Un Turn gigantic „românesc” în centrul Parisului (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

Ne-a bucurat Domnul cu doi copii și am fost cam tot timpul împreună și când erau mici și când au devenit mai mari, cu rosturile lor; mai întâi, erau ei cu noi, acuma suntem noi cu ei! Victor, licențiat în Informatică Economică și Statistică Matematică, cu masterat și doctorat, asistent universitar și cu cărți publicate, avea un salar extrem de mic și-i plăteam noi chiria, din pensie. A venit o echipă de francezi la Cluj, pentru recrutare de informaticieni, au organizat un interviu cu ei și într-o lună, era cu contract și serviciu în Paris, cu remunerație pe măsură; vorbește curent franceza, engleza și știe carte! Rodica, sora lui, licențiată în Franceză-Română, cu masterat, lucra la Universitatea de Medicină din Cluj, la Relații Internaționale. A făcut un an de specializare la Universitatea din Londra, cu o bursă unică, obținută în mare concurență. Salarizarea era la fel, foarte mică. I-a găsit fratele și ei un post și, nu peste mult timp, a plecat și ea la Paris, tot pe baza de contract. Vorbește și ea curent franceza, engleza și s-a specializat și în administrație universitară. Copiii au plecat din țară, erau parizieni; să-i condamnăm? Oare statul nostru nu le putea asigura un salar cât de cât decent, măcar cât salarul unei femei de serviciu de la vreo Bancă sau de la Partid, la pregătirea ce o aveau și activitatea desfășurată? Acestea s-au petrecut, evident, după 1990, în tăvălugul evenimentelor „post-revoluționare”.

Prin Paris. Noi am rămas singuri, cu pensii și pretenții modeste și, în acest cadru, ne descurcam, putem spune. Ne-au chemat însă, copiii pe la ei și s-au inversat rolurile, mergem și stăm mai mult pe la ei; atunci „pierdeam vremea prin Paris”. Sărbătorile de Crăciun și de Paști le petreceam cam tot cu ei, împreună. În prima noapte de Crăciun și de Anul Nou, petrecute acolo, a fost un spectacol de o frumusețe nemaivăzută. Mărețul Bulevard Champs- Elysee, împodobit și iluminat într-un mod impresionant, nu te lăsa să pleci; era plin de lume. Turnul Eiffel și cele două monumentale Catedrale erau îmbogățite și iluminate cu multiple variante de culori, atât de frumos, încât îți păreau mult mai înalte, mai aproape de Cer, mult mai dimensionate în spațiu. Îți venea doar să stai și să privești, la tot acest spectacol, la atâtea prezente și rămâneai pe poziții. Pentru că n-am cunoscut niciodată asemenea splendori, ni se păreau mai străine, nu prea atârnau de noi, dar ne captivau, în acelaș timp.

În continuare, am petrecut Noaptea de Crăciun cu copiii, în liniște sufletească și marea bucurie de a fi împreună, cu o cină de Crăciun, cu tot ce ne-am dorit, dar cu decență și în plăcerea spirituală a colinzilor atât de frumoase de pe la noi; cum s-ar zice, un „Crăciun Maramureșean”, la Paris. Era la noi în vizită și o tânără economistă din Cluj, Norina Oșian, singură la părinți, alungată de acasă de relațiile sociale greu de suportat. Dorurile de acasă, unde aveam surori, frați, prieteni, au fost și ele prezente, în amintirea Nopții de Crăciun de pe acolo, cu obiceiurile și datinile lor atât de frumoase. Dimineața, am participat cu toții la Sfânta Liturghie de Crăciun, la renumita Catedrală Notre Dame de Paris, în „Hainele” ei de mare sărbătoare, unde „ieslea săracă” a nașterii lui Isus era împodobită, luminată și păzită de îngeri și de o mulțime de inimi iubitoare, de care era plină Catedrala, care L-au apărat de atunci pe Isus de Irozii timpurilor.

În gândurile mele despre acest Crăciun familial, cu excepțională frumusețe liturgică, cuprins și de reflexiile nopții luminoase de pe afară, mi-a venit în minte Noaptea de Crăciun, petrecută singur într-o celulă obscură a Securității de la Satu Mare, cu prigonitorii timpurilor pe aproape și unde murmuram încet colinzi în toată frumusețea lor, într-o stare de mulțumire, bucurie și împăcare depline, cum n-am mai avut. Măreția și frumusețea acestei Seri de Crăciun, cu toată „săracia” ei, va rămâne neîntrecută, unică în felul ei, mult peste cele petrecute, de oriunde, oricât de luminoase erau. Nopți de Crăciun frumoase și luminoase au mai fost, chiar dacă nu ca în acel an, dar ca aceea din prigoana de la Satu Mare, niciuna, cu sărăcia și persecuția ei, de așa măreție și sentimente sacre, de jertfă, cea mai aproape de ieslea săracă și pericolul în care se afla pruncul Isus, la nașterea Lui, mai aproape de „Crăciunul original”, în sărăcie și pericol. În timpul când eram urmărit de Securitate, am studiat franceza după două cursuri practice și pot spune că vorbeam aproape curent această limbă; acuma îmi prindea bine. Când plecau copiii la serviciu, ieșeam cu Măriuca prin împrejurimi, ne plimbam, mergeam la câte o piață, magazine și făceam mici cumpărături; stăteam pe afară ore în șir, mai legând și câte o conversație. De mai multe ori îi spuneam lui Victor să ne lase mai aproape de centru, când mergea la serviciu, să hoinărim și pe acolo. Aveam un ghid touristic: „Vizitarea Parisului în 4 zile, la picior”. Vizitam câte puteam, cât ne ajungea timpul, acestea neputându-se termina într-o ieșire-două. Locuri mai depărtate, excepționale, le vizitam mergând cu copiii, în sărbători, când ne duceam cu mașina. Se spunea despre Paris, că e „Capitala Lumii” și nu știu cât mai este și acuma, Lumea având în prezent multe capitale, pe genuri, nu toate cu acelaș depozit de cultură și civilizație, antice sau mai recente, cu fel de fel de priorități, de interpretări .

Notre Dame de Paris. Am mai pătruns cu multă smerenie și pioșenie în renumita Catedrală, cu imensul ei spațiu și mulțimi de coloane, cu multe Altare și Slujbe Liturgice, cu tot acel ansamblu monumental, Cristic și Spiritual, cu multe vitralii și turnuri înalte, cu boltele ei imense, care au favorizat atâtea legende și realizări artistice, cinematografice, dar, peste toate, cu o atmosferă sacră ce domina și impunea o reculegere profundă, o depărtare de cele lumești și aplecarea spre spiritualitate. Din păcate, un incendiu mai recent, a distrus o parte a acestui monumental așezământ spiritual, dar care cred că se va reface repede.

Sacre Coeur. Am urcat apoi în nu mai puțin impunătoarea Cetate Spirituală, situată pe o înalțime de unde poți vedea panorama întregului Paris, cu aparatură optică la îndemână. Cu o arhitectură exterioară și interioară de excepție și o organizare de aceeași mare amplitudine ca și prima, cu servicii de înaltă și susținută contiunuitate, cu o mulțime de lume ce participă la ceremoniile religioase de-a lungul unei zile, ambele catedrale aduc o mare și întreținută influență spirituală. În acelaș timp, monumentala și grandioasa construcție în stil a lor, în interior și exterior, cu toată ambianța ce o induc, reprezintă unele dintre cele mai importante obiective turistice pariziene, pentru diferite confesiuni, ca și pentru lumea laică.

Tour Eiffel. L-am vizitat in continuare, o construcție masivă de prim rang. Cu o înălțime de 320 m, a fost cea mai înaltă construcție din lume, pentru mult timp. El a fost proiectul și opera unui inginer de origine germană, Eiffel, având o strânsă legătură cu savantul român Pănculescu, fără de care acea construcție gigant nu se putea ridica, n-ar fi existat! Savantul român, Pănculescu, a realizat o invenție de mare importanță, privind îmbinarea componentelor de oțel (masivă), pe care a folosit-o la construcția magistralelor de căi ferate. Fiindu-i solicitată colaborarea, de către ing. Eiffel, i-a fost acordată, făcându-și vizite reciproce. Invenția a fost imperativ necesară, fără de care proiectul nu se realiza atunci și probabil niciodată, ideea unei astfel de construcții nu se știe de cine ar mai fi fost abordată. De altfel, el a fost în pericol de a fi demolat, imediat după construcție, la solicitarea proprietarului terenului de sub el. Se mai spune că cele 5 tone de nituri, din fontă specială, au fost realizate la Reșița și tot restul de masă oțeloasă necesară, a fost adusă din România. Pentru toate acestea, exprimarea: „Un turn gigantic „românesc” în centrul Parisului” nu este mai nepotrivită decât tăcerea totală, privind contribuția savantului român, decisivă, pentru ridicarea lui. Se putea trece pe plachetă, sub numele ilustrului proiectant german, fie și cu litere mici, numele coparticipantului, a savantului român, cu toată partea tehnică; sau, în adaus, pe o altă plachetă, se putea trece contribuția acestuia (problemă de fair-play). S-au înscris aceste date la Arhivă, unde sunt doar pentru cercetători și nu comunicative, pe față, cum trebuiau să fie. De pe internet am luat această contribuție și datele. Unul a fost cu proiectul, celălalt cu soluționarea tehnică, deci împreună l-au ridicat! Așa s-a întâmplat și cu insulina, descoperită de savantul român Nicolae Paulescu, dar doi canadieni publică descoperirea după un an și iau Premiul Nobel. Mai târziu, prin lupta unui scoțian, Fundația Nobel a recunoscut prioritatea savantului român, dar acesta nu s-a putut bucura de ea, fiind trecut la cele veșnice, în 1931. La fel și Traian Vuia, care este primul om din lume ce zboară cu un aparat mai greu decât aerul, în 18.03.1906 și un altul, care se ridica de la sol cu un astfel de aparat în 12.09.1906, este considerat, totuși , primul „zburător”?! Nu știu cum pot avea unii ceea ce „nu au”, iar alții nu pot avea ceea ce „au”?! La mijloc este, totuși, o șarlatanie, o șmecherie umană „înnobilată”, o demnitate de „paradă”. Am urcat cu ascensorul pe acel turn, „franțuzesc sau românesc”, sau pe amândouă, pe toate nivelele lui, cu bogate exponate și mulțimi de amenajări pentru diverse servicii, iar din varful lui am făcut poze (diapozitive) cu panorama Parisului; o splendoare! Acuma este unul din marile puncte de atracție pentru vizitatori, având o încărcaăură de utilizări și se organizează tot felul de reprezentări, fantezii, cu diverse ocazii. Dar Pănculescu va fi mereu prezent acolo, nu poate fi ținut la arhivă și ascuns; un lucru făcut cu atât de multă concretețe nu poate dispărea decât cu opera însași.

Altă dată, în vară, ne-am plimbat puțin pe Champs-Elysee, renumitul bulevard parizian, care, deși era într-o zi de lucru, parcă era în sărbătoare, pentru că acest extraordinar spațiu este mereu în sărbătoare. Se datora frumuseții lui, prin lumea multă ce-l umplea, în culori și costumații de peste tot, prin coloanele de mașini elegante pe dublu sens, pe cele două benzi largi, care păreau să aibă ca punct de plecare și sosire măreția Arcului de Triumf. De o frumusețe și expunere de excepție era banda dintre cele două căi de rulaj, pe care, printre frumoșii arbori exotici, scunzi, plantați din loc în loc și alte amenajări, se plimba o altă lume, într-o parte sau alta. Acestor frumuseți li se adaugă o mulțime de mici grupuri de cântăreți, fiecare cu vocea sau sunetele plăcute ale instrumentelor muzicale ce le purtau, cu costumația și tipicul lor, umplând spațiul din jur de farmecul și vraja de peste tot aduse, dându-ți senzația că ești într-o excursie în lumea largă. Dar, pentru ca și frumusețea și plăcutul intens produc și ele oboseală, ne-am retras pe marginea bulevardului. La o masă din fața unei frumoase cofetării, privind la mulțimea și eleganța construcțiilor, a magazinelor, a localurilor, am comandat, la solicitare, câte o prăjitură și o cafea. Calmi, înconjurați de un mediu de vis, priveam în jur obosiți, dar extaziați și ne puteam considera parizieni, la o cofetărie de pe faimosul bulevard.

Adunându-mă puțin, într-o izolare față de toată ambianța din jur, mi se părea că și susurul zgomotelor diverse produse, parcă acompaniau acest spectacol superb și amplu, în toată desfășurarea lui. Ne vedeam „puncte” mici în această imensitate, niște inși într-o enormă mulțime din „buricul” Parisului și ne puneam întrebarea: cum am străbătut acest drum lung, pentru a ne găsi acum aici, pe un scaun, pe Champs-Elysee, în față cu o cafea și o prăjitură, adusă și servită atât de elegant de un personaj în uniforma-stil a localului?!

Mai puteam spera eu, la parcurgerea acestei distanțe: de la Capul Midia, un lagăr al morții, spre Champs-Elysee, un spațiu de vis, cu atâtea greuri ce le-am purtat cu mine, trecând peste torționari, peste ideologii și regimuri, peste frontiere? Dar s-a împlinit, depășind cele mai neașteptate gânduri. Însă era o distanță fizică neglijabilă, un „moment” între ele, dacă o punem față în față cu cele două puncte extreme de existență, de viață, de la Capul Midia, de atunci și Parsul, cu Champs- Elysee-ul amintit, de mai apoi, care sunt la o distanță enormă, în trăire, aproape fără sfârșit, pentru atât de mulți fără capăt, ei neputând ajunge într-un punct al spațiului acestei lumi, unde viața sa se desfășoară în decența și firescul ei; chiar dacă nu ca pe Champs-Elysee, un loc croit de soarta pentru noi, un destin! Te întrebi: cum a putut cineva construi o discriminare atât de profundă între om și el însuși, ca între viață și suprimarea ei, într-un mod atât de brutal, diabolic?! Este atât de ciudată viața, cu toate îndurările și bucuriile ce o acoperă. Aveam totuși o mulțumire, o fericire extremă, de o anumită motivație, chiar în interiorul acelor chinuri cumplite, îndurate; s-ar putea spune „o persecuție extrem de dulce” sau „o bucurie extrem de dureroasă”, în anumite interpretări ale faptelor!

Aș putea gândi că prezențele de azi, față de trecuturile de ieri, s-ar putea considera ca o binefacere, o dăruire Cerească, o Compensație!, pentru îndurările și chinurile pe care le-am trăit.

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”- Sighet

Minneapolis, 20.01.2020

sursă foto (facebook): Ana Rodica Bărcan 




„Federația” Informatorilor  (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

*Lecturând cartea universală a lumii, Biblia, în toate cele 4 Evanghelii ale apostolilor, referitor la patimile lui Isus, nu se aminteşte nicăieri cine I-a bătut piroanele în mâini şi picioare, cine I-a pus cununa de spini pe cap sau cine I-a străpuns coasta cu suliţa. În schimb, în toate Evangheliile se pomenesc două nume: Iuda şi Pilat, informatorul, trădătorul şi judecătorul. De ce numai aceştia sunt amintiţi în Evanghelii? Pentru că ei au determinat toate suferințele Mântuitorului, I-au pus în spate Crucea, cu toată desfăşurarea cumplită a chinurilor ce au urmat până la răstignire, până la moarte. Acest nărav urât s-a revărsat peste veacuri, în continuitatea lor şi, ca neghina, ca sămânţa cea rea dusă de vânturi, a prins rădăcini în manifestările umane, producând alte atâtea suferinţe semenilor lor. Acest „Iuda” şi acest „Pilat” au format o unitate în răul profund ce l-au facut, umăr la umăr. S-a răsfrânt blestemul acestei sinistre unități și în vremurile trăite de noi, când turnătorii și magistrații au determinat adevărate tragedii umane. „Profesia” de informator este veche de când lumea și reprezintă conținutul celei mai abjecte practici umane, este mâna murdară de care s-au folosit „cumpărătorii”, pentru a produce răutăți profunde. Aceasta a determinat multă suferință, multe ucideri și din acest motiv s-a consfinţit şi adoptat numele de „Iuda”, pentru un informator, delator.

* La începutul acestui lanţ al torţionarilor erau aceşti informatori, le aparţineau lor, aflându-se în orice grup social închegat: ascultători, provocatori, denunţători, recrutaţi prin şantaj sau remunerație; unii cu nume conspirative. Nu fac referiri aici la cei ce au făcut mărturisiri în anchete, în cazne ce nu le mai puteau suporta. Chinurile groaznice la care au fost supuşi au avut pentru unii o limită a suportabilităţii. Poate ei au vrut să moară pentru a nu face dezvăluiri, dar nu puteau sau nu erau lăsaţi să moară. Au fost mulţi care s-au stins în demnitate, alţii au cedat mai greu sau mai uşor, au scăpat și au ieşit și cu sănătatea compromisă (Piteşti, Gherla, Canal etc); sunt care au rezistat până la capăt, la fel cu sănătatea zdruncinată, dar cu conștiința curată. Martirajul primilor este de sfinţenie iar celorlalţi nu li se pot face reproşuri; unii dintre ei şi le vor face singuri cât vor trăi, dacă leziunile de pe conştiinţă le va permite.

*Elitele ţării, din toate domeniile, erau cunoscute, ieşiţi la rampă în spaţiul public. Ei au fost de îndată capturaţi, duşi la închisoarea din Sighet, mai ales, sau în alte locuri din ţară. Câţi au fost aceştia? 10000, …, 20000? Dar victimile regimului sunt evaluate la 1,5 milioane, 2 milioane şi chiar 2,5 milioane. Aceştia erau necunoscuţi şi cum au ajuns la aşa mari necazuri? Aici esta truda informatorilor, „meritul lor”. În statistici, numărul acestor informatori este evaluat la 800000, sau peste acesta. Din cauza lor, a fost o mare greutate în organizarea clandestină, subversivă a unor acţiuni împotriva regimului ce se instala la noi, cu sprijin sovietic. De aceea, datorită acestor informatori, arestările se făceau în masă, în grupuri mari, organizaţii întregi, cât şi individual. În rapoartele securităţii aflate în Dosare am găsit referiri precum: „omul nostru din grup…”. Ei credeau că se mai aranjau cu o descurcăreală de viaţă, că sunt oarecum colaterali atâtor persecuţii îndurate de români. Dar sunt în inimile lor, a torţionarilor, o formațiune de „elită”a acestora!

*Dacă cineva omoară un om care mai putea trăi ani, zile şi chiar ore, este considerat şi încadrat ca şi criminal: a stins o viaţă înainte de sorocul ei! Informatorii sunt complici în stingeri de vieţi în detenție, în drum spre casă sau mai apoi, prin împuţinarea zilelor de trai din cauza greului suferinţelor îndurate, continuate şi în aşa numita libertate, întru-un fel sau altul. Deci, într-un grad mai mare sau mai mic, aceştia pot fi numiţi criminali prin complicitate, individual sau în serie. Îmi amintesc de un caz când eram în lagărul de exterminare de la Capul Midia; a venit un arestat direct în acest lagăr de muncă, după o scurtă anchetă. Motivul a fost acuzaţia că a criticat şi vorbit de rău un membru marcant de partid, pentru comportamentul şi activităţile lui. Avea nu ştiu ce situaţie mai deosebită pe acasă, că nu s-a putut deloc acomoda cu viaţa de prigoană şi munca de acolo. Nu prea muncea, având aproape o poziţie de contestatar. I s-au suprimat mese, a fost bătut şi torturat şi se vedea cum se stinge încetul cu încetul, deşi la sosire avea un fizic robust. În mai puţin de 3 luni, s-a dus, a plecat la cele veşnice şi a rămas definitiv pe acolo; „a murit trăind”. Oare nu şi informatorul era părtaş la această crimă? Şi câţi n-au mai fost care au trecut prin anchete şi chinuri groznice, mulți sfârşind la fel, din cauza acestor colaboratori; au fost sute de mii, multe sute de mii, pe umerii cărora s-a pus atâta caznă, iniţiată de aceşti trădători. Mărturisirea mai târzie a delaţiunii, în cine ştie ce condiţii, nu schimbă esenţa problemei. Ea poate avea efect spiritual, în faţa preotului, pentru cele veşnice, dar nu-i poate da înapoi viaţa celui ce i-a pierdut-o, nu i-o mai poate prelungi nici celui ce i-a împuținat-o şi nici nu-i poate alina suferinţele ce le-a îndurat. În acest fel, ei reprezintă o verigă de bază în lanţul torţionarilor, au bine conturată amprenta lor şi, oarecum, cu sprijinul lor au pornit caznele.

*Sunt unii care au căutat sau acceptat diferite funcții de onoare, cum ar fi „Cetățean de Onoare” al unor localități sau alte „onoruri”, în loc să stea în anonimat și să reflecteze că onoarea și delațiunea nu pot avea loc pe aceeași medalie, că n-au niciun punct de aderență, precum lumina și întunericul, virtutea și păcatul, precum viața și moartea. În acest fel s-a înnobilat delaţiunea cu atributul de „onoare”; dar, de fapt, „onoarea, demnitatea politică” diferă mult de cea real umană. Promisiunea eliberării mai devreme sau anumite avantaje şi oportunităţi „de afară” i-au motivat pe unii și în detenție pentru astfel de „decizii”, de colaborator al securității; multe alte situaţii s-au manifestat în acest spaţiu vast al trădărilor. După fractura din decembrie 1989, mulţi dintre ei au fost recuperaţi şi redistribuiţi în marile structuri, urmând trendul torţionarilor cărora le aparţineau, cu toate beneficiile, într-o protecţie reciprocă.  Foștii deținuți politici care au practicat afară delațiunea, reprezintă cea mai degradantă pervertire umană, care a așternut peste ceva atât de nobil, altceva atât de murdar. Rezistența, prin suferința enormă, la toate procedurile de chin și schigiuire, dau în schimb bucuria enormă a unei conștiințe curate, a unei demnități depline, un briliant de neprețuit, purtat în existența rămasă sau dusă cu ei „dincolo”. Deci s-a manifestat existența unor alegeri și au ales destui. Diferit!

De ce „Federaţia” acestora? Printre ei au fost tineri şi vârstnici, oameni simpli sau cu pregătire înaltă, bărbaţi sau femei, din viaţa laică sau clerici din toate confesiunile, de o naţionalitate sau alta ş.a., o adevărată adunătură din toate sferele de existenţă umană, având ca patroni şi îndrumători de „meserie” securiştii, organizați în evidența lor, formau astfel o „comuniune” cu aceste blestemate năravuri, oarecum o „Federaţie”.

* Această murdară „ocupație” a pătruns în cele mai intime structuri sociale, de cunoștințe, de prietenie, de serviciu, de rudenie, chiar și în familii; s-au găsit delațiuni între frați, între părinți și copii și chiar între parteneri de viață. Astfel, unul dintre ei putea lua drumul caznelor, a pătimirilor și să nu se mai întoarcă din pribegie sau temniță, dezvăluindu-se o cumplită realitate: constatarea că persoana pe care o credeai cea mai apropiată ție, a devenit dușmanul tău cel mai mare, de moarte, de viață! Au compromis, au dezmembrat și distrus  familii, instituții de bază, sfinte într-o societate. Copiii celor arestați și cercetați nu puteau urma o școală peste cea elementară, pentru a-și valorifica potențialul intelectual ce-l aveau și pentru a se forma profesional. Părintele, în grija căruia se aflau, era pus în situația inumană de a alege: sacrificarea, lăsarea copilului acasă, fără pregătire, sau divorțul! Au fost parteneri de viață care au acceptat și care au rămas cu această blamă, fie că cel plecat nu s-a mai întors, fie că cel întors acasă nu a acceptat acel compromis, demnitatea „protejării” lui și a familiei nefiind acceptată cu acel preț; se ajungea la astfel de anomalii de viață, la astfel de tragedii cumplite, iar informatorii își semnau prezența și aici. Avem astfel aspectul abject, diabolic al moralei și ideologiei comuniste.

* Dar în afară de acest mare rău, de această enormă vină a delatorilor, simțită direct prin lipsirea de libertate atât de multă, cu chinurile groaznice ce i-au urmat, cu atâtea jertfe și ucideri determinată de această participare a informatorilor la procesul de comunizare a țării, alături de torționari, vreau să mai remarc un aspect al activității lor, la fel de eficient și criminal. Datorită acestor provocatori, ascultători, denunțători și trădători s-a distrus comportamentul de solidaritate umană, de protecție, de salvare, de ajutor, necesare între oameni, au determinat o atmosferă în care nimeni nu mai credea în nimeni, atunci când observau cum dispar dintre ei prieteni, cunoscuți s.a. dintre care unii nu se mai întorceau, ajutând astfel, indirect, la suprimarea libertăților de exprimare în acel regim de dictatură, sub toate formele ei, toate aceastea întemnițând societatea românească într-un comportament uman nefiresc, de supușenie, de turmă, de roboți sociali, contribuind astfel la sprijinul existențial așa de îndelungat a acestui regim roșu, de teroare și ucideri.

*Acest blestemat sistem, cu această enormă mulțime de informatori, a făcut ca numărul celor întemnițați sau supuși la atâtea altfel de forme de prigoană să fie la noi atât de mare, mult peste cel al țărilor vecine dominate de ruși, a făcut ca procesle brutale și ilegale de exercitare abuzivă a realităților socialiste să fie mult mai repede încheiate la noi. Costul a fost cu sute de mii de victime, cu atâtea vieți mutilate după prăpăd, pentru mult timp, aici fiind iarăși fruntași între vecini; toate acestea s-au realizat cu ajutorul semnificativ al delatorilor. Fără această lipsă de solidaritate, astfel determinată, năpasta peste țară n-ar fi fost atât de amplă, lipsa umui comportament social firesc n-ar fi fost atât de profundă. Ieșirea din această situație extrem de grea a fost și ea altfel decât la ceilalți: pe cale sângeroasă, prin diversiune, cu atâte consecințe nefaste, prelungită până în zilele noastre…

Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

sursă foto: CNSAS




Frig mare la… „Dragoș-Vodă”!

Se pot ține ore la școală la o temperatură de 3 (trei) grade Celsius? Se poate învăța matematica, sau alte materii, în asemenea condiții? Nu e un atentat la sănătatea elevilor și profesorilor?…

Temperatura a fost măsurată de mama mea, Aurelia Vișovan, profesoară la liceul „Dragoș-Vodă”, care a dus termometrul la școală. Era prin ‘86 sau ’87, nu mai știu exact, oricum până în ’89 situația nu s-a schimbat… erau ultimii ani ai „epocii de aur”…

Tatăl meu, Aurel Vișovan, descrie atmosfera în cartea sa „Dincoace de gratii”, rememorând toate frământările de atunci.

„Cu toate lipsurile ce se accentuau din ce în ce mai mult, bucuria Crăciunului era mare. Eram toţi împreună. Bradul, obţinut foarte greu, după multe căutări şi intervenţii în secret, îl aştepta pe Moş Crăciun. Când auzeam pe străzi copii zburdalnici vorbind despre impostorul „Moş Gerilă”, revolta mea izbucnea, întrebându-mă: „Până când, Doamne, până când? Până unde poate merge falsul şi urâciunea sufletească a mai marilor ţării, încât să otrăvească și inimile acestor inocente fiinţe?”.

După sărbători, am intrat în cotidian. Seara, când se lua curentul, aprindeam cele câteva lumânări la care soţia mea corecta caietele elevilor, Marius se adâncea în lecturile lui preferate, iar eu, responsabil cu focul din sobă, cu gândurile dispersate peste atâţia ani, atât de încărcaţi, priveam lung jocul indescriptibil al flăcărilor. Până şi petrolul, „opaiţul” strămoşilor noştri, lipsea.

Afară, un frig ca-n Maramureş: în jur de -20°C. Soţia mea venea îngheţată de la şcoală, spunându-ne că, pentru a putea suporta frigul din clasă, făcea cu elevii, în timpul orei de matematică, exerciţii de… gimnastică. Cât era de frig în clasă?… într-o zi a luat termometrul în geantă, lăsând-o deschisă în timpul orei. La întoarcere ne spune:
– Trei grade! Cum poţi să faci şcoală în asemenea condiţii?
Evident că nu a comentat nici în şcoală, nici pe stradă. Era periculos să discuţi asemenea subiecte. De la tribuna unei mari adunări de partid, preşedintele comunist Ceaușescu ne-a sfătuit părinteşte să mai luăm un pulover în plus… În timpul acesta, elevii scriau cu mănuşi, ţinând caietele pe genunchi.”
(Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Am relatat acest moment acum, la împlinirea a 30 de ani de la Revoluție, atât pentru tinerii de azi care n-au prins acele vremuri, cât și pentru unii mai în vârstă care continuă să zică „ce bine era pe timpul lui Ceaușescu”…

Preot prof. Marius Vișovan

 

Foto: Peter Lengyel




Mesaj de „Ziua Recunoștinței” (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

În America, această zi a fost preluată de primii coloniști sosiți în „Lumea Nouă”, în anul 1621,„așezată” într-o zi din luna noiembrie, ca mulțumire adusă Domnului, pentru recoltele bune din acel an. În anul 1863, s-a introdus ca Sărbătoare Națională în a 4-a zi de Joi din luna noiembrie, în anul acesta fiind pe 28 noiembrie. Se pare că este singura zi de peste an, în care familiile se reunesc în întregul lor, la renumita masă comună. Meniul este format din gustoasa friptură de curcan, plăcintă de dovleac și tartă de lămâie cu nuci pecan. Este atunci o tragedie în lumea curcanilor, numărul lor scăzând mult din spațiul acestora. Sărbătoarea e închinată Domnului, pentru recoltele bogate, dar se asociază și cu cele lumești, cu o masă bogată, delicioasă; se fac și fanfare școlare și care alegorice. Este și o mulțumire și recunoștință între membrii familiei, pentru sprijinul ei din timpul anului, ceea ce întărește unitatea și soliditatea familială.

A doua zi este denumită „Vinerea Neagră”, zi în care comercianții fac reduceri substanțiale cumpărătorilor, cu pagube voluntare pentru ei, de binefacere.

Această sărbătoare s-a extins aproape pe tot globul, cu diferite denumiri, la date diferite și cu obiceiuri diferite, în această lume atât de „pestriță”, în toate. În România, se numește Ziua Recoltei, stabilită la date diferite, cu aceleași semnificații religioase și lumești, dar și cu interpretări tradiționale și sentimentale mai largi.

Recunoștința, o noțiune despre care azi se aude tot mai puțin, în sensul frumos și de esență al cuvântului, apare tot mai rar în conversații și, mai ales, se uită tot mai puțin să se practice. Ea este totuși o entitate imperativă de viață, este de multe ori ca o rambursare fără cost a unor imense servicii, salvatoare, care puteau să fie sau să nu fie și aceasta ar trebui să fie o mare satisfacție pentru ambele părți, pentru cel ce o acordă, dar și pentru cel căruia îi este adresată. Bine administrată această trăire, poate produce adevărate minuni, salturi uriașe dinspre rău spre bine, poate fi generatoare de atâtea bucurii, împliniri, de creare a unei atmosfere, a unui mediu frumos de viață. Uneori, poate avea o manifestare discretă, cel ce beneficiază de ea nici să nu știe de unde vine, nici să nu știe că este o consecință, o moștenire de la cine știe cine, mai apropiat sau mai depărtat, atunci când are caracterul cel mai nobil.

Se pot întâlni și „recunoștințe” negative și sunt multe exemple în viață, în filme, cu de toate, așa cum se transmit prin exemplul cu „șarpele încălzit la sân”. Chiar mie mi s-a întâmplat ca cel pe care l-am salvat de pușcărie, sau poate de mai mult, să-mi spună, atunci când eu îmi continuam persecuția și pe afară:

„Tu și cei ca tine, nu trebuia să fi ieșit de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau; pentru că ați fost și ați rămas dușmani ai patriei, ai țării!”.

Probabil eu, în acele vremi, n-am protejat banditul de atunci, ci bolșevicul ce a devenit mai apoi!

Nu pot să nu exemplific recunoștința profundă ce i-o datorez tânărului deținut de la Capul Midia, care a refuzat să-mi ia o pâine, pentru că mi-a reparat bocancii, fiind puțin mai „zdravăn” ca mine, pâine ce am adunat-o în câteva zile și care, poate, mi-a slavat viața și, se poate, i-a zdruncinat-o pe a lui, prin efortul făcut, peste cel curent. Recunoștința a fost doar un mulțumesc în lacrimi, fiind petrecut și de ochii lui umezi, pentru că am plecat din acea colonie în 2-3 zile. Dar, recunoștința mi-am exprimat-o mereu de atunci și este prezentă mereu, în gânduri și rugăciuni, care cred că ajută și ele, sub formele lor de compatibilitate.

Mă gândesc acuma la Echipa de Redacție a siteu-lui Salut, Sighet!, condusă de doamna profesoară Oanță Brîndușa, cu multiplă și profundă recunoștință. Suntem în relație de corespondență de peste 2 ani, legătura fiind menținută mai ales prin domna prof. Oanță Brîndușa. A fost un prim articol trimis, acceptat și publicat, care evidenția o arestare a mea fără mandat de arestare, o întemnițare și apoi depunerea în lagăre de muncă de exterminare, mai mulți ani, fără nicio Decizie a vreunei Instanțe de Judecată. Am fost primit cu toată căldura și respectul uman și mi s-a acordat în continuare spațiu de publicare pentru mulțime de articole până în prezent. Doamna profesoară Brîndușa m-a încurajat mereu și, de fiecare dată, îmi tot scria să solicit corectarea unor greșeli care puteau apare și datorită vârstei, fiind începător și în folosirea calculatorului; am deranjat-o și în timpul liber cu diverse solicitări. O bunătate, înțelegere și respect uman fără rezerve, în toată plinătatea lui.

Am simțit, însă, alături și pe dl. inginer Ion Mariș, care, odată, mi-a transmis și email-ul dânsului, pentru a debloca o situație; am simțit apropiat și pe părintele prof. Marius Vișovan, cu frumoasele și pertinentele sale comentarii, ca și pe toți cei din Echipa de Redacție a acestui site, pe care nu-i cunosc, dar le-am simțit prezența. Prin aceste articole m-am descătușat de povara atâtor necazuri și persecuții nedrepte, atâta vreme ținute sub tăcere, mi-am curățat inima și sufletul de zgura acestora, dar păstrez mereu frumusețea și măreția lor, mult precumpănitoare; condamn în continuare schingiuirile, persecuțiile, dar detașate de cei ce le-au produs, pe care i-am iertat. Răul în sine rămâne însă acolo în memorie, în ADN-ul personal, nu-l poți șterge și dacă ai dori. Acolo rămân toate trăirile grele, nefirești, ca și cele de măreție; dispar doar „mărunțișurile”. Nu poți pune, însă, semnul egalității între o neuitare, o memorie bună și neiertarea, pentru că ai aduna astfel unele acțiuni și efecte de neadunat, ori ai separa acțiuni și efecte de neseparat.

La fel îi am în gând de multă recunoștință pe mulțimea mare de comentatori, cunoscuți și necunoscuți, elevi și colegi, dintre care se detașează mult domnul Sergiu Ovidiu Luscalov, cu mulțime de comentarii competente și frumos elaborate, care și-au exprimat frumoase aprecieri despre cele relatate, cu toții, dar se manifestau și părtași în condamnarea atâtor persecuții și ucideri făcute de torționarii timpului. Pentru toți, o profundă recunoștință în gând, inimă și suflet, și o adâncă și respectuoasă plecăciune, cu „jos pălăria!”.

Urări de multă sănătate și succes deplin în toate!

Cu mult respect și prețuire,
prof. Gheorghe BĂRCAN

sursă foto: Ana Rodica Bărcan




„Epilog Școlar” nefericit! (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

După aceeași muncă de o vară întreagă, pe unde mă cunoșteau dealurile, sălbăticiunile, de zi și de noapte, din drumurile mele, ca și oamenii de pe trasee, pentru prima dată tata îmi spune ceva direct, o decizie atât de mult așteptată și atât de mult lipsind, cu atâtea obiecții și refuzuri, după mai mulți ani:

– Te lăsăm să mergi la Sighet, să-ți închei și această clasă de gimnaziu și apoi o să vedem ce-om mai putea face.

În situația nou apărută, trebuia să mă deplasez la Sighet și să mă transfer de la secția fără frecvență la cursurile de zi, pentru clasa a VIII-a de gimnaziu, ultima, dar în aceeași clasă cu foștii mei colegi. Spre sfârșitul verii, într-una din zile, când lucrul pe dealuri era aproape terminat, la făcutul fânului, am hotărât să cobor în comună și să plec a doua zi la Sighet.

O mică Aventură. Ajuns acasă, mama îmi spune că are bani numai pentru un drum cu autobuzul. Am decis atunci să fac primul drum pe jos și să mă întorc cu autobuzul; se mai găseau pe drum și ocazii, mai rare, mai ales căruțe. M-am primenit puțin și, în jur de orele 15, mă aflam în drum spre Oraș, cu o tășcuță de gât, cu ceva mâncare și un „macau” în mână, suplu și rezistent, pentru orice eventualitate; spre seară, căldura era mai potolită. Mergeam pe margine de drum, așteptând să vină noaptea, cu răcorile ei, fără grija mașinilor, care umblau așa de rar atunci; nici urmă de mașini mici. Nu aveam nicio teamă, așa cum nu aveam nici prin păduri, noaptea, pe unde mai umblau și lupi, care fugeau și ei de om, dar aveam cu mine și „macaul” vânjos, pentru a mă apăra de vreun câine ce însoțea animale pe drum, sau ieșea de la vreo casă, la șosea, cu lătrături de atac, ori cine știe ce altfel de „primejdii” mi s-ar fi abătut în cale. Pe înnoptate, intram în localitatea Rozavlea, după cca 20 de km de drumeție; de la o poartă, un bărbat mă întreabă, văzându-mă călătorind, spre seară:

– Unde mergi, copile?
– La „Oraș”, îi răspund eu.
– La circa 1 km de aici, ai să vezi la margine de drum o căruță cu trifoi; spune-i să mă aștepte puțin, că vin și eu; o să te luăm și pe tine cu noi.

Bucuros, am grăbit pasul, am transmis mesajul și, după puține momente, eu mă aflam deja cățărat pe căruță, sub „rudă”, acoperit de trifoi. M-am trezit în Sighet, lângă Pompieri, unde am coborât, scuturându-mă de ierburi; căruța își schimba traseul, fiind interzisă pe centru. În câteva minute am ajuns în parc, unde am poposit puțin, așteptând orele 8, pentru înscriere. Toate terminându-se repede, am mers din nou puțin în parc și apoi am trecut alături, pe corso, într-o plimbare plăcută, timp având destul. Dar apare o ispită mare: pe trotuar își face apariția un cărucior cu înghețată; cu înghețată! Am început să merg după cărucior, mă opream odată cu el și porneam deodată, cu tot felul de gânduri; n-am mai gustat înghețată de multă vreme și la dealuri lipsea și apa rece, pe căldură mare, deseori. Nu aveam, însă, bani disponibili și, tot făcând calcule, am găsit soluția: iau o înghețată și am timp să merg pe jos până la Vadul Izei, de unde să iau mașina, cu banii de ajuns. Dar înghețata a fost așa de bună, încât am mai luat repede încă un coșuleț și am plecat îndată spre următoarea stație, după Vad. Se pare că reproșul ce mi-l făceam pentru că am cheltuit din bani, ori poate înghețata prea multă, cu care nu eram obișnuit, mi-au înghețat mințile și am decis greșit. Eu puteam lua mașina de la Sighet, până unde îmi ajungeau banii, de unde să-mi continui apoi drumul pe jos, oricum o scurtătură de drum, că doar nu era obligatoriu să cobor chiar la Săliștea; se putea și aproape de ea. Probabil că taxatorul, milos, să fi lăsat un copil până la destinație și să nu-l dea jos! Cu pas grăbit însă, mă apropiu de prima stație, Vadul Izei, unde deja lumea aștepta mașina, care își și face apariția, ceea ce iar m-a descumpănit și nici de data aceasta nu mi-a venit mintea la loc, pentru că puteam lua mașina și de aici. Știam că banii nu-mi ajung și vedeam cum mașina se urnește din loc și pleacă, încet. Dar gândul drumului lung și greu, pe „arșiță”, eu fiind și foarte obosit, îmi da un impuls peste toate și fug după mașina învechită, o ajung și mă cațăr pe scara ei, urcând sus, de la brâu fiind peste ea; o călătorie clandestină! Coloane de praf erau aruncate în sus de roțile din spate și mă acopereau peste tot; curentul din față și viteza mașinii îmi mai fereau de el partea superioară, capul, fața, ochii. La apropierea stației Oncești, mașina încetinea și eu am coborât mai jos pe scară și, ținându-mă cu mâna de ultimul „fuștel” al scăriței, alergam puțin cu ea și, cand s-a oprit, am lăsat și eu scara și m-am tras de o parte. Aș fi mers să urc bucuros în mașină, că-mi ajungeau banii, dar în mod cert nu mă lăsau să intru, pentru că eram tot numai praf, eram foarte murdar, doar albul ochilor era protejat și aveau culoarea lor; n-am rezistat, însă, și am repetat călătoria pe scara mașinii, în același mod, prin mai multe comune, până în Rozavlea-centru, cca 30 de km; mereu Rozavlea. După ce ajungeai și apucai scara, urcarea era ușoară, dar trebuia atenție mare la coborâre, să fugi puțin cu ea la încetinire și să o lași numai când se oprea, pentru a evita căderea. După podul de la Rozavlea, au coborât toți din mașină și au mers puțin pe jos, pentru că era o scurtă pantă și mașina, veche, n-o putea urca plină cu pasageri. Acolo, printre oameni, taxatorul m-a observat și pe mine, acoperit tot de praf și a înțeles cum am călătorit, de cine știe unde. După urcarea lor în mașină, el a rămas în ușă și mi-a făcut semn cu mâna că acea călătorie s-a terminat. I-am făcut și eu semn cu mâna, ca scuze, părere de rău, mulțumiri, poate toate la un loc. De la pod, am urcat puțin pe lângă apă, până am găsit o plisă bună pentru scăldat; m-am dezbrăcat, am bătut bine hainele de niște anini și am făcut o baie prelungită, curățându-mă și pe mine; m-am și răcorit și fierbințeala zilei a trecut și ea.

Echipat și refăcut, urcam aceeași pantă, pentru continuarea drumului. Într-o curte, vecină șoselei, proprietara, care aduna prune bistrițene, mă întreabă: nu vrei și tu, copile, să-ți iei câteva prune, pe drum? Mulțumesc, cu multă plăcere. Mi-a umplut pă„lăria de prune și, gustâdu-le din mers, am ajuns la Gura Șieului. De acolo ieșea o căruță și mergea în sus, pe Iza, cu câțiva jandarmi, care mi-au spus că sunt de la Dragomirești; m-au luat în căruță, i-am servit cu prune și, nu după prea mult timp am ajuns aproape de casă. Din această comună vecină, după 4 km de drum rămași de parcurs, am sosit acasă și i-am dat mamei banii de drum, mai puțin costul celor două coșulețe de înghețată. Cu toate pregătite, în noapte, am urcat pe deal și am continuat muncile.

Cele 3 clase de gimnaziu le-am petrecut pe toate cu multe peripeții, incertitudini și greutăți, dar au trecut, până la urmă cu bine, pentru că așa-i în viață: lucrurile trec, se duc, nu le poți opri, indiferent dacă sunt bune, sau rele, grele.

Ceva mai târziu, m-am pregătit și eu pentru plecare la școală, ca și ceilalți, „aventurile” părând a fi luat sfârșit. În acel timp, bursele aproape nu se acordau și erau, oricum, mici și foarte puține. Peste acestea, în anul 1946/1947, s-a abătut peste țară și o secetă mare, mai ales în Moldova, dar și în unele zone din Ardeal; mai mult, câteva nopți cu brumă puternică au distrus toate culturile de porumb, cu boabele încă „în lapte”, iar alimentele erau scumpe și nu se prea găseau. Se aduceau multe din Satu Mare, cu căruța, la schimb avantajos cu scândura de brad. De aceea, probabil, din acest an elevii interni, din Maramureș, trebuiau să aducă alimentele necesare de acasă, de toate, în cote stabilite; se aducea și o căruță de lemne! Pe mine m-a avantajat aceasta, deoarece produse alimentare aveam și ne lipseau mai ales banii, care în aceste condiții erau ceruți în sume mici. A trecut și acest an scolar cu greutățile lui și, după promovarea acestuia, aveam încheiat ciclul gimnazial, după atâtea frământări, în anul școlar 1946/1947.

Tata s-a mai podat și el și mi-a permis și continuarea liceului, la zi. Lipsurile au mai dispărut, gospodăria s-a mai reglat și încă nu bănuiam, de pe atunci, ce prăpăd vine peste noi. Anul următor am stat în gazdă, la aceeași familie din Săliște, împreună cu un alt săliștean, Iuga Martin. Era convenabil: aduceam și acuma alimente și plăteam bani foarte puțini. Am încheiat prima clasă de liceu, în anul școlar 1947/1948.

Am continuat clasa a IX-a cu cazarea la internat, an școlar 1948/1949, iar din trimestrul al II-lea, din 01.04.1949, am fost urmărit de Securitate și a trebuit să părăsesc Liceul „Dragoș Vodă”, definitiv, fiind căutat de Securitate 2 ani și 6 luni, pentru „omisiune de denunș și favorizarea infractorului”. Cazul meu a fost legat de un fugar, urmărit de torționari pentru probleme religioase, spunea el, care a fost protejat și tăinuit la noi peste 3 ani (08.09. 1948- 17.10.1951), chiar și după ce a fost căutat de Securitate. În 01.04.1949, securitatea a descins la noi, căutând fugarul, dar nu l-au găsit, deși era acolo, sub nasul lor, bine ascuns. În aceeași dimineață eu ieșeam din școală, cu gândul să lipsec de la prima oră și să mereg până la autogară. Chiar în fața porții era să mă bat de un grup de 3 securiști; eu plecam și ei intrau în școală să mă aresteze. La autogară, am întâlnit-o pe mama, care a venit repede să mă anunțe, să mă „salveze” și mi-a spus „noutatea”.

A fost bine că „n-au găsit” nimic pe acasă și „n-au putut afla” nimic nici mai apoi, în toată acea perioadă lungă de timp, atât de grea pentru toți; grija, tăcerea și tăinuirea au fost totale. Suferințele au fost îndurate în continuare doar de mine, în mod direct, prin întemnițare grea, trebuind de acuma doar eu să fiu „tăcut” și responsabil pentru toate tăinuirile și petrecerile făcute pe acolo; misiune îndeplinită in integrum și era să fie cu costul sacrificiului total, asumat.

Am protejat de închisoare, sau și mai mult, mulțime de persoane, toate legate de acest caz. A meritat aceasta? Cel puțin pentru părinții, familia noastră, pentru felul nostru de a fi: da (!), a meritat și nici nu putea fi altfel. „Netăcerile” în acele vremi, în anturajul securiștilor, era o trădare cumplită, care ducea la suferințe umane grele, la întemnițări și vieți stinse, la crime asociate. Când întreb dacă a meritat, mă gândesc la angajarea suferințelor, preferate în locul trădării și doar atât, nimic altceva, pentru că nimic nu este compatibil cu aceste evenimente, de care depindea viața însăși. Era totuși o așteptare, legitimă; așteptai să ți se respecte suferința, jertfa și protejații să-și păstreze demnitatea de atunci, eventual mai conturată, pentru a nu ajunge la regretul că ai protejat bolșevici în devenire. Altfel, eu sau noi, nu eram responsabili pentru comportamentul lor, de după aceea. Înafara celor din familie, cel mai mult a meritat sacrificiul, Vasile Nan, omul simplu și cinstit, care l-a adus și l-a dus de pe la noi, pe fugar, „banditul”, cu foarte mari riscuri. Toți ceilalți au fost mai descurcăreți, adaptabili cu viața în condițiile ei de atunci, unul singur prezentând o surpriză totală.

M-a frapat, în mod cu totul deosebit, un personaj din cei protejați de noi, care s-a adaptat total timpului, s-a bolșevizat, iar în perioada exmatriculării mele, cu toate „pedepsele” ce i-au urmat, a ajuns chiar să mă condamne pentru ținuta mea, uitând că l-am protejat de grele încercări, pe el și familia lui, le-am protejat la unii poate chiar viața. Altfel, nu știu cum își făcea el studiile după detenție, cum devenea inginer, om de stat. Mă aflam atunci la munca de jos, necăjit că am fost exmatriculat și exclus din Facultate, de peste tot, din ultimul an de studii, iar tov. inginer, teleportat parcă din trecut, prin prezent spre viitor, considera că eu am protejat altădată nu „banditul” de atunci, ci pe tov. bolșevic de azi, iar eu am rămas același bandit, ca atunci, față de care s-a făcut exprimarea revoluționară, executivă:

„Tu și cei ca tine nu trebuia să ieșiți de acolo, de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ați fost și ați rămas aceiași dușmani ai țării, ai patriei!”.

Am rămas împietrit, uluit, de ceea ce auzeam, părea incredibil! Poate mi-au și căzut câteva picături calde din ochi! Parțial, avea dreptate: da, am fost și am rămas același dușman al statului socialist, comunist, care devenise crezul lui! Acesta era rezultatul cumplit și criminal, halucinant al educației în ideologia comunistă. Cam așa se întamplă, „traseiștii” erau mai necruțători și mai răi ca cei „originali”.

Suntem personaje mici, față de cele monumentale din opera „Iulius Cezar”, de Shakespeare, dar replica se potrivește a-i fi servită: „Și tu, Brutus?!”

Părea ca un precursor al ideologiei comuniste, pentru ca, ceva mai târziu, intelectualul francez Jean-Paul Sartre, un ideolog comunist spunea („Actuel”, 1973): „Cei ce se opun comunismului trebuie lichidați. Nu e suficient să-i băgăm în pușcării, pentru că din pușcării mai pot să iasă. Trebuie împușcați”. El iubea comunismul și era prieten cu Stalin. Aparținea elitei franceze, fiind propus pentru Premiul Nobel, pe care l-ar fi refuzat.

Chiar și față de „eroul” principal al evenimentelor, pe atunci petrecute, izvorul tuturor suferințelor, nu merită să spun: „jos pălăria!”

Minneapolis, 16.09.2019
Doamne ajută!

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș Vodă”, Sighet

Fotografie din colecția Ernest Villand




O trilogie școlară (partea a III-a) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

prof. Gheorghe Bărcan

3. „ȘCOALA MAI DEPARTE”, acasă!

Sfârșit de an școlar, 1944/1945, eu marcând deja două clase de gimnaziu promovate; puteau fi trei, dar să scap măcar cu atâta. A venit o căruță după elevi de la Vișeu de Jos și m-au luat și pe mine cu ei, în drum spre casă; aveau loc suficient, timpul fiind foarte frumos. De la Bocicoel, am trecut peste deal spre Săliștea, cu bucuria încă unei împliniri.

Încă de la o vârstă mică, de la clasele primare, am fost copilul dealurilor, al drumurilor, de ajutor din ce în ce mai spornic. De la 9-10 ani, ajutam la polog, iar apoi mă „jucam” și de-a cositul, iar la 13 ani, am devenit „cosaș calificat”. În vara anului 1944 deci doar la 13 ani, am cosit tot fânațul (peste 20 de ha), eu și fratele mai mare, Ion, brazdă la brazdă, tata fiind concentrat în armată.

Sosit acasă, „pentru vacanța mare”, aveam și acuma doar câteva zile de odihnă și vara va fi iar ca toate celelalte, cu muncă plină, la coasă, la cărat căpițele grele, la pregătit pologul și ridicarea clăilor, cu drumuri lungi la lumina stelelor, în zile pline și nopți doar de câteva ore… Nu le-am spus nimic de faptul că m-am înscris, pentru clasa următoare, la fără frecvență; mă gândeam că poate tata să se mai răzgândească și o să-mi permită să urmez la zi cursurile, ceea ce ar fi mult mai bine. Oricum, eu mi-am procuratat manuale și notițele ce-mi trebuiau și eram în așteptare, o așteptare a toamnei cu sentimente diferite, opuse; o voiam oarecum cât mai departe, de teama de a nu auzi același verdict al tatălui meu, ca de fiecare data: „nu se mai poate (!)”, pe de o parte și să vină cât mai repede, din dorința de a continua școala, făcând și o pauză în munca grea, brută, peste puterile și vârsta mea, oricum, să se lămurească lucrurile, pe de altă parte. În jurul acestora mă răsuceam, ziua și noaptea, între teamă și așteptare, fără a mă putea desprinde de ele, care îmi furau astfel și confortul și bucuriile firești, secvențiale, prin unele ferestre dintre greul muncilor, cu ploaie sau timp senin, oferite de mediul natural, cu toate ale lui, atât de frumos, de altfel.

Totuși, vehicolul vremii nu-l poți opri și el a sosit și odată cu el și toamna, mereu „toamna mea”, iar tata, având și el aceste preocupări, gânduri, la vreme potrivită și așteptată îmi spune: situația este tot grea, apăsătoare și nu ne putem permite alte cheltuieli; deci, „deocamdată” (din nou!), cu școala ne mai oprim. Nu din rea voință o spunea, dar simțea că nu mai poate face față acestui efort; era neputința pe care o simțea față de familie, față de care era, totuși, primul responsabil. Se suportau tot felul de dări și biruri pentru război, prezent încă direct și prin consecințe, apoi dările stabilite după război, sancțiuni „pentru Răsărit”, aportul armatei române pentru scurtarea lui, cu evitarea altor distrugeri și pierderi de vieți umane, parcă nu era deloc luat în seamă. Despăgubirile pentru război, fixate pentru România, erau enorme, mereu îmbogățite, subevaluate și multiplicate, prin metode în totală necinste. Îl înțelegeam, deși eram neîmpăcat, de situația însăși, care mă afecta în mod direct. Am considerat că nu mai are rost să mențin tăcerea și i-am spus:

– Dar nici nu mă mai supără aceasta, îi răspund, pentru că eu am decis să nu mai merg acuma la Sighet, să încep iar școala.
Vai, ce bine te-ai gandit, la fel ca mine !, îmi răspunde tata. Acasă, avem tot ce ne trebuie!
Nu m-am gândit chiar la fel ca dumneata, pentru că eu nu renunț în a urma școala, îi răsucesc și eu puțin gândurile.
Cum mai vine asta, mă întrebă el; și una și alta, nu se poate!?
M-am înscris la fără frecvență pentru clasa următoare; merg numai de două ori la Sighet, în două rânduri: mai târziu, în toamnă și apoi în primăvară, când dau examen din toate materiile. Am să învăț acasă, fără cheltuială și am să promovez și clasa.
– E bine și așa, pentru că vezi și tu ce greu putem face rost de bani și ajutoarele de la școală mai mult nu-s, decât să se dea bani. Atâtea ne tot cere statul!

Am evitat astfel toate discuțiile tensionate. În toamnă și în timpul iernii, nu prea era de muncă pentru copii: se făceau și transportau lemne pentru încălzire, fân pentru animale ș.a., toate treburi pentru adulți; aveam suficient timp pentru pregătire, ceea ce am și început, folosind timpul liber, care era suficient. În timpul examanelor stăteam la o familie din Săliște, cu pretenții puține, decontate mai ales în alimente. Ambele sesiuni le-am trecut cu bine, cu o solidă pregătire la matematică și la limba română, mai ales; gramatica, un fel de matematică a acesteia, îmi plăcea foarte mult și mi-am format o bază solidă pentru tot studiul liceal și după aceea. După promovarea clasei, a treia, puteam să mă înscriu imediat la cursurile de zi, pentru clasa următoare, dar tot nu aveam siguranță și m-am lăsat în același regim de studiu, ca o rezervă; am lăsat-o pe mai târziu, cu aceeași speranță, fiind și ultima clasă a acestui ciclu gimnazial, care s-a și împlinit, până la urmă.

Prof. Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”
Londra, 03.08.2019

(Imaginea grafică, Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)




O trilogie școlară (partea a II-a) – autor, prof. Gheorghe Bărcan

prof. Gheorghe Bărcan

2. Fuga la „ȘCOALA MAI DEPARTE”

După „golirea” spațiului comunal de trupe, de tot felul de trupe, încet, încet, lucrurile începeau să ia o desfășurare firească, normală, cu greu. Lumea se aduna pe acasă și începeau să-și organizeze gospodăriile, cu ce a mai ramas prin împrejurimi, așa cum se întâmpla mereu după un prăpăd. Pentru că, după un război totdeauna rămâne un prăpăd, cu diferite caracteristici, pagubele cele mai mari și regretabile fiind pierderile de vieți umane, apoi distrugerile și sărăcirea de toate.

Veneau acasă și din armată, mai ales cei inapți de luptă, se întorceau și refugiații la locurile părăsite. Școlile și administrația începeau să se organizeze sub autoritate românească (se instalau jandarmeriile, primăriile), elevii își pregăteau ghiozdanele, studenții erau și ei în efervescența unui nou an universitar, nou în toate și în așteptări.

În familia noastră, echipa de atac, formată din cei trei frați mai mari și tata, ne-am apucat cu hărnicie de strângerea recoltei, timpul fiind favorabil, aceasta scăpând binișor de hoardele care au tot traversat aceste spații. Am adunat porumbul, am recoltat cartofii și puținele păioase ce aveam, terminând cu strângerea fructelor; am încheiat totul cu bine, după aceea începând și ploile de toamnă, de durată. Mama rămânea pe acasă, cu îngrijirea fratelui ce se apropia de 2 ani și cu pregătirea meselor. O gospodărie colectivă mică, de succes, mult deosebită de cea „mare, mare” ce i-a urmat și care a „amestecat, a unit și a separat totul”, în fapt, și-a făcut prezența un „alt război” ce a continuat, chiar mai sângeros ca cel ce abia a trecut, cu consecințe până în prezent.

Pentru mine, era a treia toamnă cu emoții școlare, pentru cel de al 3-lea an, al doilea efectiv de a urma școala. Se purtau discuții, lipsite de soluții sigure și tata înclina tot mai apăsat în a opri „Școala mai departe”, cu motivații cunoscute, parțial realiste, în lipsa unui efort al familiei, angajat. Un copil de numai 13 ani, a muncit toată vara ca orice adult și mai mult. Nu știam ce am să fac, dar o revoltă puternică mă cuprindea, pentru starea în sine, pentru lipsa posibilităților ce se tot prezentau și invocau, fără a se lua în seamă, ca minimă recunoștință, efortul mare în munca depusă, continuă, premergătoare situației.

În afară de mine, 7 elevi din comună aveau bagajele făcute și așteptau semnalul de plecare; m-au anunțat și pe mine, dar tăcerea alor mei i-a făcut să creadă că eu nu mai continui pregătirea, școala. Era chiar ziua când s-a stabilit plecarea, o zi cu ploaie și vânt, întunecoasă, cu neguri și nori mai pe sus și pe jos, care se așterneau atât de potrivit peste starea mea psihică, de suflet și inimă. Mă aflam afară din casă, în livadă, pe o ploaie măruntă, ud tot, unde scoteam rădăcinile de porumb rămase după tăierea turjenilor; numai pe pământ ud se puteau scoate bine, altfel trebuia folosită săpăliga. Am plecat și pentru că nu mai puteam suporta aceleași discuții de neputință pentru școala mea, în casă, unde mama îl tot lămurea pe tata, fără succes, că nu e bine să mai pierd un an. Atâta a muncit, a făcut… A ieșit și tata pe afară, poate din aceleași motive, ca și mine, dar cu alte dorințe; mama, foarte greu accepta înfrângerea. Dar, în jurul prânzului, apare un vestitor la poartă, cu o întrebare, formală (de la noi a fost tot timpul tăcere, neinteres) :

– Merge Ghiță la școală? Așteptăm în fața Primăriei.
– Nu merge,
răspunde repede tata, dar imediat vine răspunsul meu, neașteptat, cutezător:
– Vin imediat, așteptați-mă puțin!

Luat prin surprindere, tatăl meu a rămas cu mâna întinsă spre mine și cu o vorbă în vânt, neterminată, pentru că eu alergam deja repede spre casă, unde am și intrat. Mama, străină de acest dialog, nu pricepea nimic din graba cu care eu aruncam hainele ude de pe mine, mă ștergeam cu un prosop și îmbrăcam lenjerie curată, ciorapi. Doar cand îmi curățam iute bocancii șubrezi de noroi, se apropie și apucă să mă întrebe: „ce-i cu tine, ce s-a întâmplat?” Abia când îmbrăcam costumul uzat și vechi din anul trecut, am avut răgazul să-i răspund, simplu: „mă duc!” Am apucat apoi o mică valijoară din carton, în care aveam puse câteva caiete, creioane și certificatul școlar de la Năsăud, o mică pregătire a mea mai dinainte, în baza unei mici speranțe ce mi-a mai rămas, în care am pus repede un schimb de haine ușoare și un prosop; fiind gata de ieșirea pe ușă, mama a înțeles și m-a întrebat:

– Ce se întâmplă, cum adică, unde pleci?!
– La „școală, mai departe”
, i-am răspuns zbughind-o pe ușă, pe lângă tatăl meu, tremurând tot.

Tata și-a terminat treaba pe afară și numai apoi a intrat în casă. Credea în mod sigur că eu plâng acolo, lângă mama, care mă lămurea că n-avem ce face și nici prin cap nu-i trecea să finalizez această decizie așa radical, până la urmă. De aceea, când ieșeam pe ușă, în cadrul ei se afla tata, care intra și, încă nedumerit, a ridicat puțin mâinile în sus, pentru a nu ne îmbrânci, încă neînțelegând ce se petrece. Un gând de glumă, ce mă însoțea în fuga mea, îmi spunea: „s-a predat” (!), s-a răzgândit, doar că i-am auzit îndată strigătul de oprire, de chemare, când eu eram deja în alergare pe ulița plină de ape și noroi, spre căruță.

Distanța de parcurs era de 400-500 m și am ajuns îndată. Am văzut căruța „salvatoare” de departe și m-am bucurat că m-au așteptat. Atelajul era plin cu elevi, doi adulți și „cocișul” pe banca din față. Erau în interior mai mulți dulapi groși de scândură, sprijiniți pe loitre, „scaunele” și peste căruță era așezat un coviltir de protecție. Înăuntru, elevii erau toți aranjați, curați, uscați, cu bagajele dolofane puse la locul lor. O căruță plină, care parcă nu accepta intruși. Eu nu m-am cerut printre ei și nici ei nu m-au invitat, iar cocisul ridica din umeri a neputință. Nici nu aș fi vrut să-i mâzgălesc cu udeala mea și noroiul de pe bocanci, să-i strâmtorez, să produc silă și lor și mie. De aceea am „revendicat” locul liber de afară, de pe bancă, lângă cociș, iar valijoara mi-au acceptat-o acolo printre ei, toată bogăția mea, remarcată ironic. Spatele îmi era puțin protejat de coviltir așa cum mi-am făcut loc pe bancă, mai în spate. Din față eram izbiți de ploaia măruntă și eu și cocișul, cu toată pelerina subțire ce o purta. Un avantaj aveam și noi: aerul acolo pe bancă, în față, era mai proaspat și curat ca cel din înghesuiala interioara, cu amestecul și de parfumuri, fiind și două domnișoare printre ei.

M-am întins doar aici și acum la vorbă, dar toate acestea le-am făcut atunci cu iuțeala gândului, fără exprimări, dorind plecarea cât de repede, înainte de a ajunge tata cu verdictul: jos! Căruța s-a urnit la pas, apoi la trap, caii fiind puternici și roțile căruței pe rulmenți. Lăsam în urmă case după case, localități, una după alta, iar gândurile mele treceau și ele prin tot felul de schimbări, dominând cele pesimiste, raționale, peste curajul exploziv manifestat. Îmbrăcaminte insuficientă și nici un ban, nimic înafara certificatului școlar de la Năsăud, de promovare a unei clase și-mi era teamă să nu fiu obligat să fac drumul înapoi, ținându-i astfel de urât doar cocișului, să intru pe aceeași ușă a casei, mai plouat de cum eram; o aventură dureroasă!

Înserarea se simțea și ne apropiam de Crucea Șieului, când s-a auzit o voce stinsă, strigând: opriți, opriți! Am privit în urmă, unii din căruță, la fel ca și noi din față și am observat o siluetă în umă, prin ceață, care alerga spre noi aproape împleticindu-se. Cocișul a oprit imediat căruța și se deslușește ființa care cerea ajutor: era tatăl meu! M-a prins sughițul și obrajii mi s-au udat din nou, deși nu mai ploua. A alergat cca 20 de km împotriva vântului, a ploii, un adevărat maraton, micșorând metru cu metru distanța ce-l separa de noi, pentru a ne ajunge. Sosit lângă căruță, stătea aplecat, ținându-se cu mâna de capul unei leuci; abia respira și încă nu putea vorbi. În acel moment, am simțit un regret amarnic pentru gestul meu pripit: el putea să moară pe drum, de ploaie, de vânt, de alergare, de oboseală ori supărare, de toate și mă gândeam că „viața este mai scumpă decât școala”! Acuma îi așteptam reproșul: „vino jos repede, băiete!„. Aș fi coborât imediat și am fi organizat întoarcerea spre casă; îl aud însă spunând: „nu mai pot merge, trebuie să mă luați cu căruța, oarecum” ! Am coborât, l-am îmbrățișat, l-am sărutat și i-am mulțumit; „sângele apă nu se face!„. Dar dânsul m-a potolit și poate în glumă, sau consecvent gândurilor și rațiunii sale, îmi spune: mai încercăm,”încă o dată (!)„, bănuind că greutățile încă au rămas. Am aflat apoi, mai târziu, ce a fost pe acasă, după fuga mea.

Mama, în care s-a trezit spiritul matern pentru protejarea „odraslei”, a început cu reproșurile: ai refuzat să-l sprijini, să-l ajuți, deși a muncit atâta și-i place școala; a plecat fără să mănânce, ca de la casă străină. Drumurile sunt rele, apele mari și podurile rupte; vor trece prin ape, se poate îneca și atunci ai să fii mulțumit! Tata se plimba necăjit, agitat prin casă și căuta ceva bani, mama a mai pregătit niște haine și, după circa o oră, a pornit după noi, să ne ajungă. Mama întotdeauna câștiga, în astfel de situații. A fost noroc nu numai pentru mine că tata a venit, ci pentru toți, pentru că, altfel, probabil, ne înecam cu toții.

S-a împins un dulap de scândură în exterior, cât s-a putut și pe acel „scaun” s-a așezat tatăl meu, ținându-se cu mâinile de loitrele căruței, tot în exterior, în vânt și ploaie, foarte obosit și în condiții deosebit de grele de călătorie. Nici acum ceilalți n-au simțit nevoia să se deranjeze, să-și împuțineze comoditatea puțin. Podul peste Iza, la Rozavlea, era rupt, apa lată, adâncă și învolburată. Era o variantă de drum prin Botiza, peste dealuri, dar cum s-o abordezi în noapte, în condiții ce nu le cunoști și care numai bune nu puteau fi. Așa că, spunând Doamne ajută!, s-a abordat traversarea. S-au înfruntat valurile și apa a pătruns mult în căruță, până sub dulapi, deranjându-i mult și pe cei dinăuntru, cu picioarele în apă, până mai sus. Doar că trecând de mijlocul râului, cu solul pietros pe sub ape, dincolo de el era adunat mult mal și căruța s-a afundat, iar caii n-o mai puteau urni din loc, traversarea fiind blocată. Apa se lățea, la fel și valurile, care tot se apropiau de căruță și adunau lomuri și mizerie pe lângă ea, care, în scurt timp, putea fi răsturnată. Fără a sta pe gânduri, tata și cocișul au început transpotarea noastră spre mal, cu rândul, pe spate, cu apa până la brâu, apoi, punând și ei umărul la efortul cailor, căruța a fost smulsă din ape și trasă la mal.

S-a continuat drumul în noapte, parcurgând toate comunele, până spre Vadul Izei. Podul de peste acest râu, foarte mare aici, nu a fost distrus, nemții nemaiavând timp să-l dinamiteze; dar nu se putea trece râul Mara, foarte mare și el, cu apele adunate din pâraiele munților. Ni s-a spus să mergem pe lângă el și mai sus se va putea trece, ceea ce am și făcut. Am ajuns pe un drum ce ducea iar la râu și care indica un loc de traversare; dar oare și acum? Apa era foarte îngustă, murdară și cu o viteză ce te amețea, privind-o. Unul dintre adulți, coborând din trăsură, spune: apa fiind așa îngustă, caii, cu puțin avânt, scot căruța din ape prin două salturi; mai aruncă și o piatră și spune: auziți cum sună apa? Tatăl meu, prudent întotdeauna, uneori și prea mult, îi răspunde: nu vedeți că drumul este numai mâl și că pe aici, probabil, n-au trecut căruțe de săptămâni? Apa fiind așa de îngustă aceeași de unde am venit, nu gândiți că poate fi extrem de adâncă iar caii nu au aripi să o salte?! Da, apa sună ca atunci când arunci o piatră într-o fântână cu apa foarte adâncă!

Ne-a coboraât din căruță pe mine și pe verișorii mei, zicând: stați aici și mă aștetați până vin, iar voi, dacă doriți, faceți traversarea. Eu mă duc mai sus la o casă, unde se vede o lumină, să mă imformez. Cum stăteam acolo, cu aburi ieșind din hainele încă ude, păream niște strigoi, între noapte și zi.

A sosit tata explicând: traversarea pe aici înseamnă moarte; apa are peste 3 metri și încă de la margine ar începe „rostogolul”. Poate cu încă un impuls la solicitarea „adultului”, se traversa, „pe sub ape”(!) și, probabil, ajungeam mai repede la Sighet! Am plecat mai sus pe lângă apă, până la un pod de cale ferată, linie îngustă, unde apa se despărțea în trei scurgeri; pe acolo era trecerea. Au trecut toți pe podul de linie ferată, purtând bagajele dolofane cu ei. Eu am întârziat puțin în căruță, căutandu-mi valijoara; îmi era teamă să n-o ia apele, cum s-ar fi și întâmplat, ele trecând peste loitrele căruței golite, pe toate cele trei brațe; acolo aveam „bogăția” : certificatul primei clase de gimnaziu, absolvite. Am găsit-o mutilată de picioare lor, prin paie.

A mai rămas puțin drum de făcut și oboseala era alungată de noutatea mai „marelui oraș” în care intram, contactându-l direct în scurt timp. S-au aranjat și aici repede lucrurile, cazarea, totul și tata s-a întors acasă, în căruță lângă cociș, acuma după vreme și alegerea lui. Evident, am ieșit puțin prin oraș, chiar din prima zi, în costumația mea mai sărăcăcioasă și uzată, cu toate curate și bine îngrijite, așa, în puținătatea lor. Am simțit nevoia să ies singur, așa cum mă și simțeam în raport cu colegii de călătorie, să prospectez puțin orașul; am mers pe corso, prin parc, puțin prin împrejurimi. Îmi părea mult mai mare și mai extins decat Năsăudul, fiecare cu frumusețile lui; parcă aș fi tot trecut de la unul la altul. Am auzit de Grădina Morii, zonele frumoase de-a lungul Izei, Solovanul; pe alte dăți, cu timpul. Mă simțeam optimist și credeam că-mi va plăcea foarte mult. Nu știu cum, dar atmosfera, manifestațiile, vorba, spiritualitatea erau aici mai apropiate de comuna natală, decât la Năsăud; spirit maramureșean și năsăudean, dar ambele plăcute, în felul lor, fiecare cu personalitate proprie. Îmi plăcea mult în clasă, la ore și luam cu atenție notițe, manualele găsindu-se mai greu acuma, editările erau „pe drum”. La matematică ne preda o doamnă, în acel an (nu-i rețin numele), foarte respectuoasă și cu multă dăruire. La acest obiect am dat și primul extemporal, la care a rămas o singură culoare pe hârtie, a doua, roșie, fiind doar la urmă, cu nota și semnătura. Aveam o atitudine conștiincioasă pentru învățătură și mă simțeam bine în clasă. Ar fi fost și bizar să fie altfel, când silința mea pentru școală a fost determinantă, trecând peste atâtea greutăți. La internat aveam condiții bune de studiu și, în pauze, nu mergeam în curte, unde se juca mai ales fotbal. Puteam juca și eu, dar o lovitură mai apăsată în minge mă putea lăsa desculț. Am învățat în schimb să joc șah, care-mi plăcea mult; am progresat și jucam chiar bine. Timpul se răcea și nu prea ieșeam nici în oraș, hainele mele fiind rare și friguroase. Mai târziu mi-a trimis mama jersee și altele, potrivite și pentru iarnă. Masa era mai slabă și ne mai trimiteau de acasă câte ceva, specialități diferite de ale celorlalți, la copiii de țăran. Izenii ne serveam între noi, cu de ale noastre, sănătoase: pâine de mălai sau plăcintă cu smântână (excepțională), slănină, cârnat, șuncă, smântână, fructe; mai serveam și pe alții. La un moment dat, am fost mutați cu internatul la Palatul Culturii, imobilul Liceului ”Dragoș Vodă” fiind transformat, pentru un timp, în spital pentru Armata Roșie. Cursurile le făceam la o școală de lângă Baia Evreiască, mi se pare Școala nr. 2. A apărut un caz de tifos exantematic la un elev, Pop Virgil, venit din refugiu și s-a instituit carantină pentru Liceu. Au adus mai multe etuve și au trecut prin acestea toată îmbrăcămintea ce o aveam, hainele de pat și tot ce putea fi focar de infecție. Stăteam goi în dormitoare și dușumeaua era dată cu motorină. Nu aveam voie să ieșim afară, intrarea-ieșirea din imobil fiind pusă sub pază ucraineană, ucraineni înarmați. Era timpul când Odoviciuc voia să anexeze Ucrainei Maramureșul Istoric, ce ne-a mai rămas din el. Palatul Culturii, „internatul nostru”, are intrarea între cele două turnuri și, pornind de la acestea, prezintă o fațadă spre stradă dinspre gară și a doua fațadă oblică față de aceasta. Într-o noapte, un grup de circa 30 de elevi a ieșit pe geamurile de la parter, nu pe fațada dinspre gară, când păzitorul a trecut spre acolo și au dispărut, dimineața, încă cu noapte, mergând spre casă. A doua zi dimineață, al doilea grup de elevi a urmat aceeași cale, printre care eram și eu, cu încă doi elevi de pe Iza și am lut-o „pe Iza în sus”. Era iarnă, multă zăpadă și drumul foarte greu, fiind și flămânzi. Ne mai agățam de sănii și, în noapte, am ajuns în comuna Cuhea (Bogdan Vodă), cu elevul Mariș Vasile, mult mai târziu director de școală acolo, care m-a și invitat la ei acasă, pentru înnoptare; nici nu mai puteam merge, făcând în jur de 50 de km. Cât de bine m-am simțit când mi-am dat jos ghetele din picioare, pline cu zăpadă și înghețate, ca și hainele ce le purtam! Nu ne-am apropiat de căldură și am rămas mai pe de lături până ne-am dezghețat. Ne-au pregătit onoratele gazde o mămăligă cu brânză și smântână, excepțional de bună, care a căzut atât de bine peste foamea noastră curentă și mai generală, încât putem spune că alta asemenea n-am mai gustat. A urmat un dejun la fel, cu alte bunătăți, după care, cu multe mulțumiri și refăcut, am călcat zăpada, fiind peste genunchi, până acasă, la Săliște, o distanță de 6 km, drumul fiind pustiu în acea duminică dimineața. Ne-am bucurat toți de întâlnire, acasă auzind și ei știrea. Am rămas vreo 10 zile în vacanță, în ziua următoare plecării noastre fiind lăsați acasă toți elevii, într-o mică vacanță. N-au fost alte cazuri și bolnavul mergea spre vindecare. A trecut anul cu bine, de altfel, cu școala și vacanțele ei, eu fiind obligat să umblu desculț, din luna mai, până am plecat acasă. Acolo mă aștepta opinca, mai comodă de umblat cu ea pe dealuri, pe locuri în pantă, unde la cosit, mai ales, era foarte greu să mergi în sus-jos, ci de-a costișul; cu bocancii e mai greu și se deformează și, deocamdată, nici nu-i aveam. Am încheiat anul cu bine și eram sigur că și la anul vor fi probleme cu continuarea școlii, condițiile fiind puțin schimbate și doream să evit aceasta. De aceea, m-am prezentat la secretariat și am rugat-o pe D-na secretară să mă înscrie pentru anul următor la secția fără frecvență; mi-a spus că este această secție, dar pentru adulți, nu pentru copii. Am insistat, fiind și elev bun, fără putință de continuare altfel, și mi s-a aprobat, până la urmă. Eram cel mai tânăr cursant la această formă de învățământ. O măsură de siguranță, de prevedere, care s-a dovedit și utilă!

Prof. pensionar Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului Dragoș Vodă, Sighet
Minneapolis, 17.07.2019

Foto: Liceul „Dragoș Vodă”(colecția Pal Robert Zolopcsuk)




O trilogie școlară (autor, prof. Gheorghe Bărcan)

prof. Gheorghe Bărcan

1. ”ȘCOALA MAI DEPARTE”

Am încheiat ciclul primar în comuna Săliștea de Sus, MM, în anul 1942, sub ocupație maghiară. Războiul era în plină desfășurare și se părea că nu mergea spre Răsărit, ci că el vine dinspre acolo și se apropie de noi; și nu încet. Consecințele lui erau profund simțite și de populația din spatele frontului, care era părtașă la acesta prin multiple „dări”, „cote”, predarea de animale pentru consum și rechiziționarea altor mijloace de muncă, într-un cuvânt, prin sărăcirea populației.

Urmarea „școlii mai departe” avea în mediul rural două semnificații. Prima era înțelegerea directă, ca fiind departe de casă, spre un oraș, acolo unde funcționau școli de pregătire peste cele ale cursului primar, așa cum era în acele vremi; era o problemă deosebit de importantă în aceste zone, deoarece pe aici se aflau puțini salariați, posibilitățile de venit, peste cele ale traiului zilnic, fiind extrem de reduse, mai ales pe timp de război. De aceea, accesul la astfel de școli, din aceste locuri, era foarte redusă. A doua semnificație a „școlii mai departe” era pregătirea superioară din acele școli, mai înaltă, cu alte perspective, de unde puteai deveni și „domn”, statut care impresiona gândirea țăranului simplu.

Am fost tot premiant întâi la „primară”, îmi plăcea mult școala, mama mă susținea mereu, dar tatăl meu voia să facă din mine un țăran destoinic, mai ales că manifestam multă pricepere și mult spor și în ale agriculturii, ale gospodăriei agricole, îi semănam. Am muncit primăvara la prășit, apoi la făcutul fânului, munceam toată ziua la polog, câte puțin și la cosit, la doar 11 ani; îmi și plăcea aceasta, dar voiam să-l înduplec și pe tata să mă trimită la școală, în continuare. În toamnă, în jur de întâi septembrie, tata a spus un nu (!) hotărât și așa a rămas, cu toată insistența mamei, a rugăminților mele, în timp senin, pe ploaie și printre lacrimi. Spunea: nu avem venituri, nu avem de unde și cu ce să ne descurcăm. Am rămas să privesc după alții, puțini, cum își iau ghiozanul și pleacă. Am încercat la fără frecvență, dar nu se putea, eram prea mic. Un an pierdut! Nu eram superstițios, dar parcă era ceva cu școala mea, de la început și au fost destule, mereu.

Năsăudul. Am fost foarte silitor la muncă în continuare, s-au mai făcut și ceva economii și în toamna următoare, după multă insistență, tatăl meu a fost de acord să merg la „școală, mai departe”, mai mult o încercare (!). Mama mi-a făcut o stofă foarte fină, din lână, cu modele și mi-a confecționat un costum complet de haine, inclusiv un palton și pantaloni scurți; nu aveau bani să le cumpere, dar cele de casă erau și mai frumoase și mai călduroase. În data de 14.09.1943, eram cu căruța, în drum spre Năsăud, pentru a urma prima clasă gimnazială la liceul de acolo, un liceu cu limba de predare română, favor acordat acestui ținut grăniceresc. Ajunși acolo spre amiază, într-o zi frumoasă de toamnă și, în centrul orașului, în fața unei biserici cu un parc în apropiere, am coborât din căruță, mi-am făcut semnul crucii, rostind: ”Doamne ajută!” și până la urmă, cu toate la un loc, mi-a ajutat! Am părăsit pentru prima dată perimetrul de comună și mă aflam într-un oraș de provincie, un oraș „țărănesc”, de înaltă moralitate, cu mari reverberații în jur și la nivel național, cu o pleiadă de persoane cu studii superioare, în timp, profesori universitari, academicieni, un mare centru de cultură național, mult peste „micimea” lui. Fremătam de bucurie și eram extrem de fericit de tot ce vedeam, de tot ce întâlneam. S-au reglat repede cele legate de cazare, de taxe și părinții s-au întors spre casă, cu tatăl meu mai îngândurat și mama foarte bucuroasă. Fratele ei era director de școală în comună și năzuia și ea să aibă un copil situat așa, „mai sus”.

Cazarea și meditația erau la un internat lângă gară, cu un mare spațiu în jur, iar masa o serveam la liceul din centru, unde se țineau și cursurile. Chiar vecin cu liceul era și terenul de fotbal al orașului, unde puteam alerga și ne puteam juca în pauze, în timpul liber. Mi-a plăcut mult încă de la primele ore de curs; se preda totul în limba română, cu excepția a două ore de limba maghiară/săptămână și o oră de Honvedelmi Ismeretek (istorie), tot în limba maghiară. Directorul școlii, Palfi Endre, vorbea corect românește și era foarte cumsecade. Cea mai neplăcută oră era cea de limba română, obiect ce-l preda un român maghiarizat, domnul Mizgan, care jignea mereu elevii, de parcă erau de altă nație și era neplăcut și în predare. Programul era destul de încărcat, deoarece s-a decis predarea întregii materii în primele două trimestre, când se încheia și școala. Decizia s-a luat pentru că frontul se apropia și internatul, plin cu elevi, se afla lângă gară, obiectiv vizat de bombardamente. Am încheiat pima clasă de gimnaziu cu bine, cu toate calificativele de „jo” și „jeles” (bine și foarte bine), matematica fiind cu „jeles”, evident.

Astfel, spre sfârșit de aprilie 1943, eram acasă, cu prima clasă de gimnaziu promovată. Pentru copiii de funcționari urma o vacantă lungă, pentru mine au fost doar de 2-3 zile de odihnă. La școală programul a fost greu, masa nu întotdeauna destulă și eram slăbit, dar, sosit acasă, trebuia să particip la muncile de sezon. Era timpul de arătură și tatăl meu m-a luat de „pogonoci” cu el, pentru această muncă. Avea doi cai tineri și iuți, abia înhămați și parcă alergau cu plugul. Era un lucru deosebit de obositor, cu mult de lucru la fiecare capăt de brazdă, mai ales, ziua întreagă; făceam o pauză doar la amiază pentru masă și pentru hrană și puțină odihnă pentru cai și atât. Cailor li se mai dădea ceva ovăz pentru rezistență, pe care-l consumau din mers, dintr-o pungă de pânză, agățată de gât.

Umblam toată ziua și seara, ajuns acasă, cădeam de oboseală. În ultima zi, aram o moină la „Vârful Dealului”, o zonă în pantă și, ceva mai sus de ea, începea coborârea spre Valea Vișeului. Moina era aprope toată răscolită, arăta și avea lățimea de 50 de metri, lungimea de cca 150 de metri și pe fiecare metru lățime se așterneau cam 4 brazde. Un simplu calcul da: 4.50.150 m=30000 metri de lungime de brazde, deci 30 de km de alergare, de rulaj; zilnic! Atâtea zile!

Peste toate, acum la terminare, a venit de peste vârf și o ploaie rapidă, bogată și rece, care ne-a umplut de apă, până am ajuns la căruță; dar nu aveam nimic de protecție și udarea a continuat și în drum spre casă. Aveam de parcurs vreo 6 km; ploaia a mai încetat și, ajunși acasă, începeau să iasă aburi din haine, cum se uscau ele de la căldura corporală. Eram tot transpirat și ploaia rece care ne-a surprins, doar în camasa, parcă a pus un strat de gheață peste mine. Tatăl meu a trecut de îndată la îngrijirea vitelor, iar eu am mers la crăpat și tăiat ceva lemne, ce-i trebuiau pentru foc mamei, care ne pregătea o masă bună și meritată. Dar, m-am trezit culcat pe pat, cu mama lângă mine, în mână cu o cană de ceai și tot mișcându-mă să mă trezesc. Ce-i cu mine, ce s-a întâmplat?, am întrebat eu nedumerit, deschizând ochii. Te-am găsit jos lângă lemne, cu toporul lângă tine, fără cunoștință! Ai leșinat. Te-am adus în casă și acuma te-ai trezit. Bea puțin ceai, îmi spune dansa. Am baut, cred că l-am terminat, nu mai știu, dar am adormit repede și m-am trezit mai târziu, din nou, mișcat acum de tatăl meu, care-mi spune: hai, e târziu, ai dormit bine și mai avem de arat, la porumb, pentru că la ovăz am terminat!

M-am îmbrăcat, am mâncat ceva și am plecat de pogonici la alte arături, mai aproape de casă, printre case, pe unde ne puteam și proteja de ploaie, dacă venea. După cca 5-6 zile, mama îmi spune: ești palid și ai ochii „împăiengeniți”; cum te simți, nu te doare ceva? Nu mă doare nimic, i-am răspuns, doar că de-abia merg; acuma parcă mă trag caii după ei și nu-i conduc eu. Puțin după aceasta, am avut un vis de coșmar: părea că un tânăr m-a prins de mijloc, m-a trântit jos și-mi tot dădea cu un cuțit în spate, mă tot înjunghea, iar eu urlam; doar că m-am trezit și urlam în realitate, cu niște junghiuri în spate insuportabile. M-am silit să nu mai strig și să păstrez o anumită poziție, pentru a mai diminua durerile. Ploaia (!), am dedus imediat.

Trebuia să merg la medic, urgent, la Vișeu, la domnul doctor Dan, oarecum medicul familiei; a fost și acasă la noi, pentru tata, venind tot pe jos. Nu era cursă spre Vișeu, iar tata trebuia să termine o arătură, acuma, cu un pogonici de împrumut! Am plecat pe jos, peste deal, în urcare, peste Botoaia și Drăguiasa, pe o distanță de peste 8 km, abia mișcându-mă și, îngrozit, așteptându-mă la orice. Cu mama alături, cu sprijin, am plecat la 4 dimineața și am ajuns la orele 13, cu mulțime de opriri, dureri mari, cu răsuflarea tot mai grea; n-am făcut nici un km/oră! Când m-a văzut, domnul doctor mi-a spus: ai apă la plămâni (!); sa vedem cum e. Mi-a făcut o radioscopie, care a confirmat diagnosticul. O rețetă, medicamente și întoaecerea, cu o căruță din Dragomirești, întâlnită acolo și până acasă mai aveam doar 4 km, pe drum drept și cu rețeta în buzunar!

Au urmat 5 săptămâni la pat, cu două rânduri de medicamente și alimentație bună, după care am început din nou, alte activități, fiind refăcut. Noroc mare că pleurezia n-a fost bacilară, așa cum sunt acestea de obicei. Puțin timp la prășit, care era pe terminate, apoi împreună cu tata și cu Ion, cu 4 ani mai mare ca mine, având 17 ani, iar eu 13, atunci împliniți, am plecat pentru câteva zile pe la locurile de fânațe, pentru a le curăța, pentru cositul care va începe curând. Dar, așa cum s-a văzut și se va mai vedea, proiectele se schimbau prin decizii cine știe de unde venite, fără a fi consultat și fără putința vreunei intrvenții. Tata, în vârstă de peste 50 de ani, a primit ordin de încorporare pentru front! Exista, însă, posibilitatea de a fi concentrat cu căruța și caii pentru lucrările la „linia de apărare” de la Pasul Prislop, pentru a bloca înaintarea armatelor ruso-române. Evident, a ales a doua soluție.

Urma să facem tot fânul cei trei frați: Florica, 19 ani, eu și Ion. Pe celălat frate, pe Daniel, l-am lăsat acasă cu mama, să aibă grijă unul de altul, el neîmplinind încă vârsta de 2 ani! Am început devreme și, până spre toamnă, am cosit, eu și Ion, peste 20 de  hectare de teren, brazdă la brazdă și am umplut pământurile de clăi. Cositul este o muncă foarte grea, doar înotul îi poate sta alături, unde toate părțile componente ale organismului sunt solicitate. Cât de exagerat era el pentru un copil fraged, de doar 13 ani! Florica ne bătea coasele, ne ajuta la strâns pologul, făcutul clăilor și pregătea mâncarea. Aprovizionarea o făceam eu: plecam de la deal după terminarea cositului și alergam cu noaptea, până acasă. Pregăteam totul, dormeam puțin, apoi, la lumina stelelor, făceam returul, pe câmp, prin păduri, acuma nealergând, având greutate mare în spate. Niciodată nu i-am găsit treji pe cei doi, rămași acolo, când soseam și, deschizând coliba, le strigam: sculați-vă, că intră „musca” peste voi, iar ei răspundeau nesupărați: strigoiule! Erau săptămâni când coboram în comună, după provizii, și de două ori. Se mai întâmpla să răbdăm și puțină foame uneori, neputându-ne dezlipi de lucru, din cauza vremii turbulente și nu doream ca ploaia să ne ude pologul, să strice fânul și comasam cele trei mese, doar pe seara. A mers odată Ion acasă, dar s-a întors, liniștit, doar pe la amiază; distanța era în jur de 9 km. Până spre sfârșit de septembrie am terminat cu fânul și am coborât acasă, pentru strânsul câmpului. Cât de bine mi-au prins mai târziu aceste zile de foc, greutatea lucrului, rezistența, puțina foame cu distanțe mari între mese și altele.

Se umpleau și drumurile de trupe, care nu se mai terminau. Trupele germane maghiare au abandonat Pasul Prislop pentru a nu fi încercuiți și au luat-o „la vale”, venind imediat dupa ei rușii, românii. Tata s-a întors din fericire acasă, cu tot echipamentul și mulți alții, lăsându-i să plece spre case. S-a întâmplat însă oribilul act de bestialitate, tragedia de la Moisei, cu atâtea asasinate, prin care s-au semnat atrocitățile unor descreierați, înainte de plecare, așa cum au fost altele, la sosire; este cunoscută această urgie, pe aici și peste toate depărtările. Un grup statuar, realizat de Vida Geza, pe un platou din apropierea celor două case, în care au fost uciși, reprezintă un omagiu peste timp pentru acești eroi, martiri peste vreme, peste timpuri. Trupele germane din coada convoaielor, ultimele, au aruncat în aer podurile de peste râurile Iza și Buleasa, ca și mai departe, de pe Valea Izei, salutul plecarii!

Noi căutam să ne protejăm și de cei ce pleacau și de cei ce veneau. Tata cu Ion și Florica au plecat pe deal cu câteva animale rămase, iar mama cu mine și cu Dănuț am rămas acasă, să mai dosim ce puteam, prin livadă, prin turgeni, prin alte locuri ferite. N-am mai avut pierderi mari, s-a luat aproape tot până atunci; doi soldați nemți, trecând pe la noi, ne-au sărăcit de găinile de prin curte (găinarii!), iar pe 3 ruși i-am servit cu mămăligă și lapte de oi, pe care l-au sorbit cu farfuria, fără a folosi lingura; le-am mai dat și niște alune adunate vara de pe câmp și s-au dus. Pe pustii!

În câteva zile, trupele, de toate felurile, în retragere sau înaintare, cu mulțime de mijloace de luptă după ele, cu toate în obosire, s-au rărit, se tot împuținau, unii se retrăgeau, ceilalalți urmându-i de aproape, pentru a-i „rări” sau prinde. Toate au lăsat după ele un pustiu, dar ne simțeam mult mai bine fără de ei.

Ne-am adunat și noi pe acasă, iar pentru mine se punea iar întrebarea: mă mai trimit la școală, sau voi mai marca încă un an „gol” ? Timpul era înaintat și hotărârea trebuia luată; nici mama, care mă susținea mereu și nici eu nu îndrăzneam să ridicăm problema către tata, de teama răspunsului. Acesta a venit însă din partea lui, într-o discuție care se voia întâmplătoare, pentru că nici el nu era pregătit să se ia la lupta cu noi. Într-o zi, făcând o analiză a situației ramase „după război”, a început să spună, ca într-o doară: ne-au sărăcit și unii și alții și am rămas aproape fără nimic și va trebui să strângem cureaua, un timp. Vite aproape că nu ne-au rămas, nici bani nu avem, nici cereale și nici ce vinde. Trebuie să lăsăm și școala copilului deoparte, cel puțin deocamdată. Ne vom reface și o să avem ce ne trebuie, ceva mai târziu, pe aici, pe la noi și fără atâtea școli! Un fior rece m-a cuprins, dar nu am avut curajul de a riposta, nici eu, nici mama, dar lupta nu era încheiată. Au urmat însă multe peripeții, apoi și mai multe, după aceea.

Doamne ajută!

Prof. pensionar Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului Dragoș Vodă, Sighet
Minneapolis, 04.07.2019

Sursă foto: http://www.primarianasaud.ro/




Mesaj pentru Promoția 1969!

Dragi Absolvenți, Promoția 1969, Liceul Vișeu de Sus

M-am bucurat atât de mult de frumoasa voastră aniversare, din 22.06.2019, la împlinirea a 50 de ani de la absolvirea Liceului!

Am fost însă și foarte trist, pentru că prea mulți dintre absolvenții Promoției au fost absenți de la acest măreț eveniment, fiind trecuți la cele veșnice; Domnul să-I răsplătească și să-I odihnească în pace. Omagiu pentru ei, în tăcere!

În prezent ne aflăm în SUA, rezidenți, în grija fiicei noastre, Ana-Rodica, și aveam bilete de mers în țară pe 14.06.2019, cu gândul de a fi și noi prezenți la bucuria voastră, pe care să o împărtășim din toată inima, împreună cu voi. Dar am avut un accident spre sfârșit de mai și mi-am fracturat mâna dreaptă, făcându-ne imposibilă deplasare. Umblu greu și, chiar în casă, m-au lăsat picioarele și am căzut. Am avut mai multe ședințe de radiologie și tratament, sunt și acuma cu ea suspendată de gât; mai sunt programat pentru un control și apoi, în 15 iulie, pentru un program de recuperare. Am amânat plecările pentru altă dată…

Am văzut poza voastră pe Facebook, grupul de elevi și câțiva profesori și a trebuit să ne bucurăm (și ne-am bucurat!) și de aceasta. Sunteți frumoși! Tot pe această cale virtuală am citit multe alte mesaje plăcute despre acest frumos eveniment, de la cei prezenți și de la alții.

Felicitări celor ce au organizat această întâlnire spre bucuria voastră, a tuturor!

Pentru mine, această întâlnire a voastră, avea și o semnificație aparte; la una dintre clase am fost diriginte și profesor de matematică, fiind prima mea promoție, după lungi, grele și dureroase așteptări, amânări… Am făcut cu clasa mai multe excursii, pe Valea Vinului, la Cascada Cailor, la Complex ș. a.

Dacă am făcut unele „excursii” forțate (securitate, închisori, Canal…), de ce să nu fac altele de plăcere?!

Am avut foarte multe bucurii și succese alături de voi, care mi-au lăsat amintiri deosebit de plăcute și mă fac să mă gândesc mereu cu drag la foștii mei elevi…

Sunt sigur ca la frumoasa voastră sărbătoare nu ați uitat profesorii voștri, care au contribuit la devenirea voastră; din păcate mulți dintre ei nu mai sunt… Pentru cei în viață le dorim multă, multă sănătate lor și familiilor acestora și să aibă parte numai de bucurii!

Mă bucur mult de toate succesle și împlinirile voastre, de tot ce ați realizat și de ce veți mai realiza.

Vă dorim în continuare multă, multă sănătate, pentru voi și pentru toți cei dragi, numai împliniri și bucurii!

Doamne ajută!

Cu mult drag,
Prof. Maria și Gheorghe Bărcan

foto: prof. Aurel Ghilezan




Zbateri, Speranțe și Bucurii frânte de prigoana comunistă (prof. Gheorghe Bărcan)

Eram „liber” și flămând în a trăi intens această libertate, dinafara închisorilor înfășurate în atâta sârmă ghimpată, cu prezența ei pe afară, „să umblu” într-o altă lume, o lume care era totuși total diferită de aceea în care m-am născut, cu umbletul meu de atunci. După trecerea marii bucurii a revederii, atât de „târzii”, cu cei din familie, cu prietenii și cu cei cunoscuți, care umpleau casa, am început să mă și gândesc la „pașii” pe care trebuia să-i fac. O primă  constatare, când am ieșit pe “afară”, a fost aceea că unii cunoscuți, pe care-i întâlneam, manifestau „curaj”, stăteau de vorbă cu mine, alții se făceau a nu mă vedea, evitând a fi considerați și ei „dușmani ai poporului”.

Acțiunile ideologiei comuniste erau atât de temătoare, fizic și psihic, catastrofale, încât au dezumanizat multă lume, o lume care parcă se ascundea de ea însăși!

Primii pași  i-am făcut spre Miliție, pentru a mă legitima; mi s-a eliberat repede „Buletinul de Identitate”, pe care mi s-a aplicat pe loc stampila D.O. (Domiciliu Obligatoriu). Șeful de post, Vasilescu, mi-a spus însă că-mi va aproba deplasări, cu proceduri legale, ceea ce a și făcut, mereu; a fost un om cumsecade, cu totul diferit de ceilalți milițieni „șefi”. Următoarea deplasare a fost la spital, cu consultări, analize, cu medicamente, urmând apoi un regim de supraalimentație, de refacere și, după o lună, puțin refăcut, am fost angajat într-un serviciu ușor, de la întâi aprilie, până la 15 iunie; bugetul familiei mă obliga la aceasta.

În vacanța de Paști m-am întâlnit cu foștii mei colegi de clasă, unii studenți în anul III, eu fiind într-un decalaj de 6 ani față de ei! Realitatea aceasta m-a întristat, dar eram foarte bucuros că pe Nonu, verișorul meu, l-am salvat de temniță, ca și pe tatăl lui, cu o protecție și tăcere totale și cu foarte multă suferință. Altfel, nu știu pe unde se afla cu studiile și nici dacă la acel moment era liber; mi se părea că am și eu o mică părticică din succesul lui și aceasta venea ca o compensație.

În acest interval de timp gândurile nu au făcut pauză și înțelegeam că situația mea nu era deloc ușoară, desigur incomparabilă cu cea prin care am trecut; dar simțeam un impuls puternic de „zvâcnire” în perspectivă, de ieșire din letargie. Un an școlar se încheia cu luna iunie și un altul  urma să înceapă îndată, cu 2 luni de separare și acest interval redus de timp mă strângea greu, mă făcea oarecum neputincios și mă revolta. Eu aveam 2 clase de promovat, bacalaureatul și admiterea la Facultate; altfel, în toamnă, urma încorporarea în armată, cu 2,5 ani la muncă, o altă muncă, cu alte amânări, iar la liceu se mai adăuga o clasă, a  XI-a. Mă zbăteam în aceste gânduri, cu mersul în toate direcțiile, dar nu mi se contura  nicio ieșire salvatoare.  Îmi veneau în minte și gânduri de „superman”: să promovez clasa a IX-a, la fără frecvență, prin examen integral în luna iunie, să fac același lucru cu clasa a X-a în luna iulie, cu examen de maturitate, de aici la admiterea în Facultate  și, în urma reușitei, deveneam student, începând cu întai oct. 1954, armata  urmând a se efectua în cadrul Facultății ! Cât de simplu : „Visul unei nopți de vară” ! Toate erau sprinturi, care solicitau un efort extrem, poate imposibil și de unde putea el veni, după 5 ani de întreruperi, cu greutățile mari îndurate și cu uitările ei ?!  L-am abandonat, dar nici aceasta nu mă mulțumea; l-am reluat din nou, cu alte renunțări și reveniri, care mă chinuiam mereu, de parcă mă aflam într-o cușcă, fără ieșire. Așa au  început într-un fel și „Zbaterile” mele. Mă vedeam în exprimarea versurilor poetului Alex. Macedonski  : „În jos atarnă-n greutate lutul,/În sus se-nalță al însuflării foc./Se rupe inima la tot minutul,/Vrăjmașii și-au ales același loc”. După o destul de lungă agitație între aceste posibilități și imposibilități, m-am liniștit, sub verdictul dintre „dorință și putință sau neputință” și am gândit cumpătat: dacă nu poți obține un „întreg”, trebuie să te mulțumești si cu o parte a lui. Am să încerc să promovez clasa a IX-a în luna iunie, singurul obiectiv vizat, lăsând cu totul înafară celelalte părți, ca și cum n-ar exista, care presau, speriau toate împreună. A fost o strategie foarte bună.  M-am prezentat la Liceul din Vișeu și am dus lupta cu promovarea acestei clase, cu toată determinarea; era foarte greu, cu examen în fiecare zi la un obiect, fără nicio pregătire anterioară, fiind încă și foarte slăbit. Dar cu un somn scurt, de 1-2 ore/zi, cu plimbarea în zori prin iarba încărcată de o rouă bogată și pură, care-mi dădea fiori și mă scotea din moleșeală, am promovat clasa IX-a și încă onorabil. O mică victorie, dar… mare!

După o scurtă odihnă, am procedat la fel cu clasa a X-a, la Liceul G. Coșbuc din Năsăud (la Vișeu nu se putea, liceul fiind în formare, cu clasa a X-a doar în următorul an). Cu aceeași determinare totală, cu acelaș somn de 1-2 ore/zi, înlocuind „roua ierbii”, care atunci nu se mai producea, cu ligheanul cu apă rece, din când în când și Domnul m-a ajutat, am trecut cu bine și acest „hop”, cu maturitate cu tot. O bucurie enormă, liceul încheiat în cca 2 luni și n-am trecut ca „peștele prin apă”, ci dimpotrivă: la Viseu am fost felicitat pentru o lucrare de sinteză la biologie; la Năsăud, profesorul de matematică, dl. Tulai, m-a întrebat, după  proba orală: „unde vrei să dai admitere?”   I-am răspuns: „la Facultatea de Matematică- Fizică”; „poti să mergi !”, mi-a spus dânsul! O  încurajare enormă.  „Speranțele” se realizau și încă mai creșteau. Era acuma obligatorie și atacarea ultimei redute, în cinstea succesului de până aici, aproape incredibil; nu mai conta rezultatul și nici armata, o bună parte din „întreg” fiind câștigată cu dezinvoltura care poate m-a și ajutat. Victoria era mare, chiar și cu o mică știrbire  a „întregului”; dar aveam și cunoștințe destule, cu toate repezișurile cu care le-am asimilat. Cred că Dumnezeu m-a înzestrat cu o judecată și cu o memorie foarte bune, având și credința în Domnul și o determinare totală.

De la Năsăud am plecat direct la Cluj, examenul de admitere urmând de îndată. Ajuns acolo, am primit cazarea la Căminul Avram Iancu și au urmat vizitele medicale, fișe de completat, autobiografia și înscrierea, într-o aglomerație sufocantă. Menționez că în autobiografia, concis redată, am precizat că am făcut detenție, dar că nu am fost nici condamnat, nici judecat! Probele erau la limba română și matematică, scris, fizica si limba rusă, oral. A început lupta: 600 de candidați pe 180 de locuri, deci peste  3 candidați/loc! Am fost mulțumit de ambele probe scrise și speranțele creșteau; îmi era și teamă să mă gândesc la reușită,  la „întregul” întreg, dar cine știe?! La limba rusă am obținut nota 3, notă de promovare, dar nu de concurs; scuzabil, doar cu 2 luni înainte învățam alfabetul. Urma fizica a doua zi și aici mai aveam de citit. În cămin era o gălăgie infernală; după masă m-am retras sub ușa de la tavanul căminului, unde erau câteva scări, un bec și mai puțină gălăgie, care după orele 22 s-a potolit total; acolo eram singur. Am citit toată noaptea, știind că eram printre primii la examinare și oboseala venea mai târziu. Mă prezint la sala anunțată, unde dau peste o surpriză descurajantă: examenul s-a decalat până după masă, la orele 16; eram lovit în plin: cum puteam eu duce cu mine atâta oboseală, până atunci, în cămin fiind imposibil să dormi? Am ieșit prin oraș și am intrat în Biserica Franciscanilor, de lângă telefoane, unde liniștirea, reculegerea și împăcarea prin rugăciune au fost depline. Aceeași biserică am frecventat-o mereu și în timpul studenției, intrarea fiind cu mică „expunere”. Am revenit la un loc retras și am mai răsfoit cursuri, capitole, revederi, materia de examen fiind parcursă toată; depinde cum am să pot extrage din aceast vast material ceea ce va fi trecut pe bilet. Ora a sosit și am plecat spre confruntare, în gand cu: „Doamne ajuta”! Am ridicat biletul și am trecut în bancă, pentru pregătire. O problema din electricitate am soluționat-o, forța centrifugă și centripetă la fel și urma  „pendulul matematic”, în tratarea căreia organismul a cedat și am adormit cu capul pe bancă! M-am simțit scuturat și am dat fuga spre ușă, în buimăceală crezând că fug să prind  trenul. Dar mă oprește profesorul și-mi spune: la tablă! Primul subiect a mers „șnur”, subiectul cu pendulul îl cunoșteam, dar am adormit cu el în pregătire și am avut câteva ezitari, iar problema de electricitate a fost fără „probleme”; nota 4, destul de bine! Am plecat la cămin și am adormit „buștean”,  imediat, un somn greu, meritat și lung, peste toată gălăgia, până dimineața târziu. În timpul examenului m-am împrietenit cu un absolvent de la Năsăud, Ureche Vasile, care a făcut un an de pregătire pentru acest examan, ajungând mai apoi  prof. universitar, fiind și directorul Observatorului Astronomic din Cluj. Între timp ni se comunică faptul că anunțarea rezultatelor va fi pe 10 septembrie, pregătindu-se cu mult fast aniversarea „Actului de la 23 August”, după 10 ani. Nu aveam bani pentru cantină nici unul dintre noi și am pus atunci de-o parte banii pentru drum, după care ne-au mai rămas doar 12-15 lei/persoană, pentru cca 10 zile! Cumpăram fiecare 100 gr. de biscuiți, cu 0,99 lei și în fiecare zi ne plimbam  pe dealurile din jurul Clujului, Feleac și Cetățuia, de unde admiram orașul  și pe unde serveam cele „trei mese”, cu biscuiti și prune bistrițene, care se aflau la discreție, pe câmpuri sau prin grădinile mărginașe, cu proprietari binevoitori.

Ziua „Sentinței” a sosit și la afișiere se aflau sute de candidați, înghesuiți unii peste alții, să vadă, să se vadă, ieșind de acolo unii cu mâinile ridicate și strigăte de bucurie, alții aplecați sau umblând cu batista pe la ochi. Eu am lăsat să treacă valul, nu m-am grăbit și nici nu aveam puterea să pătrund prin aceea înghesuială; prietenul Ureche a țâșnit repede afară, strigând cu bucurie: pe locul 6! Târâș, târâș m-am apropiat și eu, pe căi mai descâlcite, atât cu speranță cât și cu lipsa ei și am început să parcurg lista de la un capăt, pe care tot mergeam și nu mă vedeam „semnalizat”, când, deodată îmi văd numele, parcă mărindu-se și micșorându-se, într-o palpitație optică, văzând în față și numărul 60! Am strigat și eu 60 (!), cu mâinile sus, auzit probabil doar de Ureche; mă aflam în prima treime și nu era puțin, având în vedere întreaga mea situație. M-a cuprins un sentiment de „bucurie” enormă, revărsată, nestăpânită, eliberată de toate strânsorile, dându-mi parcă încă odată sentimentul de libertate, de victorie. O bucurie „întreagă”, fără margini, un „vis de vară împlinit”. De aici au început alte speranțe, cele ale studentului, cu gânduri și dorințe de succes, de împliniri, cu alte responsabilități. Dacă înainte am trecut prin Catedrale, am trecut și după aceea și reculegerea, recunoștința erau profunde, trăite. Fără să mă laud, a fost totuși un succes mare, de excepție. „Zbaterile” grele au fost de 3 luni și s-au potolit, „speranțele” au continuat, cu greutăți mai ordonate și mai potolite. „Bucuriile” au continuat și ele și s-au tot adunat, atâta cât le-a fost „dat” să fie.

Drumul spre casă  cu personalul era parcă de accelerat și bucuria a fost puternic împărtășită și de familie. Am rezolvat și cu Comisariatul iar  în timpul rămas mi-am pregătit cele necesare și, la 01.10. 1954,  participam pentru prima dată la deschiderea anului universitar, ca student; apoi m-am aflat în amfiteatre, săli de curs și seminarii, audiind cursuri de înaltă competență, studiind într-o satisfacție și mulțumire deplină, fascinantă și cu alte atât de plăcute activități studențești.

Schimbări extreme, în timp atât de scurt. Acelaș an, 1954, mi-a conferit atâtea statute prezente în viața mea: pușcăriaș, prin lagăre de muncă de exterminare, în toată mizeria de care erau pline, cu libertatea și privirea blocată de izolări și garduri de sârmă ghimpată, eliberarea, urmate apoi de respirația și agitația de afară, cu atâtea „zbateri”, cu victoriile în serie pentru clasele  de liceu și a admiterii, apoi respirând aerul pur și curat, din acele spații largi, universitare, în aceea atmosferă caldă și primitoare, umană, care te făcea să crezi că ai sosit de pe alte tărâmuri, că ai venit din „iad”. Am intrat parcă dintr-o scurtă vacanță de vară, sau direct din pușcărie, în acele spații imense, luminoase, de căldură și respect uman, care mă fascinau. Mă gândesc cum de nu s-au produs deformări și transformări profunde asupra fizicului și a psihicului, care să le schilodească, cu toate acele situații și evenimente atât de diferite, atât de contradictorii unele față de altele, de la cele mai grele și criminale ticăloșii, diabolice, la acele succese și sublime stări de euforie în existența umană, trăită cu toată puterea interioară, cu inima și sufletul, în spiritualitatea ei. Era credința, starea sufletească, spirituală, moralul care a conservat normalul și binele din ființa umană, cu care a fost concepută și înzestrată aceasta!

Primul an, primele emoții studențești, primele examene, primele bucurii. Cele două sesiuni, din primul an, cu zece examene promovate: opt cu nota maximă, zece, două cu nota opt, la limba rusă și științe sociale. Am avut bursă imediat după examenul de admitere și tot timpul apoi; după prima sesiune am beneficiat și de bursă de merit, pe cei 3 ani, atâta timp cât ea s-a acordat, bursă care consta în cazare, masă și 30 de lei pentru cheltuieli culturale; mi se adăuga un bonus de 50 lei/lună pentru situația bună la învățătură, cu toate notele peste opt. În următorii ani, până la prima sesiune din anul IV, trendul a fost același: „nicio notă sub opt, majoritatea notelor fiind de zece, cu o medie în jur de 9,50, toate examenele la matematici fiind promovate cu nota zece”. Acestea nu le spun pentru laudă, cu totul nesemnificativă și consumată; le spun însă pentru a arăta că succesele precedente n-au fost întâmplătoare și, mai ales, pentru a evidenția o mare și criminală ticăloșie, de fapt ticăloșia, mizeria și minciuna cu care se menține și în care trăiește ideologia comunistă, nefirească ființei umane. Am uitat se vede că trăiam în spațiul „Prigoanei” comuniste, care se desfășura countinuu, „înăuntru” și pe „afară” și „Frângerea” avântului a venit repede, într-un nefiresc total, neașteptat, într-o ticăloșie majoră, în abuz și Fărădelege.

După încheierea cursurilor primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii, am fost chemat la cadre, pentru o scurtă autobiografie, apoi m-au dus la Securitate, unde, după  o zi și o noapte, plină de insulte și amenințări, am fost avertizat: „Singura posibilitate de a-ți încheia studiile este să colaborezi cu noi!”

După refuzul meu categoric a urmat o bătaie zdravănă, m-au dus de unde am fost ridicat și, îmbrâncindu-mă afară din mașină mi-au spus: „Ai să „zbori” din Facultate, banditule!” 

Și am „zburat” peste puțin timp, până și-au organizat minciunile și au obținut și avizul favorabil al Primului Secretar de Partid, Vaida. Cu aceasta toate visele și gândurile de perspectivă s-au prăbușit, gândindu-mă spre ce orizont rămâne să mă îndrept, dacă-mi va mai rămâne și această opțiune.

În aceea primă sesiune din anul IV aveam trei examene; le-am susținut și promovat pe toate cu nota 9, deși eram sigur că era degeaba si degeaba a fost. Am plecat acasă, doar ca să plec undeva, în totală neliniște de răul ce mă aștepta și care s-a și produs: la întoarcere, am observat la afișierul facultății mulțime de colegi și bănuiam ce vedeau. Am privit și eu, colegii retrăgându-se discret, tăcut și m-am văzut din nou afișat pe o listă, dar acuma respins: „Studenții Mitrofan Traian și Bărcan Gheorghe sunt exmatriculați din toate Instituțiile de Învățământ Superior din țară, începând cu data de 08.02.1958! Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o conduită ireproșabilă și nevinovat! Pe moment mi s-a făcut rău, mă strângea ceva în piept și nu puteam respira, mă prăbușeam. Colegii m-au stropit cu apă rece și mă încurajau. O slăbiciune care s-a produs de la sine, omenească, n-am putut-o stăpâni, deși am înfruntat situații mult mai grele, față de care aceasta părea un „lux”. În definitiv, sunt atâția oameni care nu au o calificare universitară și-și pot duce viața în demnitate și în „confortul” îngăduit de „orânduire”. Puteam fi însă din nou arestat, așa cum au făcut-o și înainte, tot urmare a aceluiași refuz! Ticăloșia lor era continuă, de neoprit și n-aveam decât să aștept ceea ce va urma. A fost începutul altor „zbateri” mai de durată, cu persecuții și urmărire continuă, de 5 ani! După această perioadă, mi-am reluat studiile, oarecum prin Instanță și le-am încheiat cu „brio” (!), după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. Eram un student foarte bun și, totuși, parcă aș fi încheiat fiecare an cu repetiție!

Mai târziu, prin 2005, când s-a “rupt” puțin din Arhiva secretizată a Securității, care ascundea toate ororile și ticăloșiile criminale pe care le-au făcut, care-i apăra și proteja, am aflat motivul exmatriculării mele, depus de Securitate la Decanat: „A fost condamnat la un an închisoare corecțională și a fost eliberat în 1952, plecând la Săliștea de Sus, iar de acolo la Cluj”  (Dosar CNSAS, fila 11). O minciună sfruntată, redată într-o formă ordinară: nicio condamnare nu am avut, așa  cum am dovedit și cu cazierul judiciar, iar în perioada 1951-1954 am fost în custodia și „grija” lor, deci și în ziua când spuneau că am fost eliberat, și am fost eliberat numai odată, în 04.03.1954 și nu în 1952! Câtă ticăloșie, continuă, la acest braț înarmat al PCR, Securitatea! Detenția am făcut-o prin abuz și ilegalitate, iar ulterior, exmatricularea, anularea studiilor și aruncarea mea „peste bord”, s-a făcut printr-o minciună abjectă și falsitate, cu alte atâtea persecuții, altfel de persecuții, pe o durată de cinci ani, fiind trecut la munca de jos, pe șantier, la târnăcop și lopată, cu studiile superioare aproape încheiate! Oare cum au putut să mintă atât de grosolan? În primul rând, prin gândul rău, diabolic, de a chinui mereu, de a produce suferință celor ce nu acceptau să se lipească de ei. În al doilea rând din prostie, de care erau mari beneficiari; în loc de acea minciună ordinară, care putea fi dovedită cândva, cum s-a și întâmplat, puteau folosi note informative, minciuni care se puteau anula în timp, în multe moduri, așa cum făceau când mă alungau pe rând din serviciile modeste găsite, după exmatriculare. Dar ei credeau în „Domnia” lor veșnică, o altă manifestare a prostiei acestora. În sfârșit, îi scotea din minți, mai ales „mersul vertical” al cuiva, cu demnitatea de neatins și nu târâș, încovoiat, după muzica și cântecul lor.

În 2006, după aflarea acelor falsuri juridice făcute de o Instituție a Statului, care mi-au produs atâția ani de suferință și lipsirea de drepturile civile cuvenite, am acționat Statul Român în judecată în trei Instanțe: Judecătoria, Tribunalul  și Curtea de Apel Cluj, toate câștigate, în aceeași interpretare, în baza Decretului nr. 31/1954, art 54. Statul Român a fost obligat prin Lege să-mi acorde prejudicii morale în valoare de 45 mii de euro, sancțiune efectivă, concretă, simbolică, dată de toate cele trei Complete de Judecată, în demnitatea și spiritul de dreptate pentru care au jurat, jurământ pe care l-au și respectat. Bucuria a fost mare, pentru că s-a făcut dreptate, împotriva atâtor nelegiuiri, abuzuri și crime, dreptate care s-a făcut atunci și pentru alte câteva persoane, în cuantumuri de prejudicii morale acordate diferit, cum era și firesc, de către alte Instanțe, cu alți onorabili magistrați, care și-au păstrat „Jurământul de profesie înrămat” și nu l-au aruncat la coș!

În același timp s-a putut vedea deosebirea enormă între Instanțele de Judecată, dintre Magistrați, în momente procesuale diferite, pe aceeași temă, cu soluții opuse, în situații similare sau aproape identice, unele ținând „Sceptrul Dreptății” sus, ferind „Jurămâtul Sfânt” dat de potopul noroiului politic ce tot curgea, altele scufundându-l în el, în necinstea, îmbuibala și profitul murdar al acestuia.

Prof. Gheorghe Bărcan, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

(25.03.2019, Minneapolis/ USA)