#CNDV100 – Medicul oncolog american Ovidiu Negrea păstrează Sighetul la/ în suflet! (autor, Ion Mariș)

Medicul Ovidiu George Negrea a plecat din România în urmă cu aproape 40 de ani. Fiul profesoarei de limba română de la Liceul “Dragoș Vodă”, Eusebia Negrea, Ovidiu George Negrea, el însuși absolvent al Liceului “Dragoș Vodă”, promoția 1976, a fost admis la Facultatea de Medicină din Cluj. Dar, deși începutul era promițător, viața de student nu avea să continue în mod firesc. Intenția de-a se căsători cu o tânără ce aparținea lumii libere și dorința de-a pleca în Occident pentru întregirea familiei, i-a adus și presiunile autorităților pentru impunerea unei alegeri radicale: facultate cu “legarea de glie” (fără gânduri de ieșire/emigrare în Occident) sau… excluderea de la studiile universitare.

Tânărul student, ce parcursese deja trei ani de Medicină, a luat decizia de-a părăsi România pentru a începe o nouă viață.

Ovidiu George Negrea a ales să-și asume o imensă provocare, un nou început cu toate necunoscutele care decurgeau din acel pas.

Am aflat, sporadic, de la foștii lui colegi de liceu cu care a ținut permanent legătura despre ascensiunea medicului Ovidiu George Negrea. Pentru că sigheteanul Ovidiu George Negrea și-a împlinit visul, a continuat și absolvit Medicina în Statele Unite ale Americii și azi este un reputat specialist oncolog în țara de adopție, m-am gândit că este un interlocutor “calificat” pentru o discuție… intelectual – dragoșistă.

Ion Mariș (IM): Domnule doctor, cum puteți defini/ caracteriza promoția ‘76, anul în care ați absolvit Liceul “Dragoș Vodă”?
Ovidiu George Negrea (OGN): Sunt convins că Liceul “Dragoș Vodă”, în decursul unui – în curând – secol, a fost un fel de Alma Mater pentru numeroși absolvenți străluciți, care au avut multe realizări în România și peste hotare. În anii ‘70, România a început să cunoască o prosperitate modestă care ne-a dat posibilitatea să ne deschidem ochii înspre lume. Pe de altă parte, România cunoștea apogeul represiunii regimului comunist. Probabil că acele condiții deosebite au făcut să se dezvolte o generație dornică de cunoaștere dar și de libertate. Învățam și visam. De la clasicii literaturii franceze și ruse la filozofie și științe materiale. Eram însetați de știință și ambiție, ne doream să facem lumea un loc mai bun. Colegii mei de promoție îmi erau și mi-au rămas prieteni buni pentru restul vieții deși soarta ne-a purat în direcții foarte diferite. Sunt convins, în felul meu, că generația născută în ’57 a fost și va rămâne, într-un sens, unică.

IM: Mama dumneavoastră era profesoară activă de limba română. V-a predat? Ce alți profesori v-au rămas în suflet?
OGN: Mama mea ne-a fost profesoară de Limba și Literatura Română. Ea avea un stil unic de educație. Nu ne dădea informație în forma convențională, didactică, ne punea să ne gândim, să analizăm și să găsim semnificația ascunsă nu numai în piesele de literatură studiate în clasă dar și în articole din media contemporană și uneori și în filmele care erau la modă pe atunci. Ca mamă și profesoară, ea va avea întotdeauna un loc special în inima mea. Dar au fost și alți profesori care mi-au marcat destinul, cu siguranță: Doamna Balea care ne preda biologie, soții Motogna și Doamna Circa la franceză care ne-a „dezvăluit” Parisul prin descrierile ei în laboratorul de franceză. Dar, cea mai importantă figură în educația mea a fost un învățător suplinitor care a înlocuit-o pe învățătoarea noastră titulară, pentru vreo 3 luni, în clasa a treia. Domnul învățător Ancuța mi-a dat încredere în mine și mi-a dechis setea spre cunoaștere. Nu aș fi ajuns niciodată omul care sunt dacă nu ni se intersectau viețile chiar și pentru o perioadă așa de scurtă.

IM: Încercați să vă amintiți și să-mi spuneți ce preocupări îndrăznețe avea un licean al deceniului opt din secolul trecut?
OGN: Fiecare licean din timpul acela și de astăzi are o poveste unică în privința „activităților extracuriculare”. Poate răspunsul meu îți va părea straniu. Preocupări îndrăznețe, ha! Cum mi-am manifestat eu “rebelismul” în adolescență? Presupun, foarte diferit față de cei mai mulți colegi sau tineri din generația mea. Mă furișam uneori la biserică, duminica. Pentru mine acela era „fructul interzis” în perioada anilor formativi. Până într-o zi, când am fost chemat la dirigintă și, un mic consiliu de profesori mi-au explicat că pun cariera părinților în pericol. Așa s-a terminat și „aventura” aceea.

IM: Și totuși… cât de liberă era sau s-a simțit generația dumneavoastră?
OGN: O conexiune se poate face cu răspunsul meu anterior. Se zicea, pe vremea aceea, că 1 din 10 români era informator la securitate. Nu puteai să știi în cine poți să ai încredere, cu cine să vorbești deschis și cu cine nu.

Asta este greu de înțeles pentru noua generație. Pe vremea aceea se trăia într-o închisoare existențială. Eram convinși că sistemul acela va rămâne imuabil; fără posibilitatea de a ieși în lume, de a-ți practica credința. Opresia regimului, practicată în numele “bunăstării generale”, era copleșitoare.

IM: Ați intrat la Cluj, la Facultatea de Medicină, unde ați urmat – dacă am înțeles bine – primii trei ani. Ce s-a întâmplat, de ce ați fost nevoit să abandonați studiile universitare din România?
OGN: Planurile mele de viitor, în anii de liceu, erau foarte diferite. Eu mă vedeam reîntors la Sighet, unde urma să practic Medicina Internă, și credeam că voi trăi restul vieții în casa părintească. Așa îmi închipuiam eu viitorul! Dar știți, omul își face planuri iar Dumnezeu zâmbește!

În anul trei de medicină am cunoscut-o pe Cristina Metea, colega studentă ai cărei părinți plecaseră din România în 1969 și erau stabiliți în California. Ea s-a întors în România să urmeze studii la Medicină. Ne-am cunoscut, ne-am iubit și am decis să ne căsătorim. Și până azi, am rămas împreună de aproape… 40 de ani! Viitorul, în anii 2 și 3 de facultate, era nebulos pentru noi, nu eram deciși unde ne vom petrece restul vieții. Cristina și-a dat seama că legăturile mele cu familia și Maramureșul sunt puternice.

În acea perioadă s-a petrecut un eveniment care ne-a schimbat cursul vieții. Am fost abordat de un agent de Securitate care după 1-2 întâlniri mai amicale și nonșalante a schimbat tonul și mi-a cerut să devin informator pentru serviciul lor. Aveam 23 de ani, eram singur și consternat de situația aceea dificilă. Am refuzat. La care domnul… (aș putea să vă divulg numele dar, ce folos?) m-a avertizat că vor fi consecințe. La început nici n-am știut ce să cred. Am avut primele bănuieli la examenul de Patologie, la încheierea anului III, când profesorul, temut de tot Clujul, m-a purtat prin materie până ce s-a plictisit. Dar, îmi plăcea patologia și am răspuns corect la toate întrebările. Atunci a clătinat din cap, mi-a dat un 10 și a zis, „păcat de tine băiete. Ai fi putut să faci carte bună la noi”. Luna următoare decanatul mi-a refuzat înmatricularea în anul IV pe considerentul că aceasta este „decizia Ministerului de Interne”.

IM: Și… ați reușit să faceți față șicanelor regimului comunist?! Sau a fost un “abandon” reciproc?
OGN: Cum puteai să faci față regimului comunist, sistemului? Ei aveau putere nelimitată. Eu eram o… scamă. Dacă aveam vreo importanță era numai să dea un “exemplu” cu mine. M-am retras. Am plecat din țară în iulie ‘79 și… nu mai m-am uitat înapoi.

IM: Ați părăsit România – așadar – în anul 1979. Ceva s-a auzit în acel an, eu eram elev la “Dragoș Vodă” iar mama dumneavoastră preda la liceul nostru. Încotro ați luat-o? Cum a decurs ieșirea în lumea… vestică, occidentală?
OGN: Tranziția nu a fost ușoară. Din toate orașele din SUA, Los Angeles, unde trăia familia soției, este cel mai diferit comparativ cu orașele europene. Nu mi-a plăcut deloc la început și adaptarea a fost dificilă. Soția mea, Cristina, nu era obligată să părăsească Facultatea de Medicină din Cluj dar eram deciși să ne construim viitorul împreună. De când ne-am cunoscut am avut cariere paralele.

IM: Nu ați abandonat medicina și ați perseverat! Era cea mai bună opțiune pentru “dincolo” sau iubeați deja prea mult medicina?
OGN: Nu mă puteam imagina într-o altă carieră. Eu am simțit dorința să-mi ajut semenii, prin intermediul medicinei, de la vârsta de 7 ani. Visul și obsesia mea a fost întotdeauna cum să învăț să-i vindec pe alții. Cu mila lui Dumenzeu, am reușit să terminăm facultatea, dar tot peste hotare, unde studiau un mare număr de studenți americani. În 1981 am absolvit, am trecut examenele de calificare pentru „post-graduate training” (secundariatul) și în iulie 1982 am început internatul la New York Medical College în Westchester County New York.

IM: De ce oncologia? Unde v-ați specializat?
OGN: Noi, specialiștii, suntem interniști la bază. Primii trei ani de pregătire sunt în medicina internă. Dar merită să fac o mică corecție… La noi Oncologia este combinată cu Hematologia. Prima mea pasiune a fost Hematologia, o știință bazată în mare măsură pe studii de laborator. Eu am fost de la început fascinat de silogismul diagnostic în Hematologie. Unul din doctorii primari în Hematologie, Diodato Vilamena, care avea pacienți la spitalul în care îmi făceam internatul m-a remarcat la vizite și m-a „luat sub aripa lui”. El era un model excepțional pe care am visat să-l emulez în viața mea profesională. La cina de absolvire am fost nominalizat cel mai valoros intern. Dio Vilamena avea o surpriză pentru mine, mi-a dat din partea lui un cadou: Williams Textbook of Hematology. Din acel moment viitorul meu a fost decis.

Specializarea am făcut-o în primul an la Downstate Medical Center în Brooklyn NY și restul în Philadelphia la Temple University Hospital pentru Hematologie și la Fox Chase Cancer Center pentru Oncologie. În 1991 am terminat programul în întregime, am trecut „Board Certification Exam” și mi-am început cariera în practica privată.

IM: Locuiți într-un oraș american destul de mare și aveți un excelent renume de oncolog. Cât de greu a fost drumul afirmării?
OGN: Începutul carierei în medicină nu a fost ușor. Să nu vă închipuiți că odată ce ți-ai trecut examenele de echivalare se garantează o poziție în sistemul de sănătate american. Dimpotrivă, există un element de rezistență, un anumit scepticism că doctorii veniți de peste hotarele Americii nu sunt așa de bine pregătiți ca doctorii autohtoni. Competiția este foarte strânsă. A trebuit să-mi dovedesc cunoștințele la subiect, dedicația și sârguința la fiecare pas. Cum au fost mulți ani în pregătire (7 ani între medicina internă și subspecialitate) și multe localități (New York, Pennsylvania și Georgia) au fost până la urmă foarte mulți pași. Dar cu focusare și hărnicie am reușit să mă dovedesc vrednic și am fost apreciat profesional la fiecare etapă. Ascensiunea profesională e la fel cum urci un munte.

Este o expresie care iese mai bine în engleză. Să mă ierte cei care nu vorbesc limba. Ajungi la vârf „through brave ascent, not accident”. Pot spune însă, fără falsă modestie, că am câștigat respectul tuturor colegilor mei și sunt cunoscut de foarte mulți cetățeni din zona aceasta prin faptul că am tratat mii de pacienți în decursul anilor. Un număr semnificativ din pacienții mei sunt colegi doctori sau membri din familiile lor.

IM: Bănuiesc că aveți informații despre cum decurg lucrurile în România în oncologie. Care credeți că sunt atuurile sistemului american comparativ cu cel de la noi?
OGN: Statele Unite conduc lumea în domeniul biomedical. Practic, toate descoperirile majore în domeniul farmacologiei, imunologiei și a instrumentelor medicale provin de aici. La ora actuală, acesta este unul din cele mai importante sectoare al economiei Statelor Unite. Din păcate tot progresul acesta vine cu un preț exorbitant. Îngrijirea medicală în SUA este extrem de scumpă și sistemul este foarte stresat. Se presupune că vor trebui făcute niște schimbări majore în viitorul apropiat.

IM: Sunteți cetățean american și, din ce mi-ați spus, nu aveți foarte intense legături cu românii din USA. Totuși, familia dvs. mai păstrează legătura cu limba… română?
OGN: Vorbesc românește acasă cu soția. Băieții mei sunt la casele lor. Ei pot să vorbească românește dar cu un pic de dificultate. Mai am ocazia să vorbesc limba maternă cu doctori din Savannah, pe la spital, interniști, nefrologi, neurologi. Suntem în total 8 doctori români în zona aceasta.

IM: Ați stabilit contacte cu specialiști români în domeniul oncologiei?
OGN: Prin anii ‘90, după căderea cortinei de fier, am întâlnit doctori români oncologi veniți în delegație la niște conferințe anuale mari, care se țin aici, spre exemplu ASCO (American Society of Clinical Oncology). Pe unii din ei i-am și sponsorizat să devină membri ai acestor societăți americane. Am ținut legătura cu vreo doi din ei pentru câțiva ani, discutam cazuri prin e-mail etc, apoi s-au cam destrămat relațiile. În ultima vreme nu am avut ocazia să-i cunosc pe alții.

IM: După 1989 România și-a deschis larg porțile. Nu v-a tentat revenirea la… prima casă?
OGN: Bineînțeles că mi-a trecut prin minte, dar trebuie să înțelegeți că viața mea este aici. Am vizitat Sighetul de câteva ori, cu multă nostalgie. Iza e aceeași, dar Sighetul tinereții mele a dispărut.

IM: Sunteți un oncolog… “rigid”? Admiteți – spre exemplu – tratamentul alternativ, homeopatic etc.?
OGN: Nu m-aș caracteriza ca „rigid”, dar practic medicina tradițională. Sfaturile pe care le dau pacienților sunt bazate pe știință și evidență. Tratamentele propuse și administrate sunt fondate pe studii clinice care se pot verifica și dovedi în mod obiectiv.

Tratamentele alternative sunt în majoritate bazate pe anecdote. Pacienții le găsesc pe Internet și sunt convinși că dacă cineva susține că a avut succes cu un anume remediu homeopatic toți care îl copiază vor avea același rezultat. Nu e așa de simplu. Dar realitatea este că cel puțin 50 % din pacienții care suferă de cancer se vor angaja în CAM (Complementary and Alternative Medicine). Stilul meu este „flexibil”. Discut deschis cu pacienții ce alte tratamente iau, nu mă împotrivesc la programul în care vor ei să se angajeze și supraveghez tratamentul întreg cum pot de bine.

Dar eu, personal, nu prescriu tratament care nu este fondat pe evidență și acceptat de lumea științifică.

IM: În sistemul de sănătate american se practică micile… atenții?
OGN: Nu, niciodată! Doctorii sunt o categorie de profesioniști. Suntem remunerați pentru serviciile pe care le prestăm și este de fapt o insultă să aduci unui doctor un cadou sau o atenție. Singura excepție este în sezonul de Crăciun când pacienții și familiile acestora mai aduc o tavă de prăjituri făcute acasă, pentru asistente sau o sticlă de vin la doctor. 🙂

IM: Prin zona noastră circulă o legendă defavorabilă sistemului de sănătate american: cel care nu are asigurare de sănătate nu este tratat nicăieri, poate muri “lejer”. Cât de adevărat este acest mit?
OGN: Acesta este într-adevăr un mit. Adevărul este că practic orice pacient fără acoperire medicală – inclusiv majoritatea imigranților ilegali, primesc îngrijire medicală gratuită. Sunt clinici gratuite la care lucrează doctori pe bază de voluntariat, fondate din surse filantropice sau religioase.

Niciun bolnav nu a fost exclus din spital pe considerentul că nu are asigurare medicală sau nu are bani. Și eu în clinica mea am cam 5% din pacienți care nu au asigurare și nu pot plăti. Eu le ofer timpul meu și le planific tratamentul. Spitalul le dă chimioterapia – aceasta ajută spitalele să-și mențină un statut favorizat de scutire de impozit (acest statut nu se extinde la doctori). Sper ca până la urmă să fie și la noi, aici, un sistem mai echitabil de asigurare pentru toți dar, nu cred că voi vedea eu această transformare, în viața mea.

IM: V-ar fi plăcut să aveți o altă profesie, un alt tip de job?
OGN: Dacă ar fi să o fac din nou aș face exact același lucru. Nu mă pot imagina în altă postură. Mulți din pacienții mei sunt foarte bolnavi și au nevoie mare de mine. Legătura dintre pacient și medicul oncolog este deosebit de puternică. Aceasta este o sursă de mare satisfacție în profesiunea mea.

IM: Știu că și sora dumneavoastră, care e tot absolventă a Liceului “Dragoș Vodă”, a terminat medicina și este în SUA. În România mai aveți rudenii, mai aveți, la “prima casă”, vreo legătură de… sânge?
OGN: Sora mea este specialistă în nefrologie. Ea și-a ales altă cale în viața profesională. Ea este în medicina academică, universitară și pregătește tineri doctori care se specializează în nefrologie la Case Western Reserve în Cleveland Ohio. În privința neamurilor din România, am niște veri și verișoare de gradul doi care îmi sunt foarte dragi dar, din păcate, nu îi văd prea des.

IM: Mi-ați spus, într-o discuție anterioară interviului, că viața dumneavoastră se împarte în două etape, cea din afara României fiind dominantă. Ați putea să-mi spuneți care credeți că ar fi profilul unui “bun român” din țară și respectiv cel din diaspora?
OGN: Profilul unui „bun român” din țară este… cel care este mândru să fie român. Profilul unui „bun român” de peste hotare este… cel care este mândru să fie român.

IM: Da, superb spus Domnule Doctor!… Ce v-ați propus, ce vă doriți pentru viitorul apropiat, pe termen scurt?
OGN: Viața profesională în SUA este marcată de o competiție foarte acerbă. Din acest motiv este și foarte stresantă. Am intrat într-o etapă în viață când simt dorința să las cursa aceasta pentru cei mai tineri. Mi-ar plăcea să pot petrece mai mult timp cu singurul meu nepot care are 7 ani, să călătoresc, să mă angajez în vacanțe active și să citesc beletristică.

IM: Ne puteți dezvălui o întâmplare mai specială legată de Sighet? Și… un gând pentru sigheteni?
OGN: Țin minte, când eram de vreo 10-12 ani, a fost o inundație mare la Sighet. Nu am să uit niciodată cum toți oamenii care se cunoșteau sau care nu se cunoșteau, care vorbeau românește sau care vorbeau maghiara, s-au adunat și au încercat să facă față, la unison, dezastrului ce se desfășura în fața ochilor noștri. Țin minte mulțimea de oameni de la Grădina Morii care au întărit digurile cu saci de nisip, cum lucrau cot la cot în ploaia torențială. Atunci mi-am dat seama câtă coeziune exista în acel mic oraș, că eram o comunitate unită, în definitiv, o familie mare.

Un gând pentru sigheteni?… Să nu uite niciodată cât de binecuvântat este orașul nostru natal în privința frumuseților naturale: Iza și Tisa cu sălciile triste de-a lungul malurilor, Solovanul și Vârful Țiganul, iernile grele și frumoase cu ger și zăpadă multă. Aș dori ca sighetenii să realizeze și să aprecieze frumusețea care îi înconjoară, să o păstreze și să o îmbogățească pentru generațiile următoare. Să planteze copaci, nu să îi taie! La urma urmei, nu câte fabrici sau industrie există în oraș contează ci calitatea vieții este cea mai importantă.

IM: Domnule doctor vă mulțumesc și vă așteptăm pe la Sighet, poate la aniversarea de 100 de ani a liceului nostru!
OGN: Eu vă mulțumesc pentru interviu și pentru invitație. Cine știe, poate ne vedem. Viața este plină de neprevăzut. Numai bine!

Ion MARIȘ