Sighet – Album retro (XLIX)

Imobilul, azi

Vă prezentăm o altă clădire ce face parte din patrimoniul Sighetului și care „ascunde” o istorie interesantă. Impozanta clădire de pe actuala str. Alexandru Ivasiuc a aparținut unei bogate familii de evrei, iar după 1948 a funcționat drept închisoare de drept comun, dar și politică (o perioadă mai scurtă de timp a fost închisoare de tranzit pentru deținuții politici din raionul Sighet). Sighetenii care au locuit în zonă își amintesc de perioada în care, se pare că până în jurul anului 1962, erau duși deținuți în acel imobil și închiși la subsol. Un alt locuitor al zonei și-a amintit de o evadare care a avut loc prin anul 1956.

Intrarea în închisoare se făcea de pe actuala stradă Iuliu Maniu, imobilul avea la parter și încăperi ale administrației miliției și/sau securității.

Unele zvonuri dau sigură existența unor morminte secrete la subsol, unde au fost ascunse, după ce au fost ucise, victimele „anonime” ale acelor ani.

După 1962 imobilul a trecut în proprietate privată.

Mai multe detalii și despre acest valoros imobil cunoaște prof. Pal Robert Zolopcsuk, detalii pe care – sperăm! – le va dezvălui într-o viitoare carte despre clădirile pe care nu le-a cuprins în volumul „Sighetul Marmației”, pe care l-a publicat în anul 2012, la Editura „Valea Verde”.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

                                                                                                                                                                       Salut, Sighet!




O trilogie școlară (partea a III-a) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

prof. Gheorghe Bărcan

3. „ȘCOALA MAI DEPARTE”, acasă!

Sfârșit de an școlar, 1944/1945, eu marcând deja două clase de gimnaziu promovate; puteau fi trei, dar să scap măcar cu atâta. A venit o căruță după elevi de la Vișeu de Jos și m-au luat și pe mine cu ei, în drum spre casă; aveau loc suficient, timpul fiind foarte frumos. De la Bocicoel, am trecut peste deal spre Săliștea, cu bucuria încă unei împliniri.

Încă de la o vârstă mică, de la clasele primare, am fost copilul dealurilor, al drumurilor, de ajutor din ce în ce mai spornic. De la 9-10 ani, ajutam la polog, iar apoi mă „jucam” și de-a cositul, iar la 13 ani, am devenit „cosaș calificat”. În vara anului 1944 deci doar la 13 ani, am cosit tot fânațul (peste 20 de ha), eu și fratele mai mare, Ion, brazdă la brazdă, tata fiind concentrat în armată.

Sosit acasă, „pentru vacanța mare”, aveam și acuma doar câteva zile de odihnă și vara va fi iar ca toate celelalte, cu muncă plină, la coasă, la cărat căpițele grele, la pregătit pologul și ridicarea clăilor, cu drumuri lungi la lumina stelelor, în zile pline și nopți doar de câteva ore… Nu le-am spus nimic de faptul că m-am înscris, pentru clasa următoare, la fără frecvență; mă gândeam că poate tata să se mai răzgândească și o să-mi permită să urmez la zi cursurile, ceea ce ar fi mult mai bine. Oricum, eu mi-am procuratat manuale și notițele ce-mi trebuiau și eram în așteptare, o așteptare a toamnei cu sentimente diferite, opuse; o voiam oarecum cât mai departe, de teama de a nu auzi același verdict al tatălui meu, ca de fiecare data: „nu se mai poate (!)”, pe de o parte și să vină cât mai repede, din dorința de a continua școala, făcând și o pauză în munca grea, brută, peste puterile și vârsta mea, oricum, să se lămurească lucrurile, pe de altă parte. În jurul acestora mă răsuceam, ziua și noaptea, între teamă și așteptare, fără a mă putea desprinde de ele, care îmi furau astfel și confortul și bucuriile firești, secvențiale, prin unele ferestre dintre greul muncilor, cu ploaie sau timp senin, oferite de mediul natural, cu toate ale lui, atât de frumos, de altfel.

Totuși, vehicolul vremii nu-l poți opri și el a sosit și odată cu el și toamna, mereu „toamna mea”, iar tata, având și el aceste preocupări, gânduri, la vreme potrivită și așteptată îmi spune: situația este tot grea, apăsătoare și nu ne putem permite alte cheltuieli; deci, „deocamdată” (din nou!), cu școala ne mai oprim. Nu din rea voință o spunea, dar simțea că nu mai poate face față acestui efort; era neputința pe care o simțea față de familie, față de care era, totuși, primul responsabil. Se suportau tot felul de dări și biruri pentru război, prezent încă direct și prin consecințe, apoi dările stabilite după război, sancțiuni „pentru Răsărit”, aportul armatei române pentru scurtarea lui, cu evitarea altor distrugeri și pierderi de vieți umane, parcă nu era deloc luat în seamă. Despăgubirile pentru război, fixate pentru România, erau enorme, mereu îmbogățite, subevaluate și multiplicate, prin metode în totală necinste. Îl înțelegeam, deși eram neîmpăcat, de situația însăși, care mă afecta în mod direct. Am considerat că nu mai are rost să mențin tăcerea și i-am spus:

– Dar nici nu mă mai supără aceasta, îi răspund, pentru că eu am decis să nu mai merg acuma la Sighet, să încep iar școala.
Vai, ce bine te-ai gandit, la fel ca mine !, îmi răspunde tata. Acasă, avem tot ce ne trebuie!
Nu m-am gândit chiar la fel ca dumneata, pentru că eu nu renunț în a urma școala, îi răsucesc și eu puțin gândurile.
Cum mai vine asta, mă întrebă el; și una și alta, nu se poate!?
M-am înscris la fără frecvență pentru clasa următoare; merg numai de două ori la Sighet, în două rânduri: mai târziu, în toamnă și apoi în primăvară, când dau examen din toate materiile. Am să învăț acasă, fără cheltuială și am să promovez și clasa.
– E bine și așa, pentru că vezi și tu ce greu putem face rost de bani și ajutoarele de la școală mai mult nu-s, decât să se dea bani. Atâtea ne tot cere statul!

Am evitat astfel toate discuțiile tensionate. În toamnă și în timpul iernii, nu prea era de muncă pentru copii: se făceau și transportau lemne pentru încălzire, fân pentru animale ș.a., toate treburi pentru adulți; aveam suficient timp pentru pregătire, ceea ce am și început, folosind timpul liber, care era suficient. În timpul examanelor stăteam la o familie din Săliște, cu pretenții puține, decontate mai ales în alimente. Ambele sesiuni le-am trecut cu bine, cu o solidă pregătire la matematică și la limba română, mai ales; gramatica, un fel de matematică a acesteia, îmi plăcea foarte mult și mi-am format o bază solidă pentru tot studiul liceal și după aceea. După promovarea clasei, a treia, puteam să mă înscriu imediat la cursurile de zi, pentru clasa următoare, dar tot nu aveam siguranță și m-am lăsat în același regim de studiu, ca o rezervă; am lăsat-o pe mai târziu, cu aceeași speranță, fiind și ultima clasă a acestui ciclu gimnazial, care s-a și împlinit, până la urmă.

Prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”
Londra, 03.08.2019

(Imaginea grafică, Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Sighetul la zi(d)! – Casa Irsa Béla (foto)

Casa Irsa Béla, situată la intersecția străzilor M. Kogălniceanu cu Pintea Viteazu a fost construită în 1904, în stil neobaroc. Casa, proprietate privată, se află într-o stare avansată de degradare, deși, se poate observa că au fost demarate la interior, lucrări de reabiltare și reparații capitale. Deocamdată, casa impozantă de la începutul secolului XX, oferă o tristă imagine a unui trecut sighetean… elegant.

“Irsa Béla a fost fondator şi profesor al Şcolii de Muzică din Sighet fiind și cel care, alături de profesoara Hitter Mária, a pus bazele primei orchestre simfonice din oraș, dând un nou impuls culturii sighetene de la începutul anilor 1900” (Pal Robert Zolopcsuk – Sighetul Marmației, Editura Valea Verde, 2012).

Salut, Sighet! 




Sighet – Album retro (XIX)

Cazarma din Sighet – anul 1916 – în care era staționată armata imperială austro-ungară. Azi este sediul Inspectoratului  Teritoarial al Poliției de Frontieră Sighet.

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

 

Salut, Sighet!




Sighet – Album retro (XVIII)

Parcul din centrul Sighetului arăta foarte bine prin anul… 1940… iar cele câteva trăsuri sporeau farmecul orașului!

Parcul fusese amenajat sub administrația primarului Alexandru Filipașcu.

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

 

Salut, Sighet!




Sighet – Album retro (XVII)

Podul peste râul Iza de la Grădina Morii, o imagine din perioada interbelică.

În acea perioadă peste podul din lemn (construit la sfârșitul sec. XIX) se putea trece – în siguranță! – atât pietonal cât și cu… căruța!

O, tempora!…

 

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

 

Salut, Sighet!




Sighet – 105 ani de la naștere – Părintele prim-protopop Dobos Janos (autor, Marius Vișovan)

105 ani de la naștere

Părintele prim-protopop Dobos Janos
– amintiri personale –

Păstorul comunității romano-catolice din Sighetu Marmației și coordonatorul activității din Maramureșul istoric, de-a lungul aproape întregii perioade comuniste a fost părintele Dobos Janos (1913-1990) în calitatea sa de prim-protopop de Sighet (1953-1989).

Născut în Valea Jiului la Lupeni, membru al ordinului Piarist, cu doctoratul în teologie luat în Germania în anii ’30, părintele Dobos a fost un intransigent apărător al credinței catolice în fața autorităților comuniste, cu care nu a făcut niciun compromis, fapt relevat de rapoartele Securității și documentele comitetului local de partid. La fiecare interogatoriu răspundea constant : „Atât timp cât episcopul meu este în închisoare, eu nu sunt autorizat să negociez nimic în numele Bisericii Catolice.” La liturghiile romano-catolice, celebrate încă în limba latină la ora aceea, „se concentra toata reacțiunea din Sighet” (după cum afirma un raport al organelor comuniste locale), un element de atracție fiind și predicile părintelui Dobos, de înaltă ținută oratorică, precum și disciplina exactă pe care a impus-o în toate activitățile parohiei și protopopiatului.

Un aspect deosebit al muncii sale pastorale a fost primirea și încadrarea românilor greco-catolici, deposedați de biserici și preoți în 1948, activitate ilegală din perspectiva autorităților comuniste, românii fiind oficial trecuți „de bună voie” la ortodocși. Numărul românilor care au frecventat biserica romano-catolică din Sighet e dificil de estimat dar se poate presupune că în întreaga perioadă, el a fost cel puțin de ordinul sutelor. Nu exista o liturghie în limba română (latina a fost înlocuită cu maghiara după Conciliul Vatican II), dar credincioșii puteau folosi româna la spovadă și în relațiile personale cu preoții. Botezurile oficiate acasă se celebrau în latină și română. Când se sfințeau casele la Bobotează se folosea mai mult latina, secundar maghiara, iar în casele de români se spunea sau cânta ceva și românește. Nu se puteau însă celebra înmormântări pentru români, preoții ortodocși reclamând autorităților că li s-au „furat” credincioșii. A fost și cazul bunicului meu, decedat în 1958 și care a avut parte doar de un prohod privat acasă, în cerc restrâns, fiind condus la groapă fără preot.

Eu am fost botezat acasă de părintele Dobos în 1967, dar n-am fost înregistrat în registrul oficial al parohiei, ci într-un registru secret. Cu ocazia cununiei în 1989 (înainte de Revoluție cu 4 luni), următorul paroh a completat lipsa afirmând că s-au mai schimbat vremurile.

Prima împărtășanie a avut loc în 1977, după doi ani de pregătire (în limba română) la biserică, cu întâlniri săptămânale, ținute de părintele Dobos personal, ajutat de călugărițele greco-catolice clandestine. În 1979 am primit sacramentul Mirului în capela de la Cămara (cartier al Sighetului) din partea episcopului de Satu Mare (recunoscut de autorități doar ca vicar) după ce am fost pregătiți tot de părintele Dobos. În 1988 m-am prezentat la dânsul împreună cu viitoarea soție anunțând intenția de a ne căsători în vara următoare. În august 1989 însă, dânsul era deja pensionat, cununia noastră fiind celebrată de noul protopop, părintele Pal Reizer (viitorul episcop de Satu Mare). Starea sănătății părintelui Dobos se agravase.

În ianuarie 1990, la câteva săptămâni după Revoluție, fiind încă student la Cluj, la matematică, aflu de la tatăl meu că părintele Dobos e internat în spital la Cluj (avea cancer la gât). L-am găsit ușor și s-a bucurat de vizita mea. Nu putea vorbi dar scria pe hârtie răspunsurile la întrebările mele; am vorbit despre Sighet și noua atmosferă politică din țară. Mi se părea destul de vioi.

Trei zile mai târziu, telefonând părinților la Sighet aflu că părintele Dobos a fost înmormântat. Am rămas surprins, trecuse la Domnul la doar câteva ore după vizita mea… Am fost, probabil, ultimul suflet botezat și păstorit de dânsul pe care l-a văzut în această viață.

Veșnică odihnă și memorie binecuvântată !

Preot prof. Marius Vișovan,
Sighetu Marmației

Imagine grafică (Biserica romano-catolică): Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012




Sighet – Vechea Sinagogă Sefardă

Divergenţele existente în comunitatea evreiască între rabinii Káhán şi Teitelbaum au dus la divizarea comunităţii în două, adepţii rabinilor Káhán formând o comunitate separată numită “sefardă”, faţă de cea ultraortodoxă condusă de rabinii Teitelbaum.

Sinagoga “sefardă” a fost construită în stil eclectic cu influenţe baroce, pe strada Nagyköz (azi Basarabiei) între anii 1885-1886, din donaţiile înstăritei familii Káhán.

Ea a funcţionat ca lăcaş de cult până în anul 1902, an în care s-a terminat construcţia noii sinagogi. După 1902, clădirea a fost folosită ca ieşiva (şcoală superioară religioasă pentru băieţi). După schimbarea funcţiei, clădirea a păstrat sala de rugăciune, pereţii purtând mult timp după aceea draperiile pictate în violet, cu margini aurii.
Sinagoga era unită cu locuinţa rabinului printr-un culoar de piatră, la etaj se afla biblioteca, accesul făcându-se pe trepte de piatră, iar beciul a funcţionat mult timp ca abator pentru păsări, în vanele de piatră fiind smulse penele zburătoarelor.

După terminarea războiului, în fosta sinagogă au fost depozitate cărţile adunate din lăcaşurile de cult evreieşti săteşti, bibliotecă pierdută în anii ‘70, când clădirea a fost demolată.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Sighet – Sinagoga Mahazike Tora

Construită la intersecţia străzilor Timár şi Hajnal, sinagoga Mahazike Totra a fost una dintre cele mai impozante şi artistic realizate sinagogi din oraş. Înălţarea ei se datorează muncii asidue a rabinului Lejb Joszovitz.

Fiind singura sinagogă din zona numită “Felszeg” şi datorită măreţiei arhitectonice, nu trecea neobservată de cei care veneau dinspre Vadul Izei.

Războiul nu a dus la distrugerea ei, cu toate că, asemeni celorlalte lăcaşuri de cult evreieşti, a fost folosită de armată ca depozit de porţelanuri şi obiecte din sticlă confiscate din casele evreilor, iar în balconul femeilor au fost depozitate băuturi alcoolice.

Armata sovietică sosită în oraş a jefuit sinagoga: având în vedere că interesul era axat doar asupra alcoolului, obiectele fragile au fost distruse în întregime.

În anii ‘60, sinagoga a fost demolată: pereţii dintre ferestre au fost legaţi cu sârmă şi cu ajutorul unui tractor au fost dărâmaţi, ceea ce a dus şi la prăbuşirea tavanului. După demolare, localnicii şi-au însuşit materialele de construcţie pentru a le folosi în interes propriu.

Singura încăpere care a rezistat mult timp demolării a fost baia rituală, folosită după dărâmarea sinagogii ca centru de colectare a sticlelor şi borcanelor.

Astăzi, în locul sinagogii Mahazike Tora se află staţia de autobuz de la „Big”, precum şi succesiunea de blocuri de după staţie.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




Sighet – Statuia Fecioarei Maria

În secolul al XVIII-lea, pentru a-i feri de epidemia de ciumă, sighetenii au apelat la ajutorul Fecioarei Maria. Astfel, cu suportul financiar al directorului Rudnyánszki Farkas şi al enoriaşilor romano – catolici, în anul 1776, în piaţa centrală este înălţată statuia Preacuratei Fecioare Maria.

În imagine se poate observa obeliscul octogonal deasupra căruia, plutind pe nori, se afla figura Fecioarei Maria cu coroană. De remarcat de asemenea şi micul gard de fier forjat care împrejmuieşte statuia. În cele patru colţuri, pe piedestaluri de piatră erau montate lampadare din fontă. Cu ocazia sărbătorilor, lumânările adăpostite de aceste lampadare degajau lumină şi căldură. Pentru sigheteni, monumentul era “Státua” sau “Statuia”.

După tragica moarte a reginei Elisabeta, la 1898, în cinstea mult iubitei şi îndrăgite regine, sighetenii au hotărât ca piaţa din centrul oraşului să-i poarte numele, dorind ca amintirea ei să rămână şi în conştiinţa generaţiilor viitoare.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)