PoetikS – DEBUT – Adriana TIODAR

Tânăra Adriana Tiodar a fost distinsă cu premiul I, categoria 14-18 ani, la Concursul ”Talente Sighetene”, ediția a II-a.

*

ARTĂ

m-am îndrăgostit de singurătatea mea,
de liniştea mortuară a sufletului meu,
de oglinda oceanului liniştit la suprafaţă,
dar care poartă fiare şi demoni în adâncu-i.

m-am îndrăgostit de-o umbră a eului meu trecut,
de-o reflexie ştearsă din oglindă,
o reflexie a fricii, deznădejdii şi suspinului.

m-am îndrăgostit de întuneric
şi de şoapta lui înceată,
de un demon blând cu nume de tiran,
m-am îndrăgostit de Artă,
căci ea e însăşi Lumina din ocean.

*
DAT DISPĂRUT

l-am aşteptat la un colţ de stradă
timp de o oră –
nu şi-a făcut apariţia.
îi cumpărasem gumă Turbo şi bere la cutie…
ah, câte amintiri !
asta era mantra noastră:
pace, bucurie şi bere la cutie !

îl aştept în fiecare seară
de aproape două luni,
încă nu ştiu de ce,
ştiu doar că n-o să mai vină niciodată…

eu însămi i-am scos inima din piept
şi l-am aruncat în ocean…
măcar aşa par credibilă –
o fată îndurerată
care îşi aşteaptă iubitul dispărut…

nimeni nu bănuieşte nimic.

*
JUNGLĂ

m-au aruncat într-o junglă –
nu m-a întrebat nimeni nimic,
doar m-am trezit
alergând într-o ceată de necunoscuţi
pe care-i numesc prieteni.
suntem toţi
animale raţionale.

am obosit
să lupt cu celelalte minţi.
cu dinţii sfâşie suflete vii
urcând durerea
la un alt nivel.

”Vânează sau eşti vânat” ,
mi-au spus,
dar nu asta e hrana mea!
încercând,
m-am sfâşiat singură…

am ales să mă încui într-o colivie,
în colivia sufletului meu
sau … ce-a mai rămas din el.
îmi continui existenţa acolo –
mă vânează,
dar nu mai ajunge nimeni la mine.

Adriana TIODAR,
clasa a XII-a B
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”




Iubirea, mai mult decât un simplu cuvânt (autor, Anca Corneștean)

Anca Corneștean

De-a lungul timpului, am întrebat mai mulți oameni ce înseamnă pentru ei, iubirea. Unii copii mi-au spus că iubirea e atunci când mama te așteaptă cu mâncare caldă acasă, unii adolescenți mi-au spus că iubirea înseamnă un sărut, o îmbrățișare, un cuvânt frumos și bineînțeles că cei adulți mi-au spus că iubirea înseamnă respect, onestitate, grijă și afecțiune.

Albert Schweitzer spune că: “Ceea ce numin noi iubire, este în esență venerația vieții”. Dacă privesc la toate acestea, nu pot spune decât că iubirea e un sentiment pe care îl purtăm cu noi indiferent de situație. Iubirea e pretutindeni: în oameni, în natură, în tot ceea ce ne înconjoară. Suntem creați din iubire, pentru a oferi iubire. Ei bine, aici, rămâne de văzut. Din păcate, oamenilor le e frică să iubească. Ne este frică să spunem te iubesc. Ne temem de acest cuvânt minunat, care are o semnificație atât de mare. Când spunem te iubesc, mai spunem de fapt și te respect, am grijă de tine, o să fiu acolo pentru tine indiferent de situație.

Întrebarea mea este: De ce ne temem de iubire, dar de ură nu? Ne este atât de ușor să bârfim, să jignim, să ne răzbunăm, dar când e vorba de a oferi o îmbrățișare, un zâmbet, depunem cel mai mare efort sau poate unii, nici nu îl depunem. Oamenii sunt cerșetori de iubire. Fiecare își dorește afecțiune și dragoste din partea altora. Din nefericire, nu mai avem timp pentru așa ceva. Nu mai ieșim la plimbare cu persoana iubită, nu mai oferim flori. Toți suntem în goana după propria fericire și bineînțeles în nesfârșita goană după bani. Doar prin iubire vom ajunge la fericire. Dacă iubim, automat devenim mai fericiți. Dacă primim afecțiune din partea cuiva, automat moralul nostru se ridică. Antoine de Saint-Exupery spune că: „Adevărata iubire începe de acolo de unde tu nu mai aștepți nimic în schimb”. Așa este. Nu iubim pentru ca să fim iubiți, ci iubim pentru că doar prin iubire devenim mai fericiți și împliniți. Dacă vom fi oameni iubitori, cu siguranță în jurul nostru vom avea oameni asemeni nouă.

Sunt o fire iubăreață și ajung să iubesc repede pe oricine. Mulți spun că e un defect, că nu ar trebui să mă atașez așa repede de cineva, dar automat dacă simt că cineva are nevoie de iubire, nu ezit nicio clipă să i-o ofer. Consider că atașarea nu e altceva decât o altă teamă de-a noastră. Ne temem să ne atașăm ca să nu fim dezamăgiți, dar dacă nu ne atașăm, sentimentele nu vor fi decât unele false și până să ajungă sincere, practic înșelăm iubirea. Boethius spune că: „Dragostea nu cunoaște legi”. Nimeni nu ne dictează cum să iubim. O facem în felul nostru, important este să o facem. Din punctul meu de vedere, dragostea nu are nici limite. Putem iubi până unde vrem noi, până la lună și înapoi, așa cum mi-au spus copiii, sau putem iubi până la Dumnezeu sau putem iubi atât de mult sau așa de mult, putem iubi o secundă, un minut, ore, zile, luni, ani sau pe veci. Important e să iubim.

Nu vă ascundeți, iubiți, exprimați-vă sentimentele, râdeți, jucați-vă, apoi iubiți, plângeți, fiți nervoși, apoi iubiți din nou. Orice ați face nu renunțați niciodată la iubire. Ea este sentimentul ce ne mai ține vii. În final vă las cu frumosul citat a lui Don Miguel Ruiz care spune că: “Fericirea se naște din iubire, iar iubirea se naște chiar din inima omului”. Nu vă temeți să iubiți, pentru că iubirea e cel mai frumos sentiment pe care poate cineva să-l simtă.

Anca CORNEȘTEAN

clasa a X-a A,
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”




O îmbrățișare nu costă nimic! (autor, Anca Corneștean)

Apar oameni în calea noastră care poate sunt triști, fără vlagă sau lipsiți de bună dispoziție.

Luni, 05.11.2018, clasa a 10-a A a Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” s-a hotărât să ofere îmbrățișări gratuite tuturor celor din orașul nostru. Așa că ne-am făcut tricouri și am acumulat dispoziție bună ca să o putem oferi celor din jur. Nu vă putem explica cât de bucuroși au fost oamenii când i-am îmbrățișat.

Poate acest cuvânt “îmbrățișare” nu este unul de mare amploare dar are o Semnificație mare. În momentul când deschizi brațele și primești pe cineva în sufletul tău, înseamnă că lumea va deveni mai bună. Chiar dacă unii, mai rușinoși, nu s-au oferit să ne îmbrățișeze, important este că noi am avut această intenție.

Pentru noi a fost o zi minunată, în care chiar dacă am oferit fericire ne-am încărcat cu și mai multă. Sufletele noastre sunt pline de împlinire pentru că am reușit să facem oamenii fericiți. Doar așa îți dai seama că fericirea nu stă în lucruri materiale, ci în fapte și în gesturi mărunte. Azi, oamenii ne-au demostrat că o îmbrățișare îți poate schimba starea emoțională, te poate face fericit într-o secundă. Recunosc, a fost mai greu la început să oferim îmbrățișări, dar pe parcurs ne-am obișnuit și am încercat să oferim cât mai multe.

Sunt de părere că ar trebui să oferim îmbrățișări în fiecare zi și, nu neapărat doar celor cunoscuți. Dacă vedem un om pe stradă care e trist și mergem să îl îmbrățișăm, poate că îl facem mai fericit și îi oferim încredere în sine. Vrem să-i mulțumim dragei noastre profesoare de psihologie, Krișan Cristina, pentru acest minunat proiect care ne-a făcut ziua mai bună. Iar, în încheiere, vă îndemn să oferiți cât mai multe îmbrățișări ca să vedeți câtă fericire acumulați.

Anca CORNEȘTEAN

clasa a X-a A,
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”




PoetikS! Debut de weekend!

Ceștile vorbitoare

Auzind ceva-n bucătărie
Degrabă mă duc, ca nu cumva să fie…

Ceștile cântând de zor
În lumina ”reflectoarelor”!!!
Că așa se dau ele mari
Stând pe rafturile super-tari!

Vorbele mele sună ciudat
Dar, ele chiar au… cântat!!!

Nu se poate așa ceva
Lucrurile sunt anapoda!

Dar vai! O ceașcă s-a spart!
Iar ele toate au strigat:”ce s-a-ntâmplat?!”
Pe fază fiind, le-am surprins:
Ele de frică s-au spart fără să le fi atins!

Când parinții acas’ au venit
Cioburi pe jos au… descoperit.

Eu ce să spun?
Că ceștile au cântat
Și s-au spart… automat??
Părinții m-au apostrofat:
“Dar aici ce se petrece?
Uraganul a trecut și jocul trece!?!”

Păi! păi! Da, asta s-a întâmplat!
Neștiind ce fac, ceștile s-au speriat!

Ei au decis să imi dea o pedeapsă:
Să curăț exemplar prin casă.

După ce totul am curățat
Cearta s-a terminat și…
Alte cești am cumpărat,
Mai frumoase, mai primenite
Dar… TOT LA FEL DE ZĂPĂCITE!!

MIHAI PATRICIA MARIA
Clasa a IV – a,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”,
Sighet




Un zâmbet nu costă nimic (autor, Anca Corneștean)

Anca Corneștean

Salut, dragii mei! Ghiciți despre ce vorbim azi! Bineînțeles că azi vorbim numai și numai despre zâmbete. Dacă avem curiozitatea să căutăm în DEX, vedem că semnificația cuvântului zâmbet este “strălucire, sclipire”. De altfel vedem și semnificația de „râs fără sunet, exprimat doar prin destinderea buzelor”.

Ei bine, vreau să vă spun ce cred eu despre zâmbete. Dacă leg cele două definiții și le prelucrez în funcție de ceea ce consider eu că înseamnă un zâmbet, definiția sună așa: Zâmbetul este un sunet al inimii prin care strălucești și oferi sclipire celor din jur. De ce am ales azi să vă vorbesc despre zâmbete? Pentru că eu sunt o persoană foarte veselă și văd că din ce în ce mai mulți oameni uită să zâmbească, dar mai mult de atât, nici nu mai știu cum să o facă. De mică am fost învățată că dacă am o zi proastă, nu trebuie să le ofer starea mea și celor din jur. Indiferent de ziua pe care am avut-o, dacă a fost nevoie să ofer un zâmbet, l-am ofeit din tot sufletul. Un zâmbet constă în iubire, sinceritate și onestitate. Nu îmi place că azi, zâmbim forțat, în fața unei persoane, iar peste două minute, ne întoarcem cu spatele, o bârfim și ne schimbăm expresia feței. Din punctul meu de vedere, zâmbetele sunt ca banii. Banii nu îi dăm pe orice și nu oricui. Îi dăm băncii și tuturor celor care se ocupă de “nevoile” noastre zilnice cum ar fi apa, lumina, etc. În rest îi dăm uneori oamenilor săraci, la supermarket și pe micile dorințe ale noastre. Așa este și cu zâmbetele. Nu trebuie să le dăm oricui. Putem considera banca la care suntem mereu datori, familia. Familiei trebuie să îi oferim zâmbete în fiecare minut, oră, zi, an și pentru toată viața. Supermarketul îl luăm ca o grămadă de prieteni, necunoscuți, sau alte persoane care intră în viața noastră. Nu ne este greu să oferim un zâmbet celei care ne vinde pâinea, nici celui mai bun prieten. Totodată putem oferi zâmbete celor săraci cărora le dăm un leu sau celor care ne salută fără să știm cine sunt. Este foarte ușor să zâmbim, dar câți zâmbim cu adevărat? Am ajuns la concluzia că niciodată nu vom ști când zâmbim cu adevărat, pentru că zâmbetul sincer, vine involuntar, vine direct din inimă și nu conștientizezi să realizezi că ai zâmbit. Un zâmbet fals este gândit, calculat, planificat cu mult timp înainte să stai față în față cu acea persoană. Așa că să știți că atunci când vă gândiți să zâmbiți, nu e un zâmbet real, ci unul… impus.

Luând o parte din zâmbete, pe cele false, vreau să vă spun că sunt cele mai dureroase. Nimeni nu-și dorește să primească un zâmbet fals în schimbul unui zâmbet sincer. E ca și cum ați schimba un inel de aur cu unul din tablă. Este ca și cum ai falsifica un obiect care bineînțeles nu mai are aceeași valoare ca și originalul. Nu este obligatoriu să zâmbim în fața persoanelor pe care nu le agreem sau în preajma cărora nu ne simțim bine. Nu suntem dozatoare de zâmbete. Trebuie să avem grijă cu ele. Un zâmbet fals te va afecta mult, atât psihic cât și fizic. Pe plan fizic deoarece te vor durea maxilarele, fiind o forțare a mușchilor, iar pe plan psihic deoarece te va încărca cu energie negativă. Să nu mai spun că un zâmbet fals, creează disconfortul celor din jur care își dau seama imediat că este forțat. Eu una, sincer, nu am falsificat nici măcar un zâmbet. Decât să îl forțez, mai bine nu am zâmbit. Așadar, toți cei care m-ați văzut zâmbind, să știți că totul a fost real, dar mai ales din suflet.

Acum, să luăm cealaltă parte, pe cele sincere și frumoase. Ei bine, aceste zâmbete sunt poarta către fericire, către tot frumosul. Printr-un zâmbet care zboară din suflet, poți schimba ziua sau chiar viața unui om. În momentul când doi oameni sinceri oferă zâmbete la fel ca ei, se creează o conexiune între inimi, e un fel de armonie, e sclipirea despre care vorbeam mai sus. Un zâmbet oferă încredere, sprijin, ridică moralul și face oamenii fericiți. Zâmbetul și îmbrățișarea sunt un “cuplu” care fac minuni. Dacă un om poate oferi acest cuplu sincer către cât mai multă lume, totul este perfect. Așa cum am spus și în titlu: Un zâmbet nu costă nimic! Așa că vă rog să oferiți zâmbete și să încercați să fiți mai veseli, să vedeți binele și mai apoi răul. Oferiți toată sinceritatea pe care o aveți pentru că nici nu vă dați seama câți oameni au nevoie de sinceritate pentru că au fost mințiți mai mereu, iar acum nimeni nu le oferă zâmbete sincere. Sunt sigură că putem schimba multe fiind sinceri. Desigur, e o calitate greu de dobândit, dar vă spun că este minunată. Te simți foarte împlinit când ești sincer cu cineva pentru că abia atunci realizezi cât de bun ești. Nimeni nu are părți rele. Părțile rele, sunt de fapt cele bune care încă nu sunt descoperite.

În încheiere, vreau să vă spun ca nu este ușor să fii sincer sau să oferi un zâmbet cald care să vină din inimă, dar vă garantez ca veți fi plini de energie pozitivă când o să reușiți. Iar cei care deja aveți această calitate, nu încetați să o folosiți. E minunat ceea ce poate face. Până data viitoare, vă las cu citatul lui David Boia care spune: “Zâmbiți fără teamă, zâmbetul n-a fost impozitat, încă”. Vă pup!

Anca CORNEȘTEAN




Sigheteanul Paul Ananie a obținut Marele Premiu „Matei Bucur Mihăescu”!

La sfârșitul săptămânii trecute, în perioada 16-17 iunie 2018, în organizarea tânărului compozitor Matei Bucur Mihăescu și a clubului său, Club M, la Teatrul Excelsior din București, a avut loc cea de-a IX-a ediție a Concursului Internațional de Interpretare Muzicală „Matei Bucur Mihăescu” .

Interpretul sighetean de muzică populară Paul Ananie, căruia publicația noastră i-a luat și un interviu în noiembrie anul trecut, a obținut, ex aequo, MARELE PREMIU „Matei Bucur Mihăescu”. Care este povestea acestui premiu, și cum a ajuns Paul să participe la un concurs de muzică ușoară, ne spune chiar el.

Paul Ananie: Am să vă spun o poveste și tare m-aș bucura să citiți până la capăt, ca să treceți prin întâmplări și să simțiți odată cu mine. 

Acum 6 ani, în septembrie 2012 cariera mea de concurent la festivaluri de tip concurs se încheia, în momentul in care am primit Trofeul Festivalului de la Mamaia. Eram foarte fericit, dar, aveam totuși un regret, ca n-am apucat să mai particip la câteva festivaluri la care mi-aș fi dorit. Apoi, pe parcursul anilor, mi se făcuse un dor tot mai mare să particip din nou la un concurs, dor de perioada când eram concurent și aveam acele emoții unice, cu care nu te mai întâlnești. Apoi, pe lângă toată treaba asta, voi știți deja că mie-mi place și muzica ușoară și ma regăsesc foarte bine și în acest gen. Ei bine, după 6 ani, am primit o poză pe Facebook, cu un regulament la un concurs de interpretare muzicală, de data asta de muzică ușoară, nu de folclor. Prietena care mi-a trimis poza se înscrisese și îmi sugera să mă înscriu și eu, că și așa mergeam să o susțin și măcar vom fi amândoi, să nu ne plictisim . Iaca… am stat și m-am gândit mult. MULT. Am intors-o pe toate părțile și am zis: “E, și așa voiai sa fii concurent din nou, iată oportunitatea!”. M-am înscris, am ajuns la concurs, am intrat, am cântat (piesa Siei – Alive. Niciodată nu m-am simțit mai “Alive” ca și pe scenă, în momentul în care cântam) și cam asta a fost. Am plecat. N-am sperat la nimic, doar m-am bucurat de experiență. Aseară a fost gala laureaților. Na, poftim surpriză! După 6 ani, mai adaug un trofeu palmaresului meu, și nu orice premiu ci unul pentru interpretare în domeniul muzicii pop! Aș vrea să menționez că emotiile mele au fost cu atât mai mari cu cat în juriu se afla doamna Stela Enache Bogardo, ca președinte de juriu, titan al muzicii ușoare românești (cine nu știe celebra piesă “Ani de liceu”?! ), redactori muzicali din Radio România, impresari, compozitori și artiști de renume ai muzicii și teatrului românesc. Ca să concluzionez…: mulțumesc Cătălina Gabriela Cora că m-ai convins să nu refuz, mulțumesc juriului și lui Matei Bucur Mihăescu pentru acest important premiu și pentru aprecieri și mulțumesc tuturor celor care au crezut în mine. Iată că se poate!

Matei Bucur Mihăescu, un tânăr de 23 de ani, pianist și compozitor, socotit el însuși un geniu al muzicii clasice, descoperă tineri muzicieni, îi sprijină și-i promovează.

Născut în anul 1995, Matei Bucur Mihăescu este recunoscut în mod unanim atât ca interpret, cât şi în calitate de compozitor. Elev al liceului de muzică George Enescu din Bucureşti, secţia pian, Mihăescu a primit deja pentru doi ani la rând Premiul de Excelenţă al Liceului George Enescu, pentru activitatea sa excepţională. Repertoriul său interpretativ acoperă peste 400 de ani de muzică şi include lucrări extrem de variate. Matei este autorul a peste 80 de opere pentru pian, orchestră, cor şi alte formule instrumentale, deja interpretate pe scene de primă mărime de către de artişti de prestigiu şi sub bagheta unor mari dirijori. Mihăescu deţine numeroase distincţii şi premii dintre care amintim Premiul de Excelenţă al Asociaţiei Muzicologilor, Coregrafilor şi Criticilor de Muzică Români şi distincţia Mici Ambasadori ai Culturii Române în Lume, oferită de Ministerul Afacerilor Externe şi Asociaţia Diplomaţilor Străini. (sursa: www.gandul.info)

Brîndușa Oanță




EXCLUSIVITATE – Jurnalistul sighetean Ștefan Berci, prezent la nunta regală! (autor, Brîndușa Oanță)

Sigheteanul Ștefan Berci, absolvent al Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” (profil Filologie), a studiat la Facultatea de Jurnalism a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj, colaborând în prezent cu Agenția de Știri, Associated Press. Pe lângă jurnalism, Ștefan este și Directorul de Comunicare la Official Monetary and Financial Institutions Forum din Londra, Marea Britanie, forum la care este afiliată și Banca Națională a României. Anterior, a ocupat postul de reporter și prezentator la NCN TV/Look TV. Aflând că a fost corespondentul Associated Press la evenimentul monden ce a polarizat atenția întregii lumi, nunta prințului Harry cu Meghan Markle, l-am rugat pe fostul meu elev de la Liceul “Regele Ferdinand”, să ne divulge câteva detalii din culisele nunții regale britanice.

Brîndușa Oanță: Care a fost misiunea ta în cadrul acestui important eveniment?
Ștefan Berci:
Cu această ocazie (ca jurnalist) m-am ocupat de echipa Kanal D, special trimisă la Londra pentru a transmite evenimentul în direct. Am organizat interviuri pentru Kanal D cu editorul de la Metro, o prezentatoare tv ș.a.m.d. Am comentat nunta regală, în direct la Kanal D, dar și pentru colegii de la B1TV. Am fost alături de cei de la Kanal D pe tot parcursul șederii lor la Londra pentru a mă asigura ca totul să decurgă impecabil.

Brîndușa Oanță: Ștefan, cât de tentantă a fost pentru tine misiunea pe care ți-a dat-o agenția la care lucrezi?
Ștefan Berci: De obicei, eu comentez și lucrez pe subiecte socio-politice, însă nunta regală a fost un prilej bun de a pune totul într-o altă lumină. Aici mă refer la diversitate rasială, filantropie, iubire și unitate.

Brîndușa Oanță: Cum ți s-a părut acest eveniment monden, la fața locului?
Ștefan Berci: A fost un eveniment de excepție! Totul a fost foarte bine organizat, așa cum numai englezii știu să o facă. Din punct de vedere al transmisiunii în direct (BBC și Sky News) a fost ceva de neegalat. Chiar după eveniment, i-am prezentat pe colegii de la Kanal D directorului tehnic de la BBC, care ne-a spus că doar în capela unde s-a oficiat cununia religioasă au avut 47 de camere amplasate.

Brîndușa Oanță: Ai întâlnit și alți observatori români?
Ștefan Berci: Din câte am înțeles, cei de la Antena și Pro Tv au fost la Windsor, însă am fost foarte focusat pe ceea ce aveam de făcut cu colegii de la Kanal D.

Brîndușa Oanță: Noi, cei din fața televizoarelor, am sesizat o anumită desfășurare de forțe pe toate planurile. Cât de “lejer” a fost evenimentul la fața locului?
Ștefan Berci: Securitatea a fost la un nivel maxim, însă presa internațională a avut acces în anumite zone restricționate publicului.

Brîndușa Oanță: Ce n-am văzut noi pe micile ecrane? Ce amănunte „picante” ne poți da?
Ștefan Berci: Nu cred că au existat amănunte picante. S-a încercat ca totul să fie de bun gust și în manieră tradițional britanică. Poate, ceea ce nu s-a văzut la televizor, a fost faptul că aproape șapte mii de jurnaliști din întreaga lume au fost prezenți la eveniment. Un număr record! Peste tot erau jurnaliști care aveau un singur scop: să ia pulsul evenimentelor și să prindă cele mai bune imagini.

Brîndușa Oanță: Cât de agreată este formula monarhică în UK?
Ștefan Berci: Britanicii sunt foarte mândri de Casa lor Regală și de imaginea pe care aceasta o proiectează în fața întregii lumi. Sunt suporteri înfocați și fac tot posibilul să sărbătorească monarhia care durează de secole.

Brîndușa Oanță: Ai participat și la petrecerea de după nuntă?
Ștefan Berci: Chiar după ce ne-am terminat munca, am mers în parcul din jurul castelului unde ne-am întâlnit cu alți jurnaliști de la BBC și presa internațională. Cred că am sărbătorit și faptul că totul a ieșit bine și faptul că am avut ocazia să transmitem un astfel de eveniment istoric.

Brîndușa Oanță: Cât de interesantă este viața la Londra, pentru tine?
Ștefan Berci: Viața la Londra este mai mult decât interesantă. Este un stil de viață la cel mai înalt nivel posibil, prin care ai oportunitatea de a crea, de a fi părtaș al unor evenimente unice, de a fi pionier și a te implica în făurirea unei civilizații moderne.

Brîndușa Oanță: Ținând cont de tumultul meseriei tale, mai ai timp pentru a ține legătura cu orașul adolescenței tale?
Ștefan Berci: Pe cât posibil încerc să țin legătura cu Sighetul, Maramureșul, Transilvania, așa cum fac și acum prin acest interviu. Transilvania, și implicit Maramureșul sunt două locuri foarte dragi mie. Mi-ar plăcea ca în viitor să mă implic și mai mult în viața socială a Sighetului și a Maramureșului, prin a împărtăși toată această experiență și expertiză acumulată la Londra.

Brîndușa Oanță: Mulțumim pentru interviu și așteptăm și alte știri de la tine pentru “Salut, Sighet!”
Ștefan Berci: Și eu vă mulțumesc pentru această oportunitate. În întreaga lume sunt sigheteni și moroșeni iscusiți, care s-au școlit și s-au format în acest oraș frumos și care, cu siguranță, duc mai departe tradiția, vorba și cultura. Mi-ar plăcea să văd cât mai mulți astfel de oameni, promovați în presă și în media!

Autor, Brîndușa Oanță




POETIKA – Debut: Libertate (autor, Mihai Petrețchi)

Mihai Petrețchi

Țipete de eliberare în adâncu-mi strigă:
Idealul și sentința tocmai le-am expus.
Într-o falsă libertate de societate-acidă
Mă minți că mă lași să zic ce-am de spus.

Libertatea-i o esență ce-ar pătrunde fierul –
E-o tărie ce te-mbată doar cu-al ei miros,
Cum norii par aproape când privești cerul
La fel de-aproape pare libertatea dar, de prisos.

Conștiința-i uneori stârnită de frică și invidie,
Din orizonturile vocației rămâne doar un șablon,
Doar dansatorii slabi joacă pe-o singură melodie,
Dacă simți, libertatea-i prea mult spus un zvon.

Ne dorim s-atingem cerul făr-a știi ce-ascunde
La fel cum libertatea am înghiți-o-n câteva secunde.
Dar, spune-mi, nesăbuite, spre ce direcție te-ai îndrepta
Știind că începând de-acuma lumea e a ta?…

Mihai Petrețchi
elev, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

Foto: Peter Lengyel




Speranța trăiește la Sighet! (autor, Anca Corneștean)

Anca Corneștean

SALUT, tuturor! Astăzi am ales să vorbesc despre ceva mai sensibil, să vorbesc despre un “lucru” pe care îl obții destul de greu de la un om în ziua de azi. Am ales să vă vorbesc despre zâmbete. Dar nu despre orice fel de zâmbete, ci acele zâmbete sincere de care eu am parte mai mereu. Acum câțiva ani, am ales să devin voluntară în grupul “ Speranța” la Oratoriul „Sfântul Francisc de Assisi”, ordinul Fraților Minori Capucini. Sunt foarte mândră de alegerea mea, pentru că de atunci mi-am dat seama că, de fapt, există o mulțime de diferențe între zâmbete. De multe ori credem că oamenii ne oferă zâmbete sincere, care exprimă fericirea adevărată. Este complet normal să credem acest lucru, neștiind, de fapt, ce înseamnă cu adevărat un zâmbet venit din adâncul sufletului și care poate îți stârnește și o lacrimă.

Grupul „Speranța” se ocupă de… fericire. Acesta este obiectivul nostru. Noi vrem fericire. Oferim fericire și primim fericire. Noi iubim toți oamenii și vrem binele tuturor. De cele mai multe ori ne focusăm asupra copiilor care nu au tot ce își doresc, copii care merită să fie fericiți, dar nu au posibilitatea. Noi suntem cei care vrem să le dăm o șansă la fericire.

Grupul „Speranța” este o mare familie compusă din mulți membri, fiecare dedicându-se în felul lui, încercând ca totul să decurgă cum trebuie. În fiecare sâmbătă, dar și duminică, strângem copii de la casele de tip familiar și încercăm să le oferim câteva ore de vis pe care și le doreau demult. A fi voluntar înseamnă a fi dedicat și implicat în tot ceea ce se întâmplă. Scopul este unul singur: de a aduce fericire.

Ei bine, revenind la zâmbete, acestea sunt cele mai sincere, iar în momentul când vei atinge acest scop și vei aduce fericire unui copil, vei observa că zâmbetul este unul cu adevărat revelator. Pe mine, acest grup m-a făcut să devin un om mai bun, mai sufletist, dar, mai ales, m-a făcut să realizez cât de importantă este viața și cât de important este să prețuiești ceea ce ai, pentru că poate unii nu au nici ceea ce ai tu în prezent.

Vorbind mai pe larg, grupul „Speranța” organizează și un frumos campus de vară, în fiecare an, unde de asemenea așteptăm pe oricine pentru a petrece timp împreună și a genera amintiri.

Sunt de părere că fiecare copil are o poveste, fiecare om are soarta lui, dar ceea ce este cel mai important este să fii fericit și să te bucuri de viață. Consider că un voluntar adevărat nu aduce bucurie din milă pentru acești copii, ci aduce bucurie pentru că o merită, iar atunci când faci un copil fericit, din punctul meu de vedere, tu devii de 100 de ori mai fericit. Astfel va fi fericire peste tot! Cel mai important este să putem oferi un zâmbet curat și onest, un zâmbet care să creeze în jurul nostru un ocean de fericire.

Așadar, grupul nostru este o mare familie care caută pace, bucurie și frumusețe. Împreună aducem zâmbete. “Să ne întălnim mereu cu un zâmbet, căci zâmbetul este începutul dragostei, iar dragostea înseamnă viață”. (Maica Tereza)

Mai jos, vă supun atenției un clip cu ceea ce însemnăm noi:

Anca Maria Corneștean
clasa a IX-a A,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”




Dialog Sighet – New York: regretatul prof. Ion Șuteu în amintirile doamnei prof. Viorica Șuteu (autor, Ion Mariș)

Azi, 09 martie 2018, profesorul Ion Șuteu ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, la începutul anului trecut, în 14 ianuarie, prof. Ion Șuteu a părăsit pentru totdeauna America (unde se stabilise la vârsta de 70 de ani), a părăsit Pământul!

Iubitorul de poezie, profesorul care ne delecta cu glume bune, dar și cu mostre de poezie profundă, omul vesel și binedispus care accepta la clasă polemicile literare (și nu numai!) nu mai este, dar, despre amintirea lui, discutăm cu doamna Viorica Șuteu, soția profesorului Ion Șuteu.

Repartizată la Sighet în anul 1960, profesoara de limba română Viorica Șuteu se va dedica cu entuziasm și pricepere educației elevilor de la Școala Pedagogică din Sighet, aproape 40 de ani. A fost director adjunct (1965 – 1968) și director (1974 – 1982) al Liceului Pedagogic (azi Regele Ferdinand) și a contribuit din plin la educarea multor generații de dascăli.

Aflată la celălalt capăt al lumii, cetățean american din 2011, dar permanent cu gândul la țară, la Maramureș, doamna Viorica Șuteu a avut amabilitatea de-a accepta o discuție “on-line”, răspunzând dorinței mele de-a “transfera” din amintiri cititorilor “Salut Sighet”, în încercarea de a-i păstra în memoria noastră pe oamenii care ne-au educat și modelat, sighetenii care ne-au părăsit, dar ne-au lăsat moștenire frumusețea spiritului lor.

Ion Mariș: Doamna profesoară vă mulțumesc pentru acceptul dumneavoastră de-a dialoga… virtual! Azi, 09 ianuarie, prof. Ion Șuteu, soțul dvs. ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, anul trecut, pe 14 ianuarie, a plecat spre alte tărâmuri, mult mai… îndepărtate. Spuneți-mi când a plecat din România și cum s-a adaptat în SUA profesorul Ion Șuteu.
Viorica Șuteu: Înainte de a vă răspunde la întrebare, trebuie să vă lămuresc care au fost împrejurările ce m-au determinat să plec din țară. În 1996 fiica mea a obținut postul de viceconsul la New York. La un an de la plecarea ei și a nepotului nostru, pe care-l crescuserăm noi, bunicii lui, până la 12 ani, m-am pensionat, după o activitate didactică de 37 de ani, în aceeași unitate școlară. La 57 de ani nu mă simțeam bătrână, iar viața de pensionari în Sighetu Marmatiei, oraș foarte drag nouă tuturora, familiei mele, fără copiii mei, fără alte rude, mă înspăimânta. Am decis să plec în SUA după ce fiica mea mi-a promis că mă va ajuta să-mi găsesc de lucru, spre a putea fi de folos familiei (fapt care, din diverse motive, nu s-a împlinit.)

Viața mea aici, în America, cu soțul și fiul rămași în țară a fost dură, o continuă provocare, o luptă pentru supraviețuire. La aproape 60 de ani, mă străduiam să învăț limba țării, făceam eforturi să-mi găsesc de lucru, să obțin acte care să-mi permită să trăiesc legal în America. Așadar, traiul meu aici, în primii ani, mi-a solicitat din plin aptitudinile mele de luptătoare. Știam că nu pot fi fericită fără a avea copiii alături, familia, fără a putea munci spre a avea resurse materiale necesare unui trai decent. Vârsta și felul de a fi al soțului meu, obișnuit să facă numai ce i-a plăcut, m-au lamurit că tot eu trebuia să fiu „bărbata”, să găsesc soluții pentru noua noastră viață pe care ne-o doream cu toții. Toate acestea le discutasem cu soțul meu înainte de plecare. N-am bănuit că spre a obține vize de călătorie pentru soț și fiu vor trece doi ani de strădanii, efort, dezamăgiri și dor năpraznic. În 19 februarie 1999 când i-am întâmpinat la aeroportul Kennedy, am trăit cu toții una din cele mai fericite zile din viața noastră. La toate acestea trebuie să mai adaug nevoia de libertare ce ne fusese crunt îngrădită nouă, ca și tuturor romanilor. Înainte de revoluție n-am ieșit din țară. Pe lângă faptul că nu ni se permitea, nici nu aveam resurse materiale pentru excursii în străinătate. Când am avut prilejul să fac primul drum intercontinental cu avionul, mi s-a parut că m-am născut a doua oară. Sosirea soțului și a fiului în noua noastră patrie a desăvârșit miracolul. Consideram că pentru patria mumă ne făcuserăm datoria. Amândoi am prelungit, cu aprobări speciale, perioada de muncă. Urma să ni se asigure în țară o pensie îndestulătoare, o viață lipsită de griji. Dar contextul politic nu prevestea vremuri bune. Să nu fi plecat când am putut ar fi fost o greșeală.

În primul an de ședere la New York, am locuit în Consulatul României, la fiica noastră. La Consulatul României am locuit aproape doi ani. În incinta acestei instituții funcționează o bibliotecă și Centrul Cultural Român. Activ și sociabil, precum îl știți, soțul meu și-a făcut repede prieteni. L-a cunoscut pe Pr. prof. universitar Theodor Damian în cenaclul căruia a activat câțiva ani și pe dr. Napoleon Săvescu,”dacolog” fervent. Acesta i-a devenit medic personal și prieten care îi admira cunoștințele vaste. N-a reușit, oricât s-a străduit, să-l convertească pe Ion Șuteu la teoria lui care nu accepta că noi ne tragem și din romani.

Ion Mariș: Așadar, prof. Ion Șuteu a fost foarte activ și în SUA. Cum s-a “exprimat” acolo?
Viorica Șuteu: În cenaclurile pomenite, la Centrul Cultural sau la bibliotecă și-a găsit Ion Șuteu mediul prielnic spre a recita din Eminescu, Arghezi, N. Stănescu, M. Sorescu, Macedonski și alți poeți iubiți. Nu pierdea niciun eveniment cultural organizat de comunitatea românească, de cea armenească sau ucraineană. Avea mereu ceva de spus, de adăugat, de completat, de recitat, așa că se făcuse necesar și căutat pentru erudiția lui. Trăia intens, era fericit.

Ion Mariș: Ultima revenire acasă, în țară, a fost în anul 2012. Cum ați perceput reîntâlnirea cu… Sighetul?
Viorica Șuteu: În mai, 2012, am reușit să-mi împlinesc visul de a mă reîntoarce în România, după o absență de 12 ani. Călătoria în țara dorită, visată, nu s-a putut înfăptui până ce n-am obținut acte care să-mi permită să mă reîntorc în America, la New York, unde s-a stabilit familia mea. Ce s-a petrecut în sufletul meu când mi-am revăzut țara natală? Am simțit că am revenit acasă, în locul unde m-am născut și unde am trăit 57 de ani. Mă chemau mormintele părinților, ale strămoșilor mei, locurile dragi unde se vorbește românește, rudele, prietenii. Sufletul unui om, al unui român, cu două patrii, e împărțit, dramatic, în două: o parte, cea autentică, simte și gândește românește, oriunde ar trăi, o altă parte aparține noii patrii. Pentru mine faptul că am devenit cetățean american a însemnat înfăptuirea unui miracol. Nu mi-am abandonat și nu mi-am uitat țara natală, sunt mândră de neamul meu; ori de câte ori sunt în situația de a-mi declina naționalitatea, o spun cu mândrie „sunt româncă”!

Ion Mariș: “Visul american” aduce fericire?
Viorica Șuteu: Depinde de ce își visează fiecare și de șansa de a-și împlini năzuințele. Visul meu nu e specific american, e omenesc. Îmi doresc sănătate pentru mine și ai mei, putere să ne trăim viața frumos, să ne iubim și să ne fim mereu alături. Eu îmi mai doresc să nu devin o povară pentru ai mei.

Ion Mariș: În lumea noastră tumultuoasă, în dramatică și continuă transformare, are sens noțiunea de… patrie?
Viorica Șuteu: Mă întrebați dacă în timpurile acestea învolburate mai are sens noțiunea de patrie. Deși n-am competența să răspund, (întrebați-i pe istorici, pe distinsul Acad. prof. doctor Ioan Aurel Pop, rectorul Universității clujene Babeș – Bolyai) sunt sigură că mai ales în aceste timpuri frământate noțiunea de patrie dobândește sens profund, încărcat cu multiple semnificații. La aproape 80 de ani ai mei nu mai pot contribui la bunul mers al treburilor din țară. Știu că dacă m-aș întoarce în România, aș spori numărul pensionarilor batjocoriți de guvernanți, de politicienii veroși, milionari cu banii furați de la nevoiași. Un asemenea gest ar fi de-a dreptul irațional, necum patriotic. Și apoi în care loc din lume un om de vârsta mea mai are șansa de a fi activ, de a câștiga, muncind, pe măsura puterilor, spre a putea trăi independent?

Ion Mariș: Comunitate românească este organizată, vizibilă, în SUA?
Viorica Șuteu: Eu vă pot spune cum este organizată comunitatea românească în locul unde trăiesc. În Sunnyside, (un borougt=orășel), parte componentă a New Yorkului, trăiește o mare comunitate de români. Sunt, în zonă, magazine, restaurante românești, găsești produse specifice importate din țară, funcționează cenaclurile literare de care am vorbit, apar ziare românești: „New York Magazin” (director, Culian), „Romanian Jurnal”, director Vasile Badaluță, pe stradă sau în mijloacele de transport rar îți este dat să nu auzi vorbindu-se românește iar cu sprijinul bisericii române se organizează o sumedenie de acțiuni cu caracter religios sau laic. 

Ion Mariș: Tinerii, copiii dumneavoastră mai au nostalgia meleagurilor natale?
Viorica Șuteu: Nostalgia, dorul de meleagurile natale fac parte din sufletul tuturor românilor trăitori în alte țări. Copiii mei sunt și vor rămâne români, visează să revadă România și o vor face, vorbim adeseori despre întâmplări din țară, din trecutul lor, privim la TV programe românești, suntem la curent cu tot ce se petrece în țară, cu viermuiala politică care oprește evoluția firească a țării, suferim și sperăm în mai bine alături de românii noștri.

Ion Mariș: Ce are America și nu are… Europa, România?
Viorica Șuteu: America e măreață, New Yorkul este considerat drept unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase orașe ale lumii, neoficial, este perceput drept „capitala lumii”. Europa este, precum știți, un continent ce include țări și civilizații renumite pe întreg mapamondul. Nu am suficiente cunoștințe care să-mi permită să fac comparații avizate, să emit judecăți de valoare. Știu doar că americanii vorbesc cu admirație și oarecare invidie despre civilizația europeană.

Nouă, familiei mele, America ne-a oferit șansa de a face parte din aceasta minunată națiune. Aici am simțit cu adevărat ce înseamnă să fii liber, să trăiești în demnitate, să nu duci lipsă de cele necesare traiului zilnic, să-ți fii de folos ție și alor tăi. Personal nu m-am simțit discriminată din cauza vârstei. Soțului meu America i-a dăruit cel puțin 10 ani de viață. După două operații severe, la carotidă și operație pe cord deschis, fără priceperea, măiestria unor medici celebri în întreaga lume, nu ar fi supraviețuit. Fără avantajele oferite de sistemul medical american după un șir de atacuri cerebrale, nu s-ar fi putut recupera și n-ar fi putut avea o viață aproape normală până la plecarea definitivă. În România n-ar fi supraviețuit. Nu pun nici un moment la îndoială priceperea doctorilor din România, știu însă că, pentru a ajunge la Cluj, de exemplu, unde sunt specialiști de mare clasă, trebuie să călătorești ore în șir cu un tren care nu te mai duce viu la spital, că nu ai bani destui pentru medicamentul salvator, etc., etc.

Ion Mariș: Să dezvăluim în premieră cititorilor “Salut, Sighet!” că se află la tipar (Editura Valea Verde) un volum de amintiri, scris de dumneavoastră, un cadou pentru sigheteni, carte ce se numește… “Fețele timpului”. Spuneți-ne despre ce ne… amintiți!
Viorica Șuteu: În cartea intitulată „Fețele timpului” îmi rememorez viața cu momentele ei esențiale, evoc oameni apropiați care mi-au marcat existența; se detașează chipul lui Ion Șuteu (Nelu), soțul meu și acela al lui Ion Bălin, fostul meu elev și prieten. Pe Ion Șuteu l-am prezentat așa cum a fost, fără intervenții romantice. În descrierea lui Ion Bălin am folosit informațiile din volumul „Omagiu”, editat sub coordonarea prof. dr. Nicolae Iuga, dar am valorificat mai ales, amintirile mele.

Ion Mariș: Așa cum ați precizat, amintirile dumneavoastră ne trimit spre regretatul filozof Ion (Jean) Bălin. Prin ce a strălucit Jean Bălin?
Viorica Șuteu: Din toate sursele folosite se conturează figura luminoasă a profesorului și filozofului Ion Bălin, omul dăruit de creator cu însușiri intelectuale ce frizează genialitatea. Cititorii, admiratorii lui Ion Bălin vor înțelege că, într-un moment de mare generozitate, pământul Maramureșului l-a întrupat pe copilul neliniștit și curios, devenit tânărul studios și apoi unul dintre cei mai instruiți intelectuali ai timpului său, cea mai completă și strălucitoare personalitate a Maramureșului. Faptul că i-am fost profesoară de limba română timp de 6 ani, că i-am devenit prietenă tot restul vieții sale, constituie pentru mine un privilegiu, un simbol al bucuriei cu care este binecuvântat dascălul.

Ion Mariș: Am planificat lansarea volumului dumneavoastră pe 02 aprilie. De ce ar trebui citită cartea dumneavoastră?
Viorica Șuteu: De ce ar trebui citită cartea mea? Da, de ce? Proiectul meu inițial a fost să-mi scriu amintirile pentru mine, spre a-mi umple golul și alina disperarea provocată de plecarea soțului meu, Foștii noștri elevi, d-na Odarca Bout, fosta mea elevă și Ion Mariș, fostul elev al prof. Ion Șuteu au dat dimensiunile actuale ale „rememorării” mele, prezentul interviu și „ritualurile” consacrate, generate de publicarea cărții.

Cititorii vor găsi în paginile amintirilor elogiul adus „fețelor timpului”, cele trei ipostaze știute: prezentul, trecutul și viitorul, dar și alte nuanțe ale timpului, cel al inocenței, al idealurilor avântate, când ne cresc aripi, timpul consolării, generat de plecarea celor dragi, timpul iertării, al revoltei, dar și pe cel al împăcării cu sine. Timpul elogiat de mine este, precum se știe, cea mai importantă resursă de care dispunem cu toții. Ne iubim unicul timp al vieții noastre, dar, din păcate, uitând că este ireversibil, îl irosim cu nesăbuință, părându-ne rău, apoi, gândind ce ar fi putut fi timpul pierdut. Același regret, pare, să resimtă Nichita Stănescu când se lamentează: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

Cartea poate fi citită fiindcă prezintă destine, asa cum au fost; încerc să fac elogiul profesiei de dascăl, pe care și eu o socot drept una dintre cele mai nobile preocupări. O mulțime de întâmplări adevărate vor completa imaginea pe care admiratorii „spiritului bălinian” i-au păstrat-o idolului lor. Mulți vor regăsi în amintirile mele evocat și o parte din timpul propriilor vieți.

Ion Mariș: “Fețele timpului” implică… speranță sau dezamăgire?
Viorica Șuteu: Se desprinde din „Fețele timpului” sentimentul speranței sau al dezamăgirii? Dacă într-un timp al doliului am găsit resurse să evoc timpul tinereții, al bucuriilor firești oferite nouă de natura „vindecătoare de nevroze”, de fondul profund uman al acelora care mi-au stat în preajmă și mi-au influențat existența, dacă în preajma vârstei de 80 de ani un om, o femeie, mai vorbește de bucuriile pe care ți le oferă „cetitul” cărților, contactul cu oamenii dragi, călătoriile visate sau proiectate, înseamnă că speranța e aceea care ne dă putere să ne simțim victorioși în lupta cu timpul. Dacă vorbim cu dor, zilnic, despre patria noastră, România, o simțim aproape, în sufletul nostru, înseamnă că n-am părăsit-o. Dacă îi pomenim mereu pe cei plecați, nu-i lăsăm să moară. Moartea înseamnă uitare, iar noi știm că cei dragi, amintirile noastre, nu vor muri „de tot” nici o dată cu noi. Lăsăm moștenire urmașilor noștri datoria de a ține minte, de a nu uita.

Ion Mariș: Vă mulțumesc pentru acest dialog peste… continente. Veți fi acasă, cu noi, când vom lansa volumul dumneavoastră, în 02 aprilie, o zi care ni-l reamintește pe omul de cultură Jean Bălin.
Viorica Șuteu: Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog peste… timp!

Ion Mariș