixul (peniţa?) în cerneală şi în propriul sânge şi am mers mai departe. Eram în anii cu vreme frumoasă. Şi atunci mi-am promis să supun tot ceea ce este urât în lume, o evadare spre zări mai senine. Am continuat să scriu dintr-un imbold pe care-l simţeam ca un om pe cale să se sufoce fapt pentru care se repede la fereastră să o deschidă larg şi să îşi umple plămânii cu aer proaspăt…

IM: Nu te-a tentat niciodată să părăseşti Sighetul, să-ţi iei lumea… în cap? Deşi, cred că ai trăit cu lumea în cap!
EV: Nuuu! Câtuşi de puţin. Cred că de la prima noastră întâlnire ne-am dat seama, am înţeles că ne aparţinem. Că atârnăm unul de celălalt. Am trăit şi cu lumea în cap şi cu ea deasupra capului. Am despoperit Sighetul la vârsta adolescenţei. A fost primul oraş văzut. Aici mi-am petrecut o parte din tinereţe. Cu trecerea anilor, m-am simţit tot mai legat de oamenii (excluşi din capul locului politrucii de ieri şi de azi, neînzestraţi politic şi fără intuiţia istoriei de care a avut şi are nevoie încă Sighetul) şi locurile oraşului. Odată cu maturitatea a însemnat şi ancorarea definitivă în apele oraşului, a acestor locuri. Sighetul este un oraş ospitalier, generos, cum de altfel este tot Maramureşul. Nu este nici balcanic şi nici oriental cum este majoritatea ţării exceptând Ardealul şi Bucovina. Este un oraş centro-european. Oraşul în care am avut peste treizeci de ani mi-a dat o şansă, aceea de a pleca unde doream, nestingherit, fără a-mi frânge coloana vertebrală. Chiar dacă nu iubeam acea lume, ea, drepţi să fim, oferea unui tânăr mai multe posibilităţi de a se împlini, decât lumea de astăzi… Dă-mi voie să citez din mine însumi cu evlavie, ca dintr-un clasic, câteva rânduri dintr-un interviu pe care l-am acordat scriitorului Adrian Alui Gheorghe (fondatorul şi directorul revistei „Conta” din Piatra Neamţ): Iată o poveste: unui bătrîn spunându-i-se că el este dintr-un sat cu cîteva „nume mari” (pe care din decenţă nu le voi spune) a replicat sigur de el: „Domnule, nu eu sunt din satul lor, ei sunt din satul meu! Satul este al celui care trăieşte în el, nu al celui care fuge din el! Atâta vreme cît fie unul, fie altul şi-a părăsit satul, atâta vreme cît nu au fost în stare să facă şi ei o căsuţă acolo sau măcar să le repare pe cele părinteşti, sunt nimeni. Dacă nu au făcut nimic în satul lor, rămân nimeni! Satul a fost pentru ei pomul, ei au fost fructul! S-au smuls din ram şi s-au dus în lume să-i mănânce alţii. Acolo, în satul lor, nu au lăsat nimic.” …Din această poveste nu ştiu dacă mi-aş fi putut asuma un alt destin! Nu ştiu dacă „povestea” de mai sus te-a lămurit. Am fost şi sunt legat de o anumită conjunctură. Sufăr şi astăzi ca şi mai ieri pentru faptul că scriitorul este… inutil în comunitatea sa. Mi s-a dovedit cu vârf şi îndesat acest lucru când am fost alungat din instituţia pe care o am condus aproape douăzeci de ani. (Mă iartă că revin asupra acestui episod neplăcut din viaţa mea dar mă doare şi astăzi când îmi aduc aminte că doi indivizi, unul interimar şi altul ales, nu au găsit altceva cu cale de făcut decât să mă ia de guler şi să mă scoată afară din Bibliotecă, o instituţie de cultură la al cărei reviriment şi rol în societatea sigheteană post decembristă nu au contribuit cu nimic, dimpotrivă, au încercat pe toate căile să-i minimalizeze rolul, să o politizeze…

IM: Ce ţi-e mai drag pe lumea asta, în afară de cărţile tale (pardon, de poezie!)?
EV: De ce „în afară de cărţile” mele? Cărţile mele îmi sunt dragi, cum dragi îmi sunt şi femeile, şi prietenii, precum şi poezia. Îmi vine uşor să îmi închipui cum l-a făcut Dumnezeu pe om din ţărână. „…un fir de nisip poate face foarte mult când renunţă la fundul liniştit al oceanului şi pătrunde în mărutaiele scoicii” a scris undeva Geo Bogza.

IM: Dacă nu ţi-ai fi “îndestulat” viaţa cu scrisul, cu poezia, ce-ai fi făcut?
EV: Aş fi scris poezie.

IM: S-a scris mult (şi bine!) despre tine. Cine crezi că te-a perceput mai… corect, adevărat?
EV: Mi-e indiferent. Când scriam eu poezie nu ştiam că există oameni care citesc poezie ca să scrie despre ea. Cine citeşte ca să scrie despre ceea ce citeşte mai şi greşeşte. Nu m-a chemat nimeni să scriu. Opţiunea-mi aparţine, fiind chiar pătimaşă. Cei care au scris despre cărţile mele au scris corect chiar atunci când au greşit. Oricum ar scrie nu au făcut decât să facă publicitate cărţii mele, literaturii în general.

IM: Unde se află Sighetul, Maramureşul, în universul poetic global?
EV: Fiind uşor adaptabil nu cred că, oriunde m-aş fi stabilit, mi-ar fi lipsit Sighetul, Maramureşul mai mult decît eu lor! Oricum Maramureşului îi datorez totul. Eu, ca om al acestuia, cât şi poeziei mele, care îi aparţine. Chestiunea este că, cu excepţia d-lui Gheorghe Grigurcu, dar şi a cîtorva prieteni (din Bucureşti, Piatra-Neamţ, Iaşi, Bistriţa, Beclean, Cluj-Napoca), care i-au bătut drumurile, nu prea au înţeles „uşurătatea” cuvîntului. Maramureşului îi datorez totul. Dar trebuie să ne înţelegem, odată pentru totdeauna, asupra acestui Maramureş…! Maramureşul de astăzi are cîteva ţări care nu au nimic în comun cu Maramureşul Maramureş. Sunt „ţări” atît de individualizate social şi cultural încît mă mir că nimeni nu a sesizat încă acest fapt. Maramureşul de astăzi îşi aşterne „plapuma” peste cîteva „ţări” de o individualitate nemaipomenită şi care au dat literaturii române nume de excepţie. Aşa are Maramureşul sub „cupolă” (din 1968, odată cu noua împărţire administrativ-teritorială) Ţara Lăpuşului, Ţara Chioarului, Ţara Codrului. Oamenii obişnuiţi, oamenii de cultură, scriitorii, „se dezic” astfel de „ţările” lor, de identitatea locală. Îşi iau o identitate care nu este a lor, plăcîndu-le mai mult să li se zică „maramureşeni”. Nu este corect. Nici pentru ei, nici pentru Maramureş. Şi nu vreau să dau nume. Maramureşeanul este testamentar aşa cum este şi lăpuşeanul, chioreanul sau codreanul. Dar iluzia de a aparţine Maramureşului, fie el om de rînd sau scriitor, este „o ipocrizie”. A fi vedetă, oriunde în altă parte, cu o identitate falsă mi se pare a fi o uzurpare de… titlu nobiliar. Mi se pare a fi o iluzie dureros de atrăgătoare. De aceea mulţi au şi eşuat!

IM: Povesteşte-mi o întâmplare frumoasă/ interesantă de la Serile de Poezie de la Deseşti, acolo unde ai fost… nelipsit!
EV: Înainte de toate şi câte toate era uimitor faptul că la fiecare ediţie a Serilor de Poezie de la Deseşti, ulterior Serile de Poezie „Nichita Stănescu”, sala Căminului cultural era arhiplină de oameni din sat (tineri, maturi, adolescenţi; bărbaţi şi femei) care îşi lăsau lucrul şi veneau să se întâlnească cu poeţii „lu’ Pârja” (cum umbla vorba prin sat), să asculte poezie. La una dintre ediţii, era prin anii ’80, la Căminul cultural din satul Hărniceşti, sală arhiplină, erau tineri căţăraţi până şi pe sobele din sală. Totul decurge conform desfăşurătorului când deodată se ia curentul electric. Rumoare în sală. Aşteptăm câteva minute bune. Telefoane. Nimic. Atunci nu mai ţin minte, cineva din „prezidiu” sau din sală strigă să fie aduse lămpi, lămpaşe, lumânări. Într-o clipă sala s-a umplut de lumină… De părăsit sala nu a părăsit-o nici cel mai în vârstă spectator. Dimpotrivă au mai venit săteni. Recitalul de poezie şi dialogul cu sala s-a reluat într-o linişte „de mormânt” (staţia de amplificare era „moartă”, doar), întreruptă doar din când în când de aplauzele sincere ale celor prezenţi.

IM: Îţi cunosc destul de bine abilităţile şi preocupările manageriale. (Unii ar zice că e laudă, dar n-au dreptate!) Ce-ai reuşit să faci pentru Biblioteca Municipală, unde ai fost şi director?
EV: Din ceea ce am iniţiat şi făcut s-a ales praful odată cu relocarea. A rămas doar Sistemul Informatic Integrat de Bibliotecă „eBibliophil”. Dar nu reuşitele rămân în memorie ci, mai ales, nereuşitele. Între acestea aş aminti faptul cu nu am reuşit finalizarea Catalogului online (documentele intrate în colecţiile bibliotecii începând cu anul 1998) şi a celui tradiţional virtual (documente intrate în colecţiile bibliotecii până în anul 1998), amenajarea Laboratorului conservare, recondiţionare carte contemporană şi carte veche, cât şi digitalizarea acesteia din urmă, cât şi realizarea Catalogului bibliografic al scriitorilor din Ţara Maramureşului şi a Catalogului bibliografic al Sighetului şi al Ţării Maramureşului.

IM: Pentru că ai fost foarte mulţi ani implicat în mişcarea cultural – artistică din municipiul nostru cred că eşti un cetăţean avizat în acest sens. Ce ar trebui făcut azi pe acest (prim)plan?
EV: Administraţia locală să acorde o mai mare atenţie vieţii culturale a municipiului, cetăţenilor reprezentativi ai acestuia. Odată cu crearea, în 2013, acelui mutant căruia-i zice „centrul cultural” instituţiile de cultură stau sub semnul interimatului, activitatea lor fiind gestionată (manageriata, dacă vrei) politic! Odată cu retrocedarea Palatului Cultural „Astra” acestea au fost împrăştiate de-a lungul şi de-a latul Sighetului.

IM: Te rog să faci nişte nominalizări din lunga ta listă de… fapte bune!
EV: Nu am săvârşit nicio faptă bună! De la un festival de poezie patriotică şi muzică folk local, am făcut un Festival Naţional de Poezie (ulterior internaţional). Am adus la Sighetul Marmaţiei, prin regretatul Laurenţiu Ulici, floarea Generaţiei ’80 de astăzi a poeziei româneşti, scriitori (poeţi, prozatori, dramatugi, eseişti) ale căror cărţi sighetenii le citeau cumpărate de la librărie pe sub mână, actori ale căror spectacole de poezie şi muzică care au pus pe jar organele locale ale securităţii! Nu mai vorbesc de zecile de spectacole, cu invitaţi de „prim plan” („cap de afiş”) ale Ansamblului Folcloric „Mara” (premii naţionale şi internaţionale), într-o perioadă când instituţiile de cultură se autofinanţau din greu… Printre altele mi-am făcut doar datoria. Aşadar am făcut numai porcării, fapte pentru care în 2016, după aproape patruzeci de ani petrecuţi în „sistem”) am fost luat de guler şi dat afară fără un cuvânt!

IM: Ca tot omu’, deşi tu nu eşti chiar ca tot omu’, trebuie să ai şi regrete. Care sunt marile tale regrete?
EV: Mi-am dat prea târziu seama că sunt complet rupt de realitatea socială a zilei. Astăzi sufăr pentru „laşitatea” din anii ’80. Pentru lipsa de curaj din perioada când băteam Europa în lung şi în „laţ”. Dar ce să fac astăzi cu o plângere fără de… pauză? Timpul a trecut şi trece şi astăzi asistăm la o poluare fără precedent a socialului şi a spaţiului cultural. Dar nu poţi, oricum, să îţi asumi un alt destin decât al tău. Părerile de rău nu îşi mai au rostul. Simt că sunt presat de timp şi mă tem că nu voi fi în stare să realizez ceea ce, măcar parţial, aş fi vrut/ putut să fac. Îmi este greu să îmi închipui că frustrările pe care le-am avut nu mi-au marcat oarecum personalitatea. Ce-ar fi fost dacă nu le-aş fi avut? Greu de spus. „Curaj”? O trăire care merită toate „suferinţele” de până acum! De aceea privirea mea cînd scrutează orizontul din dreapta Tisei este ca o „feerie coborîtă parcă dintr-o pictură”. Regretele mele sunt cele ale românului dintotdeauna, a românului obişnuit. Regret că nu am ştiut a minţi, că am fost sincer, chiar supărător de sincer, în relaţia cu cei din jur. Cel mai mult regret că imediat după ’90 nu am înfiinţat o societate de servicii publice de poezie. „– Alo, societatea de servicii publice de poezie? – Îhî. – Îmi curg la ţeava de la bucătărie câteva rînduri de versuri albe. Mă puteţi ajuta? Eu aş vrea să fie cu rimă. – Este cineva acasă înainte de amiază? – Nu, abia spre seară. – Seara asta nu este lună şi nu cred că vom putea drege defecţiunea! – Hai, domnule, cei de la meteo mi-au zis că cerul va fi liber, că nu vor fi nori. Aia nu mint, domnule, ce dracu! – Haideţi, vă rog nu vă enervaţi! – Păi ce, io mă enervez? Am nevoie urgentă de patru strofe. Rima obligatorie. – În regulă… Vă rog adresa…”

IM: Te-ai autoexilat de vreo doi ani la Câmpulung la Tisa. Cât de bine te simți acolo, departe de luminile oraşului?
EV: Nu m-am exilat. Trăiesc în România. Trăiesc în Maramureş! Pare ridicol pentru un poet, dar a trăi în România este un loc comun, a trăi oriunde în Maramureş este un certificat de valoare! Câmpulungenii sunt oameni admirabili! Îmi pare rău că nu m-am stabilit printre ei mai devreme cu vreo zece ani!

IM: Care crezi că este categoria socială care iubește sincer poezia?
EV: Cred că generaţia noastră a celor trecuţi de şaizeci de ani.

IM: Care este cea mai gravă boală pentru un poet?
EV: „Boala” poetului? Este ca oricare boală care-l atinge pe om, deşi timpul trece altfel pentru poet. Mulţumirea de sine. Să îşi lase sufletul să se prăfuiască, să se golească de idealuri, dar să fie plin de pofte deşarte. Să fie o conştiinţă putredă!

IM: Ce se află dincolo de… poezie?
EV: Dincolo de poezie se află poezia. POEZIA este totul!

IM: Ştiu că ai pregătit pentru tipar un volum de versuri. Ce alte proiecte pe termen scurt mai ai?
EV: În perioada imediat următoare îmi va apărea la Editura „Junimea” din Iaşi volumul „ultima pagină”, am pregătit pentru toamna asta sau poate pentru anul viitor la Editura „Limes” din Floreşti-Cluj volumul „culoarul şarpelui”. Pregătesc volumul „Dialoguri la apa de graniţă” cu scriitori de pe ambele maluri ale Tisei şi un volum de poezie în limba rusă în traducerea poetului Pavlo Romaniuc. În rest lecturi, lecturi, lecturi şi… grădinărit.

IM: Tu ai pus – altfel nu se explică “surprizele” tale anatomice – totul la inimă! Pe cine ai – în mod special – la inimă?
EV: Nu ştiu, că am strâns la piept prea mulţi oameni (unora nu li se poate spune aşa) care nu-mi meritau prin nimic prietenia, erau suflete goale de idealuri, dar pline de pofte, erau falşi, aveau conştiinţele putrede. Dar în primul rând pe mine pentru că nu am scris CARTEA pe care aş fi vrut (şi încă vreau) să o scriu, că am urmat îndemnuri deşarte, că eram indiferent la ce se întâmpla în jurul meu, că nu am fost suficient de răzvrătit…

IM: Ce mesaj ai pentru sighetenii… pragmatici? Dar pentru cei (încă) iubitori de poezie?
EV: Tuturora iubirea nemăsurată a lui Echim Vancea, iar iubitorilor de poezie să nu se întrebe precum fariseii arătând spre crucea pe care era răstignit Iisus: „Cât o să mai ocupe EL locul acela?”…, dar lasă nu le mai spun nimic decât să închidă ochii şi să guste din „pelinul neliniştii. Să îşi regleze butonul intensităţii emoţiilor la maxim, chiar dacă riscă o incendiere a fiinţei lor! Îi mai rog, în special pe tineri (băieţi sau fete), ca atunci când vor să se apropie de poezie, să citească o poezie să renunţe la blugii aia rupţi în genunchi (că doar nu li s-au rupt stând în genunchi atunci când fac declaraţii de dragoste poeziei sau unii altora) şi să se sărute cu guma de mestecat în gură. Numai aşa vor rămâne în continuare alături de POEZIE şi vor afla „că este un noroc să aibă limba română ca limbă maternă”. Sunt mulţumit a spune că, în rândul cititorilor sigheteni, sunt şi dintre cei care au din cărţile mele. De vreme ce nu le-am pus niciodată la vânzare. Totuşi de unele titluri mai dai prin librării, prin anticariate. Dar să nu ne amăgim…

IM: Mulţumesc, Echime! Să-ţi dea Patria (Poeziei) şi Cel de Sus sănătate şi să continuăm cu partea a doua a interviului la aniversarea de 110 ani a Liceului “Dragoş Vodă”!
EV: Mulţumesc şi eu. Ce bucurie că am pus…(puncte, puncte!)… acestui interviu. Vezi, o bună parte din mine a fost plăsmuită în acesta. În încheiere, uite două versuri, dar nu ştiu ale cui sunt: „Arborii îşi fac semn ca surdomuţii∕ pentru spectacolul de adio”… Ajunge pentru astăzi. Ne vedem mai târziu. Conversaţia noastră s-a încheiat chiar dacă, totuşi, continuă. Şi poate continua oricât…

Ion MARIȘ

Foto: Florentin Năsui




Echim VANCEA – REVENIRE (inedit)

revenire
D.lui doctor Costache Chertif 
– chirurg plastician-

mijloc de mai
umbra-i o nuanţă de timp
n-o să rămână din maluri nimic
în cincincizecişinouă în cincizecişişase
apoi în cincizecişicinci
privind de la şase către astre
facă-se voia ta doamne
între palmele mele
se stinge o rugăciune

îmbrăţişarea umbrei
mă îmbarcă odată cu timpul
pe o corabie nesfârşită
pe un drum fără întoarcere
chiar dacă nu ştiu încotro

doamne urc anevoie pasarela corăbiei
pasul îmi este pustiu de la o vreme
chiar dacă-n jur e lumină
plâng şi umbra râde de mine
râde corabia mea pe care
m-ai îmbarcat fără voia ta
doamne
încotro mă duci
în juru-mi apele se fac uscat
uscatului îi cresc aripi
aripilor le cresc lanţuri de ancore
şi se joacă cu soarele
departe peste ape
în timp ce povestesc
despre plecări
niciodată despre întoarceri

noapte de noapte
din tufele de alge creşte luna
netulburată
de ceruri
de ape
de pământuri
care nu ştiu de întoarceri
şi nicicum de lacrimi
că pe mare odată furtuna pornită
pasărea se ascunde în grabă
după culoarea valurilor

trebuie să se afle pe aici
pe aici pe undeva prin hambare
mâncătorii de şerpi
refugiaţi sau poate numai rătăciţi
prin locurile astea devenite de nelocuit

agonia îngerilor în noaptea zăpădită
aruncă pe maluri păsări rare împăiate
ştiindu-se  susţinută de ura celor morţi
martori oculari povestesc îngroziţi
cum păsări îndemnate la joacă
planau în deşert
sprijinite doar în aripile
atârnându-le inconştiente
printre lumini şi umbre înghiţite
de somnul de ape

nu-i decât revenirea
ce a rămas atârnată
de numele tău de pasăre umilă
lăsată să zboare sub ferestrele oarbe
şi din când în când
lăsată în bătaia puştii uitate
deasupra valurilor de vânătorii
prea însetaţi
de lumină
de îmbrăţişări
de carne
de sânge
de ceva ce-i muritor
de ceva ce-i destinat topeniei
de ceva ce-i destinat visului

privit de departe zborul
nu-i decât o revenire
o încercare
o ameninţare
pentru lumina din proprii lui paşi
ţâşnind din adâncul
apelor de piatră
un mesager muritor
părăsit de toţi expeditorii
la înţelegere cu destinatarii
cinei de taină

zborul îi dă bătăi de cap păsării
malul dă bătăi de cap apei
pasărea dă bătăi de cap zborului
apa dă bătăi de cap malului
pasărea şi uscatul
dau bătăi de cap corăbierului

viaţa ne ţine minte moartea
mai ales ţine minte
încotro mergem
duminică de duminică
convinsă fiind că am trăit normal
şi că vom muri odată cu ea
nelăsându-se înşelată
de dorinţa orbului de a fi lăsat să vadă
întunericul încă o dată
în timp ce piatra se lasă îndoliată
milimetru cu milimetru
nerăbdătoare în a privi –
cât mai devreme
şi odată pentru totdeauna –
numele atârnat de pelerina de ploaie
adăpostită de cealaltă parte a malului

umbra culcată pe spate
murmură înjurături
la adresa vieţii ei trândave
ferite de văzul împerecherii
ploii cu zborul

zăpada verde-mătrăgună a rămas
uitată
în pădurea
ce nu mai ascunde rătăciţi

cărarea prin zăpada-mătrăgună
în desişuri albe-mustrător
rătăceşte cu un şirag de mătănii
atârnat de o parte şi alta a malului

clopotele din miezul de noapte
aşteaptă-n amurguri
umbra din palmele îmbrăţişate de frig
astăzi e ziua zborului printre zidurile
înalte urmărind ploaia printre picături

pe maluri mai sunt străini
care-s dornici să-nchidă ochii
şi să se trezească în adâncurile apei
spălând spinii crucii
culoarea norilor le întoarce spatele
nemulţumită că îşi petrec
timpul cu nimeni

poate fi dezgustător
cum apa spală malurile
aşa cum nimeni altcineva nu o face
ochilor le provoacă milă
şi umbra-i un nor pestriţ
arată groaznic aşa înţepenit
refuzând să privească –
fie şi pentru o clipă –
fulgerul oprit în mijlocul apei

doctore ar fi timpul ca
întâlnirea noastră neterminată
să o terminăm aici unde suntem
tăcerea se întâlneşte pentru o clipă
cu lumea întreagă
noaptea sfinţilor bartolomeu şi-a pus
măştile umbrei arzândă
şi într-o bucurie neţărmurită
încărunţind mirată în ceruri
aştepta un semn
să vadă neiertătoare
cum apa şi malurile
au ales pentru odihna dintru început
umbra corăbiei
scaldă malurile
mângâie zborul în durere
umbra prea scoasă din fire
se pregăteşte de o altă poveste
şi ca să nu fie călcată-n picioare se trage la marginea malului
lăsând corăbiei
plăcerea naufragiului

de pe catarg
privesc nehotărât
dacă să vină sau să plece
înainte de apariţia primilor nenăscuţi
ca un orb aştept să trec valul
pe o trecere de pietoni
marcă cu pene de păsări

doctore toată ziua am umblat
pe urma umbrei
precum un infractor
persecutat de misterul întunericului
dar ştiai că la început a fost
umbra
şi abia mai târziu
cuvântul s-a ivit
din rugina găleţii cu apă vie
convins că altă tinereţe nu va apuca
că am rămas singuri noi doi acum
îţi pot a spune
că păşesc peste umbră
precum un salahor al valurilor
cu picioarele amorţite
de apa zălăzită
deasupra căreia
încep armistiţiile zborului

„voi iubi păsările până la capătul
cuvântului tău” (Francisc Garigga) precum
şi umbra care se ia la întrecere
cu măturatul urmelor nopţii
din care nu se mai poate alege nimic

vom găsi undeva o oră pentru
a-i pune pe fugă pe cei cu parcarea plătită
înainte să cobor de pe valul
care nu mai iese din ani
şi fiecare ne vom
îndrepta mulţumiţi de-a lungul
străzii mai mari de două pagini
şi ne vom aşeza la intrarea din spate
doar doară ne va cădea şi nouă
ceva de jefuit
doar că asta este o altă poveste

fără ape
fără zori
ar fi numai ochi intacţi
nu-i o greşeală dacă stai în spatele tău
fără să-ţi vezi umbra

tăcerea poartă
un lanţ din care lipseşte o za
şi nu înţelege de ce moartea-i
atât de tristă
pe această corabie
nimic nu se leagă
oglinda în care s-a născut umbra
condamnată să fie bârfită la
la fiecare pas
aşezată în spatele tău
se simte înşelată
plină de lacrimi
un pământ al nimănui
o pagină într-o celulă de ceară
învelită în hârtie albastră
fără să îşi aducă aminte
de noaptea trecută
atât de uşor
strecurată pe sub umbra
catargului înşelător

numărător de umbre
vântul îmi stoarce cuvintele
desface pânza corăbiei
peste care a căzut o lacrimă
pentru umbra pierdută
şi să se bucure
pentru când va fi să se nască

21.05.- 18.06.2018
(SJU Baia Mare)

(Din volumul “Ultima pagină” în curs de apariție la Editura Junimea – Iași)

Foto: Ion Mariș




Un intelectual de o extremă şi splendidă inteligenţă: Alexandru IVASIUC (autor, Echim Vancea)

Personalitatea maramureşeană poate cea mai impunătoare prin temperamentul său consecvent şi combativ, prin spiritul său de organizare şi prin poziţiile sale „tranșante”, dar mai ales de gândire, decât ale multor altor prozatori contemporani lui, este prozatorul Alexandru IVASIUC. Fiul unei vechi familii nobile maramureşene, Alexandru Ivasiuc  (s-a născut la 12 iulie 1933 în Sighetul Marmaţiei) încă din copilărie şi mai târziu licean fiind era o fire viguroasă şi optimistă, sensibilă, dar şi „violentă”, urând profund egoismul şi „despotismul” comunist, „el s-a străduit să-şi asume marxismul, dar nu dintr-o candoare de adolescent, asemenea poetului (Nicolae Labiş, n.n., Echim Vancea), ci obligat de împrejurări.”* Anii petrecuţi în închisoare l-au făcut mult mai „precaut” în ceea ce priveşte ideologia oficială. Pe de altă parte caracterul său „nu îi permitea” să simuleze supunerea, „ar fi fost nu peste puterile lui, ci sub puterile lui. Inteligenţa energică, virilă îl făcea inapt pentru o miză măruntă. Ar fi fost ca şi cum ar fi încercat să umple un pahar cu apă cu un furtun sub mare presiune. Aşa stând lucrurile, Alexandru Ivasiuc se erijează în marxist, valorificând din marxism o dimensiune care i se potriveşte: radicalitatea.” *

Alexandru Ivasiuc comentează, „echilibristic pe sârma marxim-leninismului”*, în volumele sale de eseuri „Radicalitate şi valoare” (1972) şi „Pro domo” (1974) precum şi în alte articole publicate în revistele „România literară” şi „Contemporanul”, scrierile lui Hegel, articolele tânărului Marx, cât şi aserţiunile din „Caiete filosofice” ale lui Lenin. El găseşte în aceste texte argumente în favoarea convingerii sale că valoarea este direct dependentă de radicalitatea demersului creator, de capacitatea de a revoluţiona concepţia despre viaţă.” * De pe această poziţie, Alexandru Ivasiuc combate „complicaţia inutilă, transformarea culturii într-o birocraţie şi pledează pentru o întoarcere la întrebările originare. Luând în discuţie, inevitabil, problemele creaţiei literare, pretinde ca există o legătură directă între atitudinea radicală exprimată de operă şi valoarea ei.” * (* Alex Ştefănescu).

În numai zece ani de activitate literară Alexandru Ivasiuc a publicat o impresionantă operă literară; a publicat șapte romane, un volum de nuvele, doua culegeri de eseuri și sute de articole în ziare și reviste („Contemporanul” şi „România literară”). Opera impresionează nu atât prin dimensiunea sa, cât prin conţinut, prin scopul propus şi prin efectul ei asupra contemporanilor în încercarea autorului de a formula un tablou general al eforturilor spiritului uman în toate direcţiile şi în toate domeniile, dar mai cu seamă în cel literar, opera sa intrând în „circuitul canonic” încă înainte de tragica sa dispariţie (la cutremurul din 4 martie 1977, Bucureşti).

Destinul lui Alexandru Ivasiuc este parte din destinul unei generaţii care s-a confruntat cu o traumă existenţială (detenţia politică), traumă ce anunţă o tentativă, nu mai puţin dramatică, de reinserţie socială, în anii ce urmează eliberărilor din închisori. Vieţile paralele ale regimului comunist sunt dintre cele  mai complicate, iar juxtapunerile precipitate de închisoare marchează  educaţia intelectuală (Sanda Cordoş).

Comentatorii vieții și operei lui Alexandru Ivasiuc (Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Sanda Cordoş, Nicolae Balotă, Eugen Simion, Cornel Ungureanu, Valeriu Cristea, Alex Ştefănescu, Tita Chiper-Ivasiuc, Gheorghe Andraşciuc) au evidențiat, în genere mai mult sau mai puţin pe faţă, legătura dintre cele două registre, existenţial şi textual și „schimbarea la faţă” a lui Alexandru Ivasiuc, (declinarea identităţii intelectuale marxistă este dublată de  opţiunea tăcerii publice în chestiunea detenţiei politice. Partea de umbră a vieţii, nu numai a scriitorului, dar a acestuia în special, parte pe care nici un comentator de dinainte de 1989 nu o poate evoca decât în cheie esopică, este relegată convorbirilor cu prietenii, acolo unde Ivasiuc îşi „transcrie” confesiunile ce pot a fi structura unui roman care a fi putut fi. Trecerea de la rezistenţă la marxism poate fi citită ca o înţelegere a necesităţii istorice, sau ca o tăgăduire a vechiului statut de inferioritate simbolică (victima destinată persecuţiei şi marginalizării), prin îmbrăţişarea unei credinţe care este aceea a stăpânilor. Sanda Cordoş în monografia „Alexandru Ivasiuc”, Editura Aula, Braşov, 2001) punctează acea conjuncţie vinovată între literatură şi „vulgata partinică” în cazul lui Alexandru Ivasiuc cum că zelul  convertitului la marxism pare să contamineze majoritatea textelor sale,  acolo unde  vocea auctorială se suprapune peste  vocea puterii ce administrează, arbitrar, destinele individuale şi că oricât de paradoxal, victima din 1956 elogiază raţiunea istorică în numele căreia propria sa viaţă fusese mutilată.  Restul  e doar tăcere.

■ Echim VANCEA

 

N. R. text republicat




Impresii din umbră (autor, Rândunica Anton)

Cartea lui Echim Vancea „UMBRA VINE DE MULT MAI DEPARTE” (Editura Junimea, Iași, 2017) are un titlu care te trimite cu gândul la întoarcerea fiinţei umane în trecut pentru a privi în faţă umbra dintru început, cea care a prins carne pe oasele moi, cea cu o mie de învăluiri, cea care îţi cunoaşte suferinţa şi visele, luntrea şi malul la care ai ajuns.

Citirea unei astfel de cărţi în care autorul scoate spre lume o învolburare de trăiri, de metafore, de oglinzi vorbitoare care se lovesc de clopote, de strigăte, de putinţa şi neputinţa clipei, cere un act de voinţă şi empatie. Pentru că urmează un parcurs poetic copleşit de capcane, de efortul ieşirii din inerţia zborului „adânc” , de dorinţa de a pipăi, recunoaşte şi ordona umbrele, de a le despărţi pe cele ale tale de cele ale unei lumini care te înconjoară doar pentru a te incita cu o posibilă convieţuire. Vrei neaparat să intri, să explorezi, să trăieşti experienţele autorului. Asumarea unui labirint pe unde umblă lighioanele tristeţii, ale deşertăciunii, unde apele „au ars„, femeile sprijină zidul şi îl însufleţesc, cimitirele se perindă ca trenurile prin gări stranii şi pustii, „hulubii se sălbăticesc abia după ce cunosc omul” , este un act de voinţă. O carte ca aceasta devine până la sfârşit şi o umbră a ta. Şi inevitabil trebuie să vorbeşti cu ea, să te învoieşti cu ea, să tragi la lopeţi ca să ieşi dintre mâluri sau vârtejuri. Şi inevitabil vrei să o reciteşti, să linişteşti apusul şi noaptea „necoaptă” a propriului suflet, păsările şi toamnele care te bântuie. Dar ce frumoase sunt aceste imagini :

„uscată/ udă/ apoi uscată/ umbra se întinde peste lanul de maci /obosită de noaptea ce-apasă în cercul de foc /peste care se rotesc păsări albe /încetinite de ultima stea”
( Ultima stea (II) )

„Umbra vine de mult mai departe” şi nu oricine se poate apropia de ea.

Rândunica Anton,

la 18 martie 2018, Sighetu-Marmaţiei




Zi de ianuarie (autor, Echim Vancea)

Zi de ianuarie. 15 ianuarie 1850! O zi din irealitatea timpului nostru de început în care s-a născut Mihai Eminescu. O adolescenţă furioasă, revoltată, entuziastă, infantilă şi matură a devenit izvorul drumului spiritual al Poeziei.

Ochiul său poetic oglindea lumea altfel. Eminescu este vatra etimologică a limbii române, a poeziei , clipa repede, clipa veşniciei în ciuda cohortei de „elitişti” care ne îndeamnă să îl abandonăm . Eminescu nu are a se teme de spiritul critic. Soarta sa, „un poet sigilat de destin”, cum spunea George Călinescu, este acum în mâinile noastre. Şi a celor care ne vor urma…

Personalitate emblematică şi incomodă, Eminescu s-a dorit „un om ce spunea adevărul”!
Contestarea lui (reacţiile detractoare mergând, s-a văzut, până la a-l considera un obstacol în calea europenizării noastre) ar proba, credem, valoarea şi actualitatea gândirii sale. Linia liberalo-rosettistă, apoi vigilenta gardă dogmatică  într-o cultură „de ocupaţie” şi, în fine, detractorii de azi, alergici la energiile organice, practică acelaşi killerism cultural, promovând filtrul politizant în tratamentul valorilor. Altminteri, el poate fi venerat bombastic-găunos, fixat pe un piedestal intangibil ori contestat, eminescofilii acuzând povara mitului. Dar, mai ales, poate fi manipulat demagogic prin exploatare patriotardă şi anexat politic, după împrejurări. Altfel zis, falsificat. „Lupta” cu mitul eminescian are (este) deja o Istorie.

Din fericire, posteritatea eminesciană e vie, expansivă şi controversele iscate (benefice, negreşit) îi asigură o longevitate străină de supravieţuirea muzeală, cu iz funerar. Ca reper absolut, Eminescu are dreptul la o posteritate scutită de izul muzeal, ceea ce s-ar putea traduce prin râvnita schimbare de imagine. Împovărat de îngheţate clişee didactice, întreţinând un „halou” admirativ, împins frecvent într-un festivism găunos ori, dimpotrivă, supus voinţei agresive de contestare, Poetul naţional, rămas „măsura noastră” (Noica), se oferă generos actualităţii permanente pentru a fi păstrat în actualitate.
Eminescu „va trăi cât versurile lui vor răsuna în inimile generaţiilor” (M. Sadoveanu). Adevăratul test rămâne lectura. Patrimoniul Eminescu, ca reper ferm, exponenţial, ne apără într-o epocă fluidă şi confuză, iscând, sub tăvălugul globalizării, zarva alertei identitare, contrapunând – prin figura marelui poet şi gazetar, ieşit „din adâncul firei româneşti” – o identitate proteică, veghetoare.

Ziua de naștere a poetului național Mihai Eminescu, 15 ianuarie, a fost declarată Ziua Culturii Naționale.
În perspectiva celebrării Centenarului Marii Uniri de la 1918, închei aceste gânduri cu Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!”

Echim VANCEA

N.B. În imagine bustul (deocamdată în ghips şi care urmează a fi transpus în marmură albă) lui Mihai Eminescu, operă a sculptorului sighetean Mihai Borodi. Bustul se vrea a fi ridicat în această vară în Parcul Grădina Morii, viitorul Parc „Mihai Eminescu”.




De unde vine expresia… (II)

1. Dura lex, sed lex (lat. „Legea este aspră, dar e lege”)
Maximă antică prin care se susține forța și importanța legii pentru viața socială și nevoia de a o respecta.

2. Eminență cenușie (omul din spatele acțiunilor, cel care conduce fără a fi văzut)
Expresia vine de la colaboratorul cel mai apropiat al cardinalului francez Richelieu, prim – ministru al Franței în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea (1610- 1643), călugarul capucin François Le Clerc.

3. Et in Arcadia ego (lat. „Și eu am trăit în Arcadia”)
Exprimă regretul fericirii pierdute. Arcadia era o regiune din Pelopones, sudul Greciei, unde trăia un popor de păstori, pe care grecii îi considerau neprihăniți, oameni de o mare puritate. Expresia a fost folosită ca inscripție la tabloul “Păstorii Arcadiei” pictat de Poussin.

4. Evrika! (gr. „Am descoperit!”)
Strigătul inventatorului grec Arhimede, când a descoperit celebra lui lege: „un corp scufundat în apă pierde o parte din greutatea lui, egală cu volumul de apă dislocuit” – principiul lui Arhimede.

5. Ex aequo (lat. „La egalitate”)
Când doi candidați la un examen au obținut aceeași notă, ori când doi sportivi au cucerit același loc și același premiu.

6. Fiasco
Eșec complet, dezastru. În mod ciudat, cuvântul provine din limba italiană și înseamnă literalmente „sticlă, carafă”. Originea provine dintr-o tavernă venețiană, unde un cântăreț încerca să înveselească consumatorii, unul dintre ei însă, nemulțumit de prestația „artistului”, a cerut în mod repetat să i se aducă o sticlă (fiasco) pentru a aplica o corecție celui de pe scenă.

7. Grosso modo (lat. „În linii mari”)
Se spune despre o lucrare incompletă.

8. In vino veritas (lat. „În vin stă adevărul”)
În Grecia Antică, cei care erau bănuiți de fapte infame erau îmbătați de autorități și anchetați sub această stare.

9. În țara lui Papură Vodă
Poreclă dată lui Ștefăniță, domnitor al Moldovei, în timpul căruia, Principatul a fost lovit de o mare foamete, oamenii hrănindu-se cu papură.

10. Linșaj – executarea fără judecată a unui infractor de către mulțime
Expresia vine de la șeriful american John Lynch (se citește „linci”) care îți exercita meseria într-un oraș din Carolina de Sud, și care, pentru a stârpi tâlhăriile și omorurile, a indrodus pedeapsa cu linșajul. Lăsa mulțimea să pedepsească singură pe autorii infracțiunilor.

11. Luna de miere
Expresie persană, prin care orientalii arătau cât de puțin ține dulceața căsniciei… o lună!!!

12. Mană cerească (de la ebraicul „man, hu: ce e asta?”)
Are întelesul de surpriză plăcută picata pe neașteptate „din cer”. Expresia are legătură cu legenda biblică relatată în Exodul (cap. XVI, 4)… Dumnezeu pentru a-i hrani pe evreii plecați din Egipt, și aflați în mijlocul deșertului, le-a făcut marea surpriză să le trimită hrană zi de zi, dimineața și seara. Minunea era că hrana avea gustul pe care îl dorea cel ce o consuma.

13. „Mărul discordiei” – fruct simbolic, generator de conflicte
În timpul nunţii zeiţei Thetys cu Peleus, un rege din Tesalia, în timp ce zeii dănţuiau, şi-a făcut apariţia Eris, personificarea discordiei, care nu fusese invitată, şi a aruncat un măr de aur (mărul discordiei) pe care era scris “celei mai frumoase”. Văzând mărul, Hera, Atena şi Afrodita l-au revendicat, fiecare susţinând că le întrece în frumuseţe pe celelalte două. Văzând că nu pot ajunge la o înţelegere, cele trei zeiţe au hotărât să ceară o opinie obiectivă. De aceea l-au ales ca arbitru pe păstorul troian, Paris. Paris i-a oferit mărul Afroditei, după ce aceasta i-a promis ca soţie pe cea mai frumoasă femeie pământeană, Elena. Zeiţa a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris şi să fugă cu el în Troia. Agamemnon, regele cetăţii Micene a hotărât să răzbune onoarea fratelui său, Menelaus, printr-un război îndreptat împotriva cetăţii troiene.

14. Mea Culpa (lat. ”E vina mea”)
Expresia provine din doua surse, de la o rugaciune catolică Peccavi, care consta în a-ți mărturisi păcatele și apoi a te lovi cu pumnul în piept, rostind cu glas tare “mea culpa, mea culpa”, și de la un obicei juridic în dreptul roman, cel acuzat era întrebat dacă își recunoaște vine, iar cei care recunoșteau, mea culpa, se bucurau de circumstanțe atenuante.

15. Munca lui Sisif
Se folosește cu înțelesul de muncă grea și inutilă. Sisif a fost primul rege legendar al Corintului. Din cauză că și-a sedus nepoata, i-a luat tronul fratelui și a scos în vileag nişte secrete de-ale lui Zeus, ca pedeapsă, Zeus l-a supus la o caznă perpetuă în Infern: a fost sortit să împingă la deal o stâncă uriaşă, care, ajunsă în vârf, se rostogolea din nou la vale şi munca se relua. O muncă fără sfârşit, de unde şi expresia “munca lui Sisif”.

16. O.K.
În razboiul civil din S.U.A., după o bătălie, se afișau răniții și morții. Când armata nu avea pierderi se afișa “0 killed” (0 morți), de acolo provine expresia O.K.

17. Oul lui Columb
Soluție simplă la îndemâna tuturor, dar realizezi acest lucru abia după ce soluția a fost descoperită de altul. Columb a cerut nobililor să facă un ou să stea pe masă pe unul dintre capetele lunguiețe, fără ca ei să reușească acest lucru, Columb a luat oul și l-a lovit la unul dintre capete.

18. Panem et circenses (lat. “Pâine si circ”)
Expresia este întâlnită în Satirele lui Iuvenal și se referă la perioada de decadență a Romei republicane, când plebeilor nemultumiți li se ofereau spectacole de circ, la sfârșitul cărora primeau gratuit alimente. În sens general, a oferi pâine și circ înseamnă a da maselor lucruri neînsemnate, pentru a le distrage atenția de la lucrurile reale.

19. Ochi pentru ochi
Cunoscută și sub denumirea de legea talionului (Exodul.XXI.v24). ”Viață pentru viață, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Face parte din legislația antică mozaică. Atenție! Legea talionului spune clar, că pedeapsa trebuie să fie egală greșelii… ochi pentru ochi, nu dinte pentru ochi.

20. Sabia lui Damocles
În sensul de pericol care te pândește mereu. Damocles, curtean a lui Dionisos cel Bătrân, tiranul Siracuzei, a fost ca mai toţi curtenii… curtenitor şi linguşitor. Spunea că nu există mai mare fericire decât să fii tiran. Spre a-i da o lecţie, Dionisos, la un ospăţ, l-a aşezat în locul lui pe tron şi a poruncit să i se acorde toate onorurile regeşti. Dar când Damocles se lăfăia mai în voie, tiranul i-a cerut să se uite în sus. De tavan, exact deasupra capului lui Damocles, atârna o sabie fără teacă prinsă numai cu un fir de păr de cal. Îi arăta astfel primejdiile care îl pândesc în orice moment pe tiran.

21. Sânge albastru
Expresia vine din Spania medievală, când marii aristocrați susțineau că în vinele lor curge sânge albastru, spre deosebire de nobilii din categoriile inferioare, care au suferit mezalianțe cu maurii și evreii (în timpul ocupației arabe 711-1492).

22. Strugurii sunt acri
Un vers din fabula lui Esop, „Vulpea si strugurii”. O vulpe înfometată, neputându-se cățăra până la struguri, invocă faptul că “strugurii sunt necopți și tari”.

23. Vârstă matusalemică
Legenda biblică (Geneza, cap. V, verset 27) aminteşte de un strămoş al lui Noe, Mathusalem, care ar fi trăit nici mai mult nici mai puţin decât 969 de ani (din anul 4.277 până în anul 3.308 î.Hr.). Numele lui, sinonim astăzi cu recordul longevităţii, a ajuns proverbial şi e pomenit ori de câte ori vorbim despre o vârstă care depăşeşte mult limita obişnuită.

24. Veni, vidi, vici ! (lat. “Am venit, am vazut, am invins” ! – Cezar)
După victoria de la Zela asupra lui Farnaces, regele Pontului, Cezar a trimis la Roma o scrisoare cu numai trei cuvinte : Veni, vidi, vici! Acest mesaj, a devenit o expresie universala, care servește spre a caracteriza un succes rapid.

25. Veto (lat. ”Mă opun”)
Concept din legislația romană. Era folosit de consuli (2 la număr). Unul dintre consuli se putea opune unei decizii militare luate de celălalt (deci decizia militara trebuia să fie luată în unanimitate). Tribunii (aleși să reprezinte plebea romană) se puteau opune prin VETO, unei legi votate de senatul roman. Astăzi „veto” se folosește in consiliul de securitate O.N.U si in numeroase legislații (Marea Britanie, Australia, India, S.U.A, etc).

26. Ți-a mâncat pisica limba?
În imperiul asirian, soldaților dușmani capturați li se tăia limba, acestea deveneau delicatesele cu care erau hrănite pisicile regelui.

„Tălmăcite” de poetul Echim Vancea

sursă foto: www.illusionsgallery.com




De unde vine expresia… (I)

1. Acarul Păun
La începutul sec. XX a avut loc o catastrofă feroviară în stația Vintileanca, de pe ruta Ploiești-Buzău. Ancheta a ajuns la concluzia că vinovat pentru catastrofă era acarul de stație Ioan Păun. Adevărații vinovați au fost scoși de sub acuzație.

2. Abracadabra
Abrevierea cabalistică a cuvintelor ebraice: ab (tata), ben (fiu), Ruah a cadish (sfântul duh).

3. A priori
În latină: “din cele precedente”. Când cineva pretinde că știe acel lucru dinainte, a priori.

4. A da mâna cu cineva
Obiceiul vine din antichitate, când două persoane care se întâlneau voiau să demonstreze că mâna nici unuia nu conține o armă.

5. A-și da arama pe față
În evul mediu, falsificatorii monedelor de aur ori de argint le făceau din aramă și le acopereau numai cu un strat subțire de aur ori argint. După un timp de folosire, se rodea acea pojghiță, rămânând numai materialul inițial, arama.

6. A trăi ca în sânul lui Avraam
Expresia care înseamnă „a trăi fericit”, se trage de la Evanghelia lui Luca (c.XVI,v.22 si 23), unde se spune că săracul Lazăr a murit și a fost dus la sânul lui Avraam (în paradis).

7. Avocatul diavolului
Vine de la Advocatus diaboli, persoana însărcinată de biserica catolică să cerceteze un candidat propus la canonizare. El este în opoziție cu Advocatus Dei (avocatul Domnului).

8. A se bate cu morile de vânt
Expresie care înseamnă, a te lupta cu năluci, cu himere. Cunoscutul personaj a lui Cervantes, Don Quijote de la Mancha a pornit să se lupte cu nişte mori de vânt pe care, în închipuirea lui infierbântată, le luase drept adversari.

9. A spune brașoave
A spune minciuni, lăudăroșenii. Expresia vine de la negustorii brașoveni medievali, care își lăudau exagerat marfa.

10. Banul nu are miros
Împăratul roman Vespasian (69-79) a pus foarte multe taxe, printre ele și una asupra folosirii closetelor publice (numite și vespasiene). La ironia fiului său Titus, care îi reproșa acest lucru, Vespasian a luat un ban, i l-a dat să-l miroasă fiului, și i-a zis: “vezi, nu are nici un miros”.

11. Bătaia e ruptă din rai
Zicală aproape universală care se regăsește la aproape toate popoarele europene. ”Bătaia e ruptă din rai”, ”Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă în traistă” și ”încurcate sunt căile Domnului”, nu sunt citate biblice.

12. Călcâiul lui Ahile
Orice persoană are un punct slab. Legendele grecești povestesc că zeița Thetis, la nașterea fiului său, Ahile, l-a îmbăiat pe acesta în Styx, fluviul care despărțea infernul și oferea invulnerabilitate. Dar când l-a scăldat, zeița l-a ținut de călcâi. Astfel, Ahile era invulnerabil, cu o singură excepție, călcâiul. El a fost ucis la asediul Troiei de o săgeată trasă în călcâi.

13. Carpe Diem
Bucură-te de ziua de azi, trăiește clipa. E începutul unei ode scrise de Horațiu “Bucură-te de ziua de azi și nu te încrede în ziua de mâine”.

14. Cui Bono
Expresie latină care înseamnă “cui folosește” ori “în folosul cui”. Este atribuită marelui jurist roman Cicero, care, într-o pledoarie asupra unui asasinat, a cerut să se cerceteze “cui bono”, cui folosește acel asasinat.

15. Curriculum Vitae – Cursul vietii
Toate datele referitoare la starea civilă, studii, ocupații și funcțiile avute.

16. Dacă nu vine muntele la Mohamed, se duce Mahomed la munte
În anul 612, păgânii i-au cerut lui Mohamed, care începuse să predice islamul, să facă o minune și să aducă muntele la el. Mohamed a cerut o clipă de răgaz, a început să se roage spre cer, apoi s-a închinat și a zis “mare este înțelepciunea ta, Allah, dacă ai fi dat ascultare rugii și ai fi urnit muntele ne-ai fi omorât pe toți. Trebuie să mă duc eu la munte pentru a nu muri acești păgâni”.

17. De la Ana la Caiafa
Semnifică o amânare, o tergiversare premeditată a unei rezolvări de mare importanță, amânare ce presupune de fapt un refuz. Sunt trimis de la Ana la Caiafa sau: M-am săturat să mă duc de la Ana la Caiafa – adică nu se rezolvă nimic, niciodată. Iisus, după ce este trădat, s-a dus la Ana, socrul arhiereului Caiafa și fruntaș al Sinedriului. Purtat apoi de la unul la altul i se pun întrebări, la care Iisus răspunde simplu și demn. Pentru a nu fi implicați în pedeapsa lui Iisus, aceștia îl predau procurorului Pilat din Pont.

18. Degetul din mijloc
In ziua de azi este ceva jignitor să arăți cuiva degetul mijlociu. Dar acum sute de ani, gestul avea altă semnificație. Înaintea bătăliei de la Agincourt din 1415, francezii, anticipând victoria lor asupra Angliei, au decis să le taie degetul mijlociu tuturor soldaților luați prizonieri. Asta pentru că fără degetul mijlociu le va fi imposibil să mai tragă cu arcul și astfel să mai ia parte la vreo luptă pe viitor. Însă francezii au pierdut acea batalie, iar soldații englezi îi batjocoreau arătându-le degetul mijlociu, pe care aceștia intenționaseră să îl taie.

19. Demiurg
Cuvântul înseamnă în limba greacă „constructor”, „arhitect”. În filozofia platoniană numele dat lui Dumnezeu, Creatorul, Sufletul universului.

20. Divide et Impera (lat. ”Împarte și stăpânește”)
Acest adagiu roman a fost folosit de Machiaveli sub forma „divide ut regnes”, „divide pentru a domni”.

„Tălmăcite” de poetul Echim Vancea

sursă foto: https://twitter.com/VeraCausa9