Am ajuns în Italia într-o dimineață rece de ianuarie. După trei zile de drum, cu două valize în care aveam doar strictul necesar și cu sufletul sfâșiat de dorul copilului rămas acasă, m-am oprit în fața casei care urma să devină universul meu pentru următorul an. Eram ruptă de oboseală. Îmi târam valizele prin curte când am văzut întreaga familie care mă aștepta.
Atunci nu am înțeles privirea nurorii bătrânei de care urma să am grijă. Mi-a explicat mai târziu: „Dacă te-aș fi văzut cu unghii lungi, vopsite, machiată și aranjată, te-aș fi trimis imediat înapoi. Dar când te-am văzut trăgând după tine cele două valize și am observat cât de obosită erai, am înțeles că ai venit să muncești.”
Așa a început viața mea de badantă. Bătrâna pe care trebuia să o îngrijesc suferise un accident vascular cerebral. Era aproape oarbă și avea demență senilă. Ziua încerca să coboare singură din pat, iar noaptea striga ore întregi. Dormeam la nici doi metri de ea. Camera noastră nu era, de fapt, o cameră. Era o sufragerie de trecere între apartamentul bătrânilor și casa familiei. Au montat o ușă pliantă și au pus două paturi unul lângă altul. Într-unul dormea bătrâna. În celălalt eu. Sau, mai bine spus, încercam să dorm. Primele patru luni au fost un calvar. Dacă adun toate orele dormite în acea perioadă, probabil că nu depășesc două săptămâni de somn normal. Bătrâna urla noaptea, încerca să se ridice din pat și trebuia supravegheată continuu. Dimineața începea din nou rutina: spălat, schimbat, pregătit micul dejun, curățenie, spălat rufe și călcat. În realitate nu aveam grijă de un singur bătrân. Aveam grijă de doi. Soțul ei încă lucra pe câmp. Creșteau viței pentru lapte și cultivau terenuri agricole. Trebuia să-i pregătesc și lui mâncarea, să-i spăl hainele, să-i fac curățenie și să mă ocup de întreaga gospodărie. Salariul era mic. Mult prea mic pentru munca depusă. Problema cea mai mare era însă hrana. Bătrânii trăiseră toată viața foarte modest. Masa lor însemna de multe ori paste cu sos de roșii, pâine cu lapte și cafea. Atât. După câteva luni ajunsesem să mănânc aproape doar pâine cu ulei de măsline. M-am îngrășat șase kilograme. Într-o zi am rugat-o pe noră să aducă niște brânză topită și puțină carne pentru bătrână, ca să-i fac o supă adevărată.
Când a venit cu cumpărăturile, le-a pus pe masă și a spus: „Vai, dragă, astăzi mi-ai golit contul!” Poate pentru ea a fost o glumă. Pentru mine nu a fost. Mi-a fost atât de rușine, încât din acel moment am început să-mi cumpăr singură mâncarea din banii mei. Dintr-un salariu care era deja insuficient. În ziua liberă mergeam să calc haine într-o altă casă pentru a câștiga câțiva bani în plus. Cu acei bani îmi cumpăram ceea ce aveam nevoie pentru mine. Restul îi trimiteam acasă. Pentru copil. Pentru viitor. Pentru speranța că într-o zi toate sacrificiile vor avea un sens. Cel mai greu nu era însă foamea. Era dorul. După șase luni, încă așteptam ca primarul satului să-mi facă un contract de muncă. Aveam nevoie de el pentru a obține permisul de ședere. Dorul de copil devenise aproape insuportabil și mă gândeam că, fiind primarul satului, poate ar putea grăbi procedura sau m-ar putea ajuta să obțin actele mai repede. Într-o zi mi-am făcut curaj și l-am abordat:
– Te rog frumos, îmi faci contractul de muncă? Aș putea să-mi fac permisul di soggiorno și să merg și eu acasă, măcar în vacanță, să-mi văd băiatul.
M-a privit liniștit și mi-a răspuns:
– Lasă, crește el acolo. E cu tatăl lui. Când va veni timpul, îți fac contractul.
Pentru el poate că era o simplă amânare. Pentru mine era încă o lună, încă o zi, încă o noapte în care îmi vedeam copilul doar în fotografii și în amintiri. Norocul meu a venit dintr-o direcție la care nu m-aș fi așteptat niciodată. Familia la care mergeam să calc în ziua liberă mi-a făcut cadou o mașinuță veche, una dintre acele mașinuțe folosite la transportul răsadurilor de roșii pe câmp. Aveam liber joi după-amiază și duminica. Nu aveam unde să mă odihnesc. În casă nu puteam dormi, iar oboseala acumulată era uriașă. Așa că luam mașinuța și plecam. De multe ori mă opream într-o parcare sau pe marginea unui câmp și dormeam câteva ore în mașină. Era singurul loc în care puteam închide ochii fără să aud strigătele bătrânei și fără să mă gândesc la următoarea sarcină care mă aștepta. Începând să ies mai des din casă, am cunoscut oameni noi. Mergeam la piscină, mă plimbam prin împrejurimi și încercam să-mi reconstruiesc puțin câte puțin viața socială.
Așa am întâlnit câteva persoane italiene care, într-o zi, mi-au spus:
– Noi cunoaștem pe cineva la prefectură. Poate te putem ajuta cu permisul de ședere.
Datorită lor am reușit să obțin permisul di soggiorno mult mai repede decât aș fi reușit așteptând după promisiunile altora. Pentru prima dată după multe luni, am putut să mă întorc acasă și să-mi văd copilul. Nu voi uita niciodată acea călătorie. După atâta dor, după atâtea nopți nedormite și după atâtea lacrimi ascunse, puteam în sfârșit să-l strâng din nou în brațe. Au trecut astfel lunile. Am prins acolo Paștele. Am prins Crăciunul. Am prins Ferragosto, sărbătoarea de 15 august, atât de importantă pentru italieni. În acele zile casa se umplea de viață. Veneau cele două fiice și fiul bătrânilor, veneau nepoții, se pregăteau mese bogate, se vorbea tare, se râdea și pentru câteva ore părea că bătrânețea și boala dispar. Eu priveam totul de la distanță. În toată perioada în care am lucrat acolo, nu am fost invitată niciodată să mă așez la masă împreună cu familia. Niciodată. Nu mă așteptam la gesturi mari. Dar uneori m-ar fi bucurat să aud un simplu:
– Adriana, vino și tu să mănânci cu noi.
Sau măcar:
– Ți-am păstrat și ție o porție. Nu s-a întâmplat niciodată.
În zilele de sărbătoare mi se spunea simplu:
– Astăzi ai liber. Poți să mergi unde vrei.
Și atunci luam mașinuța primită cadou și plecam. Uneori mă plimbam fără țintă pe drumurile dintre câmpuri. Alteori mă opream într-o parcare și dormeam câteva ore. Nu pentru că eram obosită doar fizic. Ci pentru că uneori singurătatea obosește mai mult decât munca. În acele momente mă gândeam la copilul meu, la familia mea și la mesele de sărbătoare de acasă. Și înțelegeam cât de mare este prețul plătit de cei care pleacă să muncească departe de cei dragi. În acea perioadă am cunoscut și asistenta socială care venea zilnic să o spele pe bătrână. Ea mi-a deschis ochii asupra lumii ascunse a badantelor. Am auzit povești care m-au urmărit ani întregi. Femei insultate, umilite, acuzate că fură. Femei care munceau fără odihnă. Femei cărora nu li se permitea nici măcar să mănânce.
O badantă mi-a rămas în minte pentru totdeauna. Gătea pentru bătrână, punea masa și apoi aceasta îi lua farfuria din față spunând: „Tu nu trebuie să mănânci. Și așa ești grasă.” Când am auzit povestea aceea, mi s-a rupt sufletul. Am adunat într-o sacoșă tot ce cumpărasem pentru mine și i-am trimis ei. Nu era mult. Dar era tot ce puteam face. Am cunoscut și o altă româncă. Fusese o femeie educată, responsabilă într-o fabrică din România. Venise în Italia pentru a-și crește fiica și pentru a-i plăti studiile. S-a îmbolnăvit de cancer cerebral. A murit la scurt timp după ce fata ei a luat bacalaureatul și a intrat la facultate.
Printre poveștile pe care le auzeam de la asistenta socială era și cea a unei badante care m-a impresionat profund. Femeia avea trei băieți. Toți erau deja adulți, căsătoriți, aveau locuri de muncă și copii. Cu toate acestea, continua să muncească din greu în Italia și trimitea aproape tot ce câștiga acasă. Nu judec pe nimeni. Fiecare familie are propria poveste și propriile motive. Știu foarte bine că o mamă continuă să-și ajute copiii chiar și atunci când aceștia sunt mari. Dragostea unei mame nu se termină când copilul devine adult. Dar cazul ei m-a făcut să reflectez. O vedeam obosită, epuizată de muncă și de anii petrecuți departe de casă. Și mă întrebam dacă nu cumva, uneori, femeile care pleacă la muncă în străinătate uită să mai aibă grijă și de ele însele. Mă întrebam dacă cineva îi spune vreodată: „Mamă, păstrează și pentru tine. Odihnește-te. Gândește-te și la anii care vin.” Pentru că am întâlnit multe femei care au sacrificat totul pentru familie: sănătatea, tinerețea, liniștea și chiar anii în care ar fi putut să se bucure de viață. Nu faptul că își ajutau copiii m-a întristat. Ci faptul că uneori nu mai rămânea nimic și pentru ele.
Viața de badantă nu este ceea ce cred mulți. Nu este doar curățenie și gătit. Este singurătate. Este dor. Este lipsă de somn. Este umilință. Este teama că orice lucru dispărut din casă va fi pus pe seama ta. Este sentimentul că nimeni nu vede prețul real pe care îl plătești. Dar este și dovada unei forțe extraordinare. Pentru că în spatele fiecărei badante există o femeie care și-a lăsat propria viață în așteptare pentru a avea grijă de viața altcuiva. Iar uneori, când se întoarce acasă, descoperă că anii cei mai frumoși au trecut fără ea. Acesta este adevăratul preț al banilor trimiși acasă.
Adriana CSURKA
Nota autoarei: Povestea pe care ați citit-o reprezintă doar o mică parte din experiențele trăite de mine și de multe alte femei care au plecat să muncească în Italia ca badante. În anii petrecuți departe de casă am cunoscut sute de femei, fiecare purtând în suflet propria luptă, propriile sacrificii și propriile speranțe. Din dorința de a păstra vie memoria acestor femei și de a da glas unor povești care de multe ori rămân nespuse, lucrez la o carte dedicată vieții badantelor românce din Italia. Titlul acestei cărți va fi: FEMEILE DINTRE DOUĂ LUMI. O carte despre curaj, dor, sacrificiu și despre femeile care au învățat să trăiască între două țări, două familii și două vieți.
Nota redacției: fotografia a fost generată de AI.
Adaugă comentariu