Sighet – Noaptea Muzeelor

Muzeul Maramureșean din Sighet organizează sâmbătă, 18 mai 2019, la Muzeul Etnografic al Maramureșului (str. Bogdan Vodă, nr.1), evenimentul Noaptea Muzeelor, porți deschise.

Acțiunea se va desfășura după următorul program:

Ora 18.00 
Vernisajul expoziției de fotografie Satul maramureșean văzut de Francisc NISTOR

Ora 19.00
Prezentare de carte – Monografii și ghiduri turistice, realizate de Vasile Timur CHIȘ

Proiecții de filme documentare

Expozițiile pot fi vizitate gratuit în intervalul orar 19.00-24.00.

Salut, Sighet!




#CNDV100 – Universitarul Ioan Mariş faţă-n faţă cu… Ion Mariş!

Profesorul universitar dr. Ioan Mariş s-a născut la 25 iulie 1941 în Cuhea (Bogdan Vodă) Maramureş,  a absolvit Liceul  “Dragoş Vodă”  din Sighet în anul 1959 şi  Facultatea de Filologie a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj Napoca, în anul  1964. Este doctor în Filologie (1997) cu teza Expresionismul blagian în poezie şi teatru. A fost titularul disciplinelor “Teoria Literaturii” şi “Estetica” din cadrul Facultății de Litere şi Arte a Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, până în 2008 şi redactor la revista “Transilvania” în perioada 2000-2007.

Dintre cărţile de autor publicate amintim:  Prolegomene blagiene, (1997);  Lucian Blaga. Clasicizarea expresionismului  românesc, (1998); Lectură și cultură, (1998); Curs de Teoria literaturii, (2002);  Expresionismul blagian între tradiţie şi modernitate, (2002);  Lectură şi receptare, (2002); Canonul biblic şi estetica Sfintei Scripturi – Vechiul Testament în Biblia cu ilustraţii a lui Bartolomeu Valeriu Anania,  vol. VIII. (2004);  Ochiul şi cuvântul – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică, (2013); Ochiul şi cuvântul – Eseuri și crochiuri pe teme de artă plastică – Ediţia a II-a revăzută (2016).

Prof. univ. dr. Ioan Mariș a fost distins cu numeroase premii: premiul pentru critică al revistei “Transilvania”, 2002; premiul Uniunii Scriitorilor – Asociaţia Scriitorilor Braşov pe anul 2000;  premiul special “Liviu Petrescu” al Societăţii culturale “Lucian Blaga”, Cluj , 2004.

A primit medalia de excelenţă pentru întreaga activitate didactică a Universităţii “Lucian Blaga” din Sibiu (2008). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Sibiu.

Am avut cu prof. univ. dr. Ioan Mariș un dialog incitant și deloc plictisitor.

*

Ion Mariş (IM): Domnule profesor, vă rog să-mi spuneţi dacă în anii de liceu, la “Dragoş Vodă” (în acei ani s-a numit “Filimon Sîrbu”) vă simţeaţi dezrădăcinat din mediul… tradiţional şi “aruncat” într-un oraş relativ mare?
prof. Ioan Mariş (IM):  Da, cu siguranţa în anii de liceu mă simţeam dezrădăcinat, smuls dintr-un mediu tradiţional, autarhic şi “aruncat” într-un oraş relativ mare, cum spuneaţi. Dovada acestei înstrăinări, “dezrădăcinări” sunt cele două drumuri de la Sighet la Cuhea parcurse pe jos la sfârşit de săptămână. Pe drum, fiind flămând, mă opream din când în când şi mâncam mere din merii de pe marginea şoselei. Îmi amintesc aici de poetul nostru revoluţionar care într-o artă poetică glăsuia: ”sunt măr de lângă drum şi fără gard/ la mine-n ramur poame roşii ard/ drumeţule să iei fără sfială…”. M-am acomodat greu, rămânând singur în contextul în care doi consăteni au abandonat cursurile liceale şi au plecat la Şcoala Agricolă de la Bocicoiul Mare.

IM: Aţi perceput nuanţele muncitoreşti, antiintelectuale, ale regimului “popular” din anii de liceu la adevărata amploare?
prof. IM: Nu era la nivelul nostru o percepţie a luptei de clasă, deşi ea exista, confruntându-se cu aceasta familiile noastre, împovărate de biruri şi cote. Era în schimb o segregare ce viza adolescenţii de la oraş şi cei de la sat. Noi, cei din mediul rural, eram priviţi cu o  oarecare suspiciune de colegii orăşeni. Ce ne îngrijora mai mult era că şi profesorii, unii dintre ei, ne percepeau ca atare. Aceştia se adresau colegilor de la oraş, cu apelativul diminutival al numelui mic iar nouă celorlalţi ni se adresau cu numele de familie. În manifestările sinesteziei simţurilor acestor profesori noi eram percepuţi ca niște mici ţărănoi  ce aduceau cu ei mirosul balegii de acasă. Dar, în sfârşit toate astea au trecut, s-au estompat pe măsura parcurgerii treptelor şcolarizării încât astăzi au devenit mai degrabă nişte amintiri nostalgice. :))

IM: Cum era atmosfera în rândul tinerilor, liceenilor? Nesiguranță? Frică? Nepăsare? Teroare?
prof. IM: Nu aş spune că era o atmosferă de nesiguranţă, poate de frică ce activa şi eul nostru profund, freudian, acel subconştient tulbure, încât aveam uneori senzaţia că mă identific cu marele Bacovia, ce clama într-o poezie de a sa ”Liceu cimitir al tinereţii mele/ pedanţi profesori cu examene grele…”. Ţin minte groaza cu care aşteptam orele de rusă, o limbă altfel a unei mari culturi, literaturi. Manualele de limba rusă nu erau adecvate învăţării unei limbi străine, fiind mult prea stufoase. Profesoara, D-na Negrea nu ştia să ne stimuleze nişte impulsuri cognitive, fiind şi mult prea distantă. La teză, colegii şi-au făcut nişte fiţuici. Eu am scos cartea pe bancă să copiez. Era o carte mare cu coperţi tari, profesoara m-a reperat imediat, mi-a luat cartea şi m-a plesnit cu sete peste cap, încât am văzut stele verzi, nu cele din cerul Kantian: “cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Atunci am terminat pentru totdeauna cu practica copiatului, foarte răspândită în rândul tinerilor liceeni şi studenţi de astăzi.

 IM: Au fost profesori în liceu care v-au rămas în memorie şi care v-au marcat… educaţia?
prof. IM: Memoria mea i-a reţinut pe toţi profesorii, însă cu adevărat empatia elevului de atunci se opreşte la dreptul şi severul director Dumitru Paraschiv, care m-a bătut la palme cu beţele de la toba de pionieri, pe bună dreptate, fiindcă ne-am bătut joc de hrana rece ce o primeam duminica la amiază de la cantină. Ţin minte cum ne lovea în palme pronunţând mereu o propoziţie: “acasă aţi mâncat limbi de fazan?”. Am şi acum o mare recunoştinţă pentru diriginta clasei noastre, profesoara de chimie Ecaterina Melaniuc, care a ştiut să se apropie mai ales de noi, cei veniti de la ţară, “veneticii”. Nu l-am uitat niciodată pe marele matematician profesorul Ștefan Berţi. Eram foarte slab la matematică însă el a ştiut să intuiască în mine alte valori care s-au validat mai târziu. Profesorul a ajuns cercetător la Institutul de Calcul din Cluj şi într-o iarnă, de Anul Nou (atunci nu aveam vacanţă de sărbători), a venit la cămin să mă caute şi m-a dus la masă la un mare restaurant. Dacă timpul avea răbdare cu Domnia Sa ajungea un mare savant.

 IM: Care dintre colegii de generaţie au reuşit o ascensiune comparabilă cu a dumneavoastră?
prof. IM: Dintre colegii de generaţie ce au reuşit o ascensiune, unii situându-se peste limita activităţii mele, i-aş aminti aici cel puţin pe doi dintre ei care absolveau în anul când eu terminasem prima clasă de liceu. Aceştia erau doi medici străluciţi, studenţi ai IMF Iuliu Haţieganu, Cluj. Din păcate ei nu mai sunt fizic, au trecut în lumea umbrelor. E vorba de Gheorghe Pop care în clasa terminală încă purta frumosul costum de pe Valea Marei, iar celălalt este Nicu Ghergulescu din Şieu, (mama mea era rudă cu mama lui). Acesta a devenit un ortoped de renume european cu specializări în Germania şi SUA. Institutul  de ortopedie şi traumatologie din Cluj îi poarta  azi numele.

Dintre colegii de clasă, eram două clase paralele, absolvite de noi cu 11 clase, l-aş aminti aici pe renumitul etnolog Mihai Dăncuș, părintele Muzeului unic în aer liber, care conservă zestrea patrimonială a Maramureşului. Ne-a mărturisit o întâmplare. Într-o seară cu lună plină şi cerul spuză de stele, contempla liniştea locului. La un moment dat, aude un om strigând ceva. Era un geamgiu ce îşi purta sticla în spate într-un cadru de lemn. Văzându-l pe Mihai Dăncuș îl întreabă, neştiind cine este: unde sunt oamenii din satul acesta?  Răspunsul a venit uluitor şi inspirat: au plecat la treabă, la muncă. Al doilea coleg este fizicianul Sergiu Nistor, fiul adoptiv al domnului Francisc Nistor, unul dintre întemeietorii Muzeului Etnografic al Maramureşului. Colegul a devenit un fizician de renume, implicat în proiecte începute la Universitatea ”Babeş-Bolyai” şi continuate la Bucureşti, la Măgurele. Mai am o colegă, Ulici, doctor în Germania, la o clinică mare, ce readuce la viaţă copii născuţi prematur, aproape morţi.

IM: De ce şi cum explicaţi pasiunea dumneavoastră pentru zona umanistă, pentru literatură?
prof. IM: O explicaţie referitoare la opţiunea pentru umanioare, în speţă pentru literatură şi artă, e dificil de dat. Poate exista în ADN-ul tânărului cu rădăcini în ethosul rural, o predispoziţie spre o zonă valorizată nu atât lucrativ, pragmatic ci mai degrabă creatic, cu o deschidere spre zona imaginarului.

IM: Aţi continuat studiile universitare la Cluj, acolo aţi pătruns într-o lume cu adevărat… elevată. Ce particularităţi mai “ciudate” consideraţi că avea învăţământul superior din acei ani? Aţi sesizat… anomalii sociale, culturale etc. în anii studenţiei?
prof. IM: La absolvirea studiilor liceale, după un Bacalaureat destul de greu (erau vreo şapte, opt materii) atât din curricula domeniului ştiinţific, matematică, fizică, chimie, cât şi din sfera umanistă, Literatura română, Istorie, Geografie, m-am dus la admitere, examenul pe atunci era toamna, la Filologie la Cluj. Examenul consta din disciplinele de Limba şi literatura română, Istoria României şi Istoria Universală. Îmi aduc aminte că la Istorie Universală ne-a examinat Academicianul Camil Mureşan. Am făcut drumul de la Iza spre Cluj cu trenul, trăgând după mine un lădoi, un cufăr mai potrivit tinerilor ce mergeau în Armată. Era o toamnă aurie, lanurile de porumb erau în pârgă pe Valea Someşului. În toamna aceea a anului 1959 a trecut la cele veşnice marele savant, medic Iuliu Haţieganu. Am fost unul din cei ce au văzut trecerea convoiului mortuar prin faţa Universităţii Clujene. În toamna aceluiaşi an am început cursurile. Eram complet dezorientat la început, obişnuindu-mă treptat cu mediul academic, cu mersul la cursuri şi mai ales la bibliotecă. În această lume elevată – cum spuneţi- am sesizat diferenţe dintre noi, cei veniţi din provinciile Ardealului, şi colegii şcoliţi la Cluj.

Învăţământul universitar din acea vreme era de ţinută, fără a fi excesiv ideologizat. Existau câteva materii care se făceau la toate facultăţile: Socialismul ştiinţific, Materialismul istoric şi dialectic, Economia Politică. În rest erau discipline de specialitate pe domeniul limbii şi literaturii române.

Nu aveam ca şi astăzi o disciplină B, în speţă o limbă şi o literatura străină, ceea ce a devenit pentru noi un handicap. Am facut facultativ spaniola şi franceza.

IM: Clujul – deşi “iepoca” era totuşi cu valenţe proletcultiste – avea anumite grade de libertate pentru cei care ştiau să caute… nişele. Prin ce şi cum v-aţi sporit bagajul intelectual în capitala Transilvaniei?
prof. IM: Clujul din “iepoca” anilor ’60 manifesta valenţe culturale în pofida teoriilor jdanoviste implementate şi la noi în perioada proletcultismului. Nişele de libertate, nu multe, erau fructificate de noi, studenţii. Ştiu că citeam raportul lui Hrusciov în care îl demitizase pe Stalin.

Mi-am completat portofoliul intelectual, în primul rând prin asumarea unui program paideic ce rezulta firesc din studiile universitare. Cursurile de “Teoria literaturii” din anul I, “Teoria formelor” şi “Estetica” din anul IV şi V ţinute de “negurosul” şi temutul profesor devenit ulterior Rector, Ion Vlad, de severul şi rafinatul Mircea Zaciu, critic şi istoric literar ce ne preda literatura interbelică. M-am apropiat în anul al treilea de acest profesor, realizând şi teza de licenţă la Domnia sa, teza cu genericul ”Arta poetica argheziană în poezie şi publicistică”. Nu pot să nu-l amintesc aici şi pe Acad. Virgil Vătăşeanu care ne ţinea cursul de Istoria Artei, din păcate după primul semestru, având o problemă medicală, cursul a fost ţinut de asistent. Mai amintesc aici pe unul dintre cei mai mari cunoscători ai Şcolii Ardelene, prof. Iosif Pervain care mereu îşi irosea energiile cu polemicile cu specialiștii filologi de la Bucureşti. Îndrumătorul nostru de grupă a fost prof. universitar Octavian Schiau un dascăl născut, nu făcut, care ne-a familiarizat cu dulceaţa limbii cronicarilor. La dialectologie îl aveam pe eruditul filolog Romulus Tudoran, care punea atâta pasiune în disciplina sa, încât a rămas proverbială o întâmplare. Un coleg hâtru i-a dat un telefon profesorului la miezul nopţii, anunţându-l să vină la Continental unde s-au întâlnit un istroromân cu un meglenoromân.

IM: Blaga a murit în anul 1961, la Cluj, fiind angajat pe o funcţie inferioară pregătirii sale excepţionale, la Biblioteca Universităţii. Bănuiesc că nu aveaţi nicio conexiune în anii studenţiei cu poetul… luminii?
prof. IM: Eram în anul al doilea când poetul şi filosoful Lucian Blaga a trecut la cele veşnice, după o perioadă de marginalizare, fiind exclus şi de la Catedra de filosofie a culturii din cadrul Universităţii ”Regele Ferdinand”, cum se numea atunci. Am aflat de tristul eveniment şi am mers la mica capela de la începutul Străzii Clinicilor. Poetul era pe catafalc, senin şi liniştit în marea trecere, ducând parcă cu sine misterul ontologic. Trupul neînsufleţit al poetului şi filosofului Blaga era vegheat de două distinse doamne. Una era Cornelia Brediceanu soţia poetului, cealaltă Veturia Goga, rudă cu familia Blaga, văduva poetului “pătimirii noastre”. M-am recules smerit şi mi-am adus aminte de relatările secretarului lui Goethe care într-un moment similar se reculegea la catafalcul marelui creator german. La ieşirea din capelă, am întâlnit o consăteancă, studentă la farmacie, care mă întreabă unde am fost? I-am răspuns că fusesem la capela unde e depus marele poet, dramaturg şi filosof Lucian Blaga. Nu mică mi-a fost mirarea aflând că ea nu auzise de acest mare creator al nostru.

IM: La Cluj v-aţi integrat într-un grup interesant de prieteni. V-aş ruga să-mi vorbiţi despre cei care v-au rămas aproape şi după finalizarea studiilor?
prof. IM: La Cluj, în cei 5 ani, scenariul iniţierii mele a urmat un traseu între Facultatea de Filologie de pe Horea şi Casa Matei unde se afla sediul central al Instiutului de Arte Plastice Ion Andreescu. Aici se găsea şi o bogată bibliotecă cu numeroase albume de artă românească şi universală. Tot aici am vizionat câteva filme documentare aduse de lectorul de limba franceză. A fost o revelaţie să îi văd mişcându-se, să le văd operele unor genii în artele plastice: Matisse, Braque, Picasso, Chagall etc. La Casa Matei mă simţeam foarte bine, printre tinerii pictori ce au devenit în timp nişte nume de rezonanţă: Corneliu Brudaşcu, actualmente cu opere în colecţiile din Franţa (Centrul Pompidou), Anglia (galeria Tatoo) Londra. Încă de pe atunci el era un adevărat lider al generaţiei sale şi al celor mai tineri decât el. În jurul lui s-au adunat Ionel Munteanu, un talent de excepţie, student în ultimul an al maestrului Corneliu Baba, tânăr care şi-a asumat destinul propriei vieţi trecând apele Styxului, Eugen Tăutu plecat şi el recent dintre noi, autorul printre altele a picturii ce înnobilează Aula Magna a Univ. Babeş-Bolyai; Viorel Toma de la Timişoara, Sorin Câmpan, Mariana Şenila, Andonis Papadoupoulos, expatriat în Grecia, ţara sa de origine, Kancsura Istvan etc. Nu pot trece peste amintirea pictorului, sculptorului şi poetului Mihai Olos care în anii ‘70 experimenta tehnici şi metode noi, fiind un postmodern avant la lettre.

IM: Ce hobby-uri, evadări, ”escapade” îşi permitea sau i se permiteau unui student în anii ’60?
prof. IM: Ca hobby-uri, evadări, îmi amintesc că urmăream spectacolele de teatru, concertele simfonice de la Casa Universitarilor unde mă întâlneam cu poetul Ioan Alexandru, vernisajele expoziţiilor de artă plastică. Arta plastică a devenit pentru mine un Violon d’Ingres încât în timp, la Facultate la Sibiu, am ţinut un curs la masterat cu genericul Postmodernismul, un curs ce urmărea sincretismul artelor în speţă literatura, pictura şi muzica pornind şi de la Adagiul Horațian  Ut pictura poesis.

IM: Ştiu că în acei ani se practica repartiţia foarte strictă. Şi eu am fost repartizat, mult mai târziu, la sfârşitul deceniului nouă al secolului trecut… acasă! N-aţi încercat totuşi să reveniţi acasă, în Maramureş, după absolvirea facultăţii?
prof. IM:
La absolvire, în 1964 am fost repartizat de Comisia Ministerială la Gura Râului (Bocca del Rio al lui Blaga), în Raionul Sibiu, Regiunea BraşovToamna târziu după stagiul militar de Terist, din cazarma de la Arad, unde am pătimit destule, m-am prezentat la post. Toţi profesorii erau necalificaţi sau în curs de calificare la învăţământul fără frecvenţă. Eram privit cu suspiciune şi mai mult, nu m-au primit în gazdă sătenii (un sat necolectivizat) deşi eram dispus să dau jumate din salariu pentru o cameră şi masa în familie. Am plecat, fără să ştiu că nu mă va angaja nicio şcoală din moment ce aveam acea repartiţie ministerială. Aproape un an am stat la Cluj la prietenii de la Arte Plastice.

În anul şcolar 1965-1966 am primit un post de la Inspectoratul Şcolar la Liceul din Nimigea de Jos.  Veneam cu o tinichea după mine, un act în care mi se comunica că mi-au desfăcut contractul de muncă cu litera “i”. Se uitau la mine cei de la Inspectoratul de la Cluj ca la un criminal. Având însă nevoie de un profesor la Liceul din Nimigea de unde plecase o profesoară ex-abrupto acasă, la Iaşi, domnii de la Cluj nu au avut altă soluţie şi au acceptat să predau literatura română şi latina. Tot aici mi-am cunoscut soţia, profesoară de Istorie, care ne-a părăsit în urmă cu 6 ani. De la Nimigea am plecat prin concurs în judeţul Prahova la Buşteni unde am lucrat doi ani. Elevii de acolo, am aflat întâmplător, îmi ziceau Ibsen. Tot prin concurs am venit în judeţul Harghita la Odorheiul Secuiesc unde am zăbovit până la revoluţie, moment în care realitatea dinainte a fost dinamitată, înlocuită cu o ură mare faţă de români. Nu mai insist asupra acestui episod ce ar putea constitui subiectul unui roman autobiografic.

În tensiunile create în martie 1990 la Tg, Mureş am considerat ca e mai bine să plec (colegii mei plecaseră toţi în ianuarie). Aş putea să spun ca a fost o epurare etnică. Am venit la Sibiu la Inspectoratul şcolar judeţean unde inspector general adjunct era un coleg germanist pe care îl cunoşteam de la Cluj. Din aprilie 1990 şi până la sfârşitul anului am suplinit la Clasele gimnaziale ale Liceului Pedagogic, având şi 3 clase la Liceul german Samuel  Bruckental, unde îl vedeam în pauză şi pe actualul Preşedinte, profesor de fizică, care îşi ținea orele mai mult din obligaţie.  Din toamna anului 1990 m-am titularizat la Colegiul Octavian Goga de unde, după doi ani, m-am prezentat la concursul de ocupare a poziţiei de lector de la Facultatea de Litere, Istorie şi Jurnalistică a Universităţii Sibiene. Pe atunci Universitatea încă nu purta numele lui Lucian Blaga.

I s-a acordat acest nume la sărbătorirea centenarului marelui poet şi filosof. Eu am fost unul dintre iniţiatori, alături de Decanul Pamfil Matei şi profesorul univ. de engleză Sever Trifu, a numirii Universităţii Lucian Blaga, amintindu-ne că după Dictatul de la Viena din 1940, Universitatea Clujeană Regele Ferdinand s-a mutat la Sibiu. Aici a predat Lucian Blaga, aici şi-a editat la Editura Dacia Traiana cele mai importante opere filosofice şi mare parte din poemele sale dramatice. Tot în perioada aceea s-a constituit Cercul Literar de la Sibiu, avându-i ca membri marcanţi pe: Ion Negoiţescu, Radu Stanca, Șt. Aug. Doinaş, N. Balotă, I. D. Sîrbu etc; mişcare literară de sincronizare în cheie lovinesciană a literaturii şi culturii române cu marea literatură şi cultură a Apusului. Despre toate acestea am scris şi publicat mai multe studii mai ales referitoare  la relaţia lui Blaga cu ucenicii săi.

După un doctorat făcut la Cluj cu tema Expresionismul în poezia şi teatrul lui Lucian Blaga am parcurs toate treptele universitare ierarhice,  şef de catedră, conferenţiar, profesor. Am predat până la pensionare “Teoria literaturii” şi “Estetica”.

IM: Pe drumul vieţii nu aţi depăşit graniţa Carpaţilor. În afară de schimbările dramatice din 1989, destinul a fost, oare, cel care v-a oprit la Sibiu?
prof. IM:  În periplul meu didactic înainte de venirea la Sibiu nu am depăşit graniţa Carpaţilor deşi, de la Buşteni, descindeam deseori pentru activităţile didactice cu profesorii din Prahova la Câmpina, Ploieşti, Bucureşti. De altfel, concursul pentru ocuparea unei catedre în jud. Prahova s-a ţinut la Liceul, azi Colegiul I.L. Caragiale, din Ploieşti colegiu absolvit şi de marele poet Nichita Stănescu. La concurs am luat punctajul maxim şi puteam alege în afară de Ploieşti, unde erai condiționat de buletinul de oraş închis, orice post scos la concurs, de pildă eu doream Câmpina, însă inspectorul de cadre mi-a spus că nu pot să iau decât posturile din cererea de concurs, respectiv Buşteni sau Poiana Ţapului. Am optat pentru Buşteni, oraş turistic la poalele Caraimanului, cu o climă la vremea aceea foarte umedă şi rece.

IM: Sibiul v-a desăvârşit – putem spune – personalitatea. Aici v-aţi ataşat simbiotic de Blaga, aţi aşezat piatra de temelie a templului dumneavoastră. Cât şi cum aţi lucrat la “construcţia” dumneavoastră spirituală?
prof. IM: Sibiul a fost pentru mine un catalizator “al desăvârşirii” mele profesionale. Aici, “lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci” simţeam peste tot urmele lui Blaga, “Paşii Profetului”. În construcţia catedralei sale creatoare Blaga a aşezat peste paradigma ethosului nostru tradiţional-popular, cultura catalitică germană. Modelul său fiind acel daimon creativ al marelui Goethe. De altfel, expresionismul blagian este unul de natură metafizică. Îndemnurile catalitice ale culturii germane l-au îndrumat pe Lucian Blaga înspre o onto-metafizică ce îşi găsește matricea stilistică în spaţiul nostru mioritic. Personajele culturii noastre în teoretizările lui Lucian Blaga îşi au rădăcinile în arhaic, mitic, rădăcini situate într-o matrice revelabilă “în stare binecuvântată în stratul mumelor”. Aceste elemente specifice poeziei, teatrului şi filosofiei lui Lucian Blaga am încercat să le aproximez. Cei ce s-au aplecat critic asupra demersului meu au validat pozitiv această exegeză a hermeneuticii operei blagiene.

IM: Daca aţi fi obligat să alegeţi, ce aţi prefera, libertatea sau cunoaşterea?
prof. IM:
A opta pentru libertate sau cunoaştere e o falsă dilemă, cunoaşterea presupune libertate după cum libertatea e consubstanţială cunoaşterii.

IM: Ce nume, ce preferinţe aveţi din literatura contemporană?
prof. IM: Literatura contemporană este complexă şi diversă. Dacă ar fi să îmi afirm preferinţele pentru unii creatori din secolul trecut, ce ţin şi ei de canonul contemporaneităţii, evident în domeniul poeziei ar fi Blaga, Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, V. Voiculescu, I. Pilatt etc. În domeniul prozei intră în primul rând marii întemeietori ai romanului modern L. Rebreanu, Camil Petrescu, H.P. Bengescu, G. Călinescu, toţi mari scriitori canonici. Un loc aparte în biblioteca conştiinţei mele ocupă E. M. Cioran cu proza sa ce îmbrăţişează angoasele lumii.

Din generaţiile ce au debutat în timpul celui de al doilea război mondial, în biblioteca mea intră Geo Dumitrescu, Dimitrie Stelaru, Constant Tonegaru, Ion Caraion, Simion Stolnici şi dobrogeanul naturalizat maramureşean poetul şi pictorul Gheorghe Chivu, profesorul nostru de desen. Venind mai aproape în deceniile şase, şapte  ale secolului trecut, poeţii care s-au desprins de jdanovismul proletcultist repunând metafora în drepturile ei, i-am reţinut pe Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Petre Stoica, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu, Cezar Ivănescu. Generaţia optzecistă cu modernismul ei deschis spre postmodernitate ce l-a impus pe Mircea Cărtărescu poet şi mare prozator, pe arădeanul Petru M. Haş, Ion Mircea,  Ion Mureşan etc.

IM: Care vă sunt activităţile după retragerea din viaţa activă, “impusă”?
prof. IM: La pensionarea mea am fost o victimă colaterală, decanul nostru făcea dizidenţă faţă de conducerea Rectoratului şi odată cu trecerea lui la pensie am fost şi noi vreo doi, trei pensionaţi. În ultimii ani am lucrat la o carte ce cuprinde studii şi eseuri despre artele plastice, studii publicate la Editura Limes din Cluj cu subtitlul “Ochiul şi cuvântul” – Eseuri şi crochiuri pe teme de artă plastică. Din această carte au apărut două ediţii, cea de a doua ediţie cu studii și articole noi faţă de primul.

IM: Generaţiile secolului XXI de studenţi – mi se pare mie? – sunt mai… puţin profunde. Adevărat sau fals?
prof. IM: Generaţiile de studenţi ai secolului XXI sunt mai grăbite, vor să sară etapele şi să acceadă în timp scurt la funcţii şi demnităţi. E generaţia internetului care asigură o informare rapidă fără o aprofundare a acesteia. Această generaţie nu mai are neliniştile şi angoasele pe care le încercam noi ca studenţi. Sunt totuşi creativi o parte din ei.

IM: Parafrazându-l “un pic” pe Andre Malraux (fără voia lui!), vă întreb, marota secolului XXI este religia sau… tehnologia?
prof. IM: Andre Malraux lansa apodictic, dacă ţin bine minte, fraza “secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc.” Tehnologia a luat-o totuşi înaintea religiei, ducând la o alienare a omului de rând din zilele noastre.

IM: Vor dispărea oare profesorii? Tehnologia îi va … “suprima”?
prof. IM: Nu cred că vor dispărea din ciclul paideic profesorii. Roboţii au şi ei nevoie de profesori. :))

IM: Făcând o trimitere metaforică la un curs pe care l-aţi predat studenţilor, oare societatea românească a zilelor noastre nu este invadată de o estetică a urâtului?
prof. IM:
Societatea românească e invadată de urât, dar nu e urâtul categorie estetică fructificată de romantism şi postromantism. Lumea s-a desacralizat şi tolerează urâtul ca dimensiunea vieţii ei.

IM: Există un … “cântec al vârstelor”?
prof. IM: Aşa cum fiecare dintre noi avem un roman al familiei (Marthe Robert) există şi un cântec al vârstelor interiorizat de fiecare dintre noi. Voi cita un asemenea cântec al vârstelor al poetului Lucian Blaga: “Dragostele mele bune/ cum le-a măcinat pământul!/ Cum pieriră pe sub iarbă/ frumuseţea şi cuvântul!/ Dragostele mele rele,/ câte au căzut şi ele!/ Dragostele bune, rele,/ ce-a rămas sub glii din ele?/ Țărâna numai şi inele.”

Acest cântec al vârstelor ne duce în zona meditaţiilor ecleziastului, meditaţii ce pot fi îmblânzite prin creaţie încât poetul ce peripatetiza cu învăţacei și “Lângă Sibiu, lângă Sibiu, prin lunci/ numai stejarii vor mai fi şi atunci./ Mai aminti-mă-va un trecător/ vreunui străin, sub ceasul lor?/ Nu cred să mă vestească cineva/ căci basmul ar începe-aşa:/ Pe aici umbla şi el şi se-ntorcea mereu,/ contimporan cu fluturii, cu Dumnezeu.”

IM: Aţi avut sau aveţi vreun vis pe care încă nu l-aţi… realizat, implementat, cum se spune în limbaj tehnic?
prof. IM: Dacă am avut vreun vis neîmplinit?… o da, suntem cu toţii un cuib de vise, din care puţine îşi iau zborul, încât parafrazându-l pe marele poet al pătimirii noastre aş spune ,“fără a privi înapoi cu mânie“, aş spune că ”nu câte au fost îmi vin în minte, ci câte ar fi putut să fie”.

 IM: Sunteţi în contact cu lumea culturală maramureşeană actuală?
prof. IM: Parţial sunt în legătură cu lumea culturală a Maramureşului nostru voievodal prin Revista Nord Literar, unde oficia regretatul meu prieten Augustin Cozmuţa. Port în gena profundă a fiinţei mele miresmele unei copilării petrecute în “Cuhnea Bogdăneştilor” şi pe măgurile şi coclaurile Ieudului şi ale Şieului, de unde se trag bunicile mele, pe care nu le-am cunoscut. Din păcate, toposul scăldat de cristalina apă a Izei, poluată şi ea în momentul de faţă, a generat acel om nou, o fiinţă gregară ce nu mai are niciun respect pentru cutumele din codul nostru etic. Ceea ce a uniformizat tăvălugul socialismului multilateral dezvoltat se vede mai bine acum.

IM: De când n-aţi mai fost pe la… Oraş (aşa cum îi spunem noi, locuitorii de pe Văile Depresiunii Maramureşului, după cum bine ştiţi, Sighetului)?
prof. IM: În Sighetul Marmaţiei am fost vara, în trecere, cu maşina fratelui meu, profesor de filosofie la Colegiul Loga din Timişoara. În 2009 am participat la întâlnirea de 50 de ani de la absolvirea actualului Colegiu Național “Dragoș Vodă”, o întâlnire cu unii dintre ei, cu profesorii care mai trăiau, întâlnire devenită un fel de remember al celor 4 ani de liceu.

“Eheu, fugaces, Postume, labuntur Anni…”

Adagiul Horaţian îmi sună melancolic, trist, încât aş traduce liber acest adagio prin…  Vai, vai, repezi trec anii!

IM: Mulţumesc, domnule profesor! Sper ca sănătatea să vă permită să participaţi, în toamnă, la aniversarea de 100 de ani ai Liceului “Dragoş Vodă”!
prof. IM: Nu ştiu dacă timpul va avea răbdare cu mine încât să pot onora Centenarul acestei prestigioase instituţii de învăţământ, sunt cu sufletul aproape de dascăli şi alumni care au vieţuit câţiva ani în această Catedrală a culturii şi ştiinței, cea mai prestigioasă de pe Valea Izei, din Maramureşul Istoric.

Ion MARIȘ




Câteva date despre istoria aşezării Şugău (autor, Teofil Ivanciuc)

Pe teritoriul de azi al Şugăului am identificat prin cercetări de suprafaţă trei puncte arheologice din care am recoltat: unelte de piatră (în zona morii Drimuş, sub Dl. Morii [i]), respectiv fragmente ceramice care par a data tot din epoca preistorică [ii]. În anii 1960, Francisc Nistor, director al Muzeului Maramureşului, a descoperit fragmente ceramice feudale (sec. XVII-XVIII) în zona Falu Dâmb, acolo unde s-ar fi aflat vatra satului Tursad (informaţie personală de la Fr. Nistor). În anii 1980, într-un loc neprecizat de pe teritoriul aşezării a fost descoperit un tezaur monetar  din secolele XVI-XVII, din care s-au recuperat doar trei piese poloneze şi austriece [iii].

Aşadar, teritoriul de azi al Şugăului a fost locuit încă din epoca preistorică (probabil din ep. Bronzului), alte urme arheologice din perioada medievală venind să completeze lacunele istoriei scrise.

În anul 1406, pe 6 noiembrie, la Visegrad, regele Sigismund emite o diplomă în favoarea cnezilor de pe Cosău, hotărnicia moşiilor acestora atingând şi valea Tursad (rivulum Turczad[iv]. Numele acesteia este legat de radicalul „Tur”, care poate însemna fie zimbru, fie bour. Aşadar, numele acesteia a fost valea Zimbrului ori valea Bourului.

Diploma din 17 septembrie 1411 [v], dată la Lelesz pe baza mandatului regelui Sigismund din 24 iulie a aceluiaşi an, îi introduce pe Leucă şi Andrei în posesia moşiilor Vad şi Tursad, hotărnicia celor două sate menţionând o serie de puncte de demarcaţie astfel că teritoriul acestora poate fi reconstituit destul de lesne.

Despre Tursad, toţi istoricii ştiu că s-a aflat pe locul Şugăului de azi, pârâul care străbate aşezarea purtând numele de Valea Turţiadei până la începutul secolului XX. Tot I. Mihalyi de Apşa [vi] spune: „Satul Tursad demult nu mai există. Locul satului (ungureşte: Falu Dombja) e aproape de Vad către apus. Din tradiţiune, spun bătrânii din Vad, că satul Tursad era al familie Codrea, dear pentru lucrurile fără de lege, a bunăoara din cause politice, prin nota infidelitas, s-a confiscat, azi e încorporat în hotarul Szigetului”.

Diploma de rehotărnicire a Sighetului dată la mandatul regelui Matia Corvin pe 1 mai 1459 la Buda [vii], aminteşte că s-a trecut prin punctul Zugohegy (muntele Şugău), apoi s-a urcat de-a lungul pârâului Turczad etc.

Despre presupusa grăniţuire a Sighetului din anul 1488 în care ar apărea şi Şugăul [viii] nu am nici un fel de date.

În concluzie, în anul 1405 satul Tursad încă nu exista (altfel ar fi fost menţionat în hotărnicia cnezatului Cosăului), în 1411 apare împreună cu hotarele sale ca posesie românească, pentru ca în 1459 să nu mai existe, iar teritoriul său să aparţină deja Sighetului, pe baza unei confiscări despre care nu ştim foarte multe.

În secolele XVI-XVIII, aproape de vărsarea Şugăului în Iza, pe malul stâng al pârâului a existat o moară renumită, moara Thurzad, deţinută de feluriţi proprietari sigheteni, care apare de foarte multe ori în actele vremii. Apoi, ceva mai în amonte, a fost construită o a doua moară, pe locul unde există şi azi o moară nefolosită (la Drimuş). Aceste instalaţii măcinau mai ales grânele sighetenilor, la fel cum făceau şi morile din Iapa.

Cătunul Turczad, cu 6 locuitori, apare menţionat din nou în anul 1828 [ix].

În a Doua Ridicare Topografică Habsburgică (1819-1869), pe valea Şugăului apar câteva case în jurul celor două mori, cei doi afluenţi ai văii numindu-se Sugo Bach (Tiurtiulişul de azi), respectiv Val. Turczadel (Şugăul din prezent).

Recent am reluat discuţia despre Tursad într-un articol despre satele dispărute maramureşene [x], unde susţin că satul autohton Tursad a fost părăsit şi „reînfiinţat abia după anul 1800, sub numele de Şugău, de data aceasta fiind populat cu mineri alogeni de la mina Coştiui”.

După 1900 valea Şugăului a început să se populeze masiv în amonte, mai ales cu locuitori proveniţi din Vad, Berbeşti sau Iapa. Primul recensământ care menţionează aşezarea a fost cel din 1966, când acolo locuiau deja 728 de locuitori, dintre care 722 români şi 6 maghiari, pentru ca în 2002 să se înregistreze 795 de locuitori, dintre care 760 români, 33 romi, 1 ucrainean şi 1 maghiar.

Chiar dacă datele de care dispunem deocamdată sunt limitate, acestea  pot să creioneze suficient de explicit istoria rareori menţionatei aşezări maramureşene Şugău-Tursad.

Teofil IVANCIUC


[i] Teofil Ivanciuc, Completări la Repertoriul Arheologic al judeţului Maramureş, „Marmaţia”, 14, Baia Mare, 2017, p. 24

[ii] Teofil Ivanciuc, Descoperiri arheologice inedite în Ţara Maramureşului, „Acta Musei Maramorosiensis”, 3, Sighetul Marmaţiei, 2005, p. 281.

[iii] Carol Kacso, Repertoriul arheologic al judeţului Maramureş, vol. I, ed. Eurotip, Baia Mare, 2011, p. 511.

[iv] Ioan Mihalyi de Apşa, Diplome maramureşene din veacul XIV şi XV, Sighet, 1900, p. 135.

[v] Ibidem, pp. 178-180.

[vi] Ibidem, p. 175, nota 2.

[vii] Ibidem, pp. 422-424.

[viii] Fratello Marius, Sighetul perife(e)ric: Lumea văzută de la Șugău (II), în „Salut Sighet”, 12 februarie 2019.

[ix] Lajos Nagy, Notitiae politico-geographico-statisticae inclyti Regni Hungariae, partiumque eidem adnexarum, Budae, 1828, p. 200.

[x] Teofil Ivanciuc, Satele dispărute ale Maramureşului medieval. Studii de caz: Copăciş-Valea Mare, Slatina Şugătagului şi Valea Judelui, „Revista Arhivei Maramureşene”, Baia Mare, nr. 10/2017, p. 17.




Doar o… fotografie (autor, Ioan Ardeleanu-Pruncu)

Printr-o fericită întâmplare, am în față o fotografie cât o pagină de istorie, făcută acum aproape un veac. Este reproducerea tabloului de absolvire al primei promoții de elevi ai Liceului „Dragoș Vodă”, înființat în orașul nostru în toamna anului 1919. Chipuri de adulți exprimând o sobră mulțumire și încredere, și chipurile unor tineri ale căror priviri pline de speranțe scrutează viitorul și toți, tineri și adulți împreună, așezați sub greutatea uriașă a devizei pe care singuri ș-au ales-o: „UNIȚI ÎN CUGET ȘI SIMȚIRI PENTRU PATRIE ȘI NEAM”… câteva cuvinte înțelept alese și inspirat așezate pe capetele panglicii care-i „leagă” pe cei prezenți și-i obligă ca, oriunde vor fi, să rămână uniți, pentru a realiza ceea ce și-au propus: să-și servească neamul și țara. Niște idealiști, niște… zicem noi, astăzi.

Din rândul de sus ne privesc profesorii. În mijlocul lor – figura impunătoare a lui Mihail Șerban, fiul învățătorului din Săpânța (una dintre figurile cele mai luminoase între dascălii maramureșeni luptători pentru unire). După cursul primar, făcut cu tatăl său, Mihai a urmat la vestitul liceu românesc, „Iosif Vulcan”, din Beiuș și-apoi cursuri de matematică și fizică la Universitatea din Budapesta. După o specializare în filosofie, de un an, la Universitatea din Viena, a fost repartizat profesor la unul dintre liceele din Blaj. Recunoscându-i-se meritele și rezultatele deosebite, în 1920, i s-a oferit posibilitatea unei frumoase cariere la Universitatea clujeană, dar chemarea spre Maramureș a învins și, în toamna anului 1920, a fost numit profesor de matematică și director al Liceului din orașul nostru. A adunat copii de prin sate, a adus profesori, a pus în funcțiune un internat cu cantină și gospodărie proprie, s-a străduit ca numărul bursierilor să crească an de an, pentru a da posibilitatea copiilor săraci dar merituoși să facă studii, urmărindu-le cu atenție evoluția și, când se convingea că nu există resurse intelectuale suficiente, la terminarea ciclului secundar chema părinții și-i sfătuia, să-și ducă băiatul la o școală de meserii, fiindcă intrarea în cursul superior se făcea după o selecție severă și obiectivă. Nici cu colegii profesori nu era mai puțin exigent. Când se nimerea unul mai puțin corespunzător, ori se adapta cerințelor, ori pleca în altă parte. Mihail Șerban a fost printre puținii dascăli, care nu s-au amestecat în politică, grija sa permanentă fiind liceul, pe care l-a ridicat la nivelul celor mai bune din țară. A activat însă cu seriozitate și eficiență în rândurile Asociațiunii pentru cultura poporului român și al ASTREI locale, în cadrul cărora a ținut o serie de conferințe cu caracter științific și a colaborat cu presa locală. Cei mai mulți dintre intelectualii maramureșeni, care s-au ridicat și s-au afirmat după unire în diverse domenii, i-au fost elevi și i-au păstrat și cinstit memoria așa cum se cuvine. Juristul și diplomatul, dr. Mihai Marina, și profesorul universitar, dr. Andrei Radu, au scris despre el rânduri de mare frumusețe și încărcătură emoțională în cărțile lor, iar Ministerul Instrucțiunii i-a atribuit „Medalia de Aur” pentru merite deosebite în domeniul învățământului. În toamna anului 1940, pe când pregătea deschiderea celui de al 20-lea an școlar al liceului, Diktat-ul de la Viena l-a obligat să-și ia familia și să se refugieze. A primit imediat postul de director al unui liceu din Sibiu și, dacă nu s-ar fi întâmplat să moară brusc în vara lui 1945, în mod sigur s-ar fi întors la Sighet. Din păcate, nu s-a întâmplat așa și pentru liceul nostru a urmat o perioadă de frământări politice și de reforme de inspirație sovietică, specifice de altfel întregului sistem de învățământ românesc.

În dreapta directorului Șerban distingem figura profesorului dr. Iacob Dermer, o altă mare personalitate, venit tot în 1920, ca profesor de istorie și geografie. Bucovinean din zona Sucevei, cu studii superioare la Cernăuți și doctorat la Viena, Iacob Dermer s-a integrat repede în viața spirituală a locului. Mare iubitor de natură și amator de excursii și drumeții, deschis și comunicativ, a câștigat repede simpatia și încrederea intelectualității locale dar și pe cea a elevilor săi, cu care, de câte ori se ivea ocazia, „bătea” dealurile și munții din zonă. Fotograf pasionat, a imortalizat frumusețile întâlnite în nenumărate fotografii, împrăștiate prin tot felul de publicații. Unul dintre elevii săi, Francisc Nistor (regretatul Feri Bacsi), fostul director dar și re-fondator al muzeului etnografic din orașul nostru, și-a amintit la bătrânețele dumisale, cum și-a făcut ucenicia în tainele fotografiei și ale drumeției, alături de bunul său profesor.

Pornind cu intenția de a elabora un manual de geografie pentru ciclul primar, după câțiva ani de muncă, adunând un material mult mai bogat decât era necesar, Dermer a elaborat, împreună cu inginerul Ion Marin (din zona Vișeului) lucrarea „Maramureșul Românesc”, tipărită în 1934 de Editura „Cartea Românească” din București, primul studiu (în limba română) pe această temă, întocmit pe criterii științifice la zi. Coperta realizată de pictorul Traian Bilțiu-Dăncuș, fotografiile deosebite și aparatul științific riguros întocmit i-au asigurat cărții o foarte bună primire. Dar profesorul Dermer a fost și o prezență activă și permanentă în activitățile ASTREI și ale Asociației presei, unul dintre ziariștii de frunte ai Maramureșului interbelic și corespondent al unor publicații centrale de prestigiu. În toamna anului 1940, a fost și el forțat să părăsească Maramureșul.

Următorul portret fotografic îi aparține preotului greco-catolic, Vasile Ciplea (văr cu folcloristul Alexandru Ciplea), profesor de religie. A făcut și politică și a ajuns (în timpul guvernării lui Nicolae Iorga) senator de Maramureș.

Din stânga directorului Șerban ne atrage atenția, în celebrul său costum popular de Muscel – pe care-l purta cu mândrie la toate ocaziile festive – profesorul de limba și literatura română, Ion Modreanu.

Ajuns la Sighet în 1922 a preluat numaidecât coordonarea Societății de lectură a liceului, a reorganizat-o și, în 1924, a scos publicația „Zări senine”, prima revistă literară a liceului. Președintele – elev al societății era Gheorghe Tite (clasa a VIII-a de liceu) și vicepreședinte – Mihai Pop (clasa a VII-a), binecunoscutul folclorist ajuns membru al Academiei. Orator și povestitor excelent, ușor teatral dar cu o cultură destul de serioasă, mai cu seamă din clasicii literaturii române, când a ajuns la Sighet, Modreanu avea publicat volumul de povestiri „Clipe din viața de tranșee”, trăite de el pe frontul primului război, unde s-a purtat cu adevărat vitejește și de unde s-a întors cu gradul de căpitan și cu o serie de decorații. A fost unul dintre cei mai iubiți profesori din liceu. Din păcate, a intrat în politică, a ajuns în parlament și, din anul 1936, s-a dedicat acestei activități, ajungând în cercul apropiaților lui Carol II, al cărui admirator a fost tot timpul și căruia, împreună cu alți doi admiratori, i-a dedicat volumul „Carol al II-lea Regele Românilor”, apărută în 1935. El este și fondatorul Asociației „Vitejii Neamului”, pe care a înființat-o, când era la Sighet.

Din ultima fotografie a rândului de sus ne privește foarte tânărul profesor, Gheorghe Popovici, care a predat timp de câțiva ani limba franceză.

La mijloc, între elevii săi, a fost așezat dirigintele clasei, profesorul de limba latină și filosofie, Iosif Cațavei, om de o vastă cultură clasică, excelent cunoscător de limbă și cultură latină și italiană, un adevărat corifeu al breslei, implicat în viața și activitatea culturală și artistică a urbei, ziarist și membru activ al Asociației presei.

Și, în sfârșit, cei 11 tineri absolvenți. De ce așa de puțini?… Simplu: fiindcă doar aceștia au reușit să urmeze, în școlile ungurești din oraș, cursurile gimnaziale și să acceadă, în toamna 1919, la cele ale liceului românesc tocmai înființat. Ne oprim la câțiva dintre ei: Ștefan Bell (în dreapta, între rânduri), unul dintre numeroșii nepoți de-ai lui Ilie Lazăr, a urmat științele juridice, s-a întors la Sighet și a practicat avocatura, dar a fost și ziarist și membru fondator al publicației periodice țărăniste, „Acțiunea Maramureșană”. Lângă el, puțin mai jos, este Acațiu Almași, tot cu studii juridice; a ajuns unul dintre avocații cunoscuți ai Clujului. Un frate al său mai mic, tot avocat, a rămas la Sighet și a profesat până prin anii 1960. Alături de Almași este colegul său, Iuliu Cerveny, fiul inginerului cu același nume, fost, mulți ani, director general al minelor de sare din Maramureș, naturalizat prin căsătoria cu o fată din familia veche și nobilă, Ivașco, care a avut doi copii: fiica, Dora, absolventă a conservatorului clujean, căsătorită cu profesorul de muzică, Dimitrie Stan, cel care, prin anii 1930-’40, ca director, a ridicat Școala de muzică din Sighet la rang de „Conservator popular de muzică și dicțiune”, din care coboară actuala Școală de artă „Gh. Chivu”. Refugiat la Lugoj, D. Stan a ajuns unul dintre cei mai mari dirijori de coruri din țară și a fost distins cu titlul de „Artist al Poporului”. După 1924, tânărul, Iuliu Cerveny, a urmat studii politehnice și a ajuns unul dintre marii specialiști din industria siderurgică românească. Următorul elev, Alexandru Ofrim, a urmat studiile la Academia militară, dar a murit înainte de a le termina. Ultimul la care ne oprim (în partea stângă, între rânduri), este tânărul, Gheorghe Tite, din Săpânța, care, după studii juridice la Cluj, a făcut un doctorat la Paris, specializându-se în drept internațional, ceea ce avea să-i fie de mare folos în viitoarea sa carieră diplomatică. Dar, după doctorat, el s-a întors la Sighet, a intrat în avocatură și a participat activ la viața culturală și politică. Avocat de succes, ziarist-membru fondator al „Graiului Maramureșului”– director al Clubului ziariștilor și membru în comitetul de conducele al Asociației presei, primar al Sighetului (1938-39) Gheorghe Tite a fost în perioada interbelică (și nu numai) una dintre figurile de întâie mărime ale Maramureșului. După Diktat, a fost dus de administrația maghiară în lagărul de muncă de la Carei, ceea ce l-a determinat să părăsească Maramureșul. Ajuns la București, cu sprijinul lui Petre Țuțea, cu care legase o frumoasă prietenie în timpul studiilor clujene și care era funcționar superior în Ministerul Economiei și Finanțelor, a fost cooptat în cadrul Ministerului de Externe, iar în 1945, a fost numit consul general cu rang de ambasador la Legația Română de la Budapesta. În 1947, Regele Mihai i-a acordat „Steaua României”, dar, la scurt timp după aceea, regimul „puterii populare” l-a rechemat în țară și l-a exclus din ministerul condus acum de Ana Pauker. În pofida sfaturilor de a rămâne în București s-a întors la Sighet, a fost arestat și, după câțiva ani de Aiud, tot aici s-a întors și și-a trăit cu demnitate ultima parte a vieții. Cei care l-au cunoscut, își amintesc figura sa de aristocrat întârziat, trecând pe holurile tribunalului sau pe străzile orașului și ridicându-și pălăria cu un gest de o eleganță cum nu se mai întâlnește în zilele noastre. În vara anului 1969, la nici 65 de ani, Domnul ambasador Dr. Gheorghe Tite s-a așezat pentru veșnicie în Cimitirul Vesel din Săpânța, așa cum a dorit. Acum, ulița copilăriei și școala din comună îi poartă, cu mândrie justificată (!) numele.

Și povestea acestei fotografii cu fotografii poate continua, orice completare (sau corectare) venită de la cititori fiind binevenită.

P.S. Tabloul după care s-a făcut această fotografie, în 1924, cu siguranță nu mai există. Fotografia aceasta a fost păstrată cu grijă în familia distinsului domn, Alexandru Țiplea, cel care, în anul trecut, a donat bibliotecii liceului peste 5.000 de cărți din biblioteca personală. Așa a înțeles el să-și arate recunoștința față de Școala în care a fost de-a lungul anilor elev, profesor și director.

Ioan ARDELEANU-PRUNCU