Le povestea tuturor prietenilor despre acele locuri. Unde cerul e cel mai albastru, oglindit în IEZERUL de sub Vîrful PIETROSUL. Locuri de poveste, unde iarba e mai verde ca oriunde. Și unde, privind munții, poți gusta libertatea SPIRITULUI care animă locurile.
Se mai poate, DEOCAMDATĂ…
Toți îl ascultau, gîndindu-se intens la cele povestite. Ca la o MECCA din România. Unde orice român ar trebui să ajungă măcar o dată-n viață așa cum orice musulman trebuie să ajungă la Mecca…
„Batăr o dată-n viață…”
Doar așa poți înțelege magia care se ascunde în acele locuri.
Dacă putea, îi lua cu el și le arăta ce nu mai văzuseră. După care ei abia așteptau să treacă anul pentru a merge acolo împreună la vreun festival de literatură. Cum să uite cum fuseseră primiți, tratați și respectați de oamenii locului? Apoi povesteau, la rîndul lor, altora. Așa reușise, fără efort, să-i facă discipoli. Ca un misionar!…
Ieșise acum din Mînăstirea BÂRSANA unde-și dusese prietenii. Parcă se îndrepta de spate, plecînd. „Mi-or fi rămas acolo păcatele?”, gîndi el, cu speranță. Se simțea mai ușor acum. Parcă i se luase de pe umeri o greutate purtată prea multă vreme. „Ce păcat că nu conduce altul!… Aș privi stîncile de pe stînga drumului, aplecate deasupra șoselei. Oare de aici mi-o fi adus fetița aia două flori de colț, acum mai bine de 40 de ani? Sau bulbucii? Cînd mergea să pască oile pe deal. De aceea-i zice STRÂMTURA („Strâmtură”, cum zic oamenii de pe-aici) că vezi cum e strînsă IZA între versanți. Apoi se lărgește valea de cum ieși către Rozavlea”.
Prin minte-i trecu povestea cu „podu’ miresii”, auzită cu vreo 45 de ani înainte în stație, așteptînd „rata”… Acum privea tufele de lîngă rîu. Era plin de „poluare” la vreo doi metri deasupra nivelului apei: tulei de porumb, resturi de folii de plastic și cîte altele. Privindu-l pe omul care se apropiase îl întrebă: „Uncheșù’, de ce aruncă lumea toate gunoaiele în IZA cea atît de frumoasă? Nu-i păcat?…”
„Nu aruncă oamenii, domnùle. Vin cu puhoaiele de pe unde se află. Cînd se umflă valea de ploi, de nu se mai poate, apa urcă pe mal, cărînd cu ea totul. Cînd se mai potolește, rămîn resturile sus, pe crengi, că nu-i cine le mîna la vale. N-ai văzut dumetale, domnùle, că așa-i și-n viață? Cînd se schimbă „vremurile”, cum se schimbă vremea cînd vin ploile, GUNOIUL e primul care iese la suprafață. Așa-i și la noi: au ieșit GUNOAIELE, domnùle, agățîndu-se ca scaiul de ce apucă. N-ai cum scăpa de ele. Numa’ să radem totul, clădind apoi cum se cere. Da’ nu-i cine face asta. Ne-am înglodat pîn’ la gît în gunoaie că ne-am obișnuit cu asta de nici nu mai băgăm de seamă. Vai de biata țară!…”
Și-a luat rămas bun, plecînd în biata sa. Eu am urcat în mașină. Îmi pierise cheful de stînci sau de Iza cea frumos curgătoare. Priveam țintă înainte, negîndindu-mă la nimic. Îmi trecuse pofta de torente. Care să măture din viață ce nu trebuie. De teamă ca nu cumva, după ce trec, să lase în urmă „gunoaiele timpurilor noi”…
Unele de care noi nu știm nimic încă…
Nicolae Rădoi
Adaugă comentariu