După ce a stat ascuns 5 ani în pădurile Maramureșului, urmărit sistematic de Securitate, elevul sighetean Vasile Tivadar (născut la Rona de Jos în 1930) este arestat în 1953 și cunoaște lungul calvar al închisorilor comuniste. Dacă frigul, foamea, lipsa condițiilor elementare de igienă, insultele și unele „corecții” din partea gardienilor erau imposibil de evitat, făcând parte din suferința comună tuturor deținuților politici, tânărul Tivadar a trecut și prin momente groaznice, la limita între viață și moarte, cauzate nu de vreo atitudine sfidătoare ce a atras rigorile disciplinare, ci de reaua-credință a unor oameni îndoctrinați în cea mai feroce ură față de semenii lor, de caracterul diabolic a unui regim care dădea putere discreționară de a chinui și a ucide în numele unei ideologii fără Dumnezeu. Îl lăsăm pe Vasile Tivadar să relateze la persoana întâi încercările dramatice prin care a trecut.
„Am primit o condamnare de 20 de ani şi am stat prin mai multe închisori, executând în cele din urmă 11 ani. La Aiud am lucrat în fabrică – am cunoscut acolo tineri români de mare valoare, membri în diverse partide și organizații anticomuniste. La Gherla am stat un an, prin Jilava am ajuns la Lugoj unde am stat împreună cu viitorul ambasador Sorin Botez. Apoi la Oradea, unde am stat cu preotul ortodox Ioan Bărdaş, cumnatul lui Aurel Vişovan, şi cu episcopul greco-catolic Iuliu Hirţea şi apoi iar la Aiud…
De două ori am fost băgat la izolare în sinistra Zarcă. Au fost cele mai crâncene momente. Motivele erau efectiv absurde, doar ca să ne terorizeze cu orice preț. Prima dată am fost acuzat că în timpul plimbării, când m-am aplecat să-mi închei şiretul am vrut să iau o piatră cu care să bat în calorifer ca să transmit mesaje prin Morse. A doua oară am fost prins scriind cuvinte în limbi străine pe săpunul de rufe…
Am stat 4 sau 5 zile la izolare la Zarcă. Primele două zile am stat într-un întuneric complet, fără mâncare deloc. Nu aveam pat, nu era nimic pe jos, doar o tinetă fără capac. Era foarte frig. A treia zi am primit ceva de mâncare. Am început să scuip sânge. La început mi s-a refuzat orice îngrijire medicală, apoi mi s-a făcut vitamina K la spitalul închisorii. În timpul tratamentului am leşinat, apoi n-am văzut nimic vreo 3 sau 4 zile.
În 1962 am fost dus la colonia de muncă Salcia unde mi-am petrecut ultimii doi ani în regim de muncă forţată. Acolo am fost împreună cu colegii din organizația din Sighet – Nistor Man şi Nelu Dunca (ultimii doi care mai sunt azi în viață din „lotul Vișovan”, n.n.). Am fost eliberat în 1964 și m-am întors la Sighet unde am găsit cu greu un loc de muncă. Am fost foarte prudent, știindu-mă supravegheat, am făcut niște studii dar nu am fost lăsat să promovez profesional. Însă alte necazuri cu autoritățile nu am mai avut.” (mărturia domnului Vasile Tivadar, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)
Am avut bucuria și privilegiul să fiu vecin cu domnul Tivadar în cartierul 1 Mai și să stau de vorbă cu dânsul încă din copilărie (știam de la tatăl meu că trecuse și dânsul prin închisori). Am remarcat mereu comportamentul dânsului – sobru, corect și foarte rezervat, care inspira respect. M-am mirat un pic să aflu că dânsul avea cunoștințe de limba engleză (aceasta nu se studia în învățământul românesc al anilor ’40, iar de călătorit în afara țării, nici vorbă). Am aflat mai târziu unde a învățat… și cât de scump a plătit acele cuvinte scrise pe săpun…
Preot prof. Marius Vișovan
Adaugă comentariu