Sculat dis-de-dimineață, scăldat în sudori combinate, m-am bucurat că am scăpat teafăr din coșmarul trăit în vis. Cum t.v.-ul mergea non-stop, coșmarul devenise „une bagatelle”. Am hotărît ferm, ca un sinucigaș profesionist, că vreau să văd ce înseamnă sado-masochismul. Ca atare, am trăit frenetic ora care a urmat. Toate mi s-au clarificat. În plus, mi-am dat seama că sado-masochismul adevărat este o glumă gen poveste la gura sobei.
În visul meu se făcea că merg la școală, hotărît să absolv clasa a șasea, curs de zi. Am tras de șiret cam tare, grăbit să-l leg strîns. „Poc!”, făcu acesta, rupîndu-se cînd mi-era lumea mai dragă. Disperat, fiind în întîrziere, l-am înnodat urgent. Am ajuns la timp. Am tras concluzia că nu poți realiza nimic important în viață cu șireturile prost legate!
Cu ochii mereu la șireturi, am uitat de „ȘIRETUL…timpurilor noi”, învechit… în rele, de mic. Cu buzele umede și lipicioase de la atîta supt, se obișnuise cu alintul pentru orice. Mereu în reflectoarele încinse la roșu, părea mai alb… la față decît este de obicei… Unii cred că asta vine de la emoția care-l cuprindea în fața camerelor de luat vederi, pe cînd era în fața „camerelor reunite” ale unui Parlament aflat mereu în vacanță prelungită pe tot cursul anului! (chiar bisect). Întriga însă culoarea cam pămîntie a mîinilor aflate în umbră și care aveau o viață a lor, proprie, cînd niciodată dreapta nu știa ce face stînga!
ALINTATUL avea însuflețirea pe care ți-o dă apropierea de femeia pe care o știi de o jumătate de secol, singura pe care ai știut-o vreodată și care e apetisantă ca sarea amară băută odată cu uleiul de pește! ALINTATUL reușea să acopere ore de emisie fără a spune realmente ceva; de aceea lumea îl considera deștept nevoie mare, fiind în stare să jupoaie de viu pe oricine ar fi zis ceva care să-i ciobească smalțul încă necrăpat de rușine aflat pe obrazul-toval. Se gudurau toți pe lîngă el, ciugulindu-i din palmă. Ca maimuțele, puricîndu-se reciproc pentru a scăpa de paraziți!
În urmă cu vreo douăzeci de ani, am traversat o zonă, acum dezafectată, fostă fabrică de succes odinioară. Se vedea priceperea ȘIRETULUI în „privatizări la purtător”! Bătea vîntul, spulberînd mizeriile lăsate în urmă. Cui să-i mai pese, după?… Vîntul murmura o șoaptă a „sinistrei” de companie care m-a înfiorat mai tare decît filmele cu vampiri care „sug sîngele poporului” aflat mereu în letargie și visînd răbdări prăjite în somnul care-l ține captiv de cînd se știe: „Pînă nu facem miliardul, nu ne oprim!”, suna refrenul, gen manea de cartier.
Vizitînd niște foști colegi, oameni realizați acum și „cu stare”, am amuțit de uimire cînd mi-am dat seama de înapoierea în care trăiam eu. Camerele, inclusiv baia, gemeau de covoare persane, preșuri sau altele asemenea, toate amplasate stategic încît nu rămînea vreun centimetru de dușumea neacoperit pînă la pereți.
Ca în „Scaunele” de Eugen Ionescu, m-a uimit casa legată de ȘIRETUL nostru, care gemea de „geniul strîngător” al agonisirii fără noimă. Pereții, acoperiți de rame de picturi care priveau disprețuitor spre niște „sclupturi” părînd a fi din placaj de cea mai bună calitate! Imaginea de la televizor îmi arăta niște „arătări” care făceau kitschul să roșească, rușinat. Văzînd toate astea m-am bucurat ca un copil cu nevoi speciale: înțelesesem, în sfîrșit, expresia „intelectual rasat”!…
Încălzirea globală fiind de nesuportat, făcînd atmosfera de nerespirat, ALINTATUL a găsit un loc „răcoros” (totuși, nu plin de verdeață!) avînd timp de meditație intimă cu beneficii nedeclarate la fisc! Ajunsese acolo suflat de briza PIRATULUI pe care-l iertase cumva, încălcînd legea (!), atunci cînd îl prinsese cu mîinile unse cu toate alifiile îngrețoșînd actele oficiale, încît nu mai distingea nimeni marfa de ambalaj. Că știe PO(A)NTA despre acte! Cum singur declarase, neinspirat…
Nu știu dacă în intimitatea celulei „de criză” în care se refugiase o fi fost „alintat”, însă acum văd că se alintă singur. După cît a scrîșnit din dinți de le-a sărit smalțul încît l-a cuprins durerea din lipsă de „pelerinaj t.v.”, ducînd dorul bronzatului la reflectoarele uimite de doctismul său, ȘIRETUL ALINTAT scoate capul prin zăpada încă netopită, neatent la copita de CIUCĂ din „pădurea mistreților măcelăriți” a unui MUSTĂCIOS de același neam… prost! Putînd fi lovit în moalele capului de CIOLACUL căzut din coada unor cîini vagabonzi adulmecînd duhoarea smîrcurilor răscolite cu o imprudență care poate costa cît nu face.
Cercul va fi închis. În izolarea meditativă în care se retrăsese „întru relaxare”, argatul, devenit șef, nu l-a căutat. DRAG NE-A fost și de el! Tare bucuros mai era că „jupînul” o îmbulinase. Prin strunga iscată din senin, s-a strecurat ușor, ajutat fiind de vaselina de pe mîini. Se credea acolo pe veci. Nu a trecut mult și a văzut cum e cu „celularul” și cu singurătatea „fetei de birău”, lăsată acasă neconsolată! Deși nu la „coada caprei”, mereu cu dilema nerezolvată: „Eu sînt animal de companie sau poziție pentru birjar?” La atelierul de tinichigerie, ASP-IRINA e o consolare slabă pentru durerile de coloană auto!
De aceea aș recomanda „actualului” să nu uite trecutul. Că uite-acuși va duce dorul „ciolacilor” împlețiți pe la aniversări. Nici CIOBANUL NAȚIONAL nu credea. Pînă cînd a văzut și el pereții pe dinăuntru, scriind la cărți „cu poze” avînd ca scop scutirea de normă temporală! Privea cerul materializat în tavanul cenușiu si ridica rugi lovite de nulitate, sfărîmate la impactul cu tavanul din beton armat.
De ce dracu’ poartă toți ăștia un bostan pe post de cap?…
Nicolae RĂDOI
Foto: I. Mariș
Adaugă comentariu