Un Spațiu unde „Apele” se Adună și se Separă

prof. Gheorghe Bărcan

Eram deosebit de încântați când ședeam la copii în Franța, la Paris (!), care aveau locuința pe una din zonele circumscrise metropolei. Centrul era ocupat mai ales de Instituții, servicii, cu imobile de locuit mai puține, mai scumpe și mai gălăgioase…

Dar deplasările, călătoriile, mai lungi sau mai scurte, prin spațiul acestuia, pe oriunde, era o desfătare. Evident, anumite cartiere, zone, unde nici nu eram bine văzuți, întâmpinați, nu le frecventam. În aceste „rezervații”, cu obiceiurile și cu toate intimitățile lor, nici nu era bine să intri, să-i deranjezi, ori să te deranjezi. Rămâneau altele destule de văzut, atâtea și nici nu le puteai pe toate prospecta. Mai mult, câte dintre ele nu ai dori să le vezi și să le tot revezi, pentru că sunt prea pline de toate și asimilarea e mai înceată, cu așteptări. Am vrut să vedem Moulin Rouge, poate prindeam o reprezentație, așa la întâmplare. Am mers tot pe centru, cu tramvaiul, pentru ca pe strazi, pe ambele părți, erau numai cinematografe cu mizerii de filme, cu afișaje stradale indecente, Place Pigalle fiind o industrie pornografică. În acea zi nu era spectacol și am privit doar prin geam; am văzut imagini afișate, cu faze din diferite spectacole, deosebite și doar atât.

Odată, am întâlnit prin Paris o colegă și prietenă, Doina Coman, din Tg. Mureș (mică-i Lumea!), care ne-a povestit că a făcut de curând o excursie în Maroc, staționând și la Tanger, un oraș splendid, cu plaje extraordinare, un oraș foarte plăcut și primitor, sub toate aspectele; mergeți și voi, că o să aveți ce vedea. Ne-am gândit și, având mijloacele necesare (copiii ne ofereau „gratuități”), am decis să „zburăm”până la Tanger, având avionul „la scară”.

Tangerul. Dupa cca două ore de zbor, aterizam pe aeroportul din Tanger, pe malul Atlanticului sau al Mediteranei, cum vrei să spui, după cum priveai, fiind aproape și de o „Apă” și de „Cealaltă”. Un frumos oraș marocan, așezat într-o zonă exotică încântătoare, încărcată de frumuseți; am putea spune un oraș de frontieră, cu multă influență spaniolă, cum sunt de altfel toate orașele despărțitoare de state. Am sosit înainte de masă, într-o atmosferă umedă cu miros de plajă și, încercând să potrivim ceasul după cel local, constatăm că am ajuns cam la aceeași oră la care am și plecat. Distanța de cca 2000 de km, cu viteza avionului de 1000 km/oră și diferența de fus orar de 2 ore, explică această „teleportare”. Cu un taxiu ne-am deplasat pentru cazare la un hotel mai central, fiind destule în jur, reclama turistică fiind larg răspândită, datorită excepționalelor condiții ce le oferea și care se și vedeau, de îndată ce puneai piciorul pe solul acestuia. Ne-am cazat, pentru câteva nopți și am intrat apoi imediat în tumultul de lume, fiind pregătiți și de o baie, ceva mai târziu. În auzul unor convorbiri amestecate, în franceză, arabă și spaniolă, într-o ținută la costumație diferită, sau în renumitele jilabale albe, cu turbane pe cap de aceași culoare, ne-am amestecat în acea mulțime, vorbind în franceză, pentru a nu aduce și limba română în atâtea exprimări din acel mediu și așa destul de amestecat. Am intrat la un local și am servit masa, meniul preferat fiind pui la rotisor și cartofi prăjiți, pregătit la vedere, o masă obișnuită, fără alte combinații; am servit la urmă o cafea și suc de citrice, „original”. Ne-am deplasat apoi spre plaja mediteraneană exepțională, încărcată de exotism, culoare și vrajă, Tangerul fiind o citadelă care sfidează parcă măreția de granit a Gibraltarului, prin toate frumusețile și ofertele lui, cu acea unică atmosferă de cer senin și ape albastre, un sejur de vis, plăcut și mult dorit. Era însă, și loc de refugiu pentru alții, ce se ascund, pentru cine știe ce fapte, loc de o intensă activitate cu drogurile, un fel de paradis al lor, a spionajelor, a căutărilor și întâlnirilor clandestine ale celor certați cu legea, exemplificat de altfel și prin diferite opere de artă, literatură, muzee, ca și prin producții de filme, alături de Amsterdam și multe alte astfel de centre.

Tangerul avea o zonă liberă, schimburile valutare fiind aici permise, acoperite de lege, cu prețurile unor produse mult reduse.
Aflându-te într-o zonă sau alta a lui, centrală sau mărginașă, prin zona portuară sau prin piețe, ai pe rând impresia că te afli într-o locație spaniolă, într-o provincie franceză sau într-o țară arabă, auzind conversații în cele trei limbi, separat sau în amestec, întâlnindu-se, de fapt, aici cele trei culturi: arabă, franceză și spaniolă. Poate cea mai puternic reprezentată este cea spaniolă, pe lângă cea arabă, datorită interferenței de secole dintre acestea, fiind și țări vecine, cu frontierele care, de-a lungul anilor s-au tot schimbat; aveai impresia, uneori, că te afli într-un oraș spaniol.

Apele mediteraneene de aici, al căror albastru profund îți lasă impresia unei reflexii în oglindă a boltei cerești, cu nisipul fin și
auriu al plajelor sale, cu întreaga atmosferă de basm ce le înconjoară; era un îndemn pentru oricine de a-l vizita, pentru a petrece momente de neuitat.

Această cetate este în coasta Gibraltarului, puțin mai spre vest de acesta și ea unește și separă apele Mediteranei de cele ale Oceanului Atlantic; la un moment dat, în plimbarea ce ai face-o pe marginea celor două întinse, profunde și multe ape, ai putea spune că, într-o anumită staționare, te afli cu un picior în apele Mării și cu celălalt în ale Oceanului! Ce „depărtări apropiate”, sau ce „apropieri depărtate”! Stând așa și privind aceste imagini, vezi „la picioarele tale”, într-un orizont imens, marile întinderi de ape care se „confruntă”, parcă, prin agitația valurilor înalte, prin acea „îngustime”, strâmtoare, trecătoare, ele neputând săî se ocupe, pentru că nu o încăpea nici una pe cealaltă, iar stâncile de granit ale Gibraltarului spuneau unde sfârșește una și unde începe cealaltă.

Fără să vrei, îți pui în mod firesc o întrebare: de ce au puncte de întâlnire în această superbă locație atâția și atâtea feluri
de răufăcători? Ea nu este o „zonă liberă” și pentru aceștia, nu le protejează și nu împiedică pedepsirea lor, suprimarea ilegalităților ce le comit sau le pot comite. Mă gândesc că le oferă protecție chiar frumusețea, fascinația acestei localități, atmosfera ei sublimă sub toate aspectele, mediul luxuriant care te captivează, îți absoarbe toată atenția și-ți oferă o ședere de vis oriunde te-ai afla. Această cucerire fără rezerve se referă și la urmăritorii celor urmăriți, le împuținează atenția și spiritul de observație, îi „prindea” și pe ei, dacă nu erau într-o excepțională formă profesională, care să nu-i facă dependenți de aceste „droguri” și, într-un anume fel, „să nu audă, să nu vadă”. Astfel, pentru mulți răufăcători, aceste sublime aspecte ale metropolei formează o perdea invizibilă, ce-i făcea și pe mulți dintre ei invizibili, scăpați, ori cu posibilități de acțiuni ascunse, în fărădelege.

În aceeași zi, am făcut o baie și o plajă excepționale, cu tot felul de ingrediente pe aproape și, pe înserate, ne-am retras pentru
odihnă, după această atât de minunată zi. Au mai urmat și alte zile, cu băi și plaje în totală desfătare, pe întinsa arie cu plajele ei atât de minunate, într-un mediu de basm; nu era rece și-ți venea să rămâi să dormi acolo, pe nisipul „aurifer”, fin și cald. După plecarea noastră, mai rămâneau persoane pe nisip și, probabil, ceea ce doream să facem noi, n-ar fi reprezentat o noutate.

În timpul unei zile, mai spre finalul sejurului nostru, în acest spațiu superb, în plimbările făcute, ne-am abătut și pe la o
„medina”. O bogăție de articole, de toată frumusețea, confecționate artizanal, dar și altele, produse ale unei dezvoltate industrii. Erau covoare persane de diverse modele, tăvi gravate, din cupru sau metal alb, suflat în argint, multe alte construcții metalice, mulțime de pufuri frumos modelate, haine de piele în diferite modele, multe magazine încărcate cu bijuterii din aur, de 18 karate, de diferite forme și dimensiuni, la prețuri rezonabile, care-ți luau ochii și multe altele. De fapt, medinele marocane se spune că reprezintă o adevărată industrie turistică, care aduc o componentă principală de venituri pentru Maroc. Multe din aceste medine au intrat și in Patronajul Unesco, ca modele unice de piețe comerciale. Am luat doar câteva „ouă”
frumoase din onix, pietre semiprețioase, lucioase și în nuanțe de culori deosebit de frumoase. Nu erau prea scumpe și le puteam achita la prima „strigare”, dar am respectat obiceiul locului, ne-am adaptat. Peste tot, în jur, se duceau negocieri acerbe între vânzător și cumpărător, unul mai lăsa, altul mai adăuga ceva la preț, până când vânzătorul spunea: de accord și tranzacția se încheia cam la jumătatea primei oferte, sau mai puțin; așa că am achitat și noi mai puțin de jumătate din prețul inițial. O persoană alăturată, francez probabil, ne spunea că în cazul în care nu te angajezi în negociere, uneori și refuză să-ți mai ofere articolul; poate era o pauză activă între prezențele mai rare ale cumpărătorilor.

După o ultimă noapte de odihnă în acel mediu fermecător și după un dejun și o cafea, ne-am întors la Paris („acasă”),deosebit
de încântați de ceea ce am văzut. Cele relatate aici fiind descrierea unor locuri de o excepțională frumusețe, a unei oaze fermecate, rară, din mulțimea acestora distribuite în „lumea noastră”, le-am realizat folosind și unele ficțiuni, pentru omogenizarea descrierii de ansamblu, o prospectare mai amplă nefiind posibilă în câteva zile, păstrând însă intactă realitatea splendorii lor, atâta cât eu pot să o redau. Era bine să port cu mine și un „GPS”, pentru orientare, care să-mi arate
că nu am uitat locurile de basm pe unde am mai trecut în zilele mai dinainte și să mi le împrospătez pe acelea ce doream să le păstrez, de durată.

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”
Minneapolis, 20.02.2020

foto: https://www.traveleuropa.ro/poze-tanger/




Franța – Expoziție dedicată sculptorului sighetean Mihai Borodi

În ziua de 02 decembrie 2019, a avut loc vernisajul expoziției comemorative „Baladă în Decembrie”, dedicată sculptorului Mihai Borodi, la „Maison des Association”, în Saint Appolinaire, Dijon, Franța, orașul adoptiv al lui Mihai, unde acesta s-a stabilit în urmă cu 15 ani și unde a realizat sculpturile monumentale Speranța, Dialoguri Intime și Bustul abatelui Pierre. Expoziția, organizată de primăria Saint Appolinaire, include operele artistului, mici sculpturi, desene, schițe, portrete, precum și machete ale sculpturilor monumentale.

Din partea familiei, aș dori să mulțumesc domnului primar Jean Francois DODET, domnului viceprimar Rémi DELATTE, precum și d-nei Nicole LAMAILLE, artist plastic și prieten al lui Mihai, pentru invitație, pentru primirea exemplară și pentru organizarea impecabilă a expoziției, dar, mai ales, pentru afecțiunea și prietenia acordate lui Mihai cât timp acesta a trăit, exemplificate și prin acest gest de recunoaștere și apreciere după trecerea în eternitate a artistului în urmă cu 6 luni.

Nu în ultimul rând, adresez mulțumiri numeroșilor participanți la vernisaj, pentru care Mihai a fost un prieten sau o întâlnire întâmplătoare care le-a luminat pentru o clipă viața cu râsul său puternic iradiind energie și cu sclipirea amuzată din ochi. Sunt sigur că, privind în urmă, Mihai ar fi mulțumit cu ce a realizat, poate cu singurul regret că nu a reușit să finalizeze tot ce și-a propus.

A fost un artist nonconformist și principial în același timp și, în această dualitate dedicat fiind artei sale, un exemplu pentru mulți, despre cum se trăiește cu pasiune viața și despre imperativul distilării esențialului și găsirii căii personale. Pentru mine, nu este altă învățătură mai mare, primită de la unchiul meu, pentru care îi mulțumesc.

Pe curând!

Text preluat de pe pagina personală de Facebook a domnului Viorel Petcu, nepotul sculptorului




Sculptorul sighetean Ion Bledea, invitat din nou în Franța! [VIDEO]

Ion Bledea a participat în perioada 5-7 iulie 2019, la cea de-a 22-a ediție a „Festivalului Renașterilor” („Festival Renaissances”) din Bar-le-Duc, un oraș din Lorena pe care îl cunoaște bine. A fost invitat de către oraș, în parteneriat cu Asociația „Grădinița” (care a venit la Sighet din 1993 pentru acțiuni de solidaritate pentru copiii defavorizați).

Ion Bledea a realizat o lucrare importantă pe tema „Umbra și lumina”, inspirată de o legendă românească.

Opera sa a fost admirată de mulți vizitatori și apreciată foarte mult de primar și de asistenții municipali. Întotdeauna foarte inspirat și activ, perseverent, a lăsat o sculptură remarcabilă care va fi instalată în curând în Parcul istoric din apropierea primăriei, unde va fi foarte vizibilă!

Ca de obicei, Ion Bledea și-a dovedit talentul enorm, puterea sa de lucru și, de asemenea, simplitatea sa, ca un adevarat mare artist!

N.R. Mulțumim d-nei Evelyne Amblès pentru informațiile transmise!




In memoriam: Mihai BORODI (26.09.1950 – 09.05.2019)

Sculptorul Mihai Borodi s-a născut la 26 septembrie 1950 (Sighetu Marmației), a absolvit Liceului “Dragoș Vodă” și, din anul 2011, este Cetățean de Onoare al municipiului Sighet. A fost membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România (din 1992).

Studii academice:
1969 – 1971 – Școala Tehnică de Arhitectură, București;
1978 – Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, Facultatea de Arte Decorative, Bucureşti.

Activitate profesională:

1979 – 1992 – Muzeograf în cadrul Muzeului Maramureșean, Sighetul Marmației; AEI Sighetul Marmației; Primăria din Sighetul Marmației;
1992 – 2019 – liber profesionist; a locuit în ultimii ani, din 2002, lângă Dijon, Franța.

Expoziții personale:
1983 – Sighetul Marmației;
1993 – Braine-le-Comte, Belgia.

Expoziții de grup:
1978 – Bienala de Pictură și Sculptură, Sala Kalinderu, București;
1979 – Expoziție de Sculptură, Galeria Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Maramureș;
1979 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Ivano Frankivsk, URSS;
1982 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Gyula, Ungaria;
1986 – Bienala de Pictură și Sculptură, Sala Dalles, București;
1989 – Bienala de Sculptură Mică, Arad;
1999 – Expoziție organizată de Uniunea Artiștilor Plastici din România, Filiala Maramureș, Negrești, Oaș;
2001 – Istanbul, Turcia; Fontaine-lès-Dijon, Franța;
2003 – Bienala Internațională de Sculptură, Toyamura, Japonia;
2004 – București, România;
2005 – Dijon, Franța;
2007 – Fontaine-lès-Dijon, Franța;
2008 – L’Essor, Dijon;
2009 – Fontaine-lès-Dijon, Franța; Museé Magnin, Dijon, Franța; Carroussel de Louvre, Paris; Baia Mare, România; Quetigny, Franța;
2010 – Shangai, China.

Lucrări monumentale:
1980 – Disc solar, lemn, parcul Liceului „Regele Ferdinand”, Sighet;
1986 – Arborele muzicii, Școala de Muzică, Sighet;
1989 – Acad. Dr. Ioan Mihaly de Apşa, marmură, Curtea Veche, Sighet;
1996 – Generalul Leonard Mociulschi;
1999 – Ion Buteanu, bronz, Piața 1 Decembrie 1918, Sighet;
2000 – General Leonard Mociulschi, marmură;
2007 – Apollinaire, piatră, Franța;
2018 – Mihai Eminescu (bust nefinalizat), Sighet, Maramureș.

Mihai BORODI este unul dintre laureaţii Premiului „Michelangelo” (Roma, 2015), pentru munca artistică şi întreaga sa activitate de creaţie, de asemenea a primit, pentru pictură, Premiul „Leonardo de Vinci” (Florenţa, 2016).

Salut, Sighet!

Foto: ”Salut, Sighet!”




Tânăra sigheteancă NINA STAN a publicat la Paris… Secretul Amazonului! (autor, Ion Mariș)

Nina Stan s-a născut la Sighet în anul 1993. Deși are doar 24 de ani (împliniți!), a publicat un roman de aventuri în limba… franceză.

Avea doar cinci ani când a părăsit Sighetul împreună cu părinții, stabilindu-se în Franța. A trăit și a crescut în Franța de la 5 ani până la 20 de ani. A locuit într-un sat, „buhl”, în regiunea Alsace, la o oră de Germania și Elveția. Tot în Franța a terminat liceul, cu profil filologie.

La vârsta de 14 ani s-a hotărât să scrie un roman, l-a început și l-a… abandonat.

Reia scrierea romanului pe la 17 ani si reușește să-l termine la 18-19 ani. Romanul a fost făcut cunoscut publicului prima dată în format electronic pe site-ul amazon și, convinsă de o editură din Franța, Nina a acceptat să-l publice pe suport hârtie în anul 2014 (Editura Edilivre Paris, 2014).

După ce a teminat liceul a muncit, tot în Franța, nouă luni, într-un cabinet de oftalmologie ca asistent – secretar, iar apoi, a decis să revină acasă, la Sighet. A dat examen și a demarat studiile de medicină la Universitatea din Iași, iar acum se pregătește pentru medicina de la… Oradea.

Stau de vorbă cu tânăra scriitoare Nina Stan încercând să-i devoalez… secretele.

Ion Mariș (IM): Nina, ai revenit la Sighet după 15 ani de Franța. Te-ai format în spirit francez. Cât ești azi de… sigheteancă?
Nina Stan (NS): Pot să spun că m-am adaptat destul de bine la viața din Sighet, deși îmi lipsește deschiderea și civilizația din Franța. Aici sunt legată de familie și viața mi se pare într-un fel mai liberă.

IM: Cum s-a născut romanul tău… Secretul Amazonului?
NS: Romanul meu a fost inspirat de o carte „Reine du fleuve”, adică „Regina fluviului” scrisă de Eva Ibbotson. Este un roman de aventuri care mi-a plăcut foarte mult și mi-a stârnit interesul pentru Brazilia. Romanul meu se petrece tot în Brazilia și m-am documentat foarte mult ca să pot să descriu atmosfera, peisajele, etc…

IM: La vârsta de 14 ani când ai început romanul, ai scris/ gândit în… limba franceză?
NS: Da, desigur. Chiar dacă acasă vorbeam româna, fiind la școală în Franța de mică gândeam și scriam în franceză. Am citit foarte multe cărți și am un vocabular mult mai bogat în franceză.

IM: De ce crezi că ți-a publicat Editura Edilivre romanul? Care au fost punctele forte ale volumului tău?
NS: Cred că am reușit să păstrez interesul cititorului prin menținerea misterului. Mă și jucam puțin cu cititorul… îl făceam să creadă ceva… ca mai târziu să afle că nu a fost așa cum a crezut el. Poate e chiar o formă de manipulare. Nu dezvăluiam totul ci doar puțin câte puțin, pe parcurs. Nu mai știu cine a spus asta, dar pentru a crea o intrigă, trebuie să creezi probleme și pe urmă să le rezolvi. Cam asta făceam eu: îmi plasam personajele în mijlocul problemelor pe care habar nu aveam cum le voi rezolva dar, când scriam, totul curgea liber pe hârtie și ideile îmi veneau foarte ușor. Am reușit să fac legături foarte… strategice, interesante.

IM: Cum ți se pare România, Sighetul, după copilăria și adolescența… franțuzească?
NS: Chiar îmi place. Îmi place că sunt aproape de bunici și de restul familiei, mă simt mai „acasă” deși nu aș putea să îmi explic chiar de ce. Desigur, oamenii, în general, mi se par mai conservatori, mai puțin “moderni” decât în Franța.

IM: De ce-ți dorești o profesie pe tărâm medical?
NS: De mică mi-a plăcut să găsesc remedii naturale dacă eu sau altcineva aveam o problemă de sănătate. Îmi place ideea de a ajuta oamenii, de a-i face să se simtă mai bine. Îmi place și să înțeleg cauzele apariției unui dezechilibru și aș vrea să fac mai mult decât să tratez doar un simptom cum cred că o face, din păcate, medicina occidentală. Vreau să înțeleg și să tratez cauza profundă, să ascult și să fiu aproape de pacient, să tratez pacientul ca un tot unitar, nu doar boala separată. Aș vrea și să pot inspira oamenii să ducă un mod de viață mai sănătos.

IM: Te-ai gândit să publici traducerea Secretului în limba română?
NS: Dacă aș avea pe cineva care să îmi traducă romanul, aș vrea. Dar nu cred ca aș avea răbdarea și timpul să-l traduc eu.

IM: Vor urma și alte scrieri sub semnătura ta? Cum crezi că vei evolua literar?
NS: Deocamdată, nu am mai găsit timp ca să scriu și sunt mai focalizată pe facultate. Am început totuși, altă carte, cred că ideea e foarte bună, dar simt că am nevoie să mă mai maturizez ca să o pot continua. Deci, rămâne de văzut pe viitor.

IM: Care sunt scriitorii tăi preferați?
NS: Hmm… Îmi place să citesc mai multe genuri. Am citit și cărți de psihologie, dezvoltare personală, pe Osho, și romane de aventuri, SF. Cred că scriitorul meu francez preferat este Bernard Werber, care scrie mai mult romane SF și are un stil care este un amestec între filozofie și ficțiune. Am și o autoare britanică ce m-a însoțit toată copilăria : Enid Blyton, care a scris multe romane de aventuri.

IM: Cum trebuie să fie un tânăr în ziua de azi?
NS: După părerea mea, un tânăr în ziua de azi ar trebui să fie… ce vrea el să fie, în sensul că nu ar trebui să se lase influențat de anturaj, familie, societate. Ar trebui să fie deschis și ar trebui să țintească adevăratele valori, demnitate, integritate. Să fie cultivat, să citească, să experimenteze, să descopere lucruri noi, să fie curios…

IM: Ai trăit într-un climat european, multicultural, la intersecția a trei culturi, francezo – germano – elvețiană. Crezi că noțiunea de patrie, de națiune mai este… la modă?
NS: În ceea ce privește cultura și tradițiile, aș spune că da. În rest, nu… mă pronunț.

IM: Ce-i lipsește Sighetului, orașului nostru?
NS: Aș zice că lipsesc activitățile culturale și… acțiuni de senzibilizare și responsabilizare ecologică. Oamenii ar trebui instruiți din punctul acesta de vedere, mi se pare foarte important.

IM: Care este… secretul tău? :))
NS: Secretul meu este… să trăiesc momentul prezent, fără să îmi fac griji pentru viitor. Mi-a luat ceva timp să ajung la „maturizarea” asta și mă simt mult mai împlinită și împăcată cu mine însămi și cu restul lumii.

IM: Mulțumesc, Nina, pentru interviu și te așteptăm cu un roman în limba noastră cea română!
NS: Și eu vă mulțumesc pentru încurajare! Salut cititorii “Salut, Sighet”!

Ion Mariș




Doar la C.N. „Dragoș Vodă” – Un spectacol unic, o experienţă formidabilă! (autor, Crina Voinaghi)

Miercuri, 7 iunie 2017, am avut plăcerea să-i avem ca invitaţi la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” pe Nathalie Roques (marionetistă) şi René Delcourt (decorator), amândoi făcând parte din trupa Jabron Rouge din Drôme, Franţa. Spectacolul la care am asistat cu uimire şi încântare se numeşte „Le Rouge et le Vert”, o extraordinară reprezentaţie cu marionete confecţionate de însăşi marionetista Nathalie Roques, tot ea fiind şi cea care a scris scenariul, într-un decor de basm realizat de către René Delcourt.

La cele două reprezentaţii, una de la ora 10:00 şi cealaltă de la 13:00, au participat în jur de 200 de elevi, atât din Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” cât şi de la Şcoala „Mihaly de Apşa”, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, Liceul Tehnologic Forestier şi Liceul Tehnologic Marmaţia. Cu mic cu mare ne-am încântat de decorul de o minuţiozitate impresionantă şi de marionetele micuţe care prindeau atât de bine viaţă în mâinile pricepute ale marionetistei. La sfârşitul spectacolului, Nathalie Roques a avut bunăvoinţa de a răspunde unor întrebări tehnice venite din rândul spectatorilor curioşi care şi-au verificat totodată şi cunoştinţele de comunicare în limba franceză.

Experienţa a fost unică, mai ales că marionetele vorbeau într-o limbă străină. Cu toţii ne-am adus aminte de momentele în care am mers cu clasa la teatru de păpuşi sau când priveam plini de uimire păpuşarii ce mânuiau cu dexteritate micuţele jucării transformate în mâinile lor în personaje de poveste. Ne-am adus aminte de copilărie, de inocenţă şi drăgălăşenie.

Le mulţumim lui Nathalie şi lui René pentru momentele extraordinare pe care le-am trăit astăzi şi îi aşteptăm oricând să reînnoiască aventura la Sighetu Marmaţiei!

Crina Voinaghi




Wool Follies are rădăcini sighetene! – interviu cu Andreea Coman

Andreea Coman s-a născut în Sighetu Marmaţiei. Are 33 de ani, a absolvit C. N. Dragoș – Vodă și ulterior Facultatea de „Relaţii Internaţionale” din București. Și-a continuat studiile urmând un program Erasmus în Franța, după aceea, devenind consilier pentru export la Camera de Comerț. Este cea care a dat naștere conceptului Wool Follies, concretizat printr-o companie care creează covoare tradiționale ”adaptate” trendurilor actuale de design interior.

Camelia Pesek: Andreea, în câteva cuvinte, ce reprezintă Wool Follies și cum a luat naștere această frumoasă poveste de succes?
Andreea Coman: Wool Follies este un concept care s-a născut din dorința mea de a avea o activitate creativă în domeniul decorațiunilor interioare și cred că, deși nu a fost totul calculat de la început, îmi dau seama acum că mă reprezintă de fapt, pe mine. În primul rând, pentru că sunt româncă, maramureșeancă, așadar m-am gândit în mod natural la meșteșugurile tradiționale românești și, în mod special la țesut, care m-a atras prin frumusețea culorilor și motivelor, și prin căldura pe care o degajă în amenajarea interiorului unei case. În al doilea rând, trăiesc acum, de ceva ani buni în Franța, care este, așa cum știm, țara modei, a chic-ului, a designului rafinat, cu linii minimaliste însă foarte elegante. Asșdar, creațiile mele au ieșit, cred, cam undeva la mijloc între cele două: un design bazat pe motive folclorice românești, însă reinterpretat într-un stil mai minimalist. Am ținut însă neapărat ca realizarea covoarelor să se facă după metodele tradiționale românești.

Camelia Pesek: Am înțeles că recent compania ta a fost selecționată să participe la cel mai mare târg de decorațiuni home&deco din lume, ai putea să ne relatezi această experiență unică?
Andreea Coman: Da, într-adevăr, Ambiente este unul dintre saloanele de referință la nivel mondial în acest domeniu. 5000 de firme care expun, 11 pavilioane de expoziție și, aș adăuga, la un singur nivel, căci mai erau și etajele, este absolut copleșitor! Ca să vă spun și o anecdotă, în prima zi când am ajuns cu tatăl meu, făcusem cam 10 minute cu trenul și în holul de la recepție a salonului, ne-am zis: „ah, am ajuns repede”… doar că am făcut încă 30 de minute pe jos ca să ajungem la standul meu! În altă ordine de idei, pentru mine a fost extraordinar și pentru că a fost prima mea experiență de a expune la un târg. Cred că în mod normal nu aș fi avut curajul să expun direct la Ambiente, aș fi început cu ceva mai mic, dar pe urmă m-au ales la concurs și mi-am zis că nu pot să refuz o asemenea oportunitate. Așadar târgul este o adevărată vitrină mondială, persoane și contacte de peste tot din lume, întrebări multe, toată lumea vrea să te întrebe ceva, fiecare altceva bineînțeles, așadar trebuie avută și mare grijă să nu dezvăluim prea multe :).

Camelia Pesek: De ce sunt speciale covoarele tale?
Andreea Coman: Obiectivul meu nu a fost să fac covoare speciale, ci să le fac așa cum simțeam eu. Pentru mine, ele sunt speciale în mod sigur pentru că sunt ale mele :). Cred că ele au plăcut celorlalți prin design și mai ales prin povestea lor. Într-adevăr, în societatea de azi suntem obișnuiți să cumpărăm lucruri, să le ținem până ne plictisim și pe urmă le aruncăm, iar producția acestor obiecte urmează și ea această logică a consumului, să producem cât mai mult și cât mai repede. Eu mi-am dorit în această cursă să mă opresc și să mă uit înapoi în trecut: cum se făcea înainte? Covoarele țesute de mână necesită timp, țesătorea stă cu ele, pune fir după fir și covorul prinde formă în ritmul lui. El capătă astfel o altfel de semnificație și valoare. Și cred că povestea asta place, cred că avem nevoie și de așa ceva.

Camelia Pesek: De ce covoare și, mai ales, această pasiune pentru decorațiuni interioare?
Andreea Coman: În cadrul jobului meu în Franța, am avut ocazia să lucrez cu firme din domeniul decorațiunilor interioare. Firme mici care realizează, însă, obiecte extraordinar de frumoase și care respectă și ele tradiția moștenită de generații întregi. Aceste firme sunt recunoscute de către statul francez printr-un label care se numește „Patrimoniu viu”, ceea ce mi se pare foarte frumos prin simnificație și prin faptul în sine, că pune în valoare artizanii. Cred că prin această colaborare cu ele s-a conturat încetul cu încetul și dorința mea de a lucra în acest domeniu. Și astfel, într-o bună zi, m-am apucat, spre marea mirare, cred, a familiei mele, care de la o zi la alta s-a trezit că trebuia să mă ajute (eu fiind în Franța), să fugă de colo – colo să îmi ia pachețele cu ațe, cu lână,cu mostre de culori, să le ducă pe sate la femei… în fine, o aventură!

Camelia Pesek: Cine este Andreea Coman și cum își reflectă ea personalitatea în muncă?
Andreea Coman: Grea întrebare! Eu cred foarte mult în valoarea muncii, cred sincer că se pot muta munții prin muncă. În orice caz, a fost și este un principiu după care mă ghidez. Eu am „noroc” și pentru că Wool Follies este ceva ce îmi place, așadar, nu simt că muncesc, cu atât mai mult cu cât acum sunt într-o perioadă în care culeg rezultatele muncii mele. Însă, nu a fost așa întotdeauna, cu Wool Follies am cunoscut și multe momente de îndoială, de disperare chiar, când nu știam cum să continui și mi se părea că nu voi ajunge niciodată niciunde cu acest proiect. Și, atunci, în momentele acelea, și ajutată de cei dragi care m-au susținut necondiționat de la început, îmi spun că trebuie să muncesc, să continui și să perseverez.

Camelia Pesek: Ce impact a avut participarea la acest târg asupra popularității covoarelor tale?
Andreea Coman: Sigur că popularitatea este ceva foarte subiectiv, are și ea importanța ei, însă, pentru mine, cel mai important a fost să mă întorc cu comenzi de acolo. În general, aș zice că târgul a avut un impact foarte pozitiv, avem mult de muncă, sunt din nou în anumite momente cuprinsă de îndoieli și îmi pun o grămadă de întrebări, așadar „lupta” continuă. Târgul nu a fost o finalitate, dimpotrivă, el este abia începutul acestei aventuri.

Camelia Pesek: Ce ”nume mari” de producători au expus alături de tine?
Andreea Coman: Nu știu cât sunt de cunoscute aceste firme de către public, Ambiente fiind un salon profesional și mai ales că cele mai prestigioase firme care fac produse foarte scumpe și, deci, rare nu sunt întotdeauna cele mai mari sau cele mai cunoscute. Aș putea pomeni, însă, firma Villeroy&Boch care avea un stand mare cât un oraș, Janice Kirkpatrick care a fost designerul invitat de onoare și, în fine, actrița Elizabeth Hurley care a fost prezentă și a vizitat salonul.

Camelia Pesek: Cum vezi următorul pas în dezvoltarea afacerii tale?
Andreea Coman: Am și eu o superstiție în viață, și anume, că dacă spunem dinainte care ne sunt planurile, nu se vor mai realiza, așadar, sunt întotdeauna foarte discretă în legatură cu ceea ce fac și până nu văd că e totul gata, tac chitic. Dar îmi doresc să continui, cred că asta e cel mai important.

Camelia Pesek: De final, câteva cuvinte despre ce reprezintă Maramureșul, în speță Sighetul pentru tine!
Andreea Coman: Sighetul este pentru mine locul unde mi-e familia, unde ne regăsim cu prietenii dintotdeauna, Sighetul e acasă, pur si simplu! Aici MULȚUMESC!

Autor, Camelia Pesek