L-am cunoscut pe omul István – Ștefan Hegedűs în urmă cu aproape 20 de ani, când am devenit profesoara şi diriginta fiului său. Pe artist, pe de altă parte, cred că l-am ştiut dintotdeauna – desigur, acel totdeauna al nostru, al trecătorilor vremelnici prin lume, care se raportează la timpul omenesc limitat.
Artistul mărturiseşte că pictează de 50 de ani, ori… eu atâţia am cu totul! Înţelegeţi, deci, cum am ajuns să folosesc formula dintotdeauna!
Ceea ce frapează din prima clipă la cel pe care prietenii şi familia îl numesc, cu afecţiune, Pityu este aura! Un soi de blândeţe senină care radiază concentric în jurul său, superioritatea marcată de modestie a celui care deţine o cunoaştere a firii inaccesibilă muritorului de rând.
Drumurile noastre s-au tot intersectat, în timp, şi iată că acum a venit vremea să-i pun acele întrebări care stăteau acolo, atârnate precum poamele pârguite sub soarele unui octombrie leneş, aşteptându-şi rândul la cules.
Andreea Biro (A.B.): Mărturiseai într-o scurtă expunere biografică – pe care simt că ar trebui, poate, să o extindem într-o lucrare mai amplă! – că, la 13 ani, profesorul şi pictorul András Csaba, care în aceste zile a trecut la cele sfinte, lăsând un gol imens în inimile tuturor celor cărora le-a pus cărbunele, ori pensula în mână, te-a aşezat, pentru prima dată, dinaintea şevaletului. Ai bănuit măcar, atunci, că relaţia cu arta va fi atât de lungă şi prodigioasă?
István – Ștefan Hegedűs (I.H.): Nu am bănuit. Cred că am ştiut. Sunt lucruri în viaţă pe care nu le poţi evita, ele te reprezintă, sunt parte din tine. Un râu va curge mereu, neîntrerupt, atâta timp cât izvorul său nu a secat; nu se întreabă dacă asta e treaba sau menirea lui. Cred că aşa a fost şi în relaţia mea cu pictura.
A.B: Mentorul tău declarat a fost Dr. Kővesdi Páll, cu care ai interacţionat începând cu vârsta de 15 ani. Cum v-aţi cunoscut şi care a fost modul în care ţi-a influenţat parcursul artistic?
I.H: Soţia domnului Dr. Kővesdi Páll era vară dulce cu bunica mea, Medvecz Teréz, era avocat şi mare iubitor de artă. L-am cunoscut în 1966, când a venit la noi cu maşina sa Volkswagen „buburuză”; nu aveau copii, astfel că la fiecare doi ani îmi petreceam vara la ei, pe strada Izabélla, 8 din Budapesta, sau la casa de vacanţă de la Dunakeszi.
Văzând ce grafice făceam de mic, dar şi acuarelă – portretul bunicii, natură statică cu poţelan, vase de flori, bibelouri de prin casă – m-a încurajat să continui să pictez.
A.B: Ce te-a determinat să revii acasă, în Sighetul natal, după terminarea liceului la Baia Mare?
I.H: Am absolvit Liceul Metalurgic de la Baia Mare, continuând să pictez şi de-a lungul acelor ani. În 1978 am fost înrolat în armată (la grăniceri, la Sighet). Consider că a fost o pierdere de timp, fără haznă! Apoi a urmat Facultatea Politehnică din Timişoara. Nu mi-a plăcut însă să învăţ forţat ceva ce nu mă interesa; de mic mi-a plăcut libertatea. Aşa că m-am întors acasă şi m-am angajat la serviciul Aprovizionare din cadrul CIL (Combinatul pentru Industrializarea Lemnului). Am lucrat 33 de ani – CPL, SIGMOB, SIGSTRAT – dar niciodată nu am renunţat la pictură!
A.B: Mi-aduc aminte foarte clar momentul în care am luat contact cu inovaţia ta – pictura în ulei pe lemn. Resimt şi acum aceeaşi fascinaţie ca atunci pentru fiecare lucrare a ta realizată în acest mod inedit. Povesteşte-ne cum ai ajuns la asta!
I.H: Am primit, la un moment dat, de la prietenul meu, sculptorul Balázs Pista, un butoi din lemn de stejar, atacat de cari; voia să-l folosească drept lemn de foc, întrucât era deteriorat. Mi-a venit ideea să pictez pe doaga butoiului. Ştiţi vorba aia „îţi lipseşte o doagă”? Mie, cred că mai multe!
A.B: Participi de ani mulţi la tabăra anuală de pictură de la Vaja, Ungaria. Ce te animă să revii acolo în fiecare primăvară?
I.H: La Vaja merg neîntrerupt din 2007; dar am participat şi la taberele de la Deseşti sau Târgu Lăpuş. De ce revin mereu la Vaja? Cred că e vorba de atmosfera extreordinară din tabără şi de aprecierea arătată artei mele în mod constant.
A.B: Te invit să plonjăm în zona mai… tehnică a artei tale! Sursele tale de inspiraţie, după propriile declaraţii, sunt Şcoala Băimăreană desigur, precum şi nume sonore ca Van Gogh, Rembrandt, Dali, sau Picasso. Cu ce ai rezonat în cazul fiecăruia?
I.H: E greu de spus, de… defalcat în felul acesta. În artă lucrurile nu stau aşa! Sursele mele sunt cele, sau cei enunţaţi mai sus, dar inspiraţia profundă aş zice că o reprezintă peisajele maramureşene absolut fantastice, precum şi obiectele străbunicilor mei, care au marcat lucrările mele de natură statică. O istorioară uşor anecdotică, dacă mi-e permis (una, însă, care pentru mine reprezintă, înainte de orice, o amintire duioasă şi o exemplificare a modului în care sursele de inspitaţie ale unui artist apar din te miri ce!): în bucătăria străbunicii mele existau nişte ştergare brodate de mână, de mâna ei!, cu personaje şi mesaj. Unul din ele reprezenta o femeie aşteptându-şi acasă bărbatul… turmentat, iar mesajul spunea cam aşa „Oricum ai să vii acasă. Eu te aştept cu o mâncare caldă şi un pat călduţ” – de aici ideea de a picta pe ştergar brodat.
A.B: A existat vreun moment în care să cochetezi cu renunţarea la pictură? A fost vreodată atât de greu încât să-ţi spui „gata, ajunge!” ?
I.H: Greu? Greu a fost tot timpul! Îmi amintesc că lunar mă suna telefonic Pali bácsi, întrebându-mă dacă pictez, dacă îmi place, încurajându-mă să nu renunţ nicicând!
Totuşi, ţineţi cont că eu trebuia să bat ţara după aprovizionare (materiale, lacuri, grunduri, vopseluri, carburanţi) pentru munca a 3500 de oameni care lucrau în trei schimburi.
Uneori, duceam câte o pictură, ca să mai… îndulcesc lucrurile pe unde mergeam: toţi aveau impresia că le-am cumpărat dintr-o galerie de artă! Nimeni nu voia să creadă că le-am pictat eu!
Dar de renunţat, nu! Nu s-a pus problema!
A.B: Care a fost clipa de cea mai înaltă încărcătură emoţională din cariera ta de pictor? Dar ca om?
I.H: Nu a fost o clipă, e mai degrabă un parcurs, atât ca pictor, cât şi ca om: încărcătura emoţională plenară mă duce cu gândul la actul artistic săvârşit în bucătăria străbunicilor mei, unde îmi aveam atelierul. Casa aceea mică, plină de dragoste, de fericire, faptul de a picta obiecte care le-au aparţinut.
A.B: Eu ştiu ca Dumnezeu te-a hărăzit pictor. Dacă însă ar fi avut alt plan în ce te priveşte, care crezi că ar fi putut fi acela?
I.H: Nu cred că este treaba mea să fac scenarii cu privire la planurile Domnului! Eu doar sper să pictez până când voi fi atât de bătrân, încăt să-mi tremure mâinile!
A.B: O ultimă întrebare: care ar fi… ingredientul fără de care nu ai fi putut trăi 50 de ani de viaţă ca artist?
I.H: Perseverenţa. Vă spuneam mai devreme că mă suna lunar mentorul meu. El ştia că nu e uşor! Că artistul poate fi tentat să zică stop. Dar hotărârea de a nu renunţa şi iubirea familiei, legătura cu străbunii, au făcut diferenţa.
Arta, ca şi viaţa, ori timpul, nu poate fi zăgăzuită! Ea îşi are drumul său, din cotidian în eternitate, din efemerul vieţii în veşnicia frumosului. Îţi dorim să fii mereu inspirat, să cauţi unicitatea la fel de asiduu ca şi până acum, să ne bucuri, să ne provoci, să ne inviţi şi inciţi să căutăm adevărul şi atingerea divină în pânzele tale!
Personal, îţi mulţumesc pentru oportunitate, pentru prietenie şi pentru energia ta, care mă obligă să depăşesc bariere la fiecare colaborare!
Andreea Biro
Sighetu Marmaţiei,
aprilie, 2025
Adaugă comentariu