Eroine din umbră (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

În numai doi ani de la eliberarea celor 800 de comuniști ilegaliști, aceștia au și devenit forța conducătoare în România, cu sprijin masiv al sovieticilor, trecându-și în cont cele mai masive fraude electorale cunoscute până atunci; s-a furat cu urna, nu cu votul, sau alte mărunțișuri. Consilierii sovietici și armata roșie fiind pe baricade, spatele le-a fost asigurat.

Sub acoperirea sintagmei «lupta de clasă» s-au produs transformări forțate, rapide, de mare cruzime, cu sacrificii de libertăți, întemnițări, cu multe vieți stinse și altele pe rol; lupta de clasă a avut un caracter profund ucigaș și de durată: s-au naționalizat pământurile, micile ateliere și întreprinderile industriale prin Decret de Stat, iar țărănimea s-a aflat în scurt timp la porțile colectivizării. Pentru colectivizare s-a enunțat principiul «liberului consimțământ», dar s-a folosit pentru lămurire și «kalajnicovul» și, mai ales, metoda inumană aplicată asupra elevilor de școală: aceștia erau trimiși acasă și nu mai erau primiți la cursuri, până nu aduceau adeverință din localitate, care preciza că părinții lor s-au înscris în CAP, suprimându-se astfel dreptul lor la învățătură, prevăzut de lege.

În această «năvală» spre socialism, au avut de îndurat suferințe grele deținuții politici, sau foști deținuți politici, care au reușit să-și salveze viețile din cumplitele persecuții. Am putea spune că ei formau o clasă a societății aparte, fiind extrași din toate clasele și păturile sociale, cu milioanele, dintre care au fost sacrificați cu sutele de mii. Au fost cei mai prezenți în vederile și prevedrile lor criminale, asupra lor vărsându-și toată ura cu care erau înzestrați, în mare bogăție.

Au intrat cu brutalitate în multe intimități familiale, mai ales acolo unde partenerul de viață era închis. Soțiile erau date afară din serviciu, li se schimba locul de muncă, cu mari greutăți în ingrijirea copiilor. Pentru a lăsa copiii să-și urmeze școala, ori pentru a-și păstra serviciul, se cerea soțiilor să divorțeze de «bandit». Astfel, soția colegului meu, Mitrofan Traian, cu care am fost deodată exmatriculați din Facultate, profesoară de matematică, a fost obligată să divorțeze, pentru a-și păstra serviciul și a avea posibilitatea de întreținere și școlarizare a celor două fetițe ce le avea; soțiile altor doi colegi de liceu au îndurat aceleași cruzimi sălbatice, ca și în numeroase alte cazuri; o luptă de clasă diabolică, ticaloasă și abjectă.

Mulțimea de elevi arestați era scoasă din sânul familiilor, copii la o vârstă fragedă și s-au întors, care s-au întors, după mulți ani de temniță, maturi, cu moralul călit, dar cu o stare fizică fragilă, în cel mai bun caz, majoritatea cu traume fizice recuperate târziu, sau niciodată. După mulți ani s-a acordat o oarecare relaxare și ea controlată de torționari.

Deși eram cu totul izolați de cunoscuți sau prieteni, din «prudență», eram niște «paria», «proscriși», totuși, toți dintre cei eliberați din detenții și-au întemeiat familii, mai devreme sau mai târziu, cu foarte rare excepții, iar partenerele lor de viață au fost fără «delicte politice», iarăși cu foarte mici excepții. A fost pentru noi, această comuniune, o adevărată vindecare de răni, un optimism moral de mare profunzime, care, pe lângă faptul că eram situați în condiții firești de viață, ne dădea și sentimentul de împăcare și măreție, prin faptul că opțiunile pentru care am îndurat suferințe atât de grele erau împărtășite și de alții.

Aceste Doamne, Doamne adevărate, puteau avea parte de riscuri prin decizia luată, în multe situații acestea fiind și prezente în diferite perioade, deoarece torționarii făceau tot felul de șantaje pentru dezmembrarea acestor familii și nu pentru constituirea lor. «Bandiții» îi voiau distruși nu numai pentru prezent și viitor, ci și în devenirea, în viitorimea lor, să le distrugă «vița». Pentru dânsele, prezint un omagiu, o adâncă plecăciune, cu admirație și tot respectul, pentru gestul lor eroic, de libertate, de demnitate umană expresivă, de credință, de viață, cu bunele și greutățile ei, în această luptă fiind acuma două ființe, unite printr-un frumos ideal. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât gestul curajos a lor a fost nu atât pentru ce am fost sau eram noi, ci, mai ales, pentru dânsele, pentru simțirea și decizia proprie, de libertate, de dreptate, prin care, de fapt, au dat palme celor ce persecutau, opresorilor. Aceste uniri de destine nu au avut în vedere nici reabilitări de viață ale unora și nici asumarea de greutăți ale altora, pe care torționarii le puteau impune și le-au și impus în multe cazuri, în ticăloșia lor persistentă, ci au avut la bază sentimentele spirituale cerute de acest înălțător eveniment: iubirea, caracterul, onestitatea și demnitatea familială, o viață liberă, lăsând cu totul deoparte abjectul nărav socialist, care includea până și aici «principiul de clasă socială», sau mizeria de «nobleță politică»!

Viața este formată dintr-un număr de momente, care în derularea lor formează etapele precum: copilăria, adolescența, tinerețea, etapa profesională, familia și pensionarea, atât cât se pot acestea împlini. Dar fiecare moment este a lui și nu al altui moment din viață și nu poți spune că faci ceva în loc de altceva. Dacă unele din aceste aspirații îți sunt suprimate, frânte, ești lipsit de ele din diverse motive, uneori nici nu le mai poți recupera, ești ieșit din termen cu ele, din cerințele vieții. Sunt totuși momente, activități care se petrec cândva și ele trebuiau făcute, petrecute anterior. Aceste trăiri ce le petreci mai apoi, în locul altora din trecut, atunci când ele puteau avea o altă destinație, reprezintă recuperări, recuperări în serie, ceva în loc de altceva și viața apare astfel peticită, pentru că o recuperare este un petic peste un gol; timpul în trecerea și petrecerea lui este ireversibil. Nu poți aduce, de exemplu, adolescența și tinerețea, pierdute, peste timpul când ești adult; nu se potrivește, nu au loc aici și acolo unde trebuiau să fie a rămas un gol definitiv! Au fost suprimate din viață și înlocuite cu un pustiu! Acestea sunt, probabil, și gândurile poetului G. Coșbuc, când se exprima:

«Viața este un bun pierdut./Când n-o trăiești cum ai fi vrut!».

În toamna anului 1965, îmi începeam activitatea la Liceul din Vișeu de Sus, la 34 de ani, după mulți ani de peregrinări și alergări pentru această activitate. Un orășel de munte, în partea de N-E a țării, situat între cele două râuri, Wasser și Vișeu, sub poalele de foioase și conifere. O zonă mirifică în acest spațiu mărginaș, cu ape cristaline, cu o faună și floră bogate, într-o atmosferă de prospețime și frumusețe. Pe aici doream să mă stabilesc, printre prieteni, printre oameni cunoscuți și statornici, în apropiere de mediul familial în care am crescut și m-am format, cu sprijin, ajutor și afecțiuni reciproce, cu trăirile și bucuriile copilăriei de pe acolo, care tonificau.

Sosit în aceste locuri, am început să-mi pun probleme de perspectivă, de organizare a vieții și în afara activităților profesionale. Înaintam în vârstă cu fiecare an, stabilitatea atât de mult căutată, calificarea profesională, venind la peste 33 de ani. Întemeierea unei familii se urmărește prioritar, atunci când profesional ești împlinit, sau chiar mai devreme, de către oricine, în mod firesc, în condiții normale; eu am avut însă tot felul de blocaje până la această împlinire și nici acuma situația nu-mi părea prea sigură, intervenția din nou a securității crea iarăși incertitudini, ticăloșia acesteia manifestând o permanență. Familia implica o stabilitate, iar aceasta îmi era amenințată ca dascăl, de ilegalitățile vremii.

Ca și ceilalți, aveam și eu niște idealuri de viață în acest sens, încă din tinerețe, care nu au suferit modificări majore, legate de cinste și dăruire, de sinceritate, onestitate și demnitate familială. Aveam o ezitare când mă gândeam la acest pas important din viață, cu desfășurarea ei în evoluția și moralitatea acelor vremi și mă gândeam că o înșelare a acestor așteptări în trăire ar fi enorm de greu de îndurat, o altă «pedepsire» ar duce la o deprimare totală și definitivă. Toate la un loc mă avertizau că mă aflu într-un moment critic de viață, că mă aflu pe punctul de a considera că era deja prea târziu, că situațiile nu se vor putea acomoda, realiza și atunci am să renunț, am să devin un robot social, un simplu consumator de viață. Aveam 37 de ani, care mă puneau într-un punct de răscruce, având pe lângă acestea și altele în spate de purtat.

Înainte cu 50 de ani!

Bacalaureat, iunie 1968. Puțin înainte de începerea scrisului, se prezintă o tânără la d-na prof. L. Boldor, prof. la Liceul din Vișeu, care-i spune:

– D-na profesoară, vă rog să-mi împrumutați manualele de matematică, pentru puțin timp;
– Vai, domnișoară, dar examenul începe și nu aveți timp să mai învățați!
– Îmi sunt necesare pentru întocmirea biletelor de examen;
– Scuză-mă, dragă, dar eu credeam că ești o absolventă, așa pari de tânără!
– Vă mulțumesc, sunt ceva mai mare.

Așa a fost prezentarea la acest liceu a d-rei Tăut Maria, fosta mea colegă de an din a doua studenție. Eu am picat chiar pe acest «conflict» și, spre surprinderea d-nei Boldor, ne salutăm:

– Servus, Măriuca, bine ai venit la noi;
– Servus, Ghiță, bine te-am găsit; nu știam că ești profesor aici!
– Am fost colegi de an la Cluj, îi precizez eu d-nei Boldor; îi aduc eu manualele de matematică solicitate.

Așa s-au întâlnit la 4 ani de la absolvire doi colegi de facultate, de an, care-și adresau același salut și în întâlnirile de la Cluj, fiind un simplu raport de colegialitate. Eu eram acolo un intrus printre acei colegi, fiind cu 10 ani mai mare decât majoritatea lor și aveam multă rezervă pentru altfel de relații, mă vedeam cumva la marginea grupului mare a celorlalți, relații mai comunicative având mai ales cu colegii și colegele de grupă. Ca gazdă și coleg, am căutat să-i fac o ședere cât mai plăcuta în acest orășel de munte, ea venind tot de sub «înălțimi», de la Liceul din Cavnic; ne întâlneam în pauzele dintre diferitele activități, rolul localnicilor fiind și în organizarea timpului dinafara programului, pentru profesori. Masa o serveau la cantina internatului, evident cu ceva mai multă atenție; mi-am însoțit colega la cantină și am fost și la restaurant de câteva ori, mai rar singuri, pentru a nu se interpreta altfel aceste prezențe.

Dar totuși, faptul că am fost colegi, că eram cunoștințe «vechi», a determinat discuții parcă de cunoaștere, de viață, în diferite interpretări, mai mult decât cele «protocolare». Am dedus oarecum, amândoi cred, că eram «liberi», că fiecare își aștepta partenerul, eu fiind aici mult dezavantajat, motiv pentru care trebuia să fiu mai reținut în acest demers (și am fost). Am început să ne spunem secvențe de viață, mai prietenos și sincer, mărturisiri, concepte, din ce în ce mai mult, într-o largă desfășurare, dar de fapt, toate adunându-se într-un contur firesc de prietenie, tacit solicitată și acceptată de amandoi. Printre altele, eu având multe experiențe diferite de cele firești, le-am făcut cunoscute cu discreția necesară, dar și cu plinătate și consecințele manifestate și care nu excludeau repetarea lor, o obsesie a mea foarte târzie (motivată). M-a impresionat sinceritatea ei și excluderea oricărei rezerve față de cele aflate, mai ales că întreaga ei prezență și situație nu o presau deloc să accepte situații incomode, având mare detașare sub acest aspect. În acest mod, am ajuns în câteva zile să ne cunoaștem în trăirile noastre și să ne declarăm o prietenie durabilă. Mi s-a subțiat sau poate a dispărut acea stare de psihoză negativistă, care mă ducea spre renunțarea la unul din cele mai importante comandamente ale vieții, a împlinirii ei.

Prietenia mărturisită și instalată a continuat și după un curs de perfecționare de la Cluj și am decis să ne unim destinele, celebrând la scurtă vreme după aceasta actul ce stă la baza întemeierii unei familii, căsătoria din 28 iulie 1968, cu o prezență mai restrânsă (în jur de 120 de persoane), cu nași din familie și prieteni. S-a aranjat și cu transferul și, începând cu 01 septembrie 1968, am funcționat amândoi ca titulari la Liceul din Vișeu, până la pensionare.

A fost ca o așezare în matca lui a unui râuleț învolburat, ce apărea și dispărea prin scorburile nisipoase ale vremii, urmându-și apoi cursul potolit, direcționat spre împlinirea unor idealuri de mult visate ale vieții, în răsplata unor lungi și grele pătimiri, pentru care aduc mulțumiri Domnului. Am fost binecuvântați cu doi copii, Ana-Rodica și Victor-Gheorghe, pe care i-am ținut tot timpul pe lângă noi și i-am crescut cu toată grija și dragostea. Amândoi au realizat o pregătire solidă universitară și postuniversitară, pregătire ce le folosește acuma la locurile de muncă, unde sunt foarte bine apreciați și ne aduc mari bucurii și nouă. Ei sunt plecați de mult timp din țară, încă înainte de intrarea României în UE. Au funcționat în jur de 10 ani la Paris; în prezent Rodica este stabilită în America, prin căsătorie, iar Victor a plecat în Anglia, tot prin căsătorie.

Ana ne-a bucurat cu un nepoțel, iar Victor cu două nepoțele, care ne umplu inima de bucurie; minunăție de copii! Ei au plecat din țară din motive cunoscute de toată lumea, pe care doar guvernanții nu vor să le cunoască. Suntem mai mult plecați pe la ei, care ne îngijesc foarte bine și ne bucura cu de toate; nu ne-au despărțit nici depărtările și nici apele întinse și multe.

După 50 de ani!

28.07.2018. La această dată am aniversat împlinirea a 50 de ani de la căsătorie; am trecut o altă «frontieră!». Este un eveniment deosebit, unic în felul lui și fără reeditări, care ne-a bucurat în mod deosebit. Pentru oricine, această aniversare îi dă dreptul să spună că are o vârstă venerabilă, chiar dacă mai realizează un lung parcurs de viață. Se poate spune că acest contur de vârstă, această stabilitate familială, reprezintă «harta» cea mai completă, cuprinzătoare, normală și firească, a unei familii lărgite: părinți,copii, nepoți, strănepoți… Stabilitatea familială, în prezența copiilor, nu este un moft, ci o responsabilitate majoră, o obligație. Altfel, vlăstarele devin nedefinite, dezamăgite și pierdute chiar de cei ce le-au adus pe lume.

*

Mulțumesc Domnului pentru această împlinire, pentru lungimea de viață ce ne-a acordat-o, în fața celor 50 de ani de familist stând tot o mulțime de ani, 37 împliniți! Cu mulțumiri și pentru bucuriile și satisfacțiile de viață familială, profesională, socială, care n-au putut fi oprite și s-au strecurat printre opresiuni, oricât ar fi fost de multe.

*

Mulțumesc soției mele Măriuca, din nou mireasa mea, pentru că m-a smuls din punctul critic în care mă aflam și mi-a dat posibilitatea împlinirii de viață, în firescul ei; mulțumesc apoi pentru cei doi copilași ce mi i-a dăruit, în voia Domnului, bucuria vieții noastre, pentru ei și pentru nepotții noștri; îi mulțumesc pentru că mi-a fost alături în viață, la bine și la greu, fiindu-mi sprijin în lunga perioadă de afecțiuni cardiace grave, acumulate în timpul persecuțiilor, suplinindu-mă și ducând ea singură toată responsabilitatea vieții familiale, atunci când mi-a protejat viața; a avut la fel de multă răbdare în a-mi suporta anumite rigidități, în anumite privințe, pe care cred că le-au avut toți care au îndurat suferințe grele, pentru «vinovății nevinovate».

*

Mulțumesc fiicei noastre, Ana- Rodica, pentru grija deosebită ce ne-o poartă, pentru modul deosebit în care ne-a organizat nunta «noastră de aur», în America, începând cu frumosul ceremonial religios, la orele 16, la care nepoțelul nostru, Samuel, a fost cavalerul de onoare, purtătorul verighetelor. A urmat recepția într-o sală împodobită, ca pentru «nuntă», tot de Samuel. S-a îngrjit de invitații, fiind în jur de 45 de persoane, printre care câteva familii americane, mai din vecini. Preparate de excepție, variate și suficiente, vin, bere, toate în organizare suedeză, la discreție. Lumea a fost foarte mulțumită, încântată și am plecat de acolo în jur de oreloe 20. Familia lui Victor din Anglia a fost cu inima și sufletul alături de noi; depărtările…

*

Mulțumiri calde nepoțelului Samuel, care a încântat pe cei prezenți cu trei cântece, unul românesc și două în engleză, în aplauzele tuturor; are o voce excepțional de frumoasă, plăcută și a fost în ținută festivă, de artist. Soția, cu un grup de doamne, au organizat și susținut și ele momente de cantece foarte frumoase de pe la noi, acompaniate și de bărbați, foarte bine primite.

*

Din cuvântul Miresei

Nu credeam să ajung ziua în care să sărbătorim «Nunta de Aur». Bunul Dumnezeu ne-a ajutat, pentru că nimic nu se poate fără voia Domnului. Nu e puțin lucru să sărbătorești această aniversare la 77 și respectiv 87 de ani, 50 de ani petrecuți alături de cel căruia i-ai jurat credință în fața lui Dumnezeu: «La bine și la greu, până când moartea ne va despărți».

Au fost multe nedreptăți și persecuții, pe vremea ce nu o putem uita, apoi greutăți, afecțiuni grave de sănătate și câte altele. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o familie minunată, care este bucuria și mândria noastră: doi copii, Ana- Rodica și Victor-Gheorghe, un nepoțel de la Ana și două nepoțele de la Victor; minunații de copii și nepoți, cara ne luminează bătrânețele și care fac mai mult ca toate îngrjirile, tratamentele și medicamentele prescrise de medici.

Mulțumim părintelui Poptelecan Ioan (rudă prin alianță), pentru rugăciunea de mulțumire și binecuvântare la cei 50 de ani de când formăm o familie fericită.

Vă mulțumim și D-voastră, tuturor care ne-ați onorat cu prezența de a fi cu noi la acest deosebit eveniment și dorim să vă simțiți cât mai bine.

Succes în toate și Doamne ajută!

Cuvântul Mirelui

Ne bucurăm și vă mulțumim mult tuturor, pentru ca ne-ați onorat cu prezența și dorim să vă simțiți foarte bine și să vă bucurați cu noi de acest fericit eveniment.

Mulțumesc partenerei mele de viață pentru lunga perioadă în care m-a sprijinit, protejat și ajutat, care a fost tot timpul alături de mine și la bine și la greu, pentru frumoșii copilași ce mi i-a dăruit, cu voia Domnului. Îi ofer pentru această frumoasă aniversare un modest cadou (un lănțisor de aur cu cruciuliță) și promit ca la următoarea ediție a acestei aniversări, cadoul va fi mai deosebit! Am să o iubesc, să o apăr și protejez, o să-i fiu alături la bine și la greu și, peste toate, am să-i fiu credincios! Semnez toate aceste promisiuni prin exprimarea: «Așa să-mi ajute Dumnezeu!»

Bărcan Maria și Bărcan Gheorghe, miri din «grupul celor 50!»




Frontiere, „Frontiere”… (partea a II-a) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

Au trecut atâtea fenomene, am trecut peste atâtea frontiere, reale și imaginare, așezate peste spațiu, peste timp, peste viața însăși și acum le las deoparte și vreau să mă exprim, în câteva cuvinte, doar despre frontiere reale, pe care le-am trecut în toată legalitaea, îngăduința și buna primire, unde am cunoscut altfel de stări, cu totul alte manifestări de viață decât la noi.

În prezent ne aflăm în America, la fiica noastră, Ana Rodica, venită aici prin căsătorie și am obținut cu larghețe și rapiditate dreptul de viză pe 10 ani, apoi rezidența tot pentru 10 ani, cu drept de prelungire! Această rezidență ne dă deptul să ne bucurăm de asistență medicală fără nicio discriminare, practic aproape gratuită, manifestată cu scrupulozitate și confort, pe toată plaja afecțiunilor. Ne-am bucurat de aceeași bună primire și în Franța, unde copiii noștri au funcționat în jur de 10 ani, plecând acolo înainte ca România să aparțină de UE. După căsătorie, băiatul nostru a plecat în Anglia, la Londra, unde funcționează și în prezent.

Amândoi copiii au o solidă calificare, universitară și postuniversitară, dar, în posturile ce le aveau în țară, nu le ajungeau salariile pentru un trai decent și trebuia să-i ajutăm noi din pensiile noastre, mici. Învățământul și Sănătatea, unde ei funcționau, erau tot „cenușăresele” salarizării, pentru că s-a păstrat mai departe conceptul grav și criminal al ideologiei comuniste, că aceste două sectoare sunt „neproductive”!!! Oare poate fi productivitate fără instrucție, sau fără sănătate?!

Ei au fost, deci, obligați la acest demers de către conducerea discriminatorie și atât de vinovată a corifeilor țării, așa cum s-a demonstrat curând și de exodul masiv a milioane de români, care și-au părăsit casele, pământurile; și-au lăsat copiii în grija bătrânilor, în multe cazuri producându-se adevărate tragedii. Au plecat peste țări și mări, alungați de prostia și hoția manifestate la noi plenar, de cei responsabili cu destinele țării! Este îngrijorător faptul că se anunță noi măsuri, care să „blindeze” aceste „însușiri” până în anul 20 20! Este foarte trist că nici nu se întrevăd condiții de repatriere, ci dimpotrivă, depopularea țării este progresivă, cu sute de mii de emigranți așteptând să-i treacă frontierele.

Nu se poate să nu facem o comparație între acest masiv exod al românilor de acuma, spre alte zări, sufocând frontierele patriei, cu un altul, tot de milioane de cetățeni din aceeași patrie, de după 1945, sub regimul comunist ce se instala și se dezvolta, ei fiind târâți peste alte multe „frontiere” interioare, părăsindu-și casa, pământurile, familia, pe lungi perioade de timp, sau pentru totdeauna. Torționarii vremurilor au umplut cu ei închisorile existente, au umplut și lagărele de muncă de exterminare nou construite („mormântul reacționarilor”) de-alungul Canalului, 14 la număr și multe altele „în rezervă, în așteptare”, pentru a-i înlocui pe cei „eliberați” din viață! Au folosit și locațiile din stufărișurile dobrogene și încă tot le mai lipseau locații. Le-au completat cu acele deportări masive prin zonele pustii ale Bărăganului, sau prin alte părți, unde familii întregi – părinți, copii și bătrâni – la un loc, erau lăsați sub cerul liber, supuși unei încercări cumplite pentru construirea unui adăpost, sau pentru a găsi puțină hrană, asemănător sălbăticiunilor; pentru mulți n-a mai fost cale de întoarcere. Cele două exoduri, de multe milioane de oameni, atât de depărtate în timp, au totuși o legătură, sunt unite prin conceptul criminal al torționarilor de atunci, continuat cu cel de acum, adaptat timpului de stăpânii de azi, urmașii celor de atunci sau de către unii veterani, tovarășii lor de luptă, ascunși și protejați cu atâta strășnicie și forță, orientând și angajând țara spre „succesele” de azi, spre starea ei prezentă în care se află, mereu pe primele locuri, în rău și nu în bine.

În trecut, Partidul Comunist avea întrega putere politică și, ca o consecință, i-a revenit și întreaga putere economică a țării, de care a dispus dictatorial. În 1989 se auzeau două strigăte: „Jos Ceaușescu! Jos comunismul!”, un strigăt puternic al întregii țări și un alt strigăt, al unui tovăraș: „Ceaușescu a murdărit comunismul, a întinat socialismul știintific”. Este evident, cele două strigăte, cele două „programe” erau contradictorii și acestea au torsionat evenimentele, politice și economice, au determinat acea democrație originală, pentru care suntem mereu arătați cu degetul. Cred că se poate spune că „Revoluția” de atunci, dacă-i acceptăm existența, a fost neîmplinită, a fost deturnată și sacrificată înainte de a se fi încheiat. A fost o revoltă produsă și transmisă în admirația lumii întregi, iar evenimentele sălbatice ce i-au urmat, cu crime produse cu o rară bestialitate, au fost de o vinovăție condamnată tot de o lume întreagă, cu alte secvențe ce s-au tot produs și se mai produc, toate într-o notă originală. Victimele își dorm în liniște somnul de veci, iar crminalii, destui, calcă în pace și belșug pământul în care ei se află, cu procese amânate, casate, prescrise, redeschise și prelungite, probabil până când vinovații vor ajunge în prescripție naturală, prin trecerea și a lor la cele veșnice, în această „sarabandă” a proceslor infestate politic și care nu se mai termină. Până la urmă, Istoria îi va condamna în paginile timpului, în speranța că nu va fi tot de tip „Roller”.

S-a acordat de îndată toată puterea economică acelorași structuri, acelorași personaje, tovarășilor de luptă, „baronii politici” de atunci devenind „baroni economici” și, automat, le-a revenit tot lor și puterea politică. Pentru că cele doua entități, „Puterea Politică și Puterea Economică” se deteremină una pe cealaltă, în ambele sensuri. Sunt mici excepții, nesemnificative.

De aceea, se poate spune că s-a realizat doar un mic balans formal în această devenire, o simplă schimbare de poziție, o trecere de pe „stânga” pe „dreapta”, acestea amestecându-se mereu în mod ciudat, neștiind care-i una, care-i alta, în adaptarea „isteață” și „perversă” la noile condiții.

Ne-am bucurat și ne bucurăm în aceste țări străine de toată atenția și grija copiilor, care nu ne-au lăsat singuri, ne-au luat cu ei, cu toate posibilitățile de împlinire din partea administrațiilor acestora, sub toate aspectele, unde niciodată nu ne-am simțit străini, nestingheriți nici în păstrarea sentimentelor noastre naționale, în demnitatea și frumusețea lor. Ne-am desfătat însă și cu atâtea frumuseți peisagistice, pe așa largi spații, unele mai îmbietoare ca altele, atâtea obiective turistice, de civilizație și cultură, cu atâtea realizări ale creativității umane sau oferite de natura însăși, adevărate minuni ale Pământului, așa cum le-am întâlnit în Franța, în Anglia, în America și în alte părți. Au fost și sunt extrem de multe și spațiul, ca și puțina iscusință de a le descrie așa cum merită, mă împiedică să o fac și le amintesc doar. Nu pot, totuși, să nu spun, fie și numai în treacăt, despre splendida excursie de o săptămână făcută în Arizona, unde am vizitat „Marele Canion”, „Pădurea Pietrificată” și altele, unice în felul lor, printre acele minuni ale Lumii, care te încarcă cu atâtea frumuseți, desfătare și siguranță de prezența umană și despre care te poți exprima mai deplin doar prin imagini, prin ceea ce vezi: „fără cuvinte”!

Printr-o situație de conjunctură ne aflăm azi în aceste locuri, în această stare, să-i zicem un fel de „refugiu”, benefică sub toate aspectele: confort și îngrijirea vieții, care ne încarcă cu multe satisfacții și bucurii, deși sunt spre un final de drum, într-un fel de „tranzit”. Fără acestea, rămâneam în ținuturile Patriei, unde mi-a fost Frântă și suprimată Adolescența și Tinerețea cu atâta brutalitate și chinuri, înstrainându-mă atât de mult de aceasta, cu afirmația, justificată: „ce bine era dacă acea Patrie nu era”! și unde, altfel, rămâneam doar cu bucuria, de măreție se poate spune, ce o dă suferința pentru realizările „de acasă” din acea vreme, atunci când am făcut : „ceea ce trebuie, cum trebuie și cât trebuie”. Dar putem spune că a fost și s-a terminat (?), așa cum este un fel de a considera evenimentele, urmările! De aceea, eu consider aceste enorme bucurii și satisfacții, această stare de confort, ca o convertire, o compensație și substituție târzie pentru cele îndurate atât de greu și de mult în Patrie, în acea perioadă de o rară și vinovată cruzime, pe care încerc să o las deoparte, să consider acele trăiri cumplite „întemnițate” și trecute în lumea lor. Pentru aceasta aducem în primul rând mulțumiri Domnului, pentru lungimea de viață ce ne-a acordat-o pentru a le putea trăi; mulțumim apoi copiilor pentru multa grijă ce ne-au purtat-o și ne-o poartă, pe toate aceste spații departe de țară, nestrăini ei și nici locurilor pe unde suntem; dar trebuie să mulțumim și multor State, pentru toată larghețea cu care am fost și suntem primiți și tratați în aceste „refugii”, pe unde nu am găsit cuvântul „străin” în vocabular și unde ne putem desfășura viața în tot firescul ei; o mulțumire în toată plinătatea cuvântului, deși greutatea acesteia nu cântărește mai mult ca bobul de nisip de pe munții de dune pe care s-ar afla.

Prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

(Minneapolis, 11.08.2018)




Exclusivitate – Amintirile triste ale unui fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” (autor, Gheorghe Bărcan, S.U.A.)

prof. Gheorghe Bărcan

Mă numesc Bărcan Gheorghe, am vârsta de aproape 87 de ani și am fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, din septembrie 1944 și până la data de 01 aprilie 1949, unde am urmat cursurile gimnaziale și cele liceale, până în clasa a IX-a. La această dată, fatidică pentru mine, am fost obligat să părăsesc Liceul și Sighetul și nu am mai putut reveni prin aceste locuri decât după foarte mult timp.

Doar la vârsta de 17 ani, a trebuit să suport calea pribegiilor, a ilegalităților și persecuțiilor de neimaginat ale regimului ce se dezvolta și se consolida în acele vremi. Urmărirea, anchetele de mare cruzime ale securității m-au însoțit și apoi am fost trimis în lagărele muncilor de exterminare de la Canal, „Canalul Morții” (sub prevedere de „sancțiune administrativă”!?). În acest scop s-a și deschis acest uriaș „șantier”: „Măreață lucrare, va fi și mormântul reacționarilor” ( Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii). De pe acolo ducerile mele erau să fie fără întoarcere; la un moment dat, aveam greutatea de 37 de kg, în „uniformă”, la 21 de ani! Eu nu am aparținut nici unuia din cele două grupuri de elevi arestați din acest liceu, în anii 1948 și 1949, reținerea mea fiind între cele două serii de arestări; am avut o situație aparte, încadrată sub învinuirea de „omisiune de denunț” și „favorizarea infractorului”.

Atunci (poate și acuma), ziua de întâi aprilie se considera „ziua păcălelilor” și acestea se practicau în toata ingeniozitatea, nevinovăția și frumusețea lor. Pentru mine a fost o „păcăleală” grea, efectivă, în nevinovăție, total lipsită de frumusețe (doar într-un fel), pe o foarte lungă perioadă de timp. Toate la un loc: urmărirea, anchetele și lagărele de încarcerare, ca și sancțiunile „administrative” din „închisoarea de afară”, cum au fost domiciliile obligatorii, exmatricularea din facultate, urmată de o strămutare, le-am parcurs 11 ani și 7 luni, cu lipsire de libertate, schingiuiri de o deosebită cruzime și lipsire ilegală de atâtea drepturi civice cuvenite, doar sub „sancțiuni administrative”, fără nici o intervenție a vreunei Instanțe de Judecată! Doar Securitatea!

Toate acestea sunt relatate în volumul editat, sub titlul „Adolescență și Tinerețe Frânte”, publicat în 2008, din care am lăsat un volum la Biblioteca „Memorialului Sighet”, ca și în partea a doua a acestuia, încheiată, dar needitată încă. Am să redau doar câteva aspecte, constatări, din această suferință îndurată sub așa grea prigoană, în sfidarea brutală a legilor formal scrise, care arată toată bizareria, ilegalitatea și brutalitatea torționarilor, cu încălcarea celor mai elementare drepturi ale ființei umane, față de demnitatea acesteia, față de viața însăși, cu care „s-au jucat”, „s-au distrat” în mod sinistru, până la ucideri, manifestându-se în toată monstruozitatea lor.

Pe „Biletul de Liberare” al meu, la rubricile „Mandat de arestare nr…. ” și „Motivul arestării”… sunt trase linii; dar lipsindu-mi această „legitimație” (obligatorie!) și lipsind și motivul arestării, mă întreb: în prevederile cărei Legi am fost „favorizat”, cu atâtea „cazări” în așa „locații speciale”, așa multă vreme? Era situația când Legea se interpreta prin Fărădelege și invers, aceste substituiri aflându-se la discreția arbitrară a torționarilor, în „lupta lor de clasă” oarbă, aberantă și criminală, în care legitimitatea minimă era cu totul exclusă! Mai mult, în Constituția vremii (cea din 1948, sub prevederile căreia mă aflam (următoarea ediție fiind în septembrie 1952, dar care le prevede și ea), se spune, în Art. 28:

-„Libertatea individuală a cetățenilor este garantată „.

-„Nimeni nu poate fi arestat și deținut mai mult de 48 de ore, fără un mandat al parchetului, al organelor de instrucție, stabilite de lege sau cu autorizația instituțiilor judiciare” și, în Art. 30:

-„Nimeni nu poate fi ținut a executa o pedeapsă decât în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate în conformitate cu legea”.

Dar eu am fost numai în anchete 10 luni, apoi s-a decis de către DGSS- București (adresa nr. 856/52368/28.o6.52) trimiterea mea pentru 24 de luni la Canal, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc, renumit lagăr de exterminare prin muncă ș.a., administrat de renumitul criminal L. Borcea.

Eram grav bolnav, un TBC pulmonar determinat de frig, de foame și de alte multe mizerii celulare, diagnosticat de medicul agreat de MAI (Adeverința medicală nr. 4912 și raportul DGSS-Reg. Rodna, nr.81/3982, Dosar CNSAS) și am rămas pe acolo 29 de luni și nu 48 de ore, cât prevede legea! (17.10.1951-04.03.1954). Mai mult, eu nu am compărut în fața nici unei Instanțe de judecată, civile sau militare, iar în Cazierul Judiciar (nr.52392/25.09.2007) se menționează: „nu este înscris în cazierul judiciar”.

Nu a fost aceasta o deținere, o întemnițare crudă, în condiții de exterminare și nu era ea făcută în disprețul total al legilor, al Constituției, printr-un comportament abuziv și criminal ?

Sfruntând cu multă dezinvoltură realitatea, în Raportele Securității se menționează o reținere a mea la 24 de luni de detenție în U. M. (ilegală), o altă condamnare la 1 an închisoare (Adresa nr. 362/104112/27.12.1957) și încă una de 4 ani! (în Dosarul tatălui meu, fila 38). Prima am petrecut-o în anchetele și muncile de exterminare amintite, a doua, o minciună folosită ca presiune pentru exmatricularea mea din facultate, iar a treia, o prostie aruncată într-un dosar, fără nici o noimă. Toate trei fixează, însă, „emblema” de minciună pe care o purta abuziv și arbitrar această Instituție represivă a Statului, care a produs atât de multă suferință, la atâția oameni.

Amintesc că, după eliberarea din o4.03.1954, am promovat în 2-3 luni cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale la fără frecvență, că am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică din Cluj, după o perioadă de întrerupere de 5 ani, cu uitările și neuitările ei; în același an eram student la cursuri de zi ale acestei facultăți. Libertate, credeam eu! Am promovat primii trei ani și chiar prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, dar în data de o8.o2.1958 am fost exmatriculat din toate instituțiile de învățământ superior din țară, abuziv și ilegal, folosind acea minciună abjectă. Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o medie în jur de 9.50, majoritatera examenelor promovându-le cu nota 10, nici o notă sub 8, toate examanele de matematici fiind promovate numai cu zece.

În 27.12.1957 am fost dus pentru un „interviu” la Securitate, unde, între orele 9 ale zilei și orele 9 ale zilei următoare, am rămas la aceeași masă, cu insulte și jigniri în serie ale securiștilor, de zi și de noapte, care se tot schimbau, cu declarații și amenințări. Eu trebuia să fiu mereu atent pentru a nu intra în contradicții cu alte declarații, mult mai înainte scrise, știind că atunci am protejat „vinovății nevinovate”. La urmă apare un securist în civil și, „împăciuitor”, îmi spune: „ești un student foarte bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să „colaborezi” cu noi”.

Refuzul a fost ferm și agresiv, în recidivă, acuzându-i de șantaj, după care a urmat zbieratul : „banditule” și a urmat o bătaie brutală ce era să mă lase fără vedere; m-au depus în același loc de unde m-au ridicat și la coborâre m-au avertizat: „ai să zbori din facultate!”

Și am zburat după doar câteva zile, urmând 5 ani de alte „persecuții administrative”, domiciliu obligatoriu, strămutări. Mi-am încheiat această perioadă ca muncitor necalificat pe șantierul „Brazi-Ploiești”, reluându-mi studiile după 5 ani, oarecum tot prin Instanță și pe care le-am încheiat după 10 ani de la începerea lor (1954-1964)! Am renunțat la urmarea studiilor de la Institutul Politehnic București, unde eram student cu examen în anul I, din august 1962.

Aceasta s-a întâmplat pentru că în acele vremuri Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, producând multă suferință, multe victime, abuzurile și brutalitățile fiind peste orice înțelegere umană.

prof. Gheorghe Bărcan
24.02.2018
Minneapolis, S.U.A.