In memoriam BÉRES MARTA EVA (1938-2020)

Cu tristețe și profunde regrete aducem la cunoștință decesul colegei și prietenei noastre, profesor, muzeograf și cercetător științific BÉRES MARTA EVA (1938-2020).

Absolventă a Facultății de Științe Naturale – Geografie a Universității Bolyai din Cluj Napoca (1954-1958), profesor titular cu grad I în învățământ, muzeograf principal, absolventă a cursurilor de muzeologie ale Ministerului Culturii, Doamna Marta Béres a fost un exemplu de colegialitate, onestitate și probitate profesională. Eminentă cercetătoare științifică în studiul micromicetelor, recunoscută pe plan național, a publicat numeroase articole științifice de referință în domeniu.

La Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației, principala activitate și-a dedicat-o evidenței și conservării ierbarului Artur Coman, la îmbogățirea colecțiilor muzeale prin cercetări de teren.

Membră în Consiliul Științific al Muzeului, s-a preocupat de elaborarea planurilor tematice ale Secției de Științele Naturii, a numeroase expoziții, la care a fost organizator și ghid muzeal. A organizat colecția de micromicete, sectorul documentar și fototeca acestui important compartiment al secției de naturale.

Colaboratoare la ziare și reviste științifice, a luat parte la numeroase activități de popularizare prin almanahuri culturale și muzeale, a organizat numeroase expediții tematice cu grupuri de elevi, studenți, cadre universitare.

În anii grei ai autofinanțării Muzeului Maramureșan, s-a implicat în confecționarea de mărțișoare cu mijloace specifice, pentru supraviețuirea instituției. Împreună am reușit!

Căsătorită cu profesorul și cunoscutul nostru coleg Iosif Béres, eminent om de știință și muzeograf, creator al Secției de Științele Naturii, au fost pentru noi toți un exemplu de viață familială și profesională, contribuind împreună la bunul renume științific și instituțional al Muzeului Maramureșan.

Doamna Marta Béres, după o lungă și grea suferință, a plecat dintre noi. Neștearsă va fi amintirea, stima și respectul de care s-a bucurat în mijlocul nostru și a tuturor celor care au cunoscut-o.

Fie-i țărâna ușoară și memoria în veci binecuvântată!

Cu profunde regrete,
În numele colegilor de la Muzeul Maramureșan,
DIRECTOR
Todinca Gheorghe

sursă foto: Muzeul Maramureșean




Sighet: Klara Markus, supraviețuitoare a Holocaustului, a încetat din viață la 106 ani!

Klara Markus (născută Kaufman) s-a născut în Carei, judeţul Satu Mare la 31 decembrie 1913 (însă data nașterii a fost consemnată în certificatul de naștere 1 ianuarie 1914).

A supravieţuit, miraculos, ororilor celui de-al Doilea Război Mondial fiiind închisă în cele mai teribile lagăre. În august 1942 a fost deportată într-un ghetou pentru evrei din Budapesta, unde a muncit la o fabrică de confecţionat umbrele. După doi ani de muncă forțată în ghetoul din Budapesta a fost trimisă la Dachau, unde a ajuns în octombrie 1944, iar o săptămână mai târziu a fost transferată la Ravensbruck, un cunoscut lagăr pentru femei. Ulterior, a fost mutată la Spandau (Berlin) și, în final, la Oranienburg – Sachsenhausen.

Înainte de eliberare, în ianuarie 1945, Klara, care avea 30 de ani, a fost trimisă în camera de gazare. “Dumnezeu a vegheat asupra mea”, după cum declara într-un interviu doamna Klara și terminându-se gazul a scăpat.

A părăsit Germania și s-a întors La Carei, în România unde a aflat că întreaga sa familie murise. S-a îndreptat spre Sighet în căutarea bunicului din partea mamei, Schongut, dar, se pare că nici acesta nu mai trăia.

A rămas la Sighet unde s-a căsătorit cu dr. Andrei Markus (și el supraviețuitor al Holocaustului).

A decedat la 106 ani, marți, 24 martie 2020!

Dumnezeu să o odihnească în pace! Sincere condoleanțe familiei îndoliate din partea colegilor din colectivul de redacție.

Salut, Sighet!

sursă foto: dr. Sorin Markus




In memoriam Alexandru Ștefan (1932-1996)

Un deținut politic sighetean mai puțin cunoscut, dar care – asemenea celorlalți – nu merită uitat, este Alexandru Ștefan (1932- 1996 ). Foarte tânăr în 1949, elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, neîncadrat politic, dar revoltat, asemenea majorității elevilor sigheteni, de arestarea profesorului lor Aurel Vișovan și a colegilor din clasele mai mari în august 1948 ( „lotul Vișovan” ), apoi a altui grup de colegi conduși de Ștefan Minică în mai 1949 ( „Tânărul cuib” ), Alexandru Ștefan a fost arestat, împreună cu alți doi colegi – Ștefan Coman și Alexandru Nagy – printr-o capcană organizată de Securitate prin colegul lor Alexandru Ivasiuc (din păcate, aceeași persoană cu renumitul scriitor de mai târziu). Dăm cuvântul memorialistului Gheorghe Andreica, coleg de suferință cu aceștia în închisorile comuniste, care explică în detaliu situația lor.

„Trei elevi mai tineri de la „Dragoș Vodă”: Ștefan Alexandru, Coman Ștefan și Nagy Alexandru sunt convinși de Ivasiuc să activeze clandestin contra regimului. Ivasiuc le distribuie manifeste pe care tinerii le duc acasă. În noaptea următoare Securitatea descinde la locuințele celor trei, găsește manifestele și cei trei sunt arestați. Deși toți trei au declarat că au manifestele de la Ivasiuc, acesta nu este arestat.” (Gheorghe Andreica, Târgșorul nou – Închisoarea minorilor, pag. 62)

Ștefan, Coman și Nagy constituie al treilea (și ultimul) lot de elevi condamnați politic de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Vor ispăși condamnarea la Târgșor (jud. Prahova) – unde elevii maramureșeni din cele 3 loturi succesive vor constitui cel mai numeros grup de deținuți, renumit prin verticalitate de caracter și solidaritate pe toate planurile – apoi la Canal.

După eliberarea din detenție, Alexandru Ștefan se întoarce la Sighet, unde se realizează familial iar profesional atât cât i se permite, va prinde căderea (oficială) a comunismului în 1989 și trece la cele veșnice în 1996.

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN




In memoriam Sora Pelagia Iusco (1926-2019)

Vineri, 27 septembrie 2019, a trecut la cele veșnice sora Pelagia Iusco, ultima călugăriță greco-catolică supraviețuitoare a temnițelor comuniste. Ultimul domiciliu l-a avut în localitatea Traian (jud. Neamț) într-o mănăstire a ordinului catolic Notre Dame de Sion, de care aparținea, având peste 75 de ani de viață consacrată.

Născută la Ieud (jud. Maramureș) în 1926, evenimentele tragice ale anului 1948 au găsit-o la București ca și călugăriță (din 1944) în Institutul patronat de ordinul Notre Dame de Sion. După închiderea forțată a Institutului de către autoritățile comuniste, sora Pelagia, împreună cu celelalte călugărițe din Ieud se întorc acasă și participă activ la rezistența maramureșeană împotriva suprimării Bisericii Greco – Catolice și la sprijinirea partizanilor anticomuniști din grupul fraților Popșa.

Arestată de Securitate în octombrie 1948, eliberată după două săptămâni, apoi din nou arestată în martie 1949 (și presată să divulge ascunzătorile preoților greco-catolici), eliberată și apoi din nou arestată la 4 mai 1949 (după lichidarea grupului Popșa), sora Pelagia Iusco va suferi detenția comunistă la Securitatea Sighet, apoi Oradea (unde a fost bătută de mai multe ori) și Mislea, jud. Prahova – închisoarea de femei, unde a pătimit alături de elita eroismului feminin românesc. Eliberată în 1952, este obligată la doi ani de domiciliu obligatoriu într-un sat din Moldova unde a lucrat la o fabrică de cherestea. După 1954 se va stabili la Dej, fiind urmărită constant de Securitate. În anii de după Revoluție va locui o perioadă de timp la Baia Mare și Satu Mare, contribuind activ, prin munca și mărturia ei la eforturile de refacere a Bisericii Greco – Catolice.

Ilustrativă pentru viața sorei Pelagia Iusco și pentru atmosfera istorică a epocii este acuzația care i se aduce în timpul procesului de la Cluj (unde a primit, la 11 ianuarie 1950, condamnarea de 3 ani închisoare). Arătând judecătorilor și asistenței Rozariul sorei Pelagia, procurorul a exclamat solemn: „Iată arma albă cu care a otrăvit sufletele tinerilor!”

Veșnică odihnă și memoria binecuvantată !

Preot prof. Marius VIȘOVAN




Și soarele era arestat…

A trecut ieri la cele veșnice, la vârsta de 88 de ani, doamna Ioana Petrovan din Dragomirești, unul dintre ultimii deținuți politici anticomuniști din Maramureș. Originară din Ieud, fiică a lui Dumitru Dunca Pâțu, a fost arestată la vârsta de 18 ani împreună cu tatăl, mama, fratele și sora sa pentru vina de a fi găzduit partizanii din grupul Popșa. În casa lor s-a dat lupta finală cu Securitatea din 3 mai 1949 când Vasile Popșa a fost ucis și grupul s-a destrămat.

Ioana Petrovan a relatat acele clipe de groază, ca mărturie pentru istorie.

„Tata era în legatură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au fost găzduite la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică Popşa a fost împuşcat şi câteva ore mai târziu a murit. Ion Popșa a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă ; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; fratele meu Găvrilă care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.

Pe tata l-au legat şi l-au bătut: eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar securiştii Brudaşcă şi Toth ne-au lovit şi pe noi – pe mine cu piciorul, iar pe sora mea cu arma… Apoi am fugit şi m-am ascuns la Şieu o săptămână, după care m-am întors acasă. Seara am mâncat, am făcut Rozariul cu bătrâna de 80 de ani care a îngrijit pe fraţii mei mai mici. Pe la miezul nopţii, securiştii au năvălit la noi în casă şi m-au arestat şi pe mine şi pe sora mea şi ne-au dus la postul de miliţie din Ieud unde ne-au ţinut până dimineaţa, apoi la miliţie la Dragomireşti si apoi seara la Sighet cu o maşină descoperită. Au rămas acasă fraţii mai mici: Dumitru, Ion şi Grigore – care avea 3 ani…

La închisoarea din Sighet ne-am întâlnit cu mama şi cu tata. A doua zi dimineaţa, la ora 6, ne-au băgat 40 de persoane într-o dubă şi ne-au dus la Oradea. În dubă era o căldură îngrozitoare, timp de 12 ore cât a durat călătoria am crezut că murim. La închisoarea din Oradea, m-au băgat într-o celulă în care am stat o parte din timp singură, o parte din timp cu altcineva. Trei luni de zile n-am văzut soarele – am crezut că şi soarele era arestat…Situaţia era greu de suportat – unde e sora mea, unde sunt părinţii mei …, ce ne vor face?… Eu aveam doar 18 ani… Plângeam şi mă rugam… trei paşi încolo, trei paşi încoace, … mă rugam şi plângeam … La un moment dat am primit ca şi colegă de celulă o mahalagioaică prinsă pe frontieră care nu putea suporta să vadă că mă rog … Îmi spunea: “De ce te rogi, că şi aşa nu vine nimeni să te scoată de aici?” şi “Dacă mă enervezi, te spânzur!”

Atmosfera s-a mai înseninat când mi-au băgat-o în celulă pe doamna profesoară Iurca Augusta de la liceul „Domniţa Ileana” din Sighet, care mi-a propus imediat: „Hai să te învăţ franceza…” După trei luni, regimul ni s-a mai ameliorat – ni se pemitea să ieşim 10 minute pe zi la plimbare. Am putut să mă întâlnesc cu mama şi cu sora mea. A fost o perioada mai suportabilă care a durat câteva luni. Pe 12 ianuarie 1950 eu şi sora mea Anuţa am fost eliberate. În schimb, tatăl meu a fost condamnat la 5 ani de închisoare, mama la 1 an, iar fratele meu Găvrilă (arestat şi el între timp) la 13 ani… Ani pe care i-au şi executat – la Poarta Albă, la Mislea, la Baia Sprie…” (Marius Vișovan, Maramureșul în lupta anticomunistă)

Veșnică odihnă și memoria binecuvântată !

preot prof. Marius VIȘOVAN




In memoriam Gheorghe Ofrim (1953 – 2019)

O parte din membrii fondatori ai Clubului Rotary Sighet (în centru, George Ofrim)

Gheorghe Ofrim, cunoscutul om de afaceri sighetean, cel care și-a adus o contribuiție semnificativă la dezvoltarea mediului de afaceri din municipiul nostru, a încetat din viață. A înființat și condus cu pricepere o firmă de succes din Sighet, ARCER SRL, pe care a ridicat-o la un nivel remarcabil.

A fost membru fondator și al doilea președinte al Clubului Rotary Sighet (înființat în anul 2001). În primii patru ani de existență ai Clubului, a găzduit la subsolul – cantină al firmei sale (când sediul era pe str. Gh. Șincai) și s-a implicat în buna desfășurare a ședințelor săptămânale.

Și-a dorit să schimbe în bine și viața comunității sighetene, de aceea era mai mereu dispus să sprijine proiectele frumoase, de suflet; Gheorghe Ofrim a fost cel care a încurajat și susținut financiar diverse acțiuni sociale și culturale. Și n-au fost deloc puține!

Ultima întâlnire a lui George Ofrim cu o parte dintre prietenii rotarieni și Grupul Anatholis (aprilie, 2019)

Cel mai longeviv săptămânal din orașul nostru, “Jurnalul de Sighet”, a fost sprijnit material, în primii ani de existență, de către prietenul nostru, George.

A fost un om jovial, energic, dinamic, carismatic, șugubăț, mai mereu cu zâmbetul pe buze; George Ofrim avea un stil propriu, inconfundabil, de-a aborda viața.

Azi, în lupta finală, George Ofrim a fost înfrânt fizic dar, spiritul lui necenzurabil ne va “agita” amintirile.

Drum bun, George! Dumnezeu să te odihnească în pace!

Parastasul de pomenire va avea loc sâmbătă, 31 august 2019, de la orele 19.00, iar duminică, 01 septembrie 2019, de la orele 14.00, ceremonia funerară  (Cimitirul Ortodox, strada Gării, nr. 10).

Ion MARIȘ
Rotary Club Sighet




Gânduri despre mama (Marius Vișovan)

Gânduri despre mama

Înmormântarea a trecut… dar a rămas atmosfera de rugăciune și pace, solemnitate și înălțare sufletească care a înnobilat comuniunea și solidaritatea umană pe care le primeam de peste tot. Am simțit dragostea și respectul rudeniilor, al confraților preoți, al foștilor colegi profesori și ai foștilor elevi ai mamei mele, al multor intelectuali sigheteni prezenți, al vecinilor și cunoscuților precum și al multora care au trimis mesaje de departe pentru a ne fi aproape. Din inimă mulțumiri tuturor !

Aș fi dorit să exprim câteva gânduri dar nu mă simt în stare…. impresiile încă nu s-au decantat. De aceea prefer să dau cuvântul doamnei Cezarina Condurache de la București, care în prefața cărții mamei mele „Treptele unei vieți” (publicată anul trecut), i-a adus un frumos omagiu, pentru care îi sunt profund recunoscător și pe care îl oferim și cititorilor sigheteni. (preot prof. Marius Vișovan)

Demnitatea la feminin

Vișovan… nume de legendă ce-l cântă munții și-l freamătă codrii Maramureșului… El, eroul, Aurel cel viteaz, pe linia destinului neamului românesc însângerat în prigoanele secolului XX avea să se întoarcă la viață din iadul temnițelor și să întâlnească pe linia destinului personal pe Aurelia, distinsa doamnă profesoară ajunsă azi la vârsta înțelepciunii depline.

În An Centenar edităm acest volum de amintiri a cărui eroină a urcat treptele vieții în pas cu multe dintre durerile și pătimirile istoriei românești din veacul trecut.

Fetița a trăit neajunsurile și spaima războiului, drama și incertitudinea refugiului. Adolescentei i s-a întemnițat pentru scurt timp tatăl și în același timp i s-a furat dreptul de a-și manifesta liber credința, Biserica sa greco-catolică fiind interzisă prin lege. Tânăra și-a croit cu greu viața și cariera în anii de început ai comunismului, dar cu ajutorul lui Dumnezeu a devenit o strălucită profesoară de matematică. Femeia s-a dovedit o adevărată doamnă a demnității românești, urmându-și cu îndrăzneală și curaj bătăile inimii pe care a dăruit-o unui proscris… Și mai mult încă, fără să-și lepede propria cruce, a susținut pe umerii ei mici o bună parte din crucea soțului, cruce încărcată cu Piteștiuri și Gherle și cu toate consecințele lor: boală, sensibilitate, supraveghere, lipsuri etc. Femeia s-a desăvârșit mai apoi devenind mamă, oglindindu-și bucuria în privirea curioasă a copilului. Iar mama, a devenit bunică pentru 6 nepoți frumoși, cuminți și talentați.

Aurelia Chindriș Vișovan și-a împlinit cu prisosință destinul întru Christos, iar viața ei poate sta oricând drept pildă și îndreptar pentru cei ce respectă dăruirea, jertfa și dragostea femeii române din toate timpurile și din toate locurile.

Cezarina Condurache, decembrie 2018




În memoria doamnei profesoare Aurelia Vișovan (1933-2019)

Azi, 29 iulie 2019, a trecut la cele veșnice doamna profesoară Aurelia Vișovan, soția cunoscutului luptător anticomunist Aurel Vișovan. Doamna profesoară Aurelia Vișovan a predat matematica și fizica, cea mai mare parte a activității desfășurând-o la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet. În ultimii ani, a fost colaboratoarea site-ului www.salutsighet.ro, unde i-au apărut câteva articole interesante. 

Condoleanțe colegului nostru de redacție, preot prof. Marius Vișovan, fiul doamnei profesoare, precum și familiei îndoliate! 

*

Prezentăm mai jos o scurtă biografie a regretatei doamne profesoare Aurelia Vișovan (n. Chindriș).

Aurelia Vișovan s-a născut la 23 iulie 1933 la Sighetu Marmației, fiică a învățătorilor  Ioan Chindriș (originar din Ieud) și Ana, n. Iusco (originară din Dragomirești), români greco-catolici. A avut 3 frați mai mici – Valentin, Alexandru și Mircea.

Până în 1938 a copilărit la Dragomirești unde lucrau părinții ca învățători, tatăl fiind și directorul școlii în două mandate – a condus demersurile de construire a noii școli.

La vârsta de aproximativ  3 ani recită o poezie în prezența episcopului  dr. Alexandru Rusu, unul dintre viitorii martiri ai Bisericii Greco- Catolice (recent beatificat de către Papa Francisc), aflat în vizită  pastorală  la Dragomirești.

În 1938 familia se mută la Sighet unde va locui până la cedarea Ardealului de Nord, în 1940. Casa unde locuiau fiind în zona Cămara (pe malul Tisei), asistă cu ochi de copil, în martie 1939, la retragerea autorităților cehoslovace din Ucraina Subcarpatică.

După Diktatul de la Viena (30 august 1940), familia ia drumul refugiului; tatăl, acuzat de spionaj pentru România se ascunde o săptămâna în pădure apoi își urmează în secret familia; la Salonta vor trece cu mari emoții granița în România.

După câteva zile la Arad părinții primesc posturi și locuință în comuna  Socodor (40 km de Arad) unde familia va locui până în 1944; tatăl va face frontul de Răsărit până în Caucaz.

În perioada 1943 – 1944 urmează primul an de liceu greco-catolic la Beiuș, în internatul călugărițelor asumpționiste.

În septembrie 1944 – în fața ofensivei germano- maghiare, familia se refugiază la Vulcan, pe Valea Jiului, unde se retrăsese unitatea de care aparținea tatăl ei. Aurelia Vișovan va continua un an liceul la Petroșani.

În anul 1945 familia se întoarce la Sighet, unde Aurelia va termina liceul în 1951.

În anul 1948, tatăl, Ioan Chindriș este judecat și condamnat la 6 luni de închisoare, pe care  le va executa la Timișoara,  în urma unui proces înscenat pentru “refuz de serviciu”. După eliberare nu i se va mai permite să lucreze în învățământ; va lucra o vreme la șantierul Salva -Vișeu, perioadă în care sănătatea i se va înrăutăți. Va muri în 1958 la 50 de ani neîmpliniți

În 1953 Aurelia Vișovan devine profesoară de matematică și fizică, (absolvind la Cluj Institutul de doi ani), predând la catedră până în 1990 (facultatea de 5 ani o va termina la fără frecvență în 1958). Cea mai mare  parte a activității o va desfășura la Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet unde va îndruma peste 1.000 de elevi.

Fiind reclamată că frecventează biserica romano-catolică în anul 1955 este mutată disciplinar la țară, la 30 km de Sighet; protestând că are frați mai mici în întreținere i se găsește un post la o școală mai mică din Sighet; i se va permite revenirea la “Dragoș Vodă” doar după câțiva ani.

A participat activ, de-a lungul anilor, la numeroase activități culturale sighetene, în special spectacole de teatru.

În anul 1966 se căsătorește cu fostul deținut politic Aurel Vișovan, deși fusese avertizată din toate părțile că își compromite cariera; în 1967 se naște Marius și în 1968 Flaviu, cei doi copii  ai lor  (cel mic moare în 1973 după multă suferință).

Obține gradul didactic I în anul 1976.

După 1980 când soțul se pensionează de boală în urma agravării sănătății, devine aproape unică întreținătoare  a familiei (pensia soțului fiind infimă, având foarte puțini ani lucrați după cei 16 ani de închisoare).

Fiul Marius și nora Magdalena (căsătoriți în 1989) termină în anul 1990 Facultatea de Matematică din Cluj și primesc repartiții la marginea Sighetului.

Aurelia Vișovan se pensionează exact în ziua în care devine bunică (30 iunie 1990). Cei 6 nepoți (în ordine cronologică) sunt: Aurelia, Cristina, Iuliu, Mihai, Liviu, Aurel.

În anul 1991 moare mama Aureliei Vișovan, înv. Ana Chindriș, membră a ordinului terțiar franciscan.

La 22 mai 1994 fiul Marius este hirotonit preot greco-catolic prin punerea mâinilor episcopului Lucian Mureșan (actualul cardinal) și a episcopului mărturisitor Ioan Ploscaru.

La 7 august 2002, trece la cele veșnice Aurel Vișovan, liderul rezistenței anticomuniste din Maramureș.

Din anul 2002 până în 2019 Aurelia Vișovan a continuat să fie prezentă în viața socială sigheteană, la evenimentele familiei sale, la reuniunile aniversare ale foștilor absolvenți ai Liceului “Dragoș Vodă” la care a participat cu bucurie atât timp cât sănătatea i-a permis precum și prin articolele publicate pe site-ul nostru.

Prof. Aurelia Vișovan s-a stins din viață înconjurată de dragostea familiei și de respectul foștilor elevi. Înmormântarea va avea loc joi, 01 august 2019, de la ora 12.00 la capela cimitirului romano-catolic.

Dumnezeu să o odihnească în pace!

Salut, Sighet!




a doua zi (autor, Echim Vancea)

a doua zi
prietenului Mihai Borodi, sculptorul dăruit

maluri în lanțuri
coloane de ierburi
furtuni pe dinăuntru
norii nu sunt pentru tine
culoarea pietrei în loc de spaimă
când a nins ți s-a spus că macii nu te iubesc

plecând din lutul trist urmând propria-ți umbră
bombăneai la fiecare pas
„ce-mi tot arăți drumul
și nu mă pui la număr?”
„ce mă tot întrebi
de piatra insolentă
ce nu se poate despărți de drum?”
„ce sunt eu însumi mie
de când am fost «mușcat de linia vieții»
știi că drumul duce-n lazul baciului
și nu vine nimeni
și mai departe țipă noaptea”

tot mai departe-i teiul
măsurând după tine drumul scurt
pe firul apusului

stropi mari de ploaie
fac enorme eforturi
numai să fie-n siguranță
în noaptea ce bate cu pietre
și alte nedemne aiureli

Echim VANCEA




In memoriam Aristina Pop Săileanu (1931-2019)

Aristina Pop Săileanu, fotografie de la arestare

A încetat din viață Aristina Pop Săileanu, ultima luptătoare legendară din rezistența anticomunistă. Înhumarea va avea loc în localitatea de obârșie, Lăpușul Românesc, joi, 23 mai 2019, de la ora 12:00.

Aristinei Pop Săileanu i se îndeplinește astfel și ultima dorință, de a fi înmormântată în pământul unde a văzut lumina zilei și unde au început – din păcate! – suferințele întregii familii (tatăl, pădurarul Nicolae Pop, ucis de trupele de securitate și fratele, Achim Pop, cu care s-a refugiat în munți). Este una din ultimele eroine, condamnate la 20 de ani de închisoare, grațiată în anul 1964. Volumul ei autobiografic , ”Să trăiască partizanii până vin americanii”, îngrijit de regretatul scriitor Romulus Rusan și editat de Fundația Academia Civică în 2008, este o confesiune a experienței dramatice trăite în munți, în închisoare și în „libertatea” supravegheată.

Gheorghe Mihai Bârlea, Petre Iuga și Robert Fürtos vor reprezenta Fundația Academia Civică și Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet, la ceremonia funerară.

Gheorghe Mihai BÂRLEA
(membru fondator al Fundației Academia Civică și al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet)

*

La înmormântarea Aristinei Pop Săileanu, mesajul poetei Ana Blandiana, președinta Fundației Academia Civică, va fi citit de dl. Gheorghe Mihai Bârlea. Redăm, în continuare, mesajul:

„Doamna Aristina era ultima personalitate legendară a rezistenței anticomuniste care mai trăia printre noi, ca un model viu, de neînfrânt, de nemanipulat și ca o întruchipare a binelui și a frumuseții spirituale.

Fiică a pădurarului Nicolae Pop, organizatorul rezistenței armate din Maramureș, la 18 ani lupta cu arma în mână alături de tatăl și fratele ei în Munții Țibleșului, la 22 de ani era condamnată la 20 de ani muncă silnică și avea 33 de ani când s-au deschis închisorile. A străbătut deceniile de istorie comunistă fără să fie înecată de viiturile de gunoaie, iar cartea ei ”Să trăiască partizanii până vin americanii” Povestiri din munți, din închisoare și din libertate (Fundația Academia Civică, 2008) este printre cele mai vii dovezi ale unei memorii capabile să reînvie trecutul cu toate nuanțele de atunci, cu toate concluziile de acum.

Am considerat-o mereu un simbol, rămas miraculos viu, a tot cea avea mai bun poporul român, iar faptul că pe lângă curajul și forța rezistenței împotriva comunismului purta împreună cu mama și tatăl ei – care salvase în timpul ocupației maghiare copii evrei de la deportarea în lagărele naziste – titlul de ”drept al popoarelor” făcea simbolul pe care îl reprezenta și mai plenar și mai emoționant.

Am cunoscut-o alături de soțul ei – care se îndrăgostise, înainte de a o fi văzut, de legenda ei și, condamnat la mai puțini ani de închisoare, a așteptat ani de zile să o poată cere în căsătorie – în casa lor cu grădină idilică, cu minunate prăjituri și farmec din alte vremuri.

Am fost norocoși și mândri – Romulus Rusan și cu mine și cu toți colegii noștri de la Memorialul Sighet – de faptul că îi eram prieteni și că, astfel, prin această apropiere puteau să ajungă până la noi ultimele picături ale izvorului de apă vie care a fost rezistența morală și spirituală la Rău a acestei fiice a Țării Lăpușului și a Maramureșului, a acestei eroine.

Dumnezeu să o odihnească și să o răsplătească, iar românii să o așeze în cărțile de istorie!”

Ana BLANDIANA