Eram hotărât să fac un comentariu la un articol semnat de Nicolae Rădoi (apărut pe „Salut, Sighet”) despre o figură impozantă a Palatului Culturii din Sighet – KOCSOR BACSI – dar, pentru că a ieșit prea lung, s-a transformat tot într-un… articol.
Pentru a ajunge la Kocsor bacsi din Sighet, am pornit de la o figură comico-emblematică a Clujului, cam din aceeași perioadă și categorie, LULU din Cluj.
În anii ‘70, în vremea studenției mele din Cluj, l-am cunoscut pe LULU. Dar cine nu-l cunoștea?! Un personaj al Clujului pe care îl întâlneai mai peste tot, dar mai ales la evenimente clujene importante.
Se distingea prin lipsa de preocupare, nu avea o ocupație anume, prin ținuta vestimentară cu vreo două numere mai mare, cu un zâmbet a bunătate și mersul domol, trăgându-șî încâlțămintea ce-i clopoțea în picioare.
Te trezeai cu el prin te miri ce locuri nebănuite, dar zonele cele mai frecventate erau cele centrale, acolo unde se întâmplau lucruri de ținut minte, pe la Casa de Cultură a Studenților, pe la intrarea la Teatru, pe străduțele din preajma centrului și nu rata nicio cununie de la Starea Civilă din Primărie. Mulți miri ai acelor ani îl au în albumului lor și pe LULU.
A rămas în memoria clujenilor de atunci prezența lui Lulu în locurile în care te așteptai să i se audă cerința lui: „Măi ceacanău, dă-mi un leu de tri!”. Multă lume clujeană îl ține minte pe LULU, chiar a ajuns personaj de romane – Radu Țuculescu, Cornel Udrea etc.
„Acest om sărac la minte, dar foarte curat la suflet, nu primea pomană, se ducea la nunți, cânta la microfon, a avut ceva special în nebunia lui, a avut și un dram de înțelepciune” – Bartolomeu Anania.
I se pregătește o statuie, care să stârnească comicul, buna dispoziție, așa cum există și în alte mari orașe ale lumii, o statuie în preajma căreia părinții, bunicii să le povestească nepoților despre hazliul, frumosul „nebun” al Clujului – LULU.
Venind la SIGHET, trimis aici cu repartiție după terminarea studiilor, dau de „LULU” al Sighetului. Trebuie să recunosc, de o anvergură mai mică în cunoașterea lui, însă de o statură fizică mai mare, chiar înfricoșătoare, după alții, însă de aceeași bunătate, atenție și respect – KOCSOR BACSI.
Trăia la Palat. La Palatul Culturii. Acolo l-am întâlnit de fiecare dată când mergeam la repetiții la Ansamblul MARA, la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80.
O statură impresionantă, o înfățișare aparte, cu haine gen LULU, și după ceva vreme am constatat că semănau și la suflet. Amândoi emanau bunătate și respect.
Totuși, KOCSOR BACSI avea ceva în plus. Avea un rost la Palat.
Am aflat ulterior de rolul lui în Teatrul de păpuși de la Sighet, de modul lui de promovare prin confecționarea păpușilor, realizarea de afișe și răspândirea lor prin oraș.
În fiecare zi de repetiții la Ansamblul MARA, în perioada de care aminteam, ne aștepta la intrarea în Palat, precum o gazdă, ne saluta respectuos și ne strângea mâna.
Mi-au rămas în memorie vocea-i baritonală din salut, statura, ținuta și strânsul mâinii.
Avea o mână caldă, însă aveam senzația că dam mâna cu o lopată, datorită imensității mâinii lui în care ți se pierdea mâna ta, însă răspundeam cu același respect.
S-a stins cu multă liniște în jur, parcă să nu știe lumea că nu mai e, că e cu noi, că ne primește și ne strânge mâna. Intram pe poarta Palatului Culturii și ne lipsea primirea străjerului, figura impozantă cu mâna cât o lopată a inimosului KOCSOR BACSI.
Oare cum ar fi o testare a sentimentelor sighetenilor față de emblematicul KOCSOR, cel ce hrănea în micul lui spațiu, de la Palat, mai multe pisici și porumbei, dădea bani împrumut cu precizia datei returnării lor, cel ce picta și confecționa păpuși, cel ce lipea prin oraș afișele făcute de el, pentru a-i anunța pe iubitorii artei data reprezentațiilor, cel ce te întâmpina la intrare în seara repetițiilor, și-ți „ascundea” mâna în palma lui caldă în semn de bun venit, preocupat și de copilașii colegilor de dans (care nu aveau cu cine să-i lase), spunându-le vorbe pe placul lor.
OARE, CUM AR FI?!…
Gheorghe Mihăiescu
Adaugă comentariu